Harta Site Login
Nu trebuie să ne îndepărtăm cu uşurinţă de sfânta împărtăşanie

 

Nu trebuie să ne îndepărtăm cu uşurinţă de sfânta împărtăşanie
Cartea  a IV-a, Despre Taina sfântului altar, Capitolul X


Vocea Domnului iubit
            1. Cât mai des aleargă la izvorul harului şi al milostivirii dumnezeieşti, la fântâna bunătăţii şi a neprihănirii: astfel te vei putea tămădui de patimi şi de imboldurile neînfrânate; astfel te vei învrednici de a căpăta noi puteri şi vlagă împotriva tuturor ispitelor şi a înşelăciunilor diavolului. Căci duşmanul cunoaşte prea bine care-i rodul tămăduitor al sfintei Cuminecături şi încearcă, tocmai de aceea, în fel şi chip, din toate puterile, să-i abată şi să-i împiedice pe credincioşi de la ea.
            2. Unii simt mai tare loviturile şi târcoalele diavoleşti atunci când se pregătesc să primească sfânta Împărtăşanie. Însuşi duhul necurat, după cum stă scris în cartea lui Iov, vine între fiii lui Dumnezeu (Iov 1, 6) ca să-i tulbure cu obişnuita sa ticăloşie, să-i sperie, sau să-i facă şovăielnici: ca astfel să le ştirbească elanul dragostei, sau să le răpească cu de-a sila credinţa, îndepărtându-i tocmai de sfânta Împărtăşanie sau făcându-i să se apropie de ea cu inima lâncedă. Şi totuşi omul nu trebuie să se sinchisească de vicleşugurile, nălucirile şi uneltirile necuratului, oricât ar fi de josnice şi de îngrozitoare, ci toate să i le azvârle în cap. Mişelul trebuie dispreţuit şi luat fără milă peste picior, iar uneltirile şi mârşăviile lui nu trebuie să ne îndepărteze de la sfânta Cuminecătură.
            3. Altceva care, adeseori, ridică piedici înaintea sfintei Împărtăşanii este o greşită înţelegere a râvnei pentru evlavie, sau îndoieli ale cugetului legate de mărturisirea păcatelor. Fă ce se cuvine, urmând poveţele unor conştiinţe înţelepte, şi lasă deoparte şovăiala şi neliniştile fără rost, căci acestea toate stingheresc harul lui Dumnezeu şi năruiesc până la urmă adevărata evlavie. Nu te îndepărta de sfânta Împărtăşanie doar pentru că resimţi o mică tulburare trecătoare a conştiinţei; ci, mai curând, aleargă la duhovnicul tău, mărturiseşte-i greutatea ce te apasă şi iartă-i cu inimă largă pe cei care ţi-au greşit. Dacă tu ai adus jignire altora, cere cu umilinţă iertare, şi Dumnezeu te va ierta din toată inima.
            4. La ce-ţi foloseşte să amâni mereu sfânta Mărturisire şi, tot aşa, sfânta Cuminecare? Curăţă-te cât mai curând, nu pregeta să dai afară otrava, grăbeşte-te la leac şi la tămăduire, şi te vei simţi mult mai bine decât lăsând să treacă vremea. Dacă azi aşa, mâine aşa, nu te cumineci dintr-o pricină sau alta, vei găsi mereu alte pricini tot mai mari; şi tot aşa, te vei trezi împiedicat din ce în ce mai mult, simţindu-te din ce în ce mai înstrăinat de Taina sfântului altar. Scutură-ţi cât poţi de repede povara de pe suflet, şi te vei simţi uşurat: la nimic, într-adevăr, nu foloseşte să întârzii frământându-ţi conştiinţa şi să laşi micile piedici de peste zi să te înstrăineze de Tainele dumnezeieşti. Mai mult decât atât, amânarea sfintei Cuminecări mai mult dăunează decât face bine; căci astfel o grea amorţire poate pune stăpânire pe suflet. Într-adevăr, nu puţini sunt cei lâncezi şi lăsători care amână bucuroşi Mărturisirea şi sfânta Împărtăşanie, tocmai pentru a nu se vedea siliţi să se îngrijească mai mult de sufletul lor.
            5. Ce păcat de cei care, lipsiţi de tragere de inimă şi săraci în dragoste, amână cu atâta uşurinţă sfânta Împărtăşanie! Cât de fericiţi şi de plăcuţi lui Dumnezeu sunt însă cei care trăiesc curaţi la cuget, zilnic gata să se apropie de sfântul Altar; cei care ar fi bucuroşi să se poată împărtăşi în fiecare zi, dacă le-ar fi îngăduit [astăzi este îngăduit! n.t.], şi dacă nu s-ar pune astfel neapărat în văzul şi în gura lumii; cei care, din când în când, se înfrânează de la Sfânta Împărtăşanie din smerenie sau dintr-o pricină întemeiată sunt vrednici de laudă pentru cuviinţa lor. Dacă, însă, nu se apropie de sfântul Altar din lene, mai bine ar fi să se strunească pe sine şi să facă ceea ce trebuie: Domnul va da ajutor dorinţelor lor, după bunăvoinţa de care vor da dovadă, căci, mai înainte de orice, Dumnezeu ţine seama întotdeauna de aceasta.
            6. Dacă piedica este îndreptăţită şi cu temei, inima omului să fie plină de bunăvoinţă şi însufleţită totuşi de dorinţa de a se cumineca cu Domnul, astfel încât să nu fie lipsită de rodul preasfintei Taine. Într-adevăr, nu poate fi nici o oprelişte ca sufletul evlavios să se apropie zi de zi, în orice ceas, de Domnul Cristos prin darul sfintei cuminecări spirituale; în afară însă de aceasta, sunt zilele şi timpurile stabilite, când, cu toată dragostea şi cuviinţa, omul se cade să-l primească pe Mântuitorul său în Sfânta Taină, nu căutându-şi propria mângâiere în primul rând, ci spre a aduce astfel laudă şi cinste lui Dumnezeu. Căci ori de câte ori, cu gândul, el se împărtăşeşte tainic în Cristos, de tot atâtea ori îşi primeneşte iubirea, reîmprospătându-şi, cu evlavie, amintirea patimilor Domnului.
            7. Cel ce se pregăteşte de sfânta Cuminecare doar cu prilejul anumitor sărbători, ori din obişnuinţă, nu va fi, de fapt, pregătit cu adevărat. Ferice de cel ce se jertfeşte pe sine cu totul lui Dumnezeu, ori de câte ori se cuminecă ori săvârşeşte Sfânta Liturghie. La sfântul Altar nu fi nici zăbavnic, nici grăbit: urmează datina, după obişnuinţa celor în sânul cărora trăieşti. Fereşte-te de a le stârni neplăcere sau plictiseală, ci păzeşte întocmai calea de mijloc şi prevederile rânduite de mai marii tăi, gândind mai mult la binele sufletesc al celor care te văd şi te ascultă, decât la desfătarea evlaviei şi a simţurilor aprinse în inima ta.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 793408