Centrul Don Bosco România
Omul să nu se socoată vrednic de mângâiere, ci mai curând de pedepsire şi osândă

 

Omul să nu se socoată vrednic de mângâiere, ci mai curând de pedepsire şi osândă
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul LII


            1. Doamne, pentru că nu sunt vrednic de mângâierea ta şi nici de vreo altă alinare sufletească, drept eşti ori de câte ori mă laşi în părăsire şi goliciune. Chiar dacă aş fi în stare să vărs o mare de lacrimi pentru păcatele mele, şi încă n-aş fi vrednic de dezmierdările tale. Iată de ce nu mi se cuvine decât pedepsire şi mustrare, căci team jignit şi vătămat, iar păcatele mele sunt nenumărate. După o drept cumpănită judecată, nu aş fi aşadar vrednic nici măcar de cea mai mică mângâiere. Iată însă că Tu, mult milostive, preabune Dumnezeule, care nu vrei moartea făpturilor tale, spre a arăta bogăţia dărniciilor tale în vasele milei, te înduri să dai alinare slujitorului tău, mai presus de orice închipuire omenească, deşi el nu se face vrednic de acest lucru. Căci alinările tale nu sunt ca vorba goală ieşită din gura oamenilor.
            2. Ce am făcut eu oare, Doamne, ca să-mi împărtăşeşti un strop din mângâierea ta cerească? Nu-mi amintesc să fi făcut vreun lucru bun, ci, dimpotrivă, mă ştiu mereu atras către păcate, mereu lăsător în îndreptarea vieţii mele. Acesta-i adevărul şi nu-l pot tăgădui. Dacă aş spune altceva, tu Doamne, te-ai ridica împotrivă şi nimeni pe lume nu ar putea să-mi ia apărarea. Pentru păcatele mele m-am făcut vrednic de un singur lucru: de focul iadului, pentru vecie. În adevăr, mărturisesc că sunt vrednic de batjocură şi de dispreţ, şi nu s-ar cădea să mă număr între slujitorii tăi. Şi oricât de greu ar fi, în numele adevărului, împotriva mea voi mărturisi păcatele mele, ca astfel să pot mai lesne cere şi dobândi mila ta.
            3. Dar ce să spun, copleşit cum sunt de vinovăţie şi ruşine? Gura mea nu poate rosti decât atât: am păcătuit, Doamne, am păcătuit; fie-ţi milă de mine şi iartă-mă. Lasă-mă puţin, să pot să-mi vin în fire, mai înainte de a pleca spre a mă întoarce în ţinutul beznei, acoperit de umbra morţii (Iov 10, 20. 21). Şi ce-mi ceri Tu mie, vinovatul şi păcătosul bicisnic, decât să fac pocăinţă şi să mă umilesc pentru păcatele mele? Nădejdea iertării se naşte din adevărata părere de rău şi din smerenia inimii; astfel amuţesc mustrările de cuget, harul pierdut e dobândit din nou, omul află o pavăză împotriva mâniei viitoare şi sufletul pocăit primeşte de la Dumnezeu sărutul împăcării.
            4. Smerita îndurerare pentru păcatele săvârşite e o jertfă plăcută ţie, Doamne, cu o mireasmă mai dulce ca tămâia. Aceeaşi pocăinţă e totodată mirul scump care ţi-a fost turnat pe sfintele tale picioare Isuse, căci nu ai urgisit niciodată o inimă frântă şi smerită (Ps 50, 19). Pocăinţa este locul scutit, la adăpost de faţa mânioasă a vrăjmaşului. Ea curăţă şi spală tot ceea ce, altminteri, ar fi pângărit şi pătat.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1088041
Harta Site Politică de confidențialitate