Centrul Don Bosco România


Într-o seară, pe la orele unsprezece, fu introdus un necunoscut, după ce făcuse și el vreo trei ore de anticameră. Dar abia intrat, necunoscutul îmi zise hotărât:

- Domnule, să nu vă înspăimântați dacă vă spun că eu sunt un necredincios și că, prin urmare, eu nu dau nici o crezare miracolelor ce vi se atribuie.

- Eu ignor și nici nu doresc să aflu cu cine am onoarea de a vorbi dar eu vă asigur că eu nici nu voi încerca să vă fac să credeți ceea ce nu voiți. Despre religie nici măcar nu vă voi aminti; pe cât mi se pare, dumneavoastră nu prea țineți să vi se vorbească despre ea. Dar spuneți-mi totuși un lucru: în decursul vieții, ați cugetat oare totdeauna așa?

- În copilăria mea - răspunse necunoscutul - credeam și eu așa cum au crezut părinții și prietenii mei; dar de îndată ce am ajuns să reflectez și să judec, am lăsat la o parte religia și am început să trăiesc ca filosof.

- Și ce vreți să spuneți prin cuvintele: „Am început să trăiesc ca filosof?”

- A trăi, adică, o viață fericită, fără a ține socoteală de supranatural și de viața viitoare, mijloace de care se servesc doar preoții pentru a îngrozi lumea simplă și mai puțin instruită.

- Dar dumneavoastră personal, ce admiteți în legătură cu viața viitoare?

- Dar de ce să mai pierdem timpul cu o astfel de întrebare? Despre viața viitoare - răspunse râzând - îmi rezerv să vorbesc când mă voi găsi și eu în acel viitor...

- Văd că încercați să glumiți, dar fiindcă ați adus singur chestiunea pe tapet, fiți atât de bun și ascultați-mă. Într-o bună zi s-ar putea întâmpla ca și dumneavoastră să vă îmbolnăviți.

- Fără îndoială, răspunse celălalt - ce în aparență mai era încă robust - mai ales că, la vârsta mea (avea 81 de ani), diferitele boli au început să mă cam supere.

- Și aceste boli nu v-ar putea aduce pe marginea mormântului?

- Tot ce se poate, mai ales că nici eu nu am cum să evit, la rândul meu, tributul pe care moartea îl cere oricărui om.

- Și atunci, când ceasul de pe urmă va fi bătut și pentru dumneavoastră, în clipa când veți fi pe punctul de a trece din timp în veșnicie, ce veți face?

- Atunci o să-mi adun tot curajul ca să rămân „filosof” și să nu țin seama de supranatural.

- Acestea sunt doar vorbe. Să fim sinceri: ce vă împiedică atunci să vă răzgândiți și să cugetați, măcar în clipa supremă, la nemurire, la sufletul dumneavoastră și la Religie?

- Nimic, absolut nimic; dar ar fi totuși un semn de slăbiciune pe care nu vreau să-l am, căci m-aș acoperi de rușine în fața prietenilor mei.

- Cu toate acestea, la sfârșitul vieții ar fi atât de ușor și de necesar să vă redobândiți pacea conștiinței.

- Înțeleg ce vreți să spuneți, dar nu pot admite să mă înjosesc până la acel punct.

- Dar dacă este așa, atunci ce mai nădăjduiți? Viața de aici e pe sfârșite, iar despre cea viitoare nu vreți să vi se vorbească. Care mai este atunci speranța dumneavoastră?

Vizitatorul își plecă capul; tăcea și medita. Eu reluai:

- În această situație trebuie să vă gândiți la marele Necunoscut ce vă așteaptă. Atunci nu vă vor fi rămas decât câteva clipe de viață: dacă veți ști profita pentru a vă întoarce în sânul Bisericii, reîmpăcându-vă cu Dumnezeu, veți fi mântuit, și PENTRU TOTDEAUNA. Altfel dumneavoastră veți muri ca un necredincios, ca un osândit, și totul va fi pierdut. Vă voi spune lucrurile și mai pe șleau: în acel moment, singura alternativă ce v-ar mai rămâne ar fi neantul căci, pe cât se pare, cam la aceasta s-ar rezuma toată opinia dumneavoastră; or, atunci vă așteaptă iadul etern. Aceasta este credința mea, ca și a întregii lumi.

- Vorbiți nu în numele Filosofiei sau al Teologiei iar cuvântul dumneavoastră este un cuvânt prietenesc pe care eu nu-l pot respinge. Știu prea bine că dintre toți prietenii mei, chiar și cei mai înaintați în filosofie, încă nici unul nu s-a hazardat să-și pună net marea problemă, anume că Dincolo nu ne poate aștepta decât ori neantul, ori o nenorocire veșnică. Acest punct este mereu și în mod sistematic ocolit. Aș vrea să meditez mai bine asupra acestui punct și, dacă-mi permiteți, o să vă mai fac o vizită.

După alte cuvinte domnul acela îmi strânse mâna și, plecând, îmi lăsă cartea sa de vizită: era Victor Hugo!

Cele discutate îl rodeau, îl obsedau și nu-i dădură pace. De aceea, revenind încă în ziua următoare la aceeași oră, strângându-mi puternic mâna și îmi zise:

- Eu nu mai sunt personajul de ieri; de fapt n-a fost decât o glumă și a trebuit să mă forțez pentru a juca rolul necredinciosului. Eu sunt Victor Hugo și vă rog să acceptați să fiți prietenul meu. Eu cred în Dumnezeu, cred în supranatural și sper să pot muri în brațele unui preot catolic, ce să-mi poată recomanda sufletul meu Creatorului.

Nr vizitatori: 870808
Harta Site Politică de confidențialitate