Centrul Don Bosco România
Pilda sfinţilor părinţi

 

Pilda sfinţilor părinţi
Cartea I, Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului, Capitolul XVIII


            1. Cugetă adânc la pildele vii ale Sfinţilor Părinţi, în care a strălucit adevărata desăvârşire şi credinţă duhovnicească, şi vei vedea cât de puţin, aproape nimic, preţuieşte ceea ce facem noi. Vai, ce este viaţa noastră faţă de viaţa lor! Sfinţii şi prietenii lui Cristos au slujit Domnului în foame şi sete, în frig şi goliciune, în muncă şi osteneală, în privegheri şi posturi, în rugăciuni şi meditaţii sfinte, în prigoniri şi ocări nenumărate (2 Cor 11, 27).
            2. O, cât de multe şi cât de grele necazuri au îndurat Apostolii, Mucenicii, Mărturisitorii, Fecioarele şi toţi ceilalţi care au voit să meargă pe urmele lui Cristos! Căci ei şi-au răstignit sufletele în lumea aceasta, ca să le păstreze în viaţa veşnică. Ce viaţă aspră şi plină de renunţări au dus Sfinţii Părinţi în pustiu! Cât de grele şi îndelungate ispite au îndurat! Cât de des erau chinuiţi de duşmani! Ce rugăciuni stăruitoare şi fierbinţi au îndreptat spre Dumnezeu! Ce posturi aspre au făcut! Câtă râvnă şi înflăcărare pentru a înainta în viaţa duhovnicească! Ce luptă şi înfrânare pentru a-şi stăpâni pornirile neorânduite! Cu ce gând curat şi drept tindeau spre Dumnezeu! Ziua munceau iar noaptea o petreceau în rugăciune, deşi, chiar şi lucrând, nu încetau a se ruga cu mintea.
            3. Tot timpul îl întrebuinţau cu folos; fiecare ceas consfinţit lui Dumnezeu li se părea scurt; atât era de mare plăcerea contemplării lui Dumnezeu, încât uitau chiar şi de nevoia hranei trupeşti. Se lepădau de toate bogăţiile, demnităţile, onorurile, prieteniile şi rudeniile lor; din ale lumii nu ţineau să aibă nimic şi de abia dacă se atingeau de cele trebuincioase traiului: se întristau că erau nevoiţi să dea trupului chiar şi numai cele neapărat de trebuinţă. Erau, aşadar, săraci în cele pământeşti, dar foarte bogaţi în har şi în virtute. Pe dinafară duceau lipsă de toate, în schimb pe dinăuntru se săturau cu harul şi mângâierea dumnezeiască.
            4. Erau străini de lume, dar familiari şi apropiaţi de Dumnezeu. Ei se socoteau pe sine drept nimic şi erau dispreţuiţi de lumea aceasta, dar erau scumpi şi iubiţi în ochii lui Dumnezeu. Se ţineau în adevărata smerenie, trăiau într-o ascultare simplă şi umblau în dragoste şi răbdare; de aceea, duhovniceşte propăşeau zilnic şi dobândeau har mare înaintea lui Dumnezeu. Au fost daţi drept pildă tuturor celor consfinţiţi lui Dumnezeu şi mai mult trebuie să ne îndemne unii ca aceştia la propăşire în virtute, decât mulţimea celor lâncezi, la delăsare.
            5. Cât de mare era râvna celor consfinţiţi lui Dumnezeu la începutul sfintei lor întemeieri! Câtă evlavie în rugăciune! Ce întrecere între ei în practicarea virtuţii! Câtă cuviinţă şi câtă ascultare faţă de legile şi regulile întemeietorului lor! Urmele lăsate de ei mărturisesc încă şi astăzi că au fost cu adevărat oameni sfinţi şi desăvârşiţi, care, luptându-se cu bărbăţie, au biruit lumea. Astăzi este luat drept lucru mare şi rar exemplul celui care nu calcă regula şi care suferă cu răbdare ceea ce şi-a luat asupra sa.
            6. O, răceală şi nepăsare a stării noastre! Cu câtă uşurinţă ne-am îndepărtat de avântul sfânt din trecut! Ni s-a urât de viaţă din pricina delăsării şi nepăsării noastre! Măcar de n-ar adormi cu totul în tine dorinţa de a înainta în virtute, tu, care ai văzut pildele atâtor oameni evlavioşi!

 

 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis
Nr vizitatori: 1089773
Harta Site Politică de confidențialitate