Centrul Don Bosco România


Când s-a răspândit zvonul că boala mea este gravă, tinerii au fost cuprinși de o durere aprinsă, de o amărăciune de nedescris. În orice moment, la ușa camerei unde eram, veneau grupuri de băieți. Plângeau și cereau știri despre mine. Nu vroiau să plece: așteptau, din moment în moment, o veste mai bună. Eu auzeam întrebările pe care le făceau infirmierului și eram mișcat.

Afecțiunea pe care o aveau pentru mine îi împingea la adevărate fapte de eroism. Se rugau, făceau posturi, participau la Sfinte Liturghii și se Împărtășeau. În Sanctuarul Consolatei vegheau cu schimbul ziua și noaptea. Mereu era cineva care se ruga pentru mine în fața icoanei Fecioarei. Dimineața, cei care trebuiau să meargă la serviciu aprindeau o lumânare care să rămână, în locul lor, în fața altarului. Mulți alții găseau timp să meargă și în timpul zilei și rezistau până seara târziu. Se rugau și o implorau pe Maica Domnului să li-l păstreze în viață pe Don Bosco.

Nr vizitatori: 870816
Harta Site Politică de confidențialitate