Centrul Don Bosco România
Minunatul rod al dragostei dumnezeieşti

 

Minunatul rod al dragostei dumnezeieşti
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul V


            1. Fii binecuvântat, Părinte ceresc, Tatăl Domnului meu Isus Cristos, căci te-ai îndurat să-ţi aminteşti de mine, sărmanul! Părinte al îndurărilor şi Dumnezeule a toată mângâierea, îţi mulţumesc pentru că binevoieşti să-mi dai alinare, mie celui nevrednic de mângâiere. Fii binecuvântat şi slăvit întotdeauna, împreună cu Fiul tău unul născut şi cu Sfântul Duh, Mângâietorul, în toţi vecii vecilor! O, Doamne, Dumnezeul meu, dragostea mea sfântă, atunci când vei veni să-ţi faci lăcaş în sufletul meu, tot lăuntrul meu va fremăta de fiorul fericirii. Tu eşti slava şi veselia inimii mele; Tu eşti nădejdea şi scutul meu apărător în ziua încercării şi amărăciunii mele.
            2. Dar, fiindcă sunt încă slab în dragoste şi nestatornic în virtute, am nevoie să fiu îmbărbătat şi mângâiat de tine. Vino la mine cât mai des şi învaţă-mă învăţăturile sfinţeniei. Scapă-mă de patimile rele şi lecuieşte inima mea de orice pofte neorânduite, ca, vindecat temeinic şi curăţit cum se cuvine, să fiu în stare să te iubesc, să fiu întărit în răbdare, să rămân neclătinat în statornicie.
            3. Mare împlinire este dragostea, zestre cu adevărat fără pereche, căci singură ea poate preface apăsarea oricărei poveri într-o sarcină uşoară; singură ea - cu aceeaşi inimă împăcată - poate duce juguri felurite, oricât de grele. Povara n-o împovărează, amărăciunea o preface în dulceaţă şi plăcere. Nobila iubire de Isus îmbie la săvârşirea faptelor celor mai mari, ea insuflă voinţei dorinţa arzătoare de desăvârşire. Iubirea tinde spre cele înalte, ea nu se lasă împiedicată de nimicurile pământeşti. Iubirea se vrea liberă şi nestingherită de poftele lumeşti; vrea ca privirea ochiului ei lăuntric să nu-i fie încurcată în plăceri trecătoare; nu se lasă trasă în jos şi biruită de necazuri. Nimic nu-i mai dulce decât iubirea, nimic nu-i mai puternic ca ea, nimic mai înalt, nimic mai cuprinzător, nimic mai voios, nimic mai dătător de îndestulare şi mai plin de bunătate, în cer şi pe pământ: iubirea s-a născut din Dumnezeu; ea nu-şi poate afla odihna decât tot în Dumnezeu, mai presus de lumea părelnică a făpturilor trecătoare.
            4. Iubirea dă omului aripi, agerime, voioşie; cel care iubeşte este liber şi nici un lanţ nu-l mai ţine. El dăruieşte totul tuturora şi se bucură de toate împreună cu toţi, căci îşi află totdeauna pacea, înainte de orice, în binele suprem, cel din care izvorăşte şi se revarsă tot ce este bun pe lume. Nu se uită la daruri, ci - mai presus de toate bunătăţile şi darurile - îşi înalţă inima la Cel ce dăruieşte totul. De multe ori, iubirea nu cunoaşte noimă, căci pe cel care iubeşte râvna îl înflăcărează mai presus de măsură. Iubirea nu simte poverile, nu ştie ce-i osteneala; se avântă mai presus de puteri; nu vrea să ştie de neputinţă, căci socoteşte că totul îi stă în putere şi îi este îngăduit. Tocmai de aceea poate orice, multe îndeplineşte şi izbuteşte des, acolo chiar unde cel lipsit de flacăra iubirii s-ar da bătut şi ar cădea răpus.
            5. Iubirea e pururi trează, ba, chiar atunci când adoarme, stă în fapt de veghe. Osteneala n-o osteneşte, piedicile n-o împiedică, teama n-o înfricoşează; ca o văpaie vie, ca o făclie aprinsă se ridică spre înalt şi-şi croieşte drum sigur către cer. Cel care iubeşte pricepe ceea ce înseamnă acestea toate; dorul înflăcărat al sufletului care iubeşte străbate până la Dumnezeu ca strigătul inimii: Dumnezeul meu, iubirea mea! Tu eşti cu totul al meu, eu sunt cu totul al tău!
            6. Lărgeşte inima mea întru iubire, să pot învăţa şi deprinde gustul şi dulceaţa dragostei, în dragoste să mă contopesc şi întru ea să plutesc, prin tine. Iubirea să pună cu totul stăpânire pe mine, să mă uit pe mine însumi în înflăcărarea şi freamătul văpăii ei orbitoare. Să cânt cântecul iubirii, să te urmez, iubirea mea, în înaltul tăriei, să se topească inima mea în laudele tale, să mă străbată cu totul fiorul de fericire al dragostei. Să te pot iubi mai mult decât pe mine însumi, iar pe mine însumi, doar din dragoste pentru tine; în tine să pot iubi pe toţi cei ce te iubesc cu adevărat, după cum porunceşte legea iubirii străluminând din tine.
            7. Iubirea este ageră, sinceră, evlavioasă, voioasă, dulce, puternică, răbdătoare, credincioasă, înţeleaptă, darnică, neînfricată; ea niciodată nu se caută pe sine. Într-adevăr, de îndată ce începe căutarea de sine, iubirea păleşte şi piere. Iubirea este prevăzătoare, smerită şi dreaptă; nu-i molatică, nu-i uşuratică, nu tinde spre lucruri deşarte; priveghetoare, curată, statornică, paşnică şi pururi de strajă simţurilor e iubirea. Iubirea este supusă şi ascultătoare faţă de mai mari; pe sine se dispreţuieşte şi se smereşte; faţă de Dumnezeu este plină de evlavie şi de recunoştinţă; încrederea şi nădejdea şi-o pune pe de-a întregul în El, chiar atunci când i se pare că e părăsită, căci dragoste fără durere nu se poate în viaţa aceasta.
            8. Cine nu este gata pentru orice suferinţă, gata să se lase cu totul în voia celui iubit, acela nu este vrednic de a fi socotit în rândul celor ce iubesc cu adevărat. Se cade, cu adevărat, ca cel care iubeşte să îndrăgească voios toate amărăciunile şi vitregiile de dragul celui la care ţine şi nici o împotrivire să nu-l poată împiedica de la aceasta.

 

 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis
Nr vizitatori: 1087998
Harta Site Politică de confidențialitate