Înfrânarea limbuţiei
Cartea I, Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului, Capitolul X

            1. Ocoleşte cât poţi larma şi gura lumii: vorbăria, chiar lipsită de răutate, aduce omului multă bătaie de cap. Nu-i trebuie mult nimănui ca să fie cuprins de fumuri şi, alunecând, să-şi piardă capul. Tocmai de aceea, de câte ori nu mi-am dorit să fi tăcut din gură şi să nu mă fi dus printre oameni! Mă întreb ce ne împinge mereu să flecărim, cu atâta uşurinţă, bătându-ne într-una gura despre vrute şi nevrute, când, aproape întotdeauna, ne înapoiem la tăcere cu conştiinţele vătămate? Flecărim cu atâta plăcere, deoarece prin vorbăria noastră căutăm, cumva, să ne destindem, despovărându-ne inimile, îndeobşte apăsate de greutăţi. De aceea ne place atât de mult să gândim şi să vorbim tocmai despre acele lucruri la care ţinem mai mult, sau pe care le dorim, sau despre altele, pe care ni le simţim potrivnice.
            2. Dar vai, de cele mai multe ori, fără nici un rost şi cu totul zadarnic. Căci uşurarea aceasta părelnică dăunează nu puţin alinării lăuntrice, care-i darul lui Dumnezeu. Iată de ce se cade să stăm de veghe şi să ne rugăm, ca timpul ce ni s-a dat să nu ni se irosească în deşert. Dacă are într-adevăr vreun rost să deschizi gura, fă ca vorbele tale să fie pline de miez şi sufleteşte folositoare. Năravul şi nepăsarea faţă de propăşirea sufletului nostru ne trag de cele mai multe ori la limbuţie. Dimpotrivă, a sta cuviincios de vorbă despre cele sufleteşti poate fi de mare folos, mai cu seamă dacă cei ce se adună să schimbe asemenea gânduri împărtăşesc, într-un singur suflet, una şi aceeaşi râvnă pentru împărăţia lui Dumnezeu.