Centrul Don Bosco România
Cel ce iubeşte, se bucură de Dumnezeu  mai presus de toate bunătăţile pământului

 

Cel ce iubeşte, se bucură de Dumnezeu  mai presus de toate bunătăţile pământului
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul XXXIV


            1. Dumnezeul meu, adică tot ceea ce am mai scump pe lume! Ce mi-aş putea dori mai mult? Ce fericire mai mare aş putea râvni? O, ce vorbă dulce şi plină de desfătare, nu însă pentru cel ce îndrăgeşte lumea şi cele ce se cuprind în ea, ci doar pentru iubitorul Cuvântului. Dumnezeul meu, adică totul. Celui care ştie să-l înţeleagă, Cuvântul acesta îi este de ajuns; celui care iubeşte, îngânarea lui e o desfătare. Într-adevăr, ajunge să fii lângă mine, că toate se prefac în plăcere; dacă, dimpotrivă, Tu lipseşti, totul devine searbăd. Tu dai pace inimii, Tu împărtăşeşti odihnă şi tihnă fără margini, Tu eşti sărbătoarea inimii. Tu faci ca, mulţumindu-ne de toate, să te binecuvântăm întru toate. În afară de tine, nimic nu poate să ne mulţumească multă vreme; ca ceva să fie plăcut şi desfătător e nevoie de darul şi sarea înţelepciunii tale.
            2. Poate oare ceva să nu placă celui care te iubeşte? Cât despre cel care nu te-ar iubi pe tine, ar putea oare ceva să-l desfete şi să-l mulţumească cu adevărat? Căci cei ce nu află plăcere decât în înţelepciunea lumească, ori în poftele trupului, sunt lipsiţi, în fapt, de cuminţenie, de vreme ce sunt aşteptaţi la tot pasul de nenumărate amăgiri şi de zădărnicie, încheiate în cele din urmă prin moarte. Dimpotrivă, cei ce păşesc pe urmele paşilor tăi - dispreţuind cele pământeşti, răstignind poftele trupurilor lor -, cu adevărat înţelepţi se arată, căci de la năluciri deşarte se înalţă la adevăr şi de la carne la spirit. Unora ca aceştia le este dat să prindă cu adevărat gust pentru Dumnezeu şi toată bunătatea făpturilor lui Dumnezeu s-o întoarcă în laudă şi mulţumire Ziditorului a toate. Într-adevăr, alt gust şi altă plăcere descoperă inima omului în Ziditorul tuturor făpturilor; alt gust cu totul în fiinţa făpturilor: uriaşă, într-adevăr, e deosebirea dintre veşnicie şi timp, dintre lumina însăşi, necreată, şi lumina primită prin oglindire.
            3. O, lumină veşnică, înălţată mai presus de toate luminile create, trimite aurul razei tale să pătrundă ca un fulger adâncul cel mai ascuns al inimii mele. Spală-mă, umple-mă de voioşie, lămureşte-mă, însufleţeşte cugetul meu cu tăria darului tău, să pot rămâne nedespărţit de tine, în culmea fericirii. Când, Doamne, va suna ceasul mult dorit al desfătării, când, cu nesaţ, fiinţa ta va fi cu adevărat totul pentru mine? Cât timp nu se va întâmpla aceasta, nu voi cunoaşte nici bucurie deplină. Dar, din păcate, iată, ce durere: omul vechi îşi duce mai departe zilele în mine: nu-i cu desăvârşire răstignit, nu-i cu desăvârşire mort; încă se răzvrăteşte şi cârteşte împotriva spiritului, se războieşte mocnit, încercând să scuture stăpânirea curată şi paşnică a sufletului.
            4. Tu însă, Domnul meu, cel ce stăpâneşti asupra puterilor mării şi potoleşti răzvrătirea talazurilor, vino în ajutorul meu! Spulberă-i pe cei ce mă împresoară cu luptă; zdrobeşte-i cu puterea braţului tău, pururi neînfrânt. Arată-ţi, rogu-te, mărinimia şi slava: căci în afara ta, Domnul şi Dumnezeul meu, nu este pentru mine nici oblăduire, nici scăpare.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1083050
Harta Site Politică de confidențialitate