Centrul Don Bosco România


Ce trebuia să fac? În camera mea erau înghesuite tablouri, bănci și candelabre pentru celebrările în biserică, bile, tramburine și cercuri pentru recreație. O armată de băieți mă urmărea peste tot. Iar eu nu aveam nici o palmă de teren unde să-i pot aduna.

Totuși, reușeam să-mi ascund dezamăgirea. Mă purtam voios înaintea tuturor, le povesteam minunățiile Oratoriului care, pe atunci, exista doar în mintea mea și a lui Dumnezeu.

Pentru a le da o ocupație atrăgătoare în zilele de sărbătoare, îi însoțeam la plimbare până la Sassi, la Madonna Stâlpului, Madonna de Câmpie, la Muntele Capucinilor, și chiar până la Superga. În aceste biserici dimineața celebram liturghia pentru ei și le explicam Evanghelia iar, după-amiaza, făceam puțin catehism, urma vreo povestire, sau cântam câteva cântece de laudă. Așadar, plimbări până la ora când trebiuau să se întoarcă acasă, în familie. Se părea că acestă situație critică trebuia să risipească în vânt orice idee de Oratoriu în schimb, a înmulțit incredibil copiii.

Dar a venit și luna noiembrie (anul 1845). Timpul nu mai era potrivit pentru plimbări în afara orașului. De acord cu don Borel, am închiriat trei camere în casa părintelui Moretta, care e acea clădire vecină, aproape vis-à-vis de Sanctuarul Maria Auxiliatrice de acum.

În primăvară însă, chiriașii casei Moretta obosiți de strigătele băieților, de gălăgia pe care o făceau când intrau și când ieșeau, s-au declarat cu toții gata de plecare dacă nu am fi încetat imediat întrunirile noastre. Bietul părinte Moretta a trebuit să vină să mă înștiințeze despre văicărelile colective. Dacă voiam să ținem în viață Oratoriul, trebuia să căutăm imediat un alt loc.

Nr vizitatori: 879165
Harta Site Politică de confidențialitate