Harta Site Login
Despre marea vrednicie a sfintei taine şi a stării preoţeşti

 

Despre marea vrednicie a sfintei taine şi a stării preoţeşti
Cartea  a IV-a, Despre Taina sfântului altar, Capitolul V

 

Vocea Domnului iubit
            1. Chiar dacă ai avea parte de neprihănirea îngerilor şi de sfinţenia lui Ioan Botezătorul, tot nu ai fi vrednic să primeşti şi să atingi această sfântă Taină. Căci nu datorită vredniciei omeneşti s-a dat omului harul de a sfinţi şi ţine în mâini preasfântul Sacrament al lui Cristos şi de a se împărtăşi din hrana îngerească. Necuprinsă Taină şi mare vrednicie a fost încredinţată preoţilor, atunci când li s-a dat ceea ce nici măcar îngerilor nu le este îngăduit. Singuri preoţii hirotoniţi după rânduiala Bisericii au primit puterea de a sluji şi de a consacra Trupul lui Cristos. Preotul, deci, e slujitorul lui Dumnezeu; el se foloseşte de chiar cuvântul lui Dumnezeu, din porunca şi prin aşezământul lui Dumnezeu însuşi; Dumnezeu, aşadar, este marele şi cel dintâi făptuitor nevăzut, cel la a cărui voinţă toate sunt supuse şi de a cărui poruncă ascultă toate.
            2. Prin urmare, privitor la această atât de sfântă şi de minunată Taină, se cade, înainte de toate, să-ţi pui credinţa în Dumnezeu cel atotputernic, ferindu-te de a te bizui pe ceea ce ţi-ar spune simţurile sau alte semne, la îndemâna pipăitului sau a vederii tale scurte: ci cu teamă şi cu nespusă cuviinţă apropie-te de Sacramentul Altarului. Adu-ţi aminte cine eşti şi gândeşte-te a cui slujbă a fost încredinţată de episcop mâinilor tale la hirotonire. Eşti preot: ai fost sfinţit cu această menire; ţine seamă mereu şi nu pierde din vedere niciodată că trebuie, cu credinţă şi evlavie, să-i aduci lui Dumnezeu jertfă la timpul potrivit, dovedind purtare fără de cusur întru toate. Povara ta n-a fost uşurată ci, dimpotrivă, eşti acum constrâns de prevederile unei rânduieli mai aspre încă, ţinut să tinzi către o treaptă de sfinţenie mai înaltă încă. Preotul, într-adevăr, e hărăzit să poarte în sufletul său podoaba tuturor virtuţilor, dând tuturor celorlalţi pilda unei vieţi creştineşti frumoase. Nu ca ale omului obişnuit trebuie să fie purtările sale, nu pe cărările omului de rând trebuie să-l poarte paşii, ci pe calea regească a îngerilor din ceruri şi a bărbaţilor desăvârşiţi de pe acest pământ.
            3. Înveşmântat în odăjdiile sale, preotul e locţiitorul lui Cristos, chemat să se roage lui Dumnezeu cu umilinţă şi stăruinţă multă, şi pentru sine şi pentru popor. Pe piept, în faţă, ca şi pe umeri, în spate, veşmântul său poartă acelaşi semn al crucii lui Cristos, ca o aducere aminte a patimilor Domnului. Ca, privind crucea din faţă, să-şi amintească singur de drumul pe care, cu râvnă şi sârguinţă, trebuie să păşească neabătut înainte. Pe spatele odăjdiilor, acelaşi semn al crucii aminteşte de purtarea cu răbdare, pentru numele lui Dumnezeu, a poverii de împotriviri, aruncată pe umerii lui de ceilalţi. În faţă, preotul îşi poartă crucea ca să-şi plângă păcatele; în spate, ca, plin de compătimire şi bunătate, să plângă şi pentru păcatele altora, fără a uita vreodată că e mijlocitor între Dumnezeu şi omul păcătos; ca să nu istovească niciodată în rugăciune şi Sfânta Jertfă până nu dobândeşte harul şi milostivirea Domnului de sus. Ori de câte ori preotul slujeşte la sfântul altar, el aduce lui Dumnezeu cinste, îngerilor bucurie, pildă temeinică Bisericii, ajutor celor vii, odihnă celor răposaţi, pe sine însuşi făcându-se părtaş la zestrea tuturor acestor bunuri.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 793408