Centrul Don Bosco România
Nu da crezare oricui: uşor alunecă limba omului din vorbă în vorbă

 

Nu da crezare oricui: uşor alunecă limba omului din vorbă în vorbă
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul XLV


            1. Dă-mi, Doamne, ajutor şi scoate-mă din necaz, că deşartă este izbăvirea ce vine de la om (Ps 59, 12). De câte ori nu mi s-a întâmplat să nu găsesc credinţa acolo unde mă aşteptam s-o găsesc? De câte ori n-am descoperit-o tocmai acolo unde mai puţin mă aşteptam? Zadarnic şi fără rost, aşadar, este să-ţi pui nădejdea în oameni; căci mântuirea sufletelor drepte vine de la tine, Doamne. Fii binecuvântat Doamne, Dumnezeul meu, întru toate cele ce mi se întâmplă. Cât despre noi, şubrezi suntem şi nestatornici, lesne ne lăsăm înşelaţi şi iute ne schimbăm.
            2. Care-i omul atât de călit prin săbuinţă, în stare să se păzească în toate cu atâta străşnicie încât să nu păţească nici un fel de dezamăgire şi niciodată să nu se nimerească în strâmtorare? Dar cel ce se încrede în tine, Doamne, şi te caută cu inima curată nu va cădea la fel de uşor în curse. Chiar dacă i s-ar întâmpla, din când în când, să intre la vreo ananghie, oricare vor fi împrejurările acesteia, mai repede, prin ajutorul tău, se va putea scutura de pacoste şi-şi va dobândi alinarea, căci în cele din urmă nu-l părăseşti niciodată pe cel ce-şi pune nădejdea în tine. Rară e prietenia credincioasă care să nu te lase de izbelişte niciodată. Tu, Doamne, eşti cel mai credincios prieten cu putinţă şi nimeni nu se poate asemui cu tine.
            3. Câtă înţelepciune în sufletul drept al sfintei Agata atunci când spunea: "Inima mea stă neclintită pe Cristos ca pe o temelie"! De-aş putea, la rândul meu, gândi în acelaşi fel, mult mai greu m-aş lăsa descumpănit de temerile omeneşti, mult mai greu m-aş lăsa clintit de vorbele goale. Căci cine ar fi în stare să prevadă totul, cine s-ar putea feri singur de toate relele ascunse în viitor? Dacă relele la care ne aşteptăm atât de des pricinuiesc rănire, despre cele venite fără de veste ce să spunem? Dar pentru ce, nenorocitul de mine, n-am ştiut să mă păzesc mai bine? Şi pentru ce am dat atât de lesne crezare vorbelor? Într-adevăr, oameni suntem, nimic altceva decât nişte fiinţe bicisnice şi şubrede, chiar dacă unii ar dori să vadă în noi fiinţe îngereşti. În cine, aşadar, să mă încred, Doamne, dacă nu în tine singur? Tu eşti adevărul care nu înşeală şi nu se poate înşela. Mai mult decât atât: tot omul este mincinos (Ps 115, 2), şubred, nestatornic şi greşitor, mai ales în vorbă; iată de ce să ne ferim să dăm crezare, pe loc, oricărei spuse omeneşti care, ajungându-ne la urechi, pare la prima vedere dreaptă şi întemeiată.
            4. Câtă înţelepciune în poveţele: nu vă încredeţi în oameni; şi: vrăjmaşii omului sunt cei din casă (Mih 7, 6); precum şi în aceea care zice: iată aici, sau iată colo (Mt 24, 23). Tot păţitu-i priceput şi am putut eu însumi învăţa o mulţime: măcar de mi-ar sluji învăţătura, ca să mă pot păzi şi să nu mai am purtări neroade. "Ai grijă", spune câte unul, "ai grijă, păstrează pentru tine ceea ce îţi spun". Şi în timp ce eu îmi ţin gura şi păstrez taina încredinţată, cel ce-mi dă povaţa să-mi ţin gura n-apucă bine să plece că mă trădează şi se trădează şi pe sine. Apără-mă, Doamne, de scornelile şi neroziile unor astfel de oameni, păzeşte-mă să nu intru pe mâna lor, scuteşte-mă de greşeala de a face ca ei. Dă-mi vorbă cu rost, adevărată şi statornică, fereşte-mă de limbuţia vicleană. Ceea ce mie nu-mi place să păţesc din partea altora, se cade să ocolesc cu străşnicie eu însumi.
            5. O, câtă pace şi împăcare pentru inimă să ştii să păstrezi tăcerea cu privire la ceilalţi, să nu dai otova crezare tuturora, să nu umbli cu vorba de colo-colo, să nu-ţi dai cugetul în vileag, să cauţi pe Domnul singur, cercetătorul tuturor conştiinţelor, să nu te laşi purtat de vânturarea sporovăielilor, ci toate - atât cele lăuntrice cât şi cele din afară, să le îndeplineşti după bunul plac al voinţei tale, Doamne! Câtă siguranţă pentru păstrarea darului ceresc să ştii fugi de pofta strălucirii din afară, înaintea oamenilor; să te poţi lipsi de laudele lumii şi, neîncetat, să te străduieşti spre cele ce dau îndreptare de viaţă şi râvna binelui sufletesc. Pe mulţi i-a pierdut o virtute vestită şi lăudată prea devreme! Cât de folositor, dimpotrivă, s-a dovedit harul păstrat în taină în această viaţă atât de şubredă, presărată, zi cu zi, numai cu ispite şi lupte.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1086446
Harta Site Politică de confidențialitate