Nu sunt fără rost împrejurările potrivnice
Cartea I, Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului, Capitolul XII

            1. E bine ca, din când în când, să avem de întâmpinat împrejurări potrivnice şi suferinţe, căci ele readună omul în reculegerea inimii sale, îl fac să-şi cunoască surghiunul, şi-l împiedică de a-şi mai lega nădejdile de lucrurile acestui pământ. E bine, din când în când, să dăm piept cu potrivniciile, e bine ca oamenii să aibă despre noi păreri proaste şi să ne ponegrească, chiar dacă nu le-am fi greşit cu nimic, nici cu gând rău n-am fi fost în nici o privinţă. Acestea toate sunt reazem de nădejde pentru smerenie şi ne apără de înfumurarea deşartă. Într-adevăr, atunci când mai rău suntem ponegriţi de gura lumii, când ceilalţi au despre noi părerile cel mai proaste, mai bine şi cu mai mult temei ochii ni se îndreaptă spre Dumnezeu, martorul lăuntric al conştiinţei noastre.
            2. Ar trebui, de aceea, ca omul să-şi pună întreaga sa nădejde şi tot reazemul în Dumnezeu, ca să nu simtă nevoia de a cerşi pe nicăieri amarul mângâierilor omeneşti. Când un om de bunăvoinţă trece prin încercări şi ispite, sau când îi dau târcoale gândurile rele, el înţelege mai bine ca niciodată cât de trebuincioasă îi este mâna lui Dumnezeu, fără de care nimic bun nu va putea vreodată, de unul singur, să ducă până la capăt. În astfel de împrejurări, omul se întristează, suspină, se roagă, căci stă sub pintenul amărăciunii. Atunci viaţa i se pare searbădă şi şi-ar dori să moară, ca să se poată topi cu totul şi să se unească cu Cristos. Atunci abia îşi dă seama, cu adevărat, că nicăieri pe lume nu va putea găsi adăpost sigur şi pace netulburată.