Centrul Don Bosco România


Într-o duminică seara, am fost chemat de urgență în casa Sardi, aproape de Refugiu. Trebuia să spovedesc o bolnavă pe patul de moarte. Speriat de tentativele de atentat petrecute mai înainte, am chemat ca să mă însoțească câțiva tineri dintre cei mai mari. Cel care venise să mă cheme spunea:

- Nu este nevoie, vă însoțim noi. Lasați tinerii să meargă să se joace.

Aceste cuvinte, însă, mi-au dat și mau mult de bănuit. Am lăsat câțiva tineri la intrare. Giuseppe Buzzetti și Giacinto Arnaud, în schimb, m-au însoțit la primul etaj, pe scări, la mică distanță de ușa bolnavei.

Am intrat și am văzut o femeie care răsufla cu greu, ca și cum și-ar fi dat ultima suflare. Am invitat cele patru persoane prezente să plece ca să încep spovada.

- Mai înainte de a mă spovedi, a țipat bătrâna, vreau ca acel om să-mi ceară iertare pentru calomniile pe care mi le-a adus.

- Nu! - a răspuns unul dintre cei prezenți.

- Liniște! - a strigat un altul ridicându-se în picioare. S-au ridicat și ceilalți și au început o ceartă furioasă.

- Da, nu, te sugrum îți tai gâtul și, amestecate cu acele cuvinte groaznice, înjurături, blesteme. În acea scurgere de cuvinte diavolești s-au stins luminile. În timp ce gălăgia creștea, o ploaie de bastoane s-a abătut asupră-mi. Am înțeles imediat capcana: vroiau să-mi vină de hac. Nu am avut timp nici să mă gândesc, nici să cuget. Am apucat un scaun, mi l-am pus deasupra capului, ca să mă feresc de lovituri și m-am repezit spre ușă. Loviturile de baston cădeau toate deasupra scaunului.

Scăpat din acea casă a diavolului, m-am aruncat în brațele tinerilor care, avertizați de gălăgie și de strigăte, încercaseră să forțeze ușa. Doar o lovitură de baston m-a lovit la degetul mare al mâinii stângi cu care țineam spătarul scaunului și mi-a rupt unghia cu o așchie de falangă. Am și acum acea cicatrice. Spaima însă, a fost mai mare.

Nu am știut niciodată adevăratul motiv al acelor atentate.

Nr vizitatori: 1054013
Harta Site Politică de confidențialitate