Centrul Don Bosco România


În capela de lângă Micul Spital al Sfintei Filomena, Oratoriul mergea foarte bine. În zilele de sărbătoare veneau foarte mulți tineri să se spovedească și să se împărtășească. După liturghie, făceam o scurtă explicare a Evangheliei. După amiaza era timp destul pentru catehism, pentru cântat cântece bisericești, pentru o scurtă predică despre doctrina creștină, pentru litaniile Sfintei Fecioare, pentru binecuvântarea cu Prea Sfântul Sacrament.

Amestecate printre aceste ocupații erau jocurile și concursurile care îi distrau pe băieți. Se desfășurau pe străduța care se întindea între manăstirea Magdalenelor și strada publică.

Am petrecut așa șapte luni. Ni se părea că suntem în rai. Dar și de acolo a trebuit să plecăm ca să ne găsim un alt sediu căci sosise vremea inaugurării spitalului.

A trebuit să facem o cerere autorităților: să ținem întrunirile noastre în curtea bisericii Mormântului Răstignitului, chemată de lume și Sfântul Petru în Lanțuri, un cimitir care de 10 ani nu mai era folosit. Primăria, văzând că eram susținuți de arhiepiscop, ne-a acordat permisiunea sa.

Noul loc părea mai potrivit pentru Oratoriu. Porticul lung, curtea spațioasă, biserica pentru celebrări, făceau să crească entuziasmul băieților. Împrăștiau bucurie.

Dar, în acel loc ne aștepta un dușman puternic pe care noi nu-l cunoșteam încă. Nu era unul dintre numeroșii morți care se odihneau în mormintele apropiate. Era o persoană vie: îngrijitoarea capelanului. Această femeie abia a auzit cântecele, strigătele și (de ce să nu o spunem) harababura oratorienilor, că s-a și repezit afară din casă. Era furioasă. Cu căciulița strâmbă și cu mâinile în șolduri, a început să ocărască împotriva mulțimii băieților care se jucau. Împreună cu ea strigau împotriva noastră o fetiță, un câine, o pisică și tot cârdul de găini. Îți lăsa impresia unui război european gata să izbucnească.

Am încercat să mă apropii de acea femeie pentru a o liniști. I-am spus că băieții nu erau răi, că se jucau zgomotos, dar că nu făceau nici un rău. Atunci, s-a întors înspre mine și m-a acoperit de ocări.

Am înțeles că cel mai bun lucru era să întrerup pauza. Am făcut un pic de catehism, am mers în biserică să zicem Rozariul și, după aceea, am plecat. Speram să ne întoarcem duminica următoare mai în liniște. În schimb, speranța mea a eșuat lamentabil.

Seara, când s-a întors capelanul, îngrijitoarea i-a făcut capul calendar: spunea și repeta că Don Bosco și băieții săi erau revoluționari, profanatori de locuri sfinte, canalii. Bietul capelan a sfârșit prin a scrie o scrisoare către primărie, dictată de îngrijitoare.

Era atât venin în acea scrisoare, încât a fost dat ordinul de arest pentru oricine dintre noi s-ar fi întors în locul acela.

Îmi pare rău să o spun, dar aceea a fost ultima scrisoare a capelanului don Tesio. A scris-o într-o luni și, puține ore mai târziu, a murit doborât de o criză de apoplexie. Două zile mai târziu a murit și îngrijitoarea. Știrea s-a răspândit cu iuțeală și a impresionat profund, în special pe tineri. Toți vroiau să știe amănuntele nenorocirii. Dar, la sfântul Petru în Lanțuri ne era interzis să ne adunăm. Unde puteam să facem întâlnirile noastre? N-o știau băieții cărora nu le-am putut da un punct de întâlnire. Și nu știam nici eu.

Nr vizitatori: 1089995
Harta Site Politică de confidențialitate