Centrul Don Bosco România
Câtă nevoie are sufletul credincios de Trupul lui Cristos şi de cuvântul Sfintelor Scripturi

 

Câtă nevoie are sufletul credincios de Trupul lui Cristos şi de cuvântul Sfintelor Scripturi
Cartea  a IV-a, Despre Taina sfântului altar, Capitolul XI


Glasul ucenicului
            1. O preadulce Isuse, nespusă-i desfătarea sufletului evlavios atunci când se ospătează cu tine la sfânta Masă: căci hrană-i eşti Tu însuţi, cu însuşi trupul tău, iubit mai presus decât totul, dorit mai presus de orice alt dor al inimii! Ce plăcut ar fi să pot şi eu vărsa lacrimi fierbinţi în faţa ta, să spăl, ca Sfânta Maria Magdalena, cu lacrimile mele picioarele tale. Dar unde-i evlavia aceasta? Unde-i izvorul lacrimilor sfinte? Desigur, înaintea ta şi a sfinţilor tăi îngeri, inima mea ar trebui să se lase mistuită de flăcările dragostei, să plângă de bucurie; într-adevăr, aici, în Sfânta Taină, eşti de faţă cu adevărat, oricât de adânc învăluit sub chipul Tainei.
            2. Ochii mei nu ar avea puterea să te privească în ochi, precum eşti în adevărata strălucire a luminii tale dumnezeieşti; şi nici chiar lumea întreagă nu ar putea suferi străfulgerarea slavei şi măririi tale, Doamne. Pentru că doreşti să-mi cruţi neputinţa, te ţii ascuns sub vălul acestui Sacrament. Cred cu adevărat că eşti aici înaintea mea, Tu cel căruia îngerii i se închină în ceruri; dar eu te văd cu ochii credinţei, în timp ce ei te pot privi faţă în faţă, fără nici un acoperământ. Mă mulţumesc, precum se cade, cu lumina adevăratei credinţe, în ale cărei raze înaintez mai departe pe acest drum, până când va răsări ziua strălucirii veşnice, iar nălucirile umbrei vor asfinţi pentru totdeauna. Când va veni ceea ce-i desăvârşit (1 Cor 12, 10), Sfintele Taine vor înceta, căci fericiţii din ceruri nu vor mai avea nevoie de tămăduirea Sacramentelor; ei se vor desfăta fără sfârşit înaintea feţei lui Dumnezeu, privindu-i mărirea în ochi; şi, sorbind din nemărginirea luminii nenăscute, vor putea gusta Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, aşa cum a fost dintotdeauna şi aşa cum, în vecii vecilor, nestrămutat rămâne.
            3. Gândind la toate aceste lucruri minunate, orice mângâiere spirituală de-aici ajunge să mi se pară searbădă şi anostă: într-adevăr, atâta timp cât nu pot vedea pe Domnul meu, fără oprelişte, în toată slava lui, nimic din ceea ce văd cu ochii, nimic din ceea ce îmi aud urechile, nimic pe această lume nu poate avea pentru mine vreun preţ. Martor eşti, Doamne, că nimic pe acest pământ nu mă poate mângâia, nici o făptură nu-mi poate astâmpăra dorul, decât Tu singur, Dumnezeul meu, pe care râvnesc să te pot privi cu nesaţ în veci. Dar aceasta nu e cu putinţă cât timp mă aflu în starea aceasta de om muritor. Tocmai de aceea, trebuie să mă resemnez şi să aştept cu mare răbdare, supunându-mă pe mine însumi şi toate dorinţele mele voinţei tale. Într-adevăr, şi sfinţii tăi, Doamne, cei care de pe-acum se desfată cu tine în ceruri, cât timp au trăit pe pământ şi-au dus zilele în credinţă şi răbdare neclintită, aşteptând venirea slavei tale. Cred şi eu tot ceea ce au crezut ei; nădăjduiesc în tot ceea ce au nădăjduit şi ei; am încredinţarea că, prin harul tău, voi putea la rândul meu ajunge acolo unde au ajuns ei. Până atunci, întărit pe această cale de pildele sfinţilor, paşii mei să fie călăuziţi de credinţă. Îmi vor fi, de asemenea, de ajutor, cărţile sfinţilor, ca reazem şi oglindă a vieţii şi, mai presus de orice, preasfântul tău Trup, ca leac şi pavăză fără pereche.
            4. Într-adevăr, două sunt lucrurile pe care le ştiu în primul rând şi neapărat trebuincioase vieţii acesteia, fără de care mi-ar fi cu neputinţă să-mi duc zilele pe acest pământ; căci, zăvorât în temniţa acestui trup, am nevoie în primul rând de hrană şi, în al doilea rând, de lumină. Iată de ce mie, ologului, mi-ai dat preasfântul tău Trup, să-mi întremez puterile minţii şi ale trupului; mi-ai dăruit cuvântul tău, candelă pentru picioarele mele (Ps 118, 105). Fără aceste două lucruri mi-ar fi cu neputinţă să trăiesc: cuvântul lui Dumnezeu este lumina minţii mele, iar Sfânta Taină, Pâinea vieţii. Aş spune că sunt ca două mese perechi, aşezate în visteria Sfintei Biserici. Prima e masa Sfântului Altar, având pe ea Pâinea sfântă, însuşi Trupul nepreţuit al lui Cristos; cea de-a doua are pe ea Legea dumnezeiască, învăţătura sfântă, poveţele îndrumătoare la dreapta credinţă, cea care duce fără şovăială dincolo de văluri, în Sfânta Sfintelor. Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, lumină a strălucirii eterne, pentru acest sfânt ospăţ al învăţăturii tale pe care ai binevoit să ne-o împărtăşeşti prin gura credincioşilor tăi robi, prorocii, apostolii şi sfinţii părinţi ai Bisericii.
            5. Îţi mulţumesc, Făcătorule şi Răscumpărătorule, căci pentru a mărturisi lumii întregi iubirea ta faţă de oameni ai pregătit această nepreţuită Cină, în care nu chipul Mielului, ci însuşi Trupul şi Sângele tău ni se pun înainte spre mâncare, bucurând astfel pe toţi credincioşii la sfântul tău ospăţ, desfătându-i pe toţi cu potirul mântuirii tale; aici sunt toate desfătările raiului; aici împreună cu noi se bucură sfinţii îngeri, cu singura deosebire că ei simt bucuria unei desfătări şi mai mari încă.
            6. O, cât de măreaţă şi vrednică de cinste este slujba săvârşită de preoţi la sfântul altar: lor le este dat, prin cuvintele lor, să sfinţească Trupul Domnului slăvit, cu buzele lor să-l laude, în mâinile lor să-l ţină, în gura lor să-l ia, celorlalţi să-l împărtăşească. O, cât de curate trebuie să fie acele mâini, cât de neprihănite buzele, cât de sfânt trupul, cât de nepătată inima preotului de atâtea ori cercetate de Făcătorul însuşi a toată curăţia! De pe buzele preotului nu se cuvine să iasă decât cuvinte sfinte, cuvinte cinstite, cuvinte de bine, căci ele îl aduc pe Cristos în Sfânta Taină.
            7. Ochii preotului trebuie să fie smeriţi şi sfioşi, căci privirea lor e aţintită la Trupul lui Cristos. Mâinile preotului trebuie să fie curate, înălţate la ceruri, căci degetele lor ţin pe Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea într-un chip deosebit preoţilor li s-a spus, prin lege: Fiţi sfinţi, căci Eu sfânt sunt, Domnul Dumnezeul vostru (Lev 19, 2).
            8. Harul tău să ne ajute, Dumnezeule atotputernice, ca noi, cei ce am primit chemarea sfintei preoţii, să-ţi putem sluji cu evlavie şi vrednicie, cu cuget limpede şi cu sufletul curat. Iar dacă nu suntem în stare să trăim, aşa cum s-ar cădea, în neprihănire, dă-ne măcar harul să putem, în duhul smereniei, să deplângem răul pe care-l săvârşim şi să ne întărim hotărârea de a-ţi sluji, cel puţin pe viitor, cu mai aprinsă râvnă.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1086442
Harta Site Politică de confidențialitate