Centrul Don Bosco România

SFÂNTUL IOAN BOSCO

VIAȚA LUI DOMINIC SAVIO

 



Transpunere a lucrării lui Don Bosco
cu fapte și lucruri noi culese de

TERESIO BOSCO

EDIȚIE NOUĂ


*********

"Un popor care nu-și amintește de trecutul său este un popor lipsit de viitor"
(inscripție de pe muntele Rushmore)


*********

Părintelui Gaetano Scrivo, timp de mai mulți ani Vicar al Congregației Saleziene, care a apreciat și a încurajat lucrarea mea despre istoria saleziană.
Cu recunoștință.


*********


Titlurile și subtitlurile sunt ale lui Teresio BOSCO, sdb
Coperta: Dominic SAVIO, pictură a lui Caffaro RORE
Traducerea: Alois FARCAȘ, sdb

Corectura: prof. Claudia BUDĂU, prof. Monica CIUPE
Formatarea textului: Vlad COSTICĂ

Copyright © iunie 2002 Editura ELLEDICI - 10096 LEUMANN (Torino), ISBN 88-01-02535-1
Copyright © iunie 2006 Salezienii Constanța, e-mail: ct@donbosco.ro, web: www.donbosco.ro

 

Reproducerea integrală sau parțială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanța

 

Prefața traducătorului

 

Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)

      Don Bosco este numele familiar pe care i-l dădeau copiii, colaboratorii, cunoscuții și chiar cele mai înalte autorități bisericești și civile. Ioan Bosco s-a născut în ziua de 16 august 1816 în cătunul Becchi, comuna Castelnuovo d'Asti, din părțile orașului Torino, Italia. Sfințit preot la Torino, în anul 1841, și-a început activitatea preoțească călăuzit de Sfântul Iosif Cafasso, om cu o viață spirituală excepțională.
      Programul său, devenit pasiune, era educarea creștină a tinerilor, îndeosebi a celor săraci și părăsiți. Ajutat de mama sa, Margareta, deși lipsit de mijloace materiale și întâmpinând multiple împotriviri, Don Bosco a dat viață unui mare complex socio-cultural numit Oratoriul Sfântului Francisc de Sales: loc de întâlniri duminicale pentru tinerii care doreau să petreacă o duminică în veselie sănătoasă și sfântă, complex de școli de arte și meserii pentru tinerii muncitori, școli regulare pentru studii umaniste. În întreg acest complex se aplica pedagogia care mai târziu se va numi „metoda preventivă”, metodă ce se bazează pe religie, rațiune și iubire.
      Don Bosco a asigurat continuitate operei sale întemeind Societatea Sfântului Francisc de Sales (Salezienii) și Fiicele Mariei Ajutătoare. A fost și un foarte fecund scriitor popular și a inițiat mai multe acțiuni pentru dezvoltarea presei catolice. Ioan Bosco a murit la 31 ianuarie 1888 și a fost declarat sfânt de Papa Pius al XI-lea în 1934.
      Unul dintre cei mai buni tineri care au trecut prin Oratoriul înființat de Don Bosco a fost Dominic Savio (2 aprilie 1842 - 9 martie 1857). Pe el l-au impresionat foarte mult gândurile pe care le-a expus don Bosco într-o predică: este voința lui Dumnezeu ca toți să devenim sfinți; este destul de ușor să reușim; o răsplată mare este pregătită în cer pentru cine devine sfânt. Acea predică pentru Dominic a fost scânteia care i-a înflăcărat inima, iar Don Bosco i-a dezvăluit și simplaformulă a sfințeniei”:

" - mai întâi FII VESEL. Ceea ce te tulbură și-ți risipește pacea nu vine de la Domnul.
- în al doilea rând, ÎNDEPLINEȘTE-ȚI DATORIILE de a studia și de a te ruga! Fii atent la școală, fii plin de râvnă la studiu și la rugăciune.
- și apoi FĂ BINELE ALTORA! Ajută-ți mereu colegii, chiar dacă ți se cer anumite sacrificii. „Sfințenia” este cuprinsă în toate acestea!"

      Dominic Savio a murit la vârsta de aproape 15 ani. Atunci când a murit, Don Bosco a hotărât să-i scrie viața îndeplinind dorința multor tineri care doreau să-l cunoască mai îndeaproape. După aproape o sută de ani, în anul 1954, Dominic Savio a fost declarat „sfânt”: astfel Biserica l-a propus ca un model pentru toți tinerii din lume. Copiii și tinerii de astăzi, cunoscându-i viața, sunt invitați să-i urmeze exemplul. Pentru ei, pentru părinții și educatorii creștini, această carte poate fi un ajutor de seamă pentru a trăi o viață sfântă și plină de bucurie asemenea lui Dominic Savio!

 

Această carte - cum și de ce

 

Lacrimile lui Don Bosco

      În timpul anului 1857, Don Bosco scria plângând de emoție viața tânărului Dominic Savio, băiatul sfânt pe care Sfânta Fecioară îl dăruise timp de trei ani Oratoriului său. Binele făcut prin acele pagini, prin acea figură, miilor de copii din lumea întreagă a fost nemărginit de mare. Cincizeci de ani mai târziu, provocați de o scrisoare a lui Don Rua, succesorul lui Don Bosco și prieten al lui Dominic, sute de episcopi din toate părțile lumii scriau că citiseră acele pagini încă de când erau copii și că Dominic fusese o lumină, un model pentru viața lor. Doi papi, Pius al X-lea și Benedict al XV-lea afirmau că au citit cartea cu venerație și că au întâlnit în Dominic un prieten în formarea lor creștină.

 

Triumful și tăcerea

      Anul Beatificării (1950) și cel al Canonizării (1954) lui Dominic au răspândit figura lui în lumea întreagă. Dar mai apoi, mult prea curând, chiar și peste această strălucitoare imagine de copil s-a așternut tăcerea. Copiii din noile generații au găsit, din păcate, alte modele.
      Cei care au încercat să rescrie istoria vieții lui Dominic (eu însumi fiind unul dintre aceștia) nu au reușit să evite capcanele modei zilelor noastre, ale psihologiei de tipul "răspunsuri către cititori", ale unui creștinism care căuta să acopere prin mari meciuri de fotbal incapacitatea de a deschide Evanghelia împreună cu copiii. A luat naștere astfel, încet-încet (și a dispărut foarte repede), un Dominic "născut sfânt", un "copil dulce", un "băiat care râde mereu fără motiv", un "băiat plin de bunăvoință, mai degrabă unul care țintește sus decât unul care săvârșește binele zilnic", "un manechin lipsit de viață". Nu era nevoie de nici un efort pentru a simți antipatie față de astfel de descrieri ale lui Dominic Savio, copiate și false.
      După ce am reflectat timp de mai mulți ani asupra acestui fenomen (și după ce am depășit anumite rețineri), m-am apucat să le povestesc copiilor despre Dominic Savio.
      În taberele de vară, în oratorii, în școli, povesteam pe episoade, urmărind firul relatării dramatice a lui Don Bosco, adăugând doar o descriere sumară a istoriei renascentiste în cadrul căreia se desfășoară această povestire (și pe care Don Bosco nu a putut să o scrie pentru că avea loc în timpul vieții lui). Reacția copiilor a fost pentru mine, uimitoare. Erau deosebit de fascinați. În taberele de vară (unde copiii erau invitați să-l imite nu pe Isus, pe Ioan Bosco, pe Dominic Savio, ci pe pescărușul Jonathan, pe Pinocchio, pe Alice, pe Calul Nebun...), "întâlnirea cu Dominic" era pe primul loc, întrecând serata concursului "Cine știe câștigă". Mi s-a întâmplat chiar (în casa de vară de la Cogne) ca vreo zece copii, care trebuiau să plece mai devreme într-o duminică după-amiază, să mă ia de-o parte și să-mi ceară să le povestesc ultima parte a "Vieții" pe care ar fi trebuit să o prezint în acea seară târziu.

 

Să revenim la relatarea lui Don Bosco

      Eu îi împrumutam lui Don Bosco cuvintele și expresiile de astăzi, iar el îmi oferea dramatizarea, dialogurile deja realizate și de o atracție garantată.
      Oricine "l-a povestit pe Don Bosco" s-a găsit în fața acestui fenomen: limbajul este cel din 1800, dar procesul foarte actual de popularizare, condensat în cele trei verbe celebre "a simplifica – a personaliza – a dramatiza", nu mai trebuie să-l facem, l-a făcut deja Don Bosco, ca un expert recunoscut.
      De comun acord cu Editura Elledici, am decis să încerc reîntoarcerea la Don Bosco. Ca atunci când le vorbesc copiilor, în fața foilor albe m-am întrebat în mod serios: "Dacă Don Bosco ar fi vrut să le povestească copiilor de astăzi istoria lui Dominic, pentru a provoca aceleași sentimente creștine pe care le-a declanșat în tinerii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce cuvinte, ce fraze, ce expresii ar folosi?".
      Am transcris paginile lui Don Bosco gândindu-mă la acest lucru, împrumutându-i modul de a vorbi al tinerilor de astăzi și chiar câteva expresii din jargonul modern. Tehnica povestirii, dramatizarea, „vizualizarea limbajului” (cu ajutorul aparatului de filmat în locul condeiului) este calitatea în care Don Bosco a fost expert. Dacă aș fi adăugat ceva, i-aș fi distrus farmecul.

 

O carte istorică

      Don Bosco a scris o carte istorică, nu o telenovelă. Documentarea este bine clasificată în arhive, fiind suficient să le folosim cu pricepere.
      Dar Don Bosco nu a scris ceea ce se întâmpla "în jurul" vieții lui Dominic. Clopotele pe care Dominic le auzea mergând la școala din Bonzanino, însoțeau funeraliile reginelor care mureau în timp ce în Parlamentul din Palatul Madama (situat la două sute de metri de micul grup de școlari) se discuta legea Rattazzi, referitor la desființarea ordinelor religioase. Soldatul pentru care Dominic așternuse pe pământ batista sa era unul dintre numeroșii soldați mobilizați în Torino în perioada imediat premergătoare Războiului iminent din Crimeea. Tratamentul prin luare de sânge cu care medicul Cafassi l-a îngrijit și care de fapt l-a dus la moarte pe Dominic pe când se afla la Mondonio, era același cu care patru ani mai târziu medicul regelui avea să-l lase fără sânge pe Camillo Cavour, provocându-i moartea...
      Copiii de astăzi, care studiază la școală această istorie și care acasă fac "cercetări istorice" punând la lucru întreaga familie, sunt interesați de aceste particularități. Cei mici preferă să vadă persoana a cărei viață o urmăresc, plasată în cadrul precis și poate chiar aventuros al vremii sale. Chiar și lumea de rând preferă ca viața unei persoane să fie povestită în contextul său istoric.
      Nu exista decât o modalitate pentru a nu da peste cap relatarea lui Don Bosco: aceea de a adăuga la sfârșitul fiecărui fragment întâmplările pe care Don Bosco nu le-a povestit.

 

TERESIO BOSCO

 

Prezentarea lui Don Bosco

      Dragi tineri,

      Voi mi-ați cerut de mai multe ori să vă scriu câteva pagini despre colegul vostru Dominic. Am făcut tot ce-am putut pentru a vă îndeplini această dorință bună. Iată viața lui Dominic descrisă pe scurt și în mod simplu, așa cum vă place vouă!



Două dificultăți

      În publicarea acestei lucrări am întâmpinat două dificultăți:
      1. Cel care scrie lucruri la care au asistat sute de martori oculari este în general supus criticii. Cred că am depășit această dificultate angajându-mă să povestesc doar lucrurile care au fost văzute de voi și de mine și pe care le păstrez aproape în întregime scrise și semnate de mâinile voastre.
      2. Pentru că Dominic a trăit aproape trei ani în această casă, trebuia să mă refer la lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei și astfel să vorbesc cam des despre mine. Cred că am depășit și această dificultate, reușind să fac strict treaba istoricului: să descriu realitatea faptelor, fără să mă preocup de persoanele care au fost implicate.
      Dacă totuși veți găsi vreun fapt în care vorbesc despre mine cu o anumită satisfacție, să știți că acest lucru se datorează afecțiunii deosebite pe care o aveam față de Dominic și pe care o am față de voi toți. Această dragoste mă împinge să vă dezvălui sentimentele intime ale inimii, așa cum ar face un tată care vorbește fiilor săi dragi.


De ce Dominic și nu alți tineri?

      Poate că cineva se întreabă de ce am scris viața lui Dominic Savio și nu pe cea a altor tineri care au trăit printre noi și care au fost stimați pentru sfințenia lor. E adevărat, dragii mei. Providența divină a avut bunăvoința să ne trimită multe modele de viață creștină: Gabrielle Fascio, Luigi Rua (fratele mai mare al fericitului Michele Rua), Camillo Gavio, Giovanni Massaglia și alții. Dar purtarea acestor tineri nu a avut strălucirea pe care a avut-o Dominic Savio, a cărui viață, o știți cu toții, a fost minunată.
      Dacă însă Dumnezeu îmi va dărui sănătate și har, vreau să adun amintirile despre acești tineri, colegi foarte buni ai voștri. Voi îndeplini astfel dorințele voastre și ale mele, iar voi veți putea citi și imita viața lor cu adevărat creștină.
      În această nouă ediție am adăugat diferite lucruri noi care sper să facă așa încât viața lui Dominic să fie interesantă și pentru cei care au citit edițiile precedente.


"Dacă el era așa, de ce să nu fiu și eu la fel?"

      Sper în același timp să vă fie de folos paginile pe care le-am scris. Spuneți în inima voastră ceea ce spunea sfântul Augustin: "Dacă el era așa, de ce să nu fiu și eu la fel?". Dacă un coleg de-al meu, de aceeași vârstă cu mine, care trăia unde trăiesc și eu, expus la aceleași pericole (și chiar la pericole mai mari) a avut curajul să rămână fidel față de Isus, de ce să nu fac și eu la fel? Amintiți-vă bine că credința voastră nu constă doar în cuvinte. Trebuie să trecem la fapte. Așadar, dacă în aceste pagini găsiți un lucru interesant, nu vă mulțumiți să spuneți: "E frumos! Îmi place!". Spuneți mai degrabă: "Vreau să mă angajez să fac și eu la fel! ".
      Dumnezeu să vă dăruiască vouă și tuturor cititorilor acestei cărți sănătate și har și să vă ajute să găsiți în aceste pagini un îndemn sigur în trăirea credinței voastre. Preasfânta Fecioară, la care Dominic ținea foarte mult, să ne dobândească harul de a-l iubi pe Dumnezeu, Creatorul nostru, din tot sufletul și din toată inima; singurul demn de a fi iubit mai presus decât orice lucru și de a fi slujit cu fidelitate în toate zilele vieții noastre.

 


CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A PUTUT SCRIE

De unde provin noile relatări despre Dominic Savio?

      În lunile imediat următoare morții lui Dominic, Don Bosco a început să-i scrie Viața. Ea nu este o telenovelă creștină, o povestire romanțată, ci rezultatul unei amănunțite cercetări istorice. Pentru a avea informații sigure și numeroase, Don Bosco a folosit trei mijloace:
      1. Le-a scris preoților care l-au avut ca elev la școlile lor din Morialdo, Castelnuovo și Mondonio, cerându-le să-i trimită o expunere cu amintirile lor. I-au răspuns Don Zucca (din Morialdo), Don Allora (din Castelnuovo) și Don Cugliero (din Mondonio). Scrisorile lor (care se mai păstrează încă) au fost adăugate la procesul de beatificare al lui Dominic și sunt reproduse în această carte.
      2. Le-a cerut colegilor lui Dominic, care erau la Oratoriu (sau care abia plecaseră), să scrie pe o foaie de hârtie amintirile pe care le aveau despre el. Giovanni B. Piano a declarat sub jurământ: „Îmi amintesc că Don Bosco ne-a invitat pe noi, prietenii și colegii lui Savio, să-i comunicăm în scris tot ce știam despre el, pentru că voia săfolosească amintirile noastre pentru a-i alcătui Biografia. Eu am scris câteva lucruri referitoare la spiritul de pocăință al lui Dominic și pot să spun că tot ceea ce am scris a fost reluat în întregime în broșura publicată de Don Bosco. Îmi amintesc că am fost mai mulți cei care am răspuns invitației lui Don Bosco. Când Biografia amintită mai sus a fost citită în public la Oratoriu, a fost urmărită cu multă plăcere și aviditate și nu am auzit pe nimeni să comenteze ceva” (Summarium super dubbio, 39-40). Paisprezece declarații (ca și cea a lui Giovanni B. Piano) au fost păstrate în Arhiva salezienilor și au fost adăugate la procesul de beatificare al lui Dominic, de la pagina 453 la pagina 481 din Summarium.
      3. A scris și el amintirile pe care le avea despre Dominic Savio. De fapt, le-a completat, pentru că deja de mai mult timp își nota faptele obișnuite sau extraordinare care se petreceau în viața acestui băiat. Acest lucru l-a mărturisit sub jurământ Michele Rua, mâna dreaptă a lui Don Bosco și prieten cu Dominic: "Îmi amintesc că am înțeles de la Don Bosco că scria viața unui tânăr de la Oratoriu pe când încă mai trăia Dominic Savio. Faptul că Don Bosco scria viața unui tânăr de la Oratoriu, care, așa cum s-a știut după aceea, era cea a lui Dominic Savio, ne ajută să înțelegem, că nu dorea să dea uitării faptele edificatoare. Astfel, el le aduna pe când mai trăia încă Dominic Savio " (S. P., 30-31).
      Don Bosco a putut așadar să scrie în prezentarea cărții: "... angajându-mă să povestesc doar lucrurile care au fost văzute de voi și de mine și pe care le păstrez aproape în întregime, scrise și semnate de mâinile voastre".


Viața lui Dominic: în cinci ediții mereu îmbogățite

      Prima ediție a "Vieții" a fost publicată în ianuarie 1858, la zece luni după moartea lui Dominic. În câteva luni ediția a fost epuizată, iar Don Bosco a primit alte noutăți despre Dominic. Don Bosco a tipărit "Viața" în a doua ediție, adăugând în "Prezentare": "În această ediție am adăugat alte noutăți ". Aceeași frază a lăsat-o și în următoarele trei ediții, pentru că de fiecare dată a mai adăugat alte lucruri și fapte noi, care i-au fost povestite de alți martori. În 1861, de exemplu, au fost regăsite cele două scrisori pe care Giovanni Massaglia și Dominic Savio și le-au trimis unul altuia în timpul convalescenței lui Giovanni; iar în 1866, Don Bosco a auzit, probabil de la tatăl lui Dominic, episodul despre persoana care se așezase la masă fără să se roage.
      Viața tânărului Dominic Savio s-a răspândit în Italia în zeci de mii de copii, a fost tradusă în franceză și spaniolă și era de folos celor mari și celor mici. În jurul anului 1864, un copil pe nume Giacomo della Chiesa (care mai târziu va deveni papa Benedict al XV-lea) citea Viața împreună cu frații săi, sub privirile mamei lor. Era folosită și în multe școli, ca exemplu de limbă italiană "bună și curată". În 1878, Don Bosco a pregătit a cincea ediție. A corectat ciornele în timp ce era la Albano Laziale. Clericul Stefano Trione l-a văzut în timp ce corecta paginile și cum plângea. Ca și cum ar fi vrut să se justifice, Don Bosco i-a spus: "Nu pot niciodată să mă gândesc la viața lui Savio Dominic și să corectez tipăriturile, fără să plâng gândindu-mă la el." (S.P., 395-396).
      Această ultimă ediție îngrijită de Don Bosco (care are ca element de noutate câteva corecturi la capitolul al XIV-lea și al XVII-lea) a fost considerată definitivă și nu a mai fost niciodată retușată. Pe baza acesteia am făcut "transcrierea" mea în aceste pagini.


Istoria lungă a unui proces

      Colegii lui Dominic nu au așteptat ca papa să-l declare "sfânt". Îl mai simțeau încă alături de ei cu bunătatea lui și-l chemau în ajutor ca atunci când era în viață. Don Bosco auzea în fiecare zi cum povesteau tinerii despre harurile primite prin mijlocirea lui. Un băiat care avea o durere de dinți foarte puternică l-a invocat și a fost vindecat pe loc. Altul, care avea febra foarte ridicată, l-a chemat în ajutor pe Dominic, în prezența lui Don Bosco, iar febra l-a lăsat. Nu a fost el oare micul infirmier al tuturor? Era în continuare, iar mulți scriau pe caietele lor: "Savio, ajută-mă!" ca și cum ar fi fost încă acolo, așezat în bancă, cu zâmbetul său.
      Don Bosco a spus de mai multe ori că dacă ar fi depins de el, l-ar fi declarat sfânt (Mărturie sub jurământ a lui Giovanni B. Francesia, S.P., 397). Dar salezienii, fiii spirituali ai lui Don Bosco, au zăbovit cam mult. Părea o inițiativă imposibilă: în 2000 de ani de istorie, Biserica nu proclamase niciodată un copil sfânt. Dominic, la moartea sa, nu împlinise încă 15 ani. Întrebați personal, mulți teologi "specialiști" din Roma au răspuns: "la 15 ani nimeni nu poate să ajungă la sfințenie".
      La comemorarea celor cincizeci de ani de la moartea sa, în 1907, succesorul lui Don Bosco la conducerea Salezienilor era Michele Rua, coleg și prieten al lui Dominic. El a vrut să facă "ceva deosebit" și le-a trimis tuturor cardinalilor, episcopilor și superiorilor călugărilor din lume Viața tânărului Dominic Savio, scrisă de Don Bosco și retipărită cu această ocazie.
      Ca răspuns la acest gest nobil au sosit sute de scrisori. Din care rezulta că foarte mulți, în tinerețea lor, au citit acea carte. Le fusese de mare ajutor și-i întrebau pe salezieni de ce mai așteptau și nu "introduceau Cauza" lui Dominic, începerea procesuluicare l-ar fi purtat pe Dominic Savio în rândurile sfinților. "Tot ceea ce am citit – scria cardinalul Ferrari din Milano – a aprins în mine dorința de a vedea introdusă cauza beatificării și canonizării acestui tânăr". "Trebuie să cereți Sfântului Scaun – scria Mons. Soler, Arhiepiscop de Montevideo – introducerea cauzei acestui sfințișor simpatic, care va deveni modelul și mijlocitorul favorit al copiilor și al tinerilor care sunt asemenea lui".
      În urma acestei cereri generale, pe 4 aprilie 1908, în Curia arhiepiscopală din Torino, cardinalul Agostino Richelmy deschidea Procesul ordinar asupra vieții, virtuților și minunilor pentru beatificarea lui Dominic Savio.


Zece martori, dintre care nouă colegi ai lui Dominic

      În cei cincizeci de ani care trecuseră de la moartea lui Dominic, mulți dintre colegii lui au murit. Din cei care au supraviețuit, nouă au fost convocați să depună mărturie despre viața și virtuțile lui Dominic:
      GIOVANNI B. ANFOSSI, canonic, monsenior și profesor. El a fost coleg și prieten intim cu Dominic în toată perioada pe care a petrecut-o la Oratoriu. Avea în acel moment 68 de ani (cam câți ar fi avut Dominic dacă ar mai fi trăit).
      GIACINTO BALLESIO, canonic și paroh la Moncalieri. El și-a început mărturia astfel: "În prima zi de la intrarea mea în Oratoriu, în timp ce eram întristat din cauza dorului de familie și de satul natal, s-a apropiat de mine un tânăr care m-a consolat, iar acesta era Dominic Savio, după cum am aflat mai târziu". Avea 67 de ani.
      GIOVANNI CAGLIERO, arhiepiscop și Delegat Apostolic în America. A fost prieten intim și asistentul lui Dominic. Avea în acel moment 70 de ani.
      MICHELE RUA, Rector Major al Salezienilor și primul succesor al lui Don Bosco. A fost prietenul, colegul și asistentul lui Dominic pe toată perioada cât a stat Dominic la Oratoriu. În acel moment avea 71 de ani.
      FRANCESCO CERRUTI, Director general de studii al salezienilor. Și-a început mărturia spunând: "În primele zile ale șederii mele la Oratoriu, în timp ce stăteam trist sprijinit de o coloană, îndurerat din cauza despărțirii de mama mea, am văzut că Dominic Savio s-a apropiat de mine... Din acel moment a început prietenia noastră". Avea 64 de ani.
      CARLO SAVIO, agricultor și consilier comunal din Mondonio și coleg de școală elementară cu Dominic la Mondonio. Și-a început mărturia spunând: "L-am cunoscut pe Dominic încă de copil, am fost coleg cu el în primele clase de școală din satul meu natal". Avea 64 de ani.
      GIOVANNI B. FRANCESIA, preot salezian, profesor și scriitor. A fost profesorul lui Dominic în clasa a treia de gimnaziu, între anii 1855-1856. Avea în acel moment 70 de ani.
      GIOVANNI B. PIANO, monsenior și paroh la biserica "Gran Madre di Dio" din Torino. A fost prieten și coleg de școală cu Dominic. Avea 67 de ani.
      FRANCESCO VASCHETTI, paroh de Volpiano. A fost coleg și prieten cu Dominic la Oratoriu. Avea 70 de ani.
      Al zecelea martor, care a fost chemat să depună mărturie, a fost GIOVANNI PASTRONI, paroh de Mondonio din anul 1870. Nu l-a cunoscut personal pe Dominic, dar auzise vorbindu-se multe despre el în sat, de la colegi și de la rude. În plus, timp de 38 de ani a fost îngrijitorul cimitirului unde au fost îngropate rămășițele pământești ale lui Dominic.


Un jurământ sever

       In prima jumătate a anului 1908, cei zece martori au povestit, în fața unei comisii însărcinate de către arhiepiscopul de Torino, ceea ce își aminteau despre Dominic, răspunzând la foarte multe întrebări. Înainte de a începe mărturia lor au trebuit, însă, să pronunțe următorul jurământ:
      "Eu (nume și prenume) cu mâna pe Evanghelie, jur și promit să spun adevărul în ceea ce voi spune și în răspunsurile pe care le voi da în Cauza de beatificare și canonizare a slujitorului lui Dumnezeu Dominic Savio, un adolescent laic, elev la Oratoriul salezian, și să păstrezîn mod strict secretul privitor la ceea ce se va cere aici, la răspunsurile și mărturiile pe care le voi da, sub pedeapsa de a fi un sperjur și un excomunicat, care poate fi dezlegată numai de Papa. Astfel promit și jur. Așa să mă ajute Dumnezeu și această sfântă evanghelie a sa!".
      Cuvintele martorilor au fost toate redactate și semnate de către comisari. Copia autentificată a tot ce ținea de această cauză a fost trimisă la Roma (originalul se mai păstrează încă în Curia arhiepiscopală din Torino).


Procesul apostolic: optsprezece martori

      La 10 februarie 1914, după ce a fost examinată toată munca desfășurată la Torino, Sfânta Congregație a Riturilor a declarat că era favorabilă examinării figurii lui Dominic Savio pentru includerea sa în rândurile sfinților. Începea de la capăt "Procesul lui Dominic Savio", de această dată sub directa responsabilitate a Papei. Din această cauză, noul proces se numea "Proces Apostolic".
      Cu calmul specific Congregației Riturilor (care trebuie să urmărească în același timp și în mod scrupulos sute și sute de cauze de sfinți) în noiembrie a început a doua depunere de mărturii sub jurământ.
      Au fost din nou convocați și întrebați GIACINTO BALLESIO, GIOVANNI B. PIANO, GIOVANNI B. FRANCESIA, CARLO SAVIO, FRANCESCO CERRUTI și GIOVANNI CAGLIERO. În schimb, au fost audiați pentru întâia oară alți doisprezece martori, din care șapte îl cunoscuseră personal pe Dominic Savio. Iată lista completă:
      TERESA SAVIO-TOSCO, sora lui Dominic. S-a născut după moartea fratelui, dar povestește amintirile din familie, pe care le adunase de pe buzele tatălui, ale mamei, ale fraților și surorilor. Avea 56 de ani.
      GIOVANNI MOLINO, învățător. A început spunând: "L-am cunoscut pe Dominic Savio la Oratoriul Salezian, unde am fost amândoi elevi". Avea 74 de ani.
      GIUSEPPE MELICA, preot. A fost coleg cu Dominic la Oratoriu. "Eu eram timid și foarte nou în casă, și întrucât eram atras de manierele sale pline de tandrețe și bunătate, am început încet, încet să mă apropii de el". Avea 73 de ani.
      FRANCESCO DEIDERI, consilier comunal din Mondonio. "L-am cunoscut personal pe Savio Dominic. Fiind de aceeași vârstă, am frecventat împreună școala comunală din Mondonio în anii 1853 și 1854. Fusesem și vecin de casă cu familia Savio". Avea 73 de ani.
      GIOVANNI RODA, meșter și trompetist din Racconi. "La Oratoriu, Don Bosco mi l-a dat ca însoțitor pe Dominic Savio, ca să fie alături de mine în primele zile. Am fost întotdeauna obiectul atențiilor sale speciale". Avea 74 de ani.
      VINCENZO TASSO, episcop de Aosta. Nu l-a cunoscut personal pe Dominic, dar a auzit vorbindu-se mult despre el de la Don Bosco și de la prietenii săi. Avea 66 de ani.
      AMEDEO CONTI, geometru din Castelnuovo d’Asti. Prieten cu Dominic și tovarăș constant al său în timp ce mergeau și se întorceau de la școală. "În timp ce am rămas la Oratoriu, am avut ocazia să petrec mult timp alături de Dominic Savio, pentru că eram colegi de școală, de studiu, de recreație și de dormitor". Avea 76 de ani.
      SILVIO ROGGERO, militar. Coleg cu Dominic Savio timp de un an și jumătate la Oratoriu. Avea 72 de ani.
      ANASTASIA MOLINO, vecină de casă și prietenă a familiei Savio, martor ocular al morții lui Dominic. A depus mărturie în 1921, la 81 de ani.
      GIOVANNI BRANDA, preot salezian. Nu l-a cunoscut pe Dominic, dar a auzit vorbindu-se despre el de la Don Bosco și de la prieteni. A depus mărturie la 79 de ani.
      GIULIO BARBERIS, Director spiritual al Congregației Saleziene. Nu l-a cunoscut pe Dominic, dar a fost confident al lui Don Bosco și al primilor salezieni. A depus mărturie în 1917, la vârsta de 70 de ani, și în 1921.
      ANGELO AMADEI, preot și istoric salezian. L-a cunoscut pe tatăl lui Dominic Savio și l-a auzit povestind despre fiul său. Avea 53 de ani.
      Adunarea mărturiilor depuse sub jurământ s-a încheiat în iulie 1921.


Istoria scrisă de oameni și cea scrisă de Dumnezeu

      În timpul Procesului Apostolic s-a ridicat problema "istoricității" Vieții. Cartea scrisă de Don Bosco relata fapte adevărate sau trasa profilul unui "tânăr ideal" care se asemăna mai mult sau mai puțin cu Dominic Savio?
      Istoricul benedictin H. Quentin, din porunca Papei, a scris în 1932 o analiză critică de 81 de pagini mari, în care erau examinate în mod scrupulos toate motivele contrare "istoricității" cărții lui Don Bosco. Istoricii salezieni Caviglia și Amadei au lucrat la fel de scrupulos pentru a răspunde fiecărei obiecții. Concluzia a fost următoarea: chiar dacă ar fi lipsit Viața scrisă de Don Bosco, ea ar fi putut fi rescrisă pe baza mărturiilor depuse sub jurământ de către martorii care au trăit alături de Dominic. Figura lui Dominic trasată de aceste mărturii, era încă mai precisă și mai "sfântă".
      Mărturiile din Torino și din Roma, studiile și aprofundările care alcătuiau "Procesul", erau acum adunate în diferite volume, care constituiau împreună o "cercetare istorică" de mai bine de trei mii de pagini. Ele au fost condensate de către specialiști din Roma într-un volum mare de 482 de pagini, numit Sommario del Processo, cu anexa unui volum de alte două sute de pagini intitulat Animavversioni. De-a lungul cărții de față, îl citez pe primul cu sigla S.P., iar pe al doilea cu denumirea sa completă.
      Pe 9 iulie 1933, Papa Pius al XI-lea a încheiat acest lung "studiu" semnând un decret care declara: "Dominic Savio a practicat virtuțile creștine în mod eroic și de aceea poate fi invocat ca: venerabil".
      Istoria lui Dominic Savio scrisă de oameni se încheia aici. De-acum se aștepta ca Dumnezeu însuși să scrie istoria lui Dominic, săvârșind minuni prin mijlocirea sa. Biserica aștepta două dintre acestea pentru a-l declara fericit și alte două pentru a-l declara sfânt.
      Dumnezeu a săvârșit aceste minuni pentru un copil italian, pentru o fetiță spaniolă și pentru două mame italiene. Astfel, Papa Pius al XII-lea l-a declarat fericit pe Dominic Savio la 5 martie 1950 și l-a proclamat sfânt la 12 iunie 1954.


 

Capitolul 1. Familia, ca un cuib

Tatăl și mama

      Carlo Savio și soția sa, Brigita, au fost părinții băiatului a cărui viață încep să o scriu. Erau țărani săraci, dar onești din Castelnuovo d’Asti, un sat situat la vreo douăzeci de kilometri depărtare de Torino.
      În anul 1841, acei soți de treabă au rămas fără serviciu și se aflau în mare sărăcie. Au plecat așadar la Riva, un sat situat la vreo cinci kilometri distanță de Chieri. Acolo, tatăl a început să lucreze ca fierar, meserie pe care o învățase în tinerețe. În timp ce locuiau în acest sat, Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu nașterea unui fiu care trebuia să fie mângâierea lor. Nașterea copilului a avut loc la 2 aprilie 1842. Când s-au dus să-l boteze pentru a deveni creștin, i-au pus numele Dominic. Primind acest nume, chiar dacă este un lucru obișnuit, pentru băiat (așa cum vom vedea în continuare) a fost un eveniment de mare importanță.
      Când Dominic a împlinit doi ani, din cauza unor necazuri neprevăzute, părinții lui s-au mutat la Morialdo, în regiunea Castelnuovo.


Colțișorul rugăciunilor

      Tatăl și mama lui se străduiau foarte mult să-i ofere lui Dominic o educație creștină, iubindu-l cu tandrețe. El avea un caracter bun, o inimă făcută pentru a-l iubi pe Dumnezeu. Cu o ușurință uimitoare a învățat rugăciunile de dimineață și de seară, iar la patru ani le rostea deja singur. Chiar și în primii ani de viață, când copiii sunt capricioși și distrați, el rămânea mereu pe lângă mama lui. Câteodată se îndepărta, dar o făcea pentru a se așeza într-un colțișor al casei și pentru a-și spune în liniște rugăciunile.
      Părinții săi au afirmat: "Chiar și la vârsta la care copiii pun la grea încercare răbdarea mamelor pentru că vor să vadă totul, să atingă orice și ajung să strice obiectele din casă, Dominic nu ne-a supărat niciodată. Era ascultător, îndeplinea orice îi ceream. Ba mai mult, dacă vedea că voiam să facă ceva, împlinea acel lucru înainte ca noi să i-l cerem".
      Când tatăl ajungea acasă de la muncă, alerga în întâmpinarea lui cu chipul plin de bucurie. Îl prindea de mână și dacă putea îl îmbrățișa pe după gât. Îi spunea: "Dragă tăticule, sunteți obosit. Lucrați atât de mult pentru mine, iar eu nu sunt în stare decât de năzbâtii. Îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate și pe mine să mă facă cuminte".
"Acest lucru - spunea tatăl - era pentru mine o dulce mângâiere în oboseală. Când munca era pe sfârșite, eram nerăbdător să mă întorc acasă pentru a-l săruta pe Dominic al meu, pe care îl iubeam foarte mult".


Un străin la masă

      Prietenia lui cu Domnul, creștea mai repede decât vârsta. La patru ani își amintea singur să-și facă rugăciunile de dimineață și de seară, cele dinainte și de după masă, și Îngerul Domnului când se trăgeau clopotele. Nu doar își amintea el, dar le amintea acest lucru și celor din jurul său.
      Într-o zi părinții săi, neatenți din cauza unor lucruri care se întâmplaseră pe neașteptate, s-au așezat la masă fără să se roage. Dominic spuse: "Tată nu am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu asupra hranei noastre" și a început să-și facă semnul crucii și să recite rugăciunea obișnuită.
      Altădată un străin care fusese invitat la prânz, a început să mănânce fără să-și facă semnul crucii. Dominic nu a spus nimic, dar s-a retras îndurerat într-un colț. Tatăl și mama lui l-au întrebat după aceea de ce s-a comportat astfel, iar Dominic a răspuns: "Nu am curajul să mă așez la masă cu unul care mănâncă precum animalele".

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT

Surioara Teresa și-i amintea astfel pe tata și pe mama

      Sora lui Dominic Savio, Teresa Maria Savio, căsătorită în Tosco, avea 56 de ani în 1915. A fost chemată să depună mărturie sub jurământ în Procesul Apostolic pentru Beatificarea lui Dominic. În ziua de 26 ianuarie 1915 afirma: "Tatăl meu era un fierar cu atelier propriu, iar mama mea, în afara grijilor pentru familie, se ocupa și cu croitoria. Eu i-am cunoscut ca fiind niște creștini deosebiți, ținând cont de faptul că nu era seară în care să mergem la culcare fără ca mai înainte să recităm în familie sfântul Rozariu și nici nu ne așezam la masă fără să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu. Chiar și printre vecini și cunoscuți i-am auzit pe mulți lăudându-i pe părinții mei ca fiind niște creștini exemplari. Îmi amintesc când parohul a venit acasă la noi cu ocazia morții mamei mele (eu aveam pe atunci 11 ani) și văzându-mă pe mine și pe surorile mele că plângeam ne-a spus: "nu plângeți pentru că mama voastră era o femeie sfântă, iar acum este deja în Paradis" (S. P., p. 43). După aceea a adăugat: "Numele de familie al mamei mele era scris în diferite feluri în documente: în acest articol (al Procesului) este scris Gajato; în depozițiile mele am mărturisit Agagliati pentru că așa auzeam spunându-se în familie, în alte locuri am scris altfel" (S. P., p. 45).


Mama lui Dominic

      Se numea Ana Rosa Brigita Dorotea. Era a treia dintre cei opt frați și surori. Numele, în documente, este înregistrat "Gajato", dar în familie (așa cum mărturisește Teresa) se spunea "Agagliati" sau "Agagliate".
      S-a născut la Cerreto d’Asti la 2 februarie 1820. Din acel sat, îngrămădit în jurul unui singur drum care urcă pe un deal din apropiere, a plecat la 2 martie 1840, pentru a se căsători de tânără, la vârsta de 20 de ani, și a întemeia o familie cu Carlo Savio, ajutor de fierar la Mondonio.
      În același an li s-a născut primul copil, care însă nu a supraviețuit. După numai cincisprezece zile primul copil, Dominic Carlo, a trebuit să fie dus la cimitir. Asupra familiei a început să se aștearnă acea tăcere apăsătoare și tristă, cauzată de moartea celor mai mici membri. Surâsul acelei tinere mame se amesteca cu melancolia, care rămânea cuibărită în adâncul privirii ei deosebit de dulce, așa cum am văzut în ochii mamei mele.
      Ea l-a urmat mereu pe bărbatul ei care, probabil, nefiind prea priceput în meseria sa, se muta de la Mondonio la Riva, de la Riva la Morialdo, de la Morialdo din nou la Mondonio, lăsând de fiecare dată în urmă case foarte sărace și mici morminte abia săpate.
Pentru a contribui la cheltuielile casei, acolo unde bărbatul său deschidea un atelier de fierar, ea se apuca de croitorie. Astfel, își continua meseria pe care o învățase de mică la Cerreto. O doamnă aproape centenară, în 1956, și-o amintea ca fiind o "femeie înaltă, zveltă, cu un aspect delicat și frumoasă". Ea a fost cea care l-a educat să fie politicos pe băiatul ei cel sfânt, Dominic; l-a învățat ce înseamnă "o stofă" și ce se poate face cu "o stofă bună". Prin curățenia și cumințenia care îl distingeau, marcă a eleganței săracilor, Dominic a fost întotdeauna "fiul croitoresei". Idealul său era "să devină o haină frumoasă pe care să i-o dăruiască lui Dumnezeu".
      Mama Brigita (așa cum o chemau toți în familie) a avut zece copii: 5 băieți și 5 fete. Șase copii au plecat înaintea ei în Paradis. Ea a murit la Mondonio, vineri, la 14 iulie 1871. Avea doar 51 de ani.


Tatăl

      "A trăit până la 75 de ani, și l-am cunoscut și eu, ce-i drept cam bătrân, dar sănătos și cu semnele vigorii din trecut", scrie Alberto Caviglia (CAVIGLIA, IV, p.15).
      Se numea Carlo Baltazar Savio (un nume foarte răspândit în regiunea Astigiano). Se născuse într-o familie foarte săracă, la Ranello, din comuna Castelnuovo, la 8 noiembrie 1815. Un unchi de-al său era fierar la Mondonio și l-a luat pe lângă el ca să-l învețe meserie.
      Când s-a căsătorit cu Brigita Gajato, în 1840, în documente era trecut "analfabet", deoarece nu știa să scrie și să citească. Dar la Botezul primului său fiu (nouă luni mai târziu), el a făcut semnătura cu propriile mâini, și cincisprezece ani mai târziu îi va scrie o scrisoare lui Don Bosco povestindu-i moartea lui Dominic. Încet, încet a învățat să scrie și să citească.
      După moartea primului copil, Carlo Savio s-a mutat cu familia la San Giovanni di Riva, lângă Chieri, la cincisprezece kilometri de Mondonio: pentru a lucra pe cont propriu și pentru că în satul său (cu 372 de locuitori) nu era nevoie de doi fierari. La San Giovanni di Riva s-a aranjat în casa Gastaldi, unde erau două camere suprapuse, unite printr-o scară exterioară. La parter, Carlo și-a amplasat atelierul său cu nicovală și forjă. Deasupra (cu tavanul făcut din bârne de lemn), s-a născut Dominic, la 2 aprilie 1842.
      În luna noiembrie a anului 1843, Carlo Savio, împreună cu Brigita și copilul care avea douăzeci de luni, s-a mutat la Morialdo, sat ce aparține de Castelnuovo, la doi pași de Ranello (unde locuiau tatăl său, mama sa și frații săi) și de Becchi (unde trăia familia lui Don Bosco).
La Morialdo s-a născut și a murit în aceeași zi (pe 15-16 februarie1844) al treilea fiu, Carlino. În camerele țărănești din casa Pianta, unde locuia acum familia, au văzut lumina zilei: Raimonda (1845) și Maria (1847), primele două surori ale lui Dominic, și Giovanni (1850).
      La Morialdo, cei din familia Savio au trăit aproape zece ani, din noiembrie 1843 până în februarie 1853. Aici Dominic a început școala cu vicarul don Zucca, s-a pregătit pentru Prima Împărtășanie și a continuat școala mergând câteva luni la Castelnuovo, până în februarie 1853, când Carlo Savio s-a mutat cu familia din nou la Mondonio. Probabil că motivul a fost "moartea unchiului său fierar, de la care ar fi moștenit clienții" (MOLINERIS, Nuova Vita di D. S., p.20).
      La Mondonio s-au născut Guglielmo (1853) și Caterina (1856) și a murit Dominic (1857). În 1859 s-a născut Teresa și a murit Maria care avea doar 12 ani. În 1864 s-a născut Luigia, care a murit la numai un an după aceea, și în 1865 a murit Guglielmo la numai 12 ani.
      La Mondonio, Carlo Savio a avut și momente fericite: a căsătorit trei fiice: pe Raimonda cu Giuseppe Cerruti, în 1866; pe Teresa cu Giovanni Battista Tosco, în 1876; pe Caterina cu Francesco Bessio, în 1878. Dar între timp a murit în pacea lui Dumnezeu soția sa, Brigita, în 1871.
      Obosit de atâtea necazuri, la 63 de ani Carlo a rămas în casa sa singur cu Giovanni, care avea 28 de ani. Atunci i-a cerut ospitalitate lui Don Bosco, în casa unde trăise câțiva ani fericiți fiul său Dominic. A venit la Torino și a intrat în Oratoriu la 11 ianuarie 1879, închizându-se în tăcerea amintirilor. A continuat să lucreze ca fierar. Don Francesco Cerruti, unul dintre salezienii cei mai cunoscuți din prima generație, își amintea: "L-am cunoscut pe tatăl lui Dominic Savio... în Oratoriul Salezian, unde a locuit timp de mai mulți ani. Mărturisesc că a fost un om drept, un catolic practicant deosebit" (S. P., p. 51).
      S-a stins din viață la 16 decembrie 1891, la 76 de ani.


Surorile și frații

În familia soților Brigita și Carlo Savio s-au născut 10 copii:
      1. Dominic Carlo ( 3-18 noiembrie 1840). S-a născut și a murit la Mondonio.
      2. Sfântul Dominic (1842-1857). S-a născut la San Giovanni di Riva, lângă Chieri, a trăit la Morialdo, a mers cu Don Bosco, a murit la Mondonio.
      3. Carlo (15-16 februarie 1844). A mers repede în cer, la Morialdo.
      4. Raimonda (1845-1913). Căsătorită cu Giuseppe Cerruti, a avut cinci copii.
      5. Maria (1847-1959). A murit când era mică, la Morialdo.
      6. Giovanni (1850-1894). A avut doi copii, care au murit de mici. A murit la Ranello.
      7. Guglielmo (1853-1865). A murit când era copil la Mondonio.
      8. Caterina (1856-1915?). S-a căsătorit cu Francesco Bessio. A avut doi copii.
      9. Teresa (1859- 1933). S-a căsătorit cu Battista Tosco. A avut un copil.
      10. Luigia (1863-1864). A murit când era mică la Mondonio.


Străinul la masă

      Fragmentul cu „străinul la masă” a fost adăugat de Don Bosco în cartea Viața tânărului Dominic Savio în 1866. Probabil i-a fost povestit de către tatăl lui Dominic. Iată cum sora Teresa a mărturisit acest lucru sub jurământ la Proces:
      "Îmi amintesc și acum că l-am auzit pe tatăl meu povestind că, venind o persoană într-o zi la prânz la noi în casă și așezându-se la masă fără să facă semnul crucii, Dominic, dezgustat, a plecat de la masă și s-a dus cu castronul în mână să mănânce într-un colțișor. Întrebat după aceea de către tatăl meu de ce s-a comportat astfel, îi răspunse: „dar acel om nu este un creștin, pentru că nu face semnul crucii înainte de a mânca; deci nu este bine ca noi să stăm lângă el.” Ținând cont de această întâmplare, tatăl meu a găsit un prilej pentru a mă sfătui în ceea ce privește modul de a-mi educa copiii, atunci când aveam să devin mamă" (S. P., p. 44).

Capitolul 2. Dominic zis și "Minot"

Scrisoarea vicarului

      Acum vă voi scrie lucruri greu de crezut, dacă nu ar fi fost relatate de persoane demne de cea mai mare încredere. Vicarul din Morialdo (don Giovanni Zucca) mi-a trimis cu bunăvoință o scrisoare despre Dominic, dragul său elev. Mă bazez pe această relatare. El spune:
      "În primele zile după ce am ajuns la Morialdo, vedeam adesea un copil de vreo cinci ani venind la biserică însoțit de mama sa. Chipul său senin, înfățișarea sa ordonată, modul său recules atrăgeau atenția mea și a altor persoane. Dacă ajungând la biserică o găsea închisă se întâmpla ceva foarte frumos. În loc să alerge și să strige, așa cum fac copiii de vârsta lui, singuri sau cu ceilalți, venea până aproape de intrarea in biserică, se așeza în genunchi lângă ușă, își apleca capul, își împreuna mâinile nevinovate în fața pieptului și se ruga cu încredere până în clipa în care se deschidea biserica. Câteodată pe pământ era noroi, ploua sau ningea, dar el nu dădea importanță la nimic. Se așeza în genunchi și se ruga. Uimit și plin de curiozitate, am vrut să știu cine era acel copil pe care îl admiram. Mi-au spus că era fiul fierarului Carlo Savio".


Este un loc și pentru el la școală

      "Când mă întâlnea pe drum era foarte mulțumit și era primul care mă saluta cu mult respect. După aceea a început să vină și el la școală și într-un timp scurt a făcut progrese mari la învățătură, pentru că pricepea, își dădea interesul foarte mult. Era nevoit să stea împreună cu copii needucați, dar nu l-am văzut niciodată certându-se. Dacă cineva îl provoca sau îl lua în râs, nu răspundea vorbelor urâte, ci se îndepărta. Nu l-am văzut niciodată să participe la jocuri periculoase sau să deranjeze la școală. De multe ori câțiva băieți îl invitau ca să-i ia în râs pe cei bătrâni, să arunce cu pietre, să fure fructe, să facă năzbâtii pe câmp. Dar el nu mergea, dimpotrivă, îi făcea să înțeleagă că nu erau lucruri frumoase".


Înaintea altarului, în vârful picioarelor

      "Anii treceau, iar prietenia lui cu Domnul devenea din ce în ce mai mare. La cinci ani învățase deja să servească la Sfânta Liturghie și participa cu multă reculegere. Mergea la biserică în fiecare zi. Dacă erau alți ministranți la Sfânta Liturghie, el doar participa. Dacă nu era nimeni servea el, ca un înger. Era mic de ani și de statură și nu putea duce Misalul pe altar. Îmi venea să zâmbesc când îl vedeam ridicându-se în vârful picioarelor și întinzând mâinile, căutând să ajungă la pupitru. Dacă preotul voia să-i facă favoarea cea mai plăcută din lume, nu trebuia să ducă el Misalul, ci să-i apropie pupitrul așa încât să poată ajunge la el. Atunci Dominic, cu bucurie, punea Misalul la locul potrivit pe altar.
      Se spovedea des. Când a ajuns să facă diferența dintre pâinea consacrată și cea de fiecare zi, a fost admis la Prima Sfântă Împărtășanie. Primea Euharistia cu o reculegere într-adevăr impresionantă. Văzând câte lucruri frumoase cultiva Dumnezeu în inima lui, de multe ori mă gândeam: Iată un copil care promite mult! Să sperăm că Domnul îi va deschide o cale, ca să poată crește cu adevărat bine".
      Aceste lucruri le-a scris vicarul din Morialdo.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Raimonda și Maria, surioarele care s-au născut la Morialdo

      Raimonda s-a născut în casa familiei Savio, la Morialdo, la 6 iulie 1845, iar Maria la 19 noiembrie 1947. Au fost primele surioare ale lui Dominic, tovarășele lui de joacă și de bucurie, pline de viață și foarte frumoase. Se rostogoleau împreună prin iarbă, se cățărau prin copaci, trăgeau pisica de coadă, fugeau după păsări strigând etc. Maria a murit în 1859 la Mondonio, la doi ani după moartea lui Dominic. Avea 12 ani. Raimonda, în schimb, a trăit 68 de ani.
      Întrebată sub jurământ în Procesul Apostolic, la 26 ianuarie 1915, sora Teresa povestește: "Îmi amintesc că sora mea Raimondina îmi povestea că, pe când era copilă, a căzut într-o mocirlă plină de apă și era să se înece. Fratele meu, Dominic, s-a aruncat după ea și a salvat-o. Întrebat de către niște persoane cum a reușit să o salveze dat fiind că era de o statură mult mai firavă decât a surorii sale care era mult mai dezvoltată, a răspuns: Nu am reușit să fac acest lucru doar cu forțele mele, pentru că în timp ce cu un braț o țineam pe sora mea, la celălalt eram ajutat de Îngerul meu Păzitor" (S. P., p. 218).
      În luna aprilie a anului 1866, Raimonda s-a căsătorit cu Giuseppe Cerruti, din Ranello. Soțul era zidar, ea era croitoreasă (învățase de la mama).
      Soțul muri din păcate 12 ani mai târziu, în 1878. Raimonda, rămasă văduvă cu cinci fii de la unsprezece la doi ani, s-a dus să locuiască la sora soțului ei, Monica, necăsătorită.
      Douăzeci de ani mai târziu, Raimonda a emigrat în Franța, probabil chemată de către sora ei Caterina care locuia în acel timp la Marsilia cu soțul ei și cu cei doi copii. A murit probabil în 1913 (cf. MOLINERIS, op. cit., p.25s).


Giovanni, fratele care s-a născut la Morialdo

      Puținele informații pe care le avem, le datorăm lui don Michele Molineris, care a umblat neobosit prin satele din Astigiano în căutare de documente și amintiri.
      Giovanni este singurul frate al lui Dominic care a ajuns la o vârstă adultă. Născut la Morialdo în 1850, a trăit în familie împreună cu tatăl său până când acesta i-a cerut lui Don Bosco să-l primească și pe el, la Oratoriul din Torino (1878). Nesigur în ce privește viitorul său, Giovanni i-a cerut la rândul său lui Don Bosco să-l accepte împreună cu tatăl său ca muncitor. A rămas astfel alături de tatăl său de la 13 decembrie 1880 până la 17 martie 1883.
      După aceea s-a întors la Mondonio, s-a căsătorit cu Carlotta Marchisio și au avut doi copii care au murit amândoi în primii ani de viață. În condiții economice deosebit de precare, Carlotta a acceptat să imigreze în Franța, la Marsilia, să lucreze la o familie pe care o cunoscuse din întâmplare (MOLINERIS, op. cit., p. 34).
      Giovanni s-a întors la Ranello, în casa bunicilor, muncind în agricultură, ca zier. În timpul unei munci grele cu viermii de mătase, în localitatea Beccia, a pătruns într-o peșteră vulcanică (de tuf) unde se păstrau frunzele proaspete de dud (hrana viermilor de mătase) și a fost acoperit de pământ din cauza unei surpări de teren. Deși a fost scos afară de colegii de muncă, Ostellino și Bruna, a murit sufocat la puțin timp după aceea.
      Era în ziua de 14 iunie 1894. Giovanni avea 44 de ani.
      Soția sa, Carlotta, s-a întors din Franța după doi ani și a deschis la Castelnuovo un magazin de mercerie. În acest magazin ținea într-un loc de onoare, luminos și înflorit, un portret de-al lui Dominic Savio.


Îngerul cardinalului

      Cardinalul Carlo Salotti, care a fost Promotorul credinței în Procesul de Beatificare al lui Dominic Savio, în 1915 a scris o carte frumoasă, Viața lui Dominic Savio. În această carte povestește un episod necunoscut, "poate pentru că l-am auzit personal de la tatăl lui Dominic", scrie don Molineris. Iată-l:
      "Copil fiind, pe când avea doar câțiva anișori, celebrându-se o mare sărbătoare într-un sat nu prea departe de-al său, dorea să participe și el. Tatăl ar fi vrut să-l ia cu sine pe băiețel, dar văzându-l atât de mic și firav, i-a spus că nu ar fi reușit să parcurgă acest drum pe jos. Dar copilașul a insistat atât de mult, încât a fost luat și el la sărbătoare.
      Era ora întoarcerii și copilul simțea oboseala drumului, care, de fapt, depășea micile sale puteri. Dar iată că apare dintr-odată, pe neașteptate, un tânăr care exclamă:
      - Hei, copile, cum poți să mergi atâta?
      Și spunând acestea, îl luă în brațe, ducându-l aproape până acasă. Când l-a dat jos din brațe, s-a îndepărtat repede, fără să se facă cunoscut. Cine era acest tânăr care cu generozitate și-a oferit brațul pentru a-l ține pe fiul fierarului din Castelnuovo? Era poate un înger trimis de Dumnezeu, ca îngerul Rafael care s-a arătat ca tovarăș de drum pentru Tobia? Nu știu, dar așa credea tatăl lui Dominic, care se gândea mereu la acel fapt ca la o minune. Obișnuia să povestească acest lucru în anii bătrâneții sale, petrecuți în liniște la Oratoriul lui Don Bosco, unde, după ce i-a murit soția și după ce și-a aranjat copiii la casele lor, a închis ochii, îngrijit de bunii salezieni" (C. SALOTTI, Dominic Savio, Torino 1915, p. 178-179).


Liturghia vicarului

      Dominic ținea mult să meargă și să ministreze la Liturghie. Ne confirmă acest lucru sora lui Teresa printr-o mărturie depusă sub jurământ. Iat-o:
      "Îmi amintesc, de asemenea, cum tatăl și surorile mele îmi povesteau că, încă de când locuiam la Morialdo, Dominic mergea în fiecare dimineață să ministreze la Liturghie. Întotdeauna, chiar și în timpul iernii, când biserica era încă închisă, vicarul și credincioșii când ajungeau, îl găseau în genunchi și înghețat de frig lângă ușă. Nu știu exact câți ani o fi avut atunci, dar era încă mititel pentru că vicarul îi spunea: Vezi, ești atât de mic încât nici măcar nu reușești să pui Misalul pe altar" (S. P., p. 44).


Banii pentru cei săraci

      Dominic era bun la inimă față de Dumnezeu și față de săraci. Sora lui Teresa a afirmat sub jurământ:
      "Îmi amintesc că i-am auzit pe tatăl și pe sora mea Raimonda spunând că... Dominic era foarte darnic cu cei săraci, cărora cu plăcere le dăruia puținii bănuți pe care din când în când îi primea în dar, și dacă era nevoie, renunța la o parte din mâncarea sa pentru a o oferi săracilor care veneau la ușă. Așa l-am auzit povestind pe tatăl meu." (S. P., p. 218).


Cine era Don Zucca?

      Pe când Dominic avea cinci ani, l-a întâlnit pentru prima dată pe vicarul din Morialdo, Don Giovanni Battista Zucca. Nu l-a întâlnit mai înainte fiindcă biserica din Morialdo, cu hramul de Sfântul Petru, câteodată rămânea fără vicar, deoarece casele erau puține și nu întotdeauna era disponibil un preot pentru sătuc.
      Don Giovanni Battista Zucca, născut la Moriondo Torinese în 1818, a fost coleg de studii în seminarul din Chieri cu Don Bosco. A fost trimis vicar la Morialdo pe când avea 29 de ani și, în acele zile, l-a văzut pentru prima dată pe Dominic, care pe atunci avea cinci ani. Era vicar și în același timp învățător pentru clasa întâi și a doua. Dominic a intrat la școală lui la 3 noiembrie 1848, pe când avea șase ani și jumătate. Se făceau două ore și jumătate de școală dimineața și două ore și jumătate după-amiaza (un orar mult mai lejer decât cel actual!).
      Un eveniment din timpul când era la școală ni-l dezvăluie sora Teresa:
      "Cumnatul meu Giovanni Savio, de aceeași vârstă cu Dominic, îmi povestea cu puțin timp în urmă cele ce urmează: când Dominic mergea la școală la Morialdo, învățătorul i-a pedepsit și i-a bătut pe doi dintre colegii săi. Acest lucru l-a impresionat atât de mult pe Dominic încât a început să plângă și i-a spus lui Giovanni Savio: aș fi preferat ca învățătorul să mă fi pedepsit și bătut pe mine" (S. P., p. 63-64).
      Alte detalii din viața de zi cu zi a lui Dominic le cunoaștem dintr-o scrisoare trimisă de don Zucca lui Don Bosco, după moartea lui Dominic Savio. Don Bosco îi ceruse să scrie amintirile sale despre băiatul sfânt, iar vicarul i-a răspuns cu o lungă scrisoare. Don Bosco a corectat-o, a adăugat și alte amănunte obținute și din alte mărturii, și a publicat-o în al doilea capitol al cărții Viața tânărului Dominic Savio.
      Originalul acestei scrisori se păstrează în Arhiva Generală a Salezienilor. Este o scrisoare de patru pagini, ale cărei margini exterioare sunt mototolite pentru că au rămas în afara mapei unde fusese pusă. Colțurile superioare s-au pierdut și cu ele câteva margini de pe lateral, dar lipsa acestor litere poate fi recuperată ușor. Scrisoarea are pe spate, pe pagina a patra, adresa destinatarului: Prea Renumitului și Prea Cucernicului Domn, Domnul Bosco Don Giovanni, la Oratoriul pentru băieți din Valdocco, Torino. Printre ștampilele poștei se pot vedea cele din Buttigliera, din Chieri și ale poștei de legătură dintre Torino și Genova, toate trei datate la 6 mai 1857. Anexez aici textul original citat ca și "anexă" în Sumarul Procesului la pp. 445-446.


SCRISOAREA ORIGINALĂ A LUI DON ZUCCA

      Dragă Bosco,

      Murialdo, 5 mai 1857

      Tu dorești câteva amănunte despre recent răposatul Savio, care se referă...care locuia aproape de mine și frecventa școala și biserica... a Sfântului Petru. Cu plăcere mă apuc să-ți răspund.
      Deja din primele zile când am ajuns la Morialdo vedeam des un copil de vreo cinci ani venind însoțit de mama lui să se roage la intrarea în biserică, cu o devoțiune neobișnuită pentru acea vârstă. La dus sau la întors, întâlnindu-mă adesea, mă saluta cu atâta respect încât cuprins de uimire și de respect eram nerăbdător să știu cine era și mi s-a spus că era fiul fierarului Savio, pe nume Minot. În anul următor a început să vină la școală, dovedind asiduitate în studiu, supunere, silință și pentru că era destul de priceput, a făcut în scurt timp progrese însemnate. Pietatea, de care dăduse deja dovadă la intrarea în biserică când se ruga împreună cu mama lui, creștea în el an de an și l-a ajutat să învețe în scurt timp să ministreze la Sfânta Liturghie, la care aș putea spune că participa în fiecare zi. Iubirea față de celebrările religioase îl făcea să ministreze cu sobrietate la Binecuvântarea cu Sfântul Sacrament și să cânte laude și imnuri împreună cu un coleg de școală, alternând cu tatăl său, ceea ce făcea și acasă sau în grajduri. Se spovedea de câteva ori pe an și imediat după ce a fost capabil să deosebească pâinea cerească de cea pământească a fost la... pe care el o primea cu o devoțiune la acea tânără.... Fiind nevoit să vorbesc cu elevii nu am constat... să fi avut vreo ceartă serioasă, și, cu atât mai puțin, să se fi lăsat atras de exemplul lor participând la distracții exagerate sau periculoase ori indecente; nici să fure fructele altora, așa cum obișnuiesc copiii, nici să facă stricăciuni ori să-i ia în râs pe bătrâni sau pe cei nenorociți. Văzându-l, de multe ori spuneam: iată un copil care promite mult, numai să plece de acasă, pentru că aproape de casă foarte puțini copii atât băieți cât și fete, reușesc în viață din cauza nepăsării etc. etc. rudelor. Cei precum Ilie sunt din păcate numeroși și, mama tuturor învățăturilor de zi cu zi, experiența, mă face să-mi dau seama cât de mult avea dreptate Marchizul din Brema când spunea: iubirea părinților, ca și cealaltă iubire sunt oarbe și astfel, fără să vrea, în loc să ajute dăunează...

Al tău drag și credincios prieten,
D. Zucca.


Declarația copistului Procesului Apostolic: punctele de suspensie corespund cuvintelor care lipsesc în original pentru că s-au distrus.

      Vă atrag atenția asupra a două amănunte:
      Mama lui, cei din familie și cei din sat îl chemau pe Dominic cu numele de „Minot”: un diminutiv drăguț și frumos.
      "Iubirea față de celebrările religioase îl făcea să ministreze cu sobrietate la Binecuvântarea cu Sfântul Sacrament și să cânte laude și imnuri împreună cu un coleg de școală, alternând cu tatăl său, ceea ce făcea și acasă sau în grajduri", scrie vicarul. Acele melodii sfinte cântate împreună cu tatăl său în biserica din Morialdo, și după aceea cu o bucurie senină acasă (în timp ce tata bătea la nicovală) și în timpul iernii la căldura grajdului, unde familiile de țărani se întâlneau și petreceau împreună seri întregi lucrând, vorbind și cântând, mi se par un motiv întemeiat pentru a-l alege pe Dominic ca patron al Micilor cantori. (Chiar dacă Dominic nu a fost niciodată apreciat pentru modul său de a cânta la Sanctuarul "della Consolata", așa cum au afirmat unii dintre biografiisăi zeloși, confundându-l cu Michele Magone).


Familia Savio și Don Bosco s-au cunoscut probabil deja în 1848

      La Becchi, în casa fratelui Giuseppe, Don Bosco a construit o capelă în cinstea Mariei, Regina Sfântului Rozariu. Pe data de 8 septembrie 1848, Don Bosco este prezent aici cu 16 băieți veniți cu el de la Torino. Sărbătoarea este celebrată cu mare solemnitate. Don Bosco predica în fața unei mici mulțimi venită aici de prin împrejurimi. Casa familiei Savio era la câteva sute de metri depărtare. Nu este greu să ni-l imaginăm, prin mulțime, pe Carlo Savio care-l ține de mână pe Dominic (6 ani și jumătate) și pe mama Brigita care-o ține în brațe pe Raimondina (3 ani), mai ales spre seară, când Don Bosco și băieții săi dau un strălucitor spectacol de focuri de artificii.
      Marea sărbătoare se desfășoară din nou în octombrie 1849, 1850, 1851, 1852 (în care seminaristul Rua primește haina neagră a clericilor). În octombrie 1853 sărbătoarea continuă, dar familia Savio se mutase la Mondonio.

Capitolul 3. Prima Sfântă Împărtășanie


Sfat despre un copil de șapte ani

      Pentru a fi admis la Prima Sfântă Împărtășanie, lui Dominic nu-i lipsea nimic: cunoștea pe de rost tot Catehismul mic, știa bine ce e sacramentul Euharistiei și dorea cu ardoare să primească Sfânta Împărtășanie. Doar vârsta îl împiedica: pe atunci, copiii erau admiși la Împărtășanie numai după vârsta de unsprezece sau doisprezece ani, iar Dominic abia împlinise șapte ani, deși fața și trupul îl făceau să pară și mai mic. Vicarul era nehotărât și a cerut și sfatul altor preoți. Ei, după ce au verificat învățătura, purtarea și dorința lui Dominic, au depășit orice ezitare și l-au admis să-l primească pentru prima oară pe Isus-Euharistie.
      Mi-e greu să exprim bucuria pe care Dominic a trăit-o auzind acea veste. A alergat acasă și cu mult entuziasm i-a spus-o mamei lui. Din acel moment rămâneamult timp în biserică înainte și după Liturghie, se ruga și citea, părea că sufletul său locuia cu îngerii din Cer.
      Cu o zi înainte de marele eveniment, i-a spus mamei:
      - Mâine voi face prima Sfântă Împărtășanie. Iertați-mi toate neplăcerile pe care vi le-am pricinuit până acum. Vă promit că voi fi mai bun, voi fi atent la școală, voi fi ascultător și respectuos!
      După ce a terminat de spus aceste cuvinte a început să plângă. Mama lui nu avusese niciodată neplăceri din partea lui și s-a înduioșat și ea.
      I-a spus:
      - Fii liniștit, Dominic! Totul îți este iertat. Roagă-l pe Domnul, să te păstreze mereu cuminte! Roagă-te și pentru mine și pentru tatăl tău.


"Pentru mine, ziua cea mai frumoasă"

      În dimineața acelei zile importante, s-a trezit devreme, s-a îmbrăcat cu hainele cele mai frumoase și a mers la biserică. Dar era încă închisă, iar Dominic, așa cum făcea și altădată, s-a așezat în genunchi aproape de ușă și a început să se roage. Între timp au ajuns și alți copii și ușa a fost deschisă. Au avut loc spovezile, pregătirea pentru Împărtășanie și pentru mulțumire. Până când s-a terminat totul, lumea a rămas în biserică cam cinci ore. Dominic intrase primul și a ieșit ultimul. În tot acel timp a fost atât de fericit încât nu știa dacă era pe pământ sau în cer.
      Acea zi și-o amintea mereu. S-ar putea spune că pentru el era începutulsau, mai bine zis, continuarea unei vieți care ar putea fi luată ca model de orice creștin. După mai mulți ani, când i-am cerut să-mi vorbească despre Prima lui Împărtășanie, se vedea pe chipul lui o bucurie vie. Spunea: "Aceea a fost pentru mine cea mai frumoasă zi. Cu adevărat o zi importantă!"A scris câteva amintiri pe care le păstra cu gelozie și pe care le recitea adesea. Eu am putut să le văd și să le transcriu aici în simplitatea lor. Iată-le:


"Amintiri de-ale mele, Savio Dominic"

      "Amintiri de-ale mele, Savio Dominic, anul 1849 când am făcut Prima Sfântă Împărtășanie la vârsta de șapte ani.
      1. Mă voi spovedi foarte des și mă voi împărtăși ori de câte ori confesorul îmi va permite.
      2. Vreau să sfințesc zilele de sărbătoare.
      3. Prietenii mei vor fi Isus și Maria.
      4. Mai bine moartea decât păcatul".
      Aceste amintiri pe care, repet, le recitea deseori, au fost ca un ghid al acțiunilor lui până la sfârșitul vieții sale.
      Dacă printre aceia care vor citi aceste pagini scrise de mine va fi vreunul care trebuie să facă de-acum încolo Prima Sfântă Împărtășanie, eu l-aș sfătui să-l ia ca model pe Dominic Savio. Le recomand mai ales părinților, mamelor și tuturor celor care le dăruiesc puțin din timpul lor copiilor, să acorde o mare atenție Primei Sfinte Împărtășanii. Fiți siguri că, dacă este făcută bine, ea devine un sprijin solid pentru întreaga viață! Este un lucru neobișnuit să găsești pe cineva care a făcut bine Prima Sfântă Împărtășanie și după aceea să nu fi trăit ca bun creștin. Dimpotrivă, sunt mii de tineri care se comportă urât și sunt povara părinților și a celor care se ocupă de ei. Dacă vrem să căutăm originea comportamentului lor urât, observăm că purtarea lor a început să fie rea în scurta sau neglijata pregătire de la Prima Sfântă Împărtășanie. Este mai bine să fie amânată, ba chiar e mai bine să nu se facă, decât să se facă rău.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Giovanni Cagliero a făcut Împărtășania împreună cu el

      Dominic a făcut Prima Sfântă Împărtășanie în biserica parohială din Castelnuovo în sărbătoarea Paștelui din 1849, care în acel an era pe data de 8 aprilie. Giovanni Cagliero, care avea să fie la Oratoriu un prieten apropiat al lui Dominic, a mărturisit la Proces:
      "Eu am participat la această celebrare, împărtășin-
du-mă pentru a treia oară cu prilejul sărbătorii Paștelui. Lumea din Castelnuovo d’Asti a rămas foarte impresionată de devoțiunea cu care Dominic a făcut Prima Împărtășanie cu ocazia Paștelui din 1849, atât pentru sobrietatea, pietatea și devoțiunea sa nemaiîntâlnite până atunci, cât și datorită vârstei lui de numai șapte ani" (S.P., p. 133).


A patra propunere: "Mai bine moartea decât păcatul"

      "Mai bine moartea decât păcatul" aproape cu siguranță nu sunt cuvinte originale ale lui Dominic Savio, ci ultimele cuvinte ale unuia dintre numeroasele Acte de căință pe care în acel timp parohii îi învățau pe copii să le spună după spovadă. Unii copii luau acele cuvinte ca pe un angajament cu ocazia primei lor întâlniri cu Isus-Euharistie.
      Am găsit Actul de căință (foarte lung), pe care Don Zucca le cerea copiilor săi să-l recite, în Manualul lui Filoteea, publicat în 1831 de către preotul milanez Giovanni Riva. Erao carte de rugăciuni care a avut cel puțin douăzeci și două de ediții și care era răspândită în toată Italia de Nord. Iată fragmentele principale:
      "Din prăpastia adâncă a păcatelor înalț spre tine, Doamne, glasul meu slab... Tu ai făgăduit să nu disprețuiești niciodată o inimă căită și smerită care imploră iertare. Ascultă așadar rugăciunile unui păcătos care se încrede numai în milostivirea ta. Am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta. Făptură nerecunoscătoare și răzvrătită, te-am disprețuit pe tine, Creatorul meu, Răscumpărătorul meu, Mântuitorul meu, Dumnezeul meu... Te-am abandonat pe tine cel mai sincer dintre prieteni, cel mai iubitor dintre părinți, cel mai darnic dintre binefăcători, devenind slujitorul nenorocit al celor mai răi dușmani ai tăi, care nu caută decât pierzarea mea...
      M-am folosit de darurile tale pentru a te disprețui, pentru a te insulta; am disprețuit Sângele tău vărsat pentru mine pe Cruce spre mântuirea mea și, ceea ce este mai rău, te-am insultat sub preasfinții ochi ai adoratei tale maiestăți...
      Mi-ai făgăduit Paradisul dacă ți-aș rămâne credincios, m-ai amenințat cu infernul dacă aș fi îndrăznit să te disprețuiesc, iar eu netrebnicul, am renunțat la făgăduințele moștenirii tale, am disprețuit amenințările mâniei tale pentru a urma dorințele cele mai rele ale inimii mele păcătoase... Fie în veci binecuvântată milostivirea ta care m-a scăpat de infern...!
      Doamne, îți spun asemenea vameșului: ai milă de mine, cel mai de disprețuit dintre cei păcătoși; spală cu Sângele tău toate petele sufletului meu, pentru ca, ajutat de harul tău, să devină mai alb decât zăpada...!
      Nu sunt vrednic să fiu socotit fiul tău, o știu bine, dar cel puțin nu înceta să mă primești ca pe ultimul dintre slujitorii tăi... Dă-mi din nou sărutarea iubirii tale, ca să te aleg pe tine ca parte a mea de moștenire pentru totdeauna, dispus să sufăr chiar și moartea decât să te disprețuiesc din nou pe tine" (G. Riva, Manuale di Filoteea, Milano 186516, p.107ss).
Pe mine m-a impresionat să găsesc aceeași propunere și printre acelea date de regină prințului moștenitor Umberto de Savoia (care a devenit după aceea regele Umberto I), aproape de aceeași vârstă cu Dominic (născut în 1842, Umberto în 1844). Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că mulți au uitat acea propunere printre jucăriile copilăriei, Dominic în schimb i-a fost credincios până la moarte.


Don Bosco înmulțește "amintirile"

      Don Bosco a fost profund impresionat de cele "patru amintiri" pe care Dominic și le stabilise pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Lui i se părea că vede în ele o formulă ușoară și completă pentru viața creștină a multor tineri. Așadar, în 1862 (la cinci ani după moartea lui Dominic), i-a cerut artistului Doyen din Torino să realizeze o litografie sugestivă ca Amintire de la Prima Sfântă Împărtășanie. Iată textul (încadrat cu desene foarte fine):
      O, FERICITĂ ZI! Da, dragi Copii și Fetițe, considerați această zi foarte prețioasă pentru voi. Chiar și un mare General a spus: Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost cea a Primei mele Sfinte Împărtășanii. Ați vrea să vă bucurați pentru toată viața de plăcerile unei zile atât de frumoase? Vă îndemn să aveți mereu sub privirile voastre următorul....
      MODEL DE VIRTUTE: Savio Dominic, mort cu puțini ani în urmă care, copil fiind, era atât de cuminte, de înțelept și credincios, încât a fost admis la
      PRIMA SFÂNTĂ ÎMPĂRTĂȘANIE la șapte ani. Pentru a păstra rodul prețios și amintirea dragă a unei zile atât de frumoase a scris pe caiețelul său de rugăciuni aceste
      AMINTIRI. Mă voi spovedi foarte des și mă voi împărtăși ori de câte ori confesorul îmi va permite. Vreau să sfințesc zilele de sărbătoare. Prietenii mei vor fi Isus și Maria. Mai bine moartea decât păcatul!
      Citiți des aceste Amintiriși puneți-le în practică toată viața! Fericiți sunteți! Va veni o zi când vă veți bucura pentru totdeauna sus în Cer de bucuriile și plăcerile Primei Sfinte Împărtășanii.
      Un prieten al copiilor (Cf CAVIGLIA, IV, ilustrare după pagina 568).


1849, un an trist pentru Italia

      În zilele 23-26 iulie 1848, la Custoza, armata lui Carlo Alberto a fost învinsă categoric de către cea austriacă. Primul război de independență italian suferea o lovitură puternică. Pe 9 august Carlo Alberto, regele Piemontului, cerea un armistițiu Austriei. Pentru a potoli revoltele civililor și ale soldaților, regele a stabilit noi alegeri.
      La 1 februarie 1849, regele Carlo Alberto inaugura Camera care a rezultat după alegeri. Puternica majoritate de stânga l-a ascultat într-o tăcere ostilă. Pe străzi lumea a început să strige: "Trăiască războiul! Trăiască republica! Jos cu preoții!"
      Carlo Alberto, aproape ca întotdeauna, nu avea curajul să se opună celei ce părea a fi "opinia publică". Pe 20 februarie a acceptat demisiile Primului Ministru Gioberti și
l-a înlocuit cu ministrul Războiului, generalul Agostino Chiodo. Stânga, stăpână pe situație, s-a pronunțat pentru reluarea războiului. În ziua de 2 martie, Camera i-a prezentat regelui o cerere: "Deputații poporului vă sfătuiesc să puneți capăt ezitărilor și să declarați război. Avem încredere în armatele dumneavoastră".
      12 martie. Este "anulat" armistițiul. Războiul va reîncepe peste opt zile. Șaptezeci și cinci de mii de oameni se îndreaptă spre front. Regele pleacă la Alexandria, fortăreața cea mai apropiată de linia de război. Printre soldați, de data aceasta, nu există entuziasm. Regimentul Savoia refuză să mărșăluiască. Sunt unii care dezertează. Câțiva dintre ei sunt împușcați.
      În Lombardia, marele general Radetzky le anunță soldaților săi noua lozincă: "Spre Torino!".
      23 martie. Pe un front lung de patru kilometri izbucnește "bătălia de la Novara". Bicocca, centru de violente atacuri și contraatacuri, este cucerită și pierdută de mai multe ori. Sunt episoade de adevărat eroism. Într-un contraatac cu baionetă, moare generalul Passalacqua. Generalul Perrone, fostul Prim-ministru, rănit mortal, este dus pe brațe în fața regelui pentru a-l saluta. Spre seară, însă, totul s-a terminat. Artileriile lui Radetzky, mai puternice, au încheiat războiul. Generalul Durando va povesti mai târziu că de multe ori a trebuit să-l tragă de braț și să-l scoată pe Carlo Alberto de pe câmpul de luptă unde căuta "o moarte de soldat".
      Bătălia și războiul sunt pierdute. În timpul nopții este haos peste tot. De la Novara la Oleggio, la Momo sunt aglomerate multe coloane de transport abandonate. Soldații împrăștiați aleargă pe drumuri în mod haotic, fără arme. Încep să strige: "Acasă! Să plătească Pius al IX-lea, să plătească cei bogați, să plătească cine vrea războiul, noi mergem acasă!".
      La ora unu noaptea, în palatul Bellini din Novara, Carlo Alberto abdică. Îi încredințează tronul și Statul fiului său, Vittorio Emanuele. Cu o manta soldățească aruncată pe spinare, într-o trăsură strâmtă și incomodă, părăsește Novarra și în acea învălmășeală pleacă în exil. Timp de patru ore a fost căutat printre trupe, noul rege. Radetzky, la auzul abdicării, a acordat șase ore de armistițiu.
      Tânărul și dezorientatul Vittorio Emanuele, cu barba ciufulită, cu ochii lâncezi de oboseală, l-a întâlnit pe mareșalul austriac în curtea unei case de țară. A cerut să nu i se pună pe umeri condiții prea grele, altfel ar fi trebuit să plece și el în exil și astfel să lase drum deschis republicii cerută de stânga politică. Când a plecat, bătrânul Radetzky (82 de ani) i-a șoptit generalului Hess: "Bietul băiat!".
      Dar cea care o duce cel mai rău dintre toți, în acel moment, este Țara. La Torino situația este încordată. Când s-a aflat că Austria vrea 200 de milioane pentru cheltuieli de război și că va ocupa Alexandria, opoziția politică de stânga se împotrivește și cere continuarea războiului până la capăt. Genova se răscoală.
      Tânărul rege ajunge pe neașteptate la Torino. Are de gând să-i alunge în mod rușinos pe toți deputații, dar se răzgândește. Genova este cucerită din nou cu tunurile. Este numit Prim Ministru, Massimo D’Azeglio. Pacea este semnată la 6 august. După mai multe tratative foarte dificile, austriecii acceptă să abandoneze toate teritoriile ocupate, inclusiv Alexandria, și să reducă despăgubirea la 75 de milioane. Piemontul trebuie să adauge această sumă la cele 295 de milioane de lire pe care le-a cheltuit deja pentru război. Într-o lună s-a prăpădit suma pe care Statul o cheltuiește în trei ani de viață pașnică. În timpul acelor luni agitate, pe o colină liniștită din Monferrat, Dominic Savio l-a întâlnit pentru prima dată pe Domnul.

 

Capitolul 4. Drumul lung și râul rece


"Dacă aș fi o pasăre aș zbura"

      După ce a terminat primele clase, pentru a-și continua studiile Dominic ar fi trebuit să meargă într-un alt sat. Într-un sat mic așa cum era al său, pe atunci nu exista posibilitatea de a mai învăța după primele două clase. Dominic dorea să continue. Acest lucru îl doreau și părinții lui. Dar cum să facă? Erau foarte săraci. Dumnezeu, stăpânul a toate, avea să-i trimită mijloacele trebuincioase acelui băiețel pentru a-și continua drumul pe care îl pregătise pentru el.
      - Dacă aș fi o pasăre – spunea deseori Dominic – aș zbura dimineața și seara la Castelnuovo și aș continua școala.
      Dorința sa arzătoare de a învăța a ajuns să depășească orice dificultate. Chiar dacă școala municipală era la o depărtare de cinci kilometri, a hotărât să o frecventeze. Acel copil de numai zece ani se ducea și se întorcea pe jos în fiecare zi. Câteodată vântul sufla puternic, soarele ardea, ploaia și frigul făceau ca drumul să fie foarte anevoios. Nu conta acest lucru. Pentru a asculta de părinți, pentru a avea instruirea necesară, Dominic suferă greutăți, depășește dificultăți. Într-o zi, un bătrân îl vede pe Dominic mergând singur la școală pe la două după-amiaza, pe un soare arzător. Când s-a apropiat de el l-a întrebat:
      - Copile, nu-ți este frică să mergi de unul singur pe aceste drumuri de țară?
      - Nu sunt singur. Îl am pe îngerul păzitor care mă însoțește mereu.
      - Faci drumul acesta de patru ori pe zi. Căldura aceasta nu te deranjează?
      - Eu muncesc pentru un stăpân care plătește bine.
      - Și cine e?
      - E Dumnezeu, care răsplătește chiar și un pahar de apă oferit din iubire față de el.
      Acea persoană a povestit acest lucru unor prieteni. Și a adăugat: "Un băiețaș care gândește în felul acesta, va avea mult succes în viață".


"Vii să facem o întrecere la înot?"

      Un pericol mare pentru sufletul său l-a întâlnit în timpul acelui drum dus-întors. Era vina câtorva colegi de-ai săi.
      În zilele călduroase de vară, mulți copii fac baie în iazuri sau râuri. Această reunire a mai multor băieți pentru a face baie împreună fără costum, poate fi periculoasă, pentru că uneori s-a întâmplat ca vreunul dintre ei să se înece. Acest lucru este periculos pentru trup, dar cu atât mai mult pentru suflet. Mulți băieți întâlnesc în acele locuri prieteni răi care vorbesc și se comportă urât și-i îndeamnă și pe ei la rău.
      Mulți dintre băieții care mergeau la școală împreună cu Dominic, aveau acel obicei. Odată, l-au convins și pe Dominic să meargă cu ei. A fost pentru prima și ultima oară. Avertizat că acel comportament nu era bun, s-a întristat din această cauză. Îi părea rău din inimă că a pus în pericol trupul și sufletul său. Doi dintre colegii mai îndrăzneți și ștrengari au încercat și a doua oară să-l convingă:
      - Vii să facem o întrecere?
      - Ce întrecere?
      - O întrecere de înot?
      - Nu. Nu sunt tare și mi-e teamă să nu mă înec.
      - Vino! Când în apă nu se mai simte căldura, e bine. Răcoarea trezește pofta de mâncare, e sănătoasă.
      - Dar mi-e frică să nu mă înec.
      - Te învățăm noi să înoți. Mai întâi te uiți cum facem noi și după aceea încerci și tu. Vei înota ca un pește!
      - Dar nu este păcat să mergi în aceste locuri unde sunt atât de multe pericole?
      - Toți merg!
      - Dacă merg toți nu înseamnă că nu este păcat.
      - Dacă nu vrei să te arunci, vino cel puțin să-i privești pe cei care înoată.
      - Sunt nehotărât. Nu știu ce să fac.
      - Atunci vino! Îți promitem că te vom ține departe de orice pericol.
      - Mai întâi vreau să-i cer voie mamei mele. Dacă mă lasă să vin, voi veni.
      - Chiar ești prost. Vai de tine dacă îi spui ceva mamei tale. Îți va spune sigur nu și după aceea o să le spună și părinților noștri care o să ne încingă cu bățul.
      - Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că este un lucru rău. Deci nu vin. Am fost deja odată, dacă vreți să știți, dar de acum încolo n-o să mai vin, pentru că în acele locuri există mereu pericolul să te îneci și să-l ofensezi pe Domnul. N-ar mai trebui să faceți întrecerile de înot, dacă acest lucru nu este pe placul părinților voștri, pentru că Domnul îi pedepsește pe copiii care nu ascultă de tata și de mama.
      Dominic le dădea astfel o lecție de viață acelor colegi mai obraznici și evita în același timp un mare pericol: pierderea curăției înseamnă pierderea unei comori neprețuite, cu mii de urmări triste.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Școlile frecventate de Dominic

      Legea Boncompagni (1848) reorganizase ciclul de studii în Piemonte după cum urmează:

      Școala primară (numită „elementară” după 1889):
      - primul ciclu (inferior): doi ani
      - al doilea ciclu (superior): doi ani

      Școala secundară:
      - prima de gimnaziu sau prima de gramatică
      - a doua de gimnaziu sau a doua de gramatică
      - a treia de gimnaziu sau a treia de gramatică
      - a patra de gimnaziu sau prima de retorică sau "umanistica"
      - a cincea de gimnaziu sau a doua de retorică sau "retorica"

      Școala începea la 3 noiembrie și se termina la 7 septembrie. Dominic Savio a frecventat la Morialdoprimul ciclu (1848-49 și 1849-50). Apoi, pe durata întregului an 1851 și o parte din 1852, fie a continuat să meargă la școala lui don Zucca, fie nu a frecventat nici o școală, datorită distanței prea mari față de locurile unde se desfășura al doilea ciclu.
      După ce a mai crescut puțin și s-a mai îmbunătățit și sănătatea lui, a încercat să frecventeze al doilea ciclula Castelnuovo, mergând pe jos în fiecare zi. De la 24 iunie până în septembrie 1852 a frecventat primul an al celui de-al doilea ciclu, iar de la 3 noiembrie 1852 până în februarie 1853 a frecventat al doilea an al celui de-al doilea ciclu.
      
      În februarie a întrerupt școala la Castelnuovo pentru că familia lui s-a mutat de la Morialdo, la Mondonio. Aici existau amândouă ciclurile care aparțineau școlii primare și, în același an, a putut să reia și să termine al doilea an al celui de-al doilea ciclu. Probabil că învățătorul său, Don Cugliero, l-a învățat primele noțiuni de limbă latină.
      Pe 2 octombrie 1854, Dominic l-a întâlnit pe Don Bosco la Becchi și a fost acceptat la școlile Oratoriului, iar la 29 octombrie a plecat la Torino.
      Fiind stăpân pe noțiunile de limbă latină pe care probabil le-a învățat de la Don Cugliero, în anul 1854-1855, Dominic a terminat două clase: prima și a doua de gimnaziu, la școala profesorului Bonzanino. În 1855-1856 a frecventat a treia clasă de gimnaziu în interiorul Oratoriului, sub conducerea tânărului profesor Giovanni B. Francesia. În 1856-1857, a început a patra clasă de gimnaziu sau „umanistica”, la școala profesorului Don Picco. Anul de școală și de viață vor fi întrerupte din cauza bolii și a morții lui, care are loc, din păcate, în martie 1857. (Reelaborare după Sussidi 2,Salesiani, Roma, p. 174-205).


Don Bosco constrâns să rectifice

      În 1859, la doi ani după moartea lui Dominic, a fost publicată cartea Viața tânărului Savio Dominic, scrisă de Don Bosco. La puțin timp după ce Viața a fost distribuită și citită cu aviditate de către copiii din Oratoriu, a apărut o contestație.
      Iată ce povestește în Procesul Beatificării lui Dominic, istoricul Angelo Amadei:
      "Când a apărut „Viața” (prima ediție), se mai afla ca elev la Oratoriu un tânăr din Morialdo, Giuseppe Zucca, care se bucura de stima tuturor colegilor săi... Acest tânăr, pe când mai era încă în familie, într-o zi de vară, l-a invitat pe Savio Dominic la baie în iazul de la poalele dealului din Morialdo, pe drumul țărănesc ce duce spre Buttigliera, iar Savio, naiv și nevinovat, s-a dus. Întors acasă i-a povestit totul mamei lui, care l-a certat și i-a spus să nu mai meargă niciodată.
      După aceea, Dominic a fost invitat la fel de către alți colegi „să meargă să facă o întrecere de înot”, dar a refuzat prompt. Ei au insistat, iar el a spus că trebuia să ceară permisiunea mamei. Ceilalți atunci i-au spus că nu era nevoie să-i spună mamei despre acest lucru, pentru că oricum nu i-ar fi dat voie și le-ar fi spus despre acest lucru și părinților lor. Dar el a răspuns: „Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că e ceva rău, așa că nu vin. Și să nu-mi mai vorbiți de înot. Dacă acest lucru nu este pe placul părinților voștri, n-ar mai trebui să-l faceți, pentru că Domnul îi pedepsește pe acei copii care se împotrivesc voinței tatălui și mamei lor".
      Chiar și în prima ediție a Vieții, Don Bosco a vrut să amintească aceste invitații, dar pentru că se afla la Oratoriu cel care l-a condus din neștiință poate, să facă o baie în iaz pentru prima dată, s-a limitat să povestească doar a doua întâmplare. Giuseppe Zucca, citind relatarea, și-a dat seama că acest fapt lipsea și, deși era de o conduită exemplară, a dezvăluit acest lucru și altora, răspândindu-se zvonul că Dominic a fost o dată la baie. Acest lucru a ajuns și la urechile lui Don Bosco. Astfel, într-o seară, după rugăciune, în mica predică pe care obișnuia să o facă elevilor urându-le "noapte bună", a clarificat lucrurile. A spus că nu a povestit primul caz din prudență, pentru că cine îl condusese pe Dominic la baie era unul dintre cei care îl asculta în acel moment... Impactul pe care l-au produs cuvintele lui a fost profund, chiar și în sufletul lui Giovanni Zucca. El nu a știut cum să-și învingă amărăciunea pe care a simțit-o pentru acel fapt și, la puțin timp după aceea, din proprie inițiativă, a părăsit Oratoriul și s-a întors la Morialdo. Chiar și în 1928, cu câteva luni înainte de a muri, noi l-am văzut cu ochii în lacrimi amintindu-și de acel episod al tinereții sale...
      Don Bosco, în noua ediție (care a apărut în luna mai a anului 1860, la numai 17 luni de la prima ediție), ajungând la cuvintele despre care am vorbit mai sus și pe care le transcriem din nou, a adăugat cuvintele pe care le subliniem:
      „Dacă mama nu mă lasă, înseamnă că este un lucru rău. Așadar, nu vin! Și dacă vreți să vă vorbesc în mod deschis, vă voi spune că am fost înșelat și m-am dus o singură dată, dar nu voi mai merge niciodată de acum înainte, pentru că în acele locuri există mereu pericolul fie să te îneci, fie să-l ofensezi pe Domnul. Nu-mi mai vorbiți despre înot...”.
       (...) Giuseppe Zucca. Ar fi trebuit să-l vedeți cu ce sentimente profunde și cu câte lacrimi, recules și gânditor, abia rostind cu greutate câteva fraze, reevoca bunul bătrân, cu câteva luni înainte de a muri, în 1928, pe când avea 84 de ani, acele amintiri din tinerețea sa curată și sfântă... Și el îl invitase nevinovat, fără nici o răutate" (Animavversioni, p. 124ss.).

Capitolul 5. Școlarul din Castelnuovo


Colegii de școală

      Frecventând școala din Castelnuovo, Dominic a învățat cum să se comporte cu colegii. Când vedea un băiat atent, ascultător, respectuos, care știa bine lecțiile și își făcea cu interes temele, care era apreciat de învățător, și-l făcea prieten. Dacă, în schimb, un băiat era leneș, obraznic, nu-și făcea temele, vorbea urât și înjura, Dominic îl evita cu totul. Pe cei care se dovedeau a fi cam lipsiți de voință, Dominic îi ajuta, îi saluta, dar nu devenea prietenul lor.
      Comportamentul lui Dominic la școala din Castelnuovo poate fi luat ca model de orice școlar care vrea să crească în cunoașterea și prietenia cu Dumnezeu. Referitor la acest lucru, transcriu în cele ce urmează frumoasa recomandare scrisă de învățătorul său, preotul don Alexandru Allora. Iat-o:


Scrisoarea celui de-al doilea învățător

      "Sunt foarte încântat să vă prezint părerea mea despre băiatul Dominic Savio, care într-un timp foarte scurt a câștigat toată încrederea mea. L-am iubit ca și cum ar fi fost copilul meu. Vorbesc cu plăcere despre el pentru că păstrez o vie și plăcută amintire despre studiul lui, purtarea lui, calitățile lui.
      Nu pot să spun prea multe despre purtarea lui religioasă, pentru că nu putea participa la grupul nostru de formare din cauza distanței prea mari care-l separa de casă. Dacă ar fi participat, cu siguranță ne-ar fi impresionat prin prietenia deosebită pe care o avea cu Domnul.
      După ce a terminat clasa întâi și a doua elementară la Morialdo, acest băiat a făcut cerere și a obținut admiterea la școala mea în clasa a treia și a patra elementară, exact în ziua de 21 iunie 1852, zi dedicată Sfântului Alois, patronul tineretului. Dominic era o fire gingașă, slab, cu aspect serios și plăcut în același timp. Prezența lui era plăcută. Avea un caracter deosebit de blând și amabil, iar temperamentul său nu se schimba din veselie în bosumflare; era neschimbat. Această înfățișare calmă o avea atât în clasă cât și în afară, la biserică și în tot locul. Învățătorul care îl privea sau vorbea cu el, era pătruns de o emoție plăcută și mângâietoare. Acest lucru, pentru un învățător, este o mare răsplată pentru eforturile pe care de multe ori trebuie să le facă pentru a-i instrui pe elevii lipsiți de voință și neascultători. Pot să afirm că Dominic a fost „înțelept” cu numele și cu fapta, și asta mereu: la învățătură, în rugăciune, în discuțiile cu colegii, în orice faptă. Din prima zi de când a venit la școala mea, până la sfârșitul acelui an școlar, și în primele patru luni ale anului următor, Dominic a progresat la învățătură în mod extraordinar. Era mereu primul din clasă și a meritat premiile și notele cele mai frumoase la toate materiile pe care le predam. Acest rezultat bun la învățătură nu era doar rodul inteligenței neobișnuite pe care o avea, dar și a pasiunii mari pentru învățătură și a calităților deosebite ale firii sale".


"Chiar și când ningea sau ploua"

      "Își îndeplinea mereu îndatoririle școlare, chiar și pe cele mai mici, cu dăruire. Venea în fiecare zi la școală, cu o constanță deosebită.
      Acest lucru era demn de admirație pentru că, pentru a-l putea face, trebuia să parcurgă în fiecare zi dus-întors, o distanță de peste 4 kilometri, și avea o sănătate șubredă. Toate aceste lucruri Dominic le îndeplinea cu o deosebită seninătate, chiar și pe timpul geros al iernii, chiar și când ningea sau ploua. Pentru mine era un exemplu rar și o mare bucurie. În timpul acelui an 1852-53 s-a îmbolnăvit și după aceea familia lui s-a mutat într-un alt sat. Așadar, cu părere de rău, nu mai puteam să predau lecții unui elev atât de drag. Cu cât timpul trecea, cu atât mai mult mă temeam că speranțele lui mari și frumoase aveau să se piardă. Datorită problemelor de sănătate și sărăciei familiei, avea din ce în ce mai puțin posibilitatea să-și continue studiile.
      Am aflat după aceea cu mare bucurie că a fost admis printre tinerii Oratoriului Sfântului Francisc de Sales. Se deschidea astfel, pentru inteligența sa deosebită și pentru viață sa creștină autentică, un drum care-l putea duce spre adevărata cultură". (Până aici învățătorul său).

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Scrisoarea originală a lui Don Alessandro Allora

      Imediat după moartea lui Dominic Savio (7 martie 1857), Don Bosco le-a cerut învățătorilor lui de la Morialdo, Castelnuovo și Mondonio să scrie într-o relatare amintirile pe care le aveau despre el. Don Alessandro Allora, învățător la Castelnuovo, a răspuns abia la 25 august 1857, după mai bine de cinci luni. Relatarea lui era îngrijită, era aproape un "raport oficial", în care informațiile erau bine gândite, iar cuvintele alese cu grijă. Au fost citate și câteva documente (din curie, catalogul școlar) pe care se bazează opinia sa deosebit de favorabilă.
      Don Bosco a luat din această scrisoare părțile care-l interesau pentru cartea sa și a pus unele afirmații într-o ordine diferită, dar nu a schimbat conținutul declarațiilor.
      Transcriem în versiunea integrală scrisoarea care a fost adăugată la Procesul de Beatificare (Sommario, p. 447- 450)

Amintiri biografice despre Savio Dominic
Elev în clasa a doua în comuna Castelnuovo d’Asti

      La cererea Preacucernicului Domn Don Bosco, fondator al Oratoriului Sfântul Francisc de Sales în Torino, de a-i expune opinia mea sau pur și simplu să confirm purtarea tânărului Savio Dominic, fiul lui Carlo, născut la Ranello, sat ce aparține de comuna Castelnuovo d’Asti, elev în a clasa a treia de Gramatică, elev intern la Oratoriu și care a murit alături de părinții lui în Mondonio, la 9 martie anul curent, nu ezit să mărturisesc mai întâi că-mi face plăcere să răspund cererii ce mi-a fost adresată. Și acum mai păstrez amintirea vie, respectuoasă și completă a acestei persoane, a învățăturii lui, a purtării și a virtuților sale, chiar dacă mi-a fost elev doar pentru câteva luni, și îmi face plăcere să vă răspund mai degrabă prin următoarele scurte note biografice decât printr-un certificat amănunțit.

A

      Acest copil bun, după ce a absolvit prima clasa elementară la Morialdo, un alt sat decât acesta, pe lângă acel domn capelan, a făcut cerere și a obținut cu o apreciere foarte bună admiterea la școala mea în clasa a doua elementară, exact la 21 iunie 1852, zi care pe atunci era dedicată de către elevi Sfântului Alois, patronul tineretului care studiază. Avea o înfățișare destul de plăpândă și gingașă, cu un aspect serios și în același timp blând, având ceva măreț și plăcut tuturor, un caracter deosebit de blând și de suav, cu un temperament constant; avea mereu aceeași conduită la școală și în afara ei, în Biserică și în tot locul, așa încât atunci când privirea, gândul sau vorba învățătorului se îndrepta spre el, lăsa o impresie atât de frumoasă și de plăcută încât merita să rămână printre rarele răsplăți pentru ostenelile pe care profesorul de multe ori trebuie să le facă în cultivarea unor elevi neinteresați, nerecunoscători și obraznici.
      Așa încât, probabil, nu ar suscita uimire dacă aș spune că, având un caracter atât de bun și numele de Înțelept (Savio), astfel s-a arătat și prin faptă, adică la învățătură, în rugăciune, vorbind cu colegii săi și în tot ceea ce făcea. De fapt, din prima zi de școală până la sfârșitul primului an școlar și în cele patru luni din al doilea, a înaintat la învățătură în mod extraordinar încât a meritat mereu locul întâi printre cei din anul lui, celelalte premii de la școală și aproape mereu note foarte bune la toate materiile, care se predau încet-încet, așa cum arată registrele și cataloagele școlare, care se mai păstrează și acum. Aceste rezultate bune la învățătură nu trebuie atribuite doar inteligenței lui deosebite, dar și marii lui pasiuni pentru învățătură și pentru virtute.
În plus, este de admirat dăruirea cu care se angaja în îndeplinirea tuturor îndatoririlor sale de școlar creștin (nu amintesc fapte particulare despre îndeplinirea îndatoririlor religioase pentru că susnumitul, locuind la Cascinali, era scutit de participarea la comunitate și la alte asemenea servicii pioase, situații în care el ar fi făcut să strălucească fără îndoială pietatea și devoțiunea lui) și mai ales asiduitatea și constanța admirabilă cu care frecventa școala. Deși avea sănătatea șubredă, parcurgea în fiecare zi de școală aproape 4 kilometri de drum, de patru ori dus-întors cu acea seninătate în suflet și bunăvoință care-l caracterizau, indiferent de vremea rea din timpul iernii, de drumurile noroioase sau de ploaie. Acest efort nu putea să nu fie recunoscut de învățătorul său pentru meritele prețioase de care dădea dovadă și exemplu.
      Întrucât acest elev atât de merituos s-a îmbolnăvit în timpul aceluiași an 1852-1853, iar părinții lui s-au mutat, mi-a părut foarte rău că nu am mai putut continua să predau unui elev atât de drag, ale cărui speranțe deosebit de mari și frumoase scădeau odată cu creșterea temerilor mele că nu ar fi putut continua studiile din motive de sănătate sau datorită sărăciei familiei.

B

      Dincolo de aceste lucruri nu știu ce-aș mai putea adăuga pentru a răspunde cererii pe care mi-ați făcut-o, decât să vă fac cunoscute câteva din sentimentele mele deosebite. Am simțit o mulțumire foarte mare atunci când, mergând probabil în 1854, să-l vizitez pe părintele Don Bosco la Torino, l-am revăzut acolo pe acest elev silitor, care studia împreună cu alți elevi din Oratoriu. Abia atunci am aflat că acel băiat nu abandonase calea cunoașterii și că tocmai pentru virtuțile sale deosebite și pentru rezultatele bune obținute la învățătură atrăsese asupra lui bunăvoința superiorilor și dragostea unor binefăcători care-l ajutau să-și ducă la capăt cariera.
      În schimb, am aflat cu mare părere de rău și cu o oarecare surprindere, de moartea lui.
      Acestea sunt observațiile pe care am ținut să le ofer ca răspuns la invitația onorabilă sus-amintită, din datorie față de conștiință și de dreptate, din iubire față de adevăr, referitor la sufletul acestui excelent elev al meu și pentru a nu dezamăgi pe cel care mi-a încredințat acest lucru atât de delicat.

      Scris la Castelnuovo d’Asti la 25 august 1857.

PR. ALEXANDRU ALLORA,
Învățător la clasa a doua


Drumul lung împreună cu îngerul

      Sora Teresa a depus mărturie sub jurământ:
      "Pe când eram încă mică, trebuia să plec și să mă întorc acasă singură mai ales spre seară și-mi era mereu frică. Tatăl meu, ca să mă încurajeze, îmi spunea mereu că fratele meu Dominic nu era așa fricos. Întâlnindu-se odată cu un om din sat în timp ce se întorcea singur acasă și era deja întuneric, acel om l-a întrebat foarte mirat: „Cum așa, ești singur? Nu-ți este frică?”, fratele meu i-a răspuns: „Nu, nu-mi este frică pentru că nu sunt niciodată singur, îl am întotdeauna cu mine pe Îngerul meu Păzitor”" (S.P., p. 122-123).
Îmi vine în minte ce timpuri frumoase erau acelea în care părinții puteau să-și încurajeze fetele să nu le fie teamă să iasă singure pe întuneric!

Capitolul 6. O ștrengărie la școala din Mondonio


Micul emigrant

      Se pare că Dumnezeu a vrut să-i arate lui Dominic că această lume este un exil, că viața e o „peregrinare”. Împins de împrejurări, Dominic a trebuit să emigreze dintr-un sat în altul. În acest fel, Dumnezeu a vrut ca el să fie văzut în mai multe locuri ca un exemplu luminos de viață creștină.
      La sfârșitul anului 1852 [mai exact: la începutul lui 1853] părinții lui Dominic au emigrat de la Morialdo la Mondonio, un sat mic de lângă Castelnuovo. Aici el a continuat să-și trăiască viața ca și în satele unde locuia mai înainte. Așadar, pentru a-i povesti viața, ar trebui să repet cuvintele pe care le-au scris despre el învățătorii din Morialdo și Castelnuovo. Don Cugliero, care l-a avut la școala sa din Mondonio, face o relatare aproape identică. Aleg dintre paginile sale doar câteva lucruri deosebite și las deoparte ceea ce se repetă. El scrie:


Scrisoarea celui de-al treilea învățător

      "Predau de aproape douăzeci de ani. Pot să spun că în tot acest timp nu am avut niciodată în școala mea un băiat la fel ca Dominic în ce privește prietenia cu Domnul. Era tânăr, dar chibzuit ca un adult. Dăruirea lui constantă studiului, bunătatea sa amabilă atrăgeau bunăvoința învățătorului și îl făceau prietenul tuturor. Când îl priveam în biserică, rămâneam surprins: era doar un copilandru și totuși era pe deplin recules în Domnul. Îmi spuneam deseori: Iată un suflet curat care trăiește în paradis, care sălășluiește cu inima sa printre îngerii din cer!".
      Dintre lucrurile neobișnuite, învățătorul își amintește următorul:


O ștrengărie de prost gust

      "Într-o zi, în clasa mea s-a comis o ștrengărie de prost gust, pentru care vinovatul ar fi meritat să fie dat afară din școală. Cei care au colaborat la săvârșirea ei și-au dat seama că au făcut o prostie mare și s-au pus de acord să dea vina pe Dominic Savio. Eu nu-l credeam capabil de o asemenea prostie, dar acuzatorii au știut să inventeze atât de bine minciunile lor încât le-am dat crezare. Intru așadar în clasă foarte supărat, mai întâi îl cert pe vinovat fără să-i spun numele, după care mă adresez lui Dominic: „Iar această obrăznicie trebuia să o comiți chiar tu? Ai merita să te dau imediat afară din școală. Spre norocul tău este prima dată când te comporți în acest fel, altfel... Sper să fie pentru prima și ultima oară”. Dominic ar fi putut spune ceva, măcar un cuvânt, pentru a se declara nevinovat. L-aș fi crezut pe loc. În schimb, a tăcut. A plecat capul și, ca și cum ar fi fost acuzat pe drept, nu a ridicat ochii din pământ.
      Dar Dumnezeu îi ocrotește pe cei nevinovați. În ziua următoare i-am descoperit pe adevărații vinovați și am înțeles că Dominic nu avea nici o legătură cu toate acestea. Mi-a părut foarte rău că l-am certat în fața tuturor, l-am luat deoparte și i-am spus: „Dominic, de ce nu mi-ai spus de îndată că erai nevinovat?”. A răspuns: „Pentru că vinovatul mai făcuse deja alte greșeli și ar fi fost dat afară din școală. Eu în schimb speram să fiu iertat, pentru că eram acuzat pentru prima dată. În plus, mă gândeam că și Isus a fost acuzat pe nedrept”.
      Nu știam ce să-i spun. Schimbase răul în bine, suportase cu răbdare o pedeapsă grea în locul vinovatului. Îl admiram". (Astfel povestește Don Cugliero).

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Casa lui Dominic

      Pentru cine intră în Mondonio pe lângă cimitirul vechi, casa locuită de familia Savio este prima pe partea stângă. Este o casă pe marginea drumului strâmt ce duce spre sat. Sunt două camere la parter și două la etajul întâi, lipsite de lumină. La etajul întâi, în camera care dă spre drumul în urcare, Carlo Savio avea atelierul său de fierar, cu forja, nicovala și alte unelte.
      Nicovala era așezată la drum și „de multe ori se întâmpla – scrie Michele Molineris – ca unii dintre vecini să vină să-i dea o mână de ajutor pentru bătutul fierului sau pentru încălzirea lui pe forjă. Era un om de treabă tatăl lui Dominic, și nimeni nu se trăgea înapoi când avea nevoie de o mână de ajutor”.
      Carlo Savio închiriase această casă de la frații Bertello. A trăit aici timp de douăzeci și cinci de ani. O viață presărată de bucurii și suferințe. Aici i s-au născut un fiu și trei fiice, deaici le-a condus la altar pe cele trei fiice ale sale în ziua căsătoriei, aici i-au murit doi fii și două fiice și apoi a închis și ochii mamei copiilor săi. De aici a plecat în 1878, după ce și-a vândut uneltele, la Oratoriul lui Don Bosco, unde a murit amintindu-și de Dominic.


Frații și surorile lui Dominic care s-au născut la Mondonio

      Guglielmo a văzut lumina zilei la 20 aprilie 1853. Era gingaș și slab. Avea doar opt ani când tatăl său i-a cerut lui Don Bosco să-l primească la Oratoriul din Torino. Acolo a stat timp de trei luni, de la 1 iunie până în august 1861. A frecventat probabil clasa pregătitoare, încredințată învățătorului Miglietti, care avea foarte multă răbdare. A încercat pentru a doua oară să intre la Oratoriu în februarie 1863, la vârsta de zece ani. În prima clasă de gimnaziu a întâmpinat multe dificultăți cu limba latină și italiana, luând note foarte proaste. Astfel, a repetat anul școlar, începând școala în mod regulat pe 3 noiembrie 1863. A reușit să ia note foarte bune: 7 la latină scris și 10 la latină oral, 7 la italiană scris și 8 la italiană oral, 9 la istorie și 9 la geografie. A doua clasă de gimnaziu Guglielmo n-a mai apucat să o înceapă pentru că s-a stins din viață pe 10 februarie 1865, la doar 12 ani.
      Caterina s-a născut la Mondonio la 12 septembrie 1856. Mama Brigita, în timp ce-o năștea, a riscat să moară. Mama și sora au fost salvate de o intervenție misterioasă și miraculoasă a lui Dominic, cum vă voi povesti după capitolul 20. După nașterea fericită a Caterinei, Dominic a petrecut noaptea la bunicii din Ranello și în ziua următoare a fost naș la botezul surorii sale, care a devenit astfel și „fina” lui.
      În 1878, la 22 de ani, Caterina s-a căsătorit cu Francesco Bessio din Cerreto, satul mamei. Ea a avut doi fii, Alois și Vitale. Ultimul s-a născut în Franța, unde Caterina emigrase cu soțul în căutare de lucru. În acel oraș a chemat-o probabil și pe sora sa Raimonda. A murit probabil acolo în 1915. (Cf MOLINERIS, op. cit., p. 26ss).
      Teresa s-a născut probabil la 23 noiembrie 1859. A depus mărturie la procesul de beatificare al fratelui său pe 26 ianuarie 1915. S-a prezentat (sub jurământ) cu aceste cuvinte:
      "Eu nu l-am cunoscut pe Dominic, care este fratele meu, mai mare decât mine cu 17 ani, pentru că eu când m-am născut el murise deja de mai bine de doi ani. Am auzit vorbindu-se despre fratele meu în casă, de la părinții mei, de la frații și surorile mai mari, decedați cu toții, și de pe la vecinii noștri de casă pentru că am rămas la Mondonio până când am împlinit paisprezece ani. De multe oriîmi vorbea despre el sora mea mai mare Raimonda, care a murit acum doi ani. Ea era mai mică decât Dominic cu aproape trei ani. Citise și biografia scrisă de Don Bosco, despre care mi-a vorbit în vizitele mele destul de dese pe la Oratoriu". (S. P., p.14)
      "Îmi amintesc că în primii ani ai copilăriei mele veneau în sat la noi, în grupuri cu formația muzicală, tinerii din Oratoriul lui Don Bosco însoțiți de preoți, superiorii lor. De mică simțeam aproape un sentiment de satisfacție în plus față de colegele mele spunându-le: „Voi nu aveți un frate care să fie cinstit ca un Sfânt, așa cum este venerat fratele meu Dominic. Eu mă rugam lui și îl invocam să-mi obțină harul de a deveni mai bună".(S. P., p.331s).
      Către anul 1873, la 14 ani, a plecat la Torino, unde a găsit de lucru în Manufactura Tabacchi, aproape de parcul Reggio. A mărturisit: "Aproape în toate casele colegelor mele de muncă de la fabrica de țigări Reggia din Torino era foarte vie încrederea și devoțiunea față de Dominic, a cărui imagine era ținută cu venerație și atârnată pe perete lângă pat așa cum am putut constata eu însămi în multe din aceste familii. Multe dintre colegele mele îmi cereau imaginea fratelui meu și mă asigurau că în fiecare seară copiii lor adăugau la rugăciunile oricărui bun creștin și câte o rugăciune la Dominic pentru a deveni mai buni" (S. P., p.378).
      La 20 februarie 1876, Teresa s-a căsătorit cu Giovanni Battista Tosco, aprinzător de felinare cu gaz. În acel an a avut un copil pe care l-a numit Bartolomeo, care a devenit mai târziu vizitiu.
      Când a rămas văduvă, la 30 aprilie 1920, și a ajuns la vârsta pensionării, s-a retras să trăiască într-o mansardă din Bulevardul Cairoli, găzduită de doamna Evelina Gamba.
      A suferit o paralizie la 24 noiembrie 1924, la puțin timp după ce împlinise 65 de ani. A fost internată în secția pentru bătrâni din spitalul Cottolengo. Surorile, care o cunoșteau ca fiind sora unui băiat al cărui Proces de Beatificare era în desfășurare, erau adesea în jurul ei. A rămas pentru toată viața lucidă la minte. Se ruga mereu. A murit la 10 februarie 1933. Avea 73 de ani. După nouă luni, la 9 iulie, Papa Pius al XI-lea avea să-l declare pe Dominic „venerabil”, adică „un creștin care a practicat toate virtuțile în mod eroic”.
      Luigia. Este ultima soră a lui Dominic, ultima născută a familiei. S-a născut odată cu florile, pe 8 mai 1863, și s-a ofilit odată cu ele pe întâi august 1864. A plecat spre cer ca un înger, la 15 luni de la naștere.


Scrisoarea lui Don Giuseppe Cugliero

      Școala elementară din Mondonio îl avea ca profesor pe Don Giuseppe Cugliero. A fost învățătorul lui Dominic din februarie 1853 până în septembrie 1854 și tot el l-a recomandat lui Don Bosco ca să-l primească la Oratoriu.
      La moartea lui Dominic, Don Bosco l-a rugat pe Don Cugliero (așa cum a făcut și cu Don Zucca și Don Allora) să-i trimită o relatare cu amintirile pe care le avea despre Dominic. Don Cugliero a fost foarte grijuliu și, după mai puțin de o lună, a trimis scrisoarea cu răspunsul său. Don Bosco a reluat doar câteva părți ale scrisorii, și a completat-o (așa cum îi este obiceiul) cu amănunte avute din conversațiile sale cu Don Cugliero însuși și poate, și cu Carlo Savio, colegul de școală a lui Dominic, care a fost și el la Oratoriu (cf. CAVIGLIA IV, p. 45).
      Iată scrisoarea originală și completă a lui Don Cugliero, care a fost adăugată la Procesul de Beatificare.

      Amintiri istorice despre viața tânărului Dominic Savio
      Născut la Riva di Chieri, sat care aparține de comuna San Giovanni.

      Savio Dominic era fiul lui Carlo și Brigita Agagliate, țărani săraci și cinstiți. S-a născut la 2 aprilie 1842 și încă din fragedă copilărie a ascultat de părinți, în așa fel, încât ei afirmă că nu au avut niciodată nici cea mai mică supărare de la el. După ce a mai crescut puțin, a frecventat cu drag școala timp de aproape doi ani la Castelnuovo d’Asti sub ascultarea părintelui Don Allora Alessandro, distingându-se în ceea ce privește purtarea și conduita sa morală, înțelegător cu toți era iubit de toată lumea iar la intrarea sa în școală colegii săi au devenit mai ordonați. Chiar dacă îi iubea pe toți stătea la mare depărtare de cei leneși.
      A obținut de mai multe ori medalia de onoare, pentru că pe lângă rugăciune, iubea mult învățătura, iar învățătorul său era copleșit de admirație observând podoaba de virtuți care împodobeau sufletul său tânăr.
       Pe când împlinea 7 ani, pentru virtutea pe care o dovedea celor din jur, a fost admis la Prima Sfântă Împărtășanie. Ardoarea cu care a primit pentru prima dată pâinea Îngerilor a fost confirmată de reverența cu care s-a apropiat de sfântul ospăț, însoțită de modestia și reculegerea de care a dat dovadă atât în timpul zilei respective, cât și de fiecare dată când vorbea despre acest lucru.
       A frecventat și școala din Mondonio sub conducerea mea și într-adevăr pot să spun că în douăzeci de ani de când predau, n-am avut niciodată un elev asemenea lui în ceea ce privește pietatea. Tânăr fiind, Dominic Savio dădea dovadă și de înțelepciune. Era harnic, constant, bun la carte, prietenos și atrăgea prietenia tuturor. Mai mult, în biserică era model de evlavie și aveam impresia că acel suflet curat își deschidea aici inima bucuriilor cerești pe care religia le seamănă în sufletele curate, care nu și-au deschis încă inima nevinovată atracțiilor lumești.
      Un fapt deosebit: acuzându-l în mod aspru într-o zi de un lucru de care a fost făcut vinovat pe nedrept, a suferit totul cu răbdare, nu a scos un cuvânt și, ca și cum ar fi fost
într-adevăr vinovat, nu s-a dezvinovățit primind în pace pedeapsa pentru fapta mai sus amintită, care a ajuns după aceea la cunoștința mea ca fiind comisă de un alt coleg de-al său.
      Atunci când se întorcea acasă de la Torino, unde locuia la Oratoriu, părinții săi îmi spuneau că dădea exemplu bun nu numai fraților și surorilor sale, dar chiar și ei aveau ce învăța de la el.
      Boala sa pulmonară a fost scurtă, de numai 6 zile și nu s-a plâns niciodată în timpul acesta, ci a suportat resemnat suferințele sale. Credincios mai mult decât s-ar crede față de Preasfânta Fecioară Îndurerată, îi repeta mereu numele și o invoca chiar și în ultimele clipe ale vieții sale.
      În timpul ultimei vizite pe care i-a făcut-o parohul din Mondonio, după ce a primit Sfântul Maslu, l-a rugat să-i lase o amintire; în ultimele clipe ale vieții sale, nemaiputând să citească, l-a rugat pe tatăl săusă-i citească rugăciunea pentru o moarte bună, pentru ca mângâiat de acele sentimente de credință să poată, cu mintea plină de aceste gânduri, să treacă la cele veșnice. Tatăl său, cu lacrimi în ochi, i-a îndeplinit dorința sfântă lui Dominic, care la puține clipe după aceea, invocând numele lui Isus și al Mariei, a adormit în brațele Domnului.
      Moartea sa a fost liniștită, așa cum i-a fost și viața, și se pare că nu a simțit nici un fel de durere.
      N.B. La cinci ani a învățat deja să ministreze la Liturghie și o făcea cu multă dăruire.
      Sper să vă facă plăcere, dragă Don Bosco, aceste puține amintiri, iar dacă voi afla altele mă voi strădui să vi le trimit.
      Vă salut din inimă și, credeți-mă, mi-a făcut plăcere să vă fiu de folos, cu stimă și plin de afecțiune!

      Despre Dominic Savio.

Umilul slujitor și administrator,
Don Cugliero Giuseppe


Mondonio 19 Aprilie 1857.

      În scrisoarea lui Don Cugliero există o afirmație foarte importantă: „Într-adevăr pot să spun că în douăzeci de ani de când fac școală cu copiii, n-am avut niciodată unul asemenea lui în ceea ce privește pietatea și, tânăr fiind, era și înțelept așa încât Dominic Savio, harnic, constant, bun la carte, prietenos își atrăgea prietenia tuturor”.
      Câțiva biografi au afirmat că folosind aceste cuvinte modestul învățător din Mondonio „l-a declarat Sfânt pe Dominic Savio cu mult timp înaintea Papei”.
      Este adevărat. Un învățător care de douăzeci de ani trăiește în mijlocul copiilor, se înșeală foarte rar.


Zăpadă sau pietre în sobă

      În scrisoarea sa don Cugliero spune: „Acuzându-l în mod aspru într-o zi de un lucru de care a fost făcut vinovat pe nedrept, a suferit totul cu răbdare, nu a scos un cuvânt”. A fost martor ocular al acestui fapt Carlo Savio, care a devenit mai târziu agricultor și consilier comunal, iar pe 9 decembrie a depus mărturie sub jurământ în felul următor:
      „Eu îl cunoșteam pe Dominic de mic, mergând cu el la școala comunală din Mondonio, ținută de un preot, un anume don Cugliero... Într-o zi, pe când eram împreună la școală, câțiva colegi au pus în sobă nu-mi mai amintesc bine dacă zăpadă sau pietre. Când a ajuns, învățătorul a întrebat cine a comis această ștrengărie. Cineva a spus că a fost Dominic Savio. Învățătorul l-a pedepsit punându-l să stea în genunchi în mijlocul clasei. Savio, fără să spună nimic, a ascultat cu supunere. În ziua următoare Învățătorul a aflat cine au fost adevărații vinovați și l-a întrebat pe Dominic de ce nu s-a dezvinovățit, iar el a răspuns că prefera să facă el pocăință decât să-i vadă pedepsiți pe colegii săi” (S. P., p. 15 și 313).


„Am fost prieten și coleg de clasă cu Dominic”

      Francesco Deideri, din Mondonio, consilier comunal la fel ca și Carlo Savio, a declarat sub jurământ pe 3 august 1915:
      „L-am cunoscut personal pe Savio Dominic. Fiind de aceeași vârstă am frecventat împreună școala comunală din Mondonio în anii 1853 și 1854... În depozițiile mele vă voi spune ceea ce eu îmi amintesc.
      Eram prieten cu Dominic și buni colegi de clasă... Am avut întotdeauna o părere bună despre el și despre viața lui exemplară. În anii în care ne întâlneam, l-am văzut foarte ascultător față de părinții și învățătorii lui. Interesat doar de învățătură, evita să stea împreună cu colegii care mergeau la distracție. Își îndeplinea foarte bine îndatoririle de creștin și de mic era obișnuit să meargă să ministreze la Sfânta Liturghie.
      L-am cunoscut pe Dominic ca pe un băiat sănătos, dar cu o înfățișare firavă, așa cum erau și părinții lui. Îmi amintesc că aproximativ la doi ani de când era la Oratoriu,
s-a întors acasă îmbolnăvindu-se foarte grav, lucrul acesta s-a întâmplat la începutul lunii martie a anului 1857. Când am aflat acest lucru mi-a părut foarte rău și m-am dus să-l vizitez, pentru că aveam o amintire bună despre el și pentru că erau relații bune între familia mea și a lui, căci veneau să petreacă serile de iarnă în grajdul casei noastre, unde cu toții recitam a treia parte a Preasfântului Rozariu, iar după aceea se citea câte un fragment dintr-o carte bună, mai ales fragmentele din Lecturile Catolice editate de către Don Bosco.
      L-am considerat întotdeauna pe Dominic un tânăr plin de calități și de o inteligență ieșită din comun. Odată, învățătorul care ne preda, vorbind despre noi doi care stăteam de obicei în prima bancă spunea: „Deideri citește mai corect, iar Savio înțelege mai bine ceea ce citește”.
      Când s-a îmbolnăvit ultima oară, m-am dus și eu să-l vizitez o dată sau de două ori, cum v-am spus deja, iar în discuțiile pe care le aveam îmi spunea că era sigur că o să moară, dar cu toate acestea l-am văzut calm și liniștit” (Proces - Animavversioni, p. 24s).

 

Capitolul 7. Prima întâlnire cu Don Bosco


„Mă numesc Savio Dominic. Venim de la Mondonio”

      Evenimentele pe care vi le voi povesti acum, pot să le prezint cu mai multe amănunte, pentru că aproape toate s-au petrecut sub privirile mele și de multe ori și în prezența multor tineri care pot să vă confirme exactitatea lor. În 1854, Don Cugliero a venit să-mi vorbească despre un elev de-al său cu o purtare foarte bună și o viață creștină ieșită din comun. Mi-a spus: „Aici în casă la dumneavoastră este posibil să fie cineva care să se asemene cu el, dar cu siguranță nu are pe nimeni care să-l depășească la învățătură și în bunătate. Încearcă numai să-l întâlnești și vei descoperi un al doilea sfânt Alois”. Ne-am înțeles să îl întâlnesc la Morialdo. În fiecare an merg acolo cu băieții din casă pentru a-i îmbucura cu o mică vacanță petrecută prin vii și, în același timp, pentru a celebra împreună novena și sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria, Regina Sfântului Rozariu.
      Era prima luni din octombrie (pe 2 octombrie 1854),
dis-de-dimineață. Când, iată un copil însoțit de tatăl său se apropie de mine pentru a-mi vorbi. Fața senină, aspectul surâzător, dar plin de respect, mi-au atras atenția. L-am întrebat:
      - Cine ești și de unde vii?
      - Eu sunt Dominic Savio, mi-a răspuns. Cel despre care v-a vorbit don Cugliero. Venim de la Mondonio.
      L-am luat atunci de-o parte și l-am întrebat despre studiile făcute și despre felul lui de viață în familie. Am intrat repede într-o deplină intimitate: el cu mine și eu cu el.


O stofă bună

      Am cunoscut în acel tânăr o persoană care trăia cu totul după spiritul Mântuitorului. Am rămas uluit privind lucrurile pe care harul lui Dumnezeu le înfăptuise într-un copil de o vârstă atât de fragedă.
      După o convorbire destul de lungă, înainte de a-l chema pe tatăl lui, mi-a spus:
      - Cum vi se pare? Mă veți lua la Torino pentru a studia?
      - Mi se pare că în tine este o stofă bună!
      - Și la ce poate folosi această stofă?
      - Se poate face o haină bună pentru a o dărui Domnului.
      - Așadar, eu sunt stofa, iar dumneavoastră croitorul. Deci mă veți lua cu dumneavoastră și veți face o haină frumoasă pentru Domnul!
      - Îmi este puțin teamă că sănătatea ta firavă nu va rezista oboselii studiului!
      - Nu vă temeți! Așa cum până acum Domnul mi-a dat prietenia sa și sănătate, mă va ajuta și pe viitor.
      - Când vei termina studiul limbii latine, ce ai vrea să faci?
      - Dacă Domnul îmi va da un har atât de mare, doresc cu ardoare să ajung preot.


Opt minute pentru o pagină

      - Bine. Acum vreau să văd dacă ai capacitățile suficiente pentru studii. Ia această cărticică (era un fascicul din Lecturi Catolice). Pentru astăzi studiază această pagină, iar mâine vei veni pentru a mi-o recita.
      Zicând acestea, l-am lăsat liber să meargă să se joace cu ceilalți tineri, apoi am început să vorbesc cu tatăl lui. N-au trecut nici opt minute și iată-l pe Dominic întorcându-se vesel. Mi-a spus:
       „Dacă vreți, recit acum pagina”. Am luat cartea și, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că nu numai că învățasepagina pe de rost, dar că înțelegea foarte bine și sensul lucrurilor cuprinse în ea.
      I-am spus:
      - Bravo. Tu ai anticipat studiul lecției tale, iar eu anticipez răspunsul. Da, te voi lua la Torino și de acum faci parte din numărul copiilor mei dragi. Poți să începi chiar de pe acum să te rogi lui Dumnezeu ca el să ne ajute să facem voința sa sfântă.
      Neștiind cum să-și exprime mulțumirea și recunoștința sa, mi-a luat mâna, a strâns-o, a sărutat-o. La urmă mi-a zis: „Sper să mă port în așa fel încât să nu vă plângeți niciodată de purtarea mea”.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Cine era Don Bosco?

      În 1841, Ioan Bosco, de 26 de ani, a venit la Torino ca să fie sfințit preot. S-a născut în august 1815, la Becchi, în comuna Castelnuovo d’Asti, într-o familie de țărani foarte săracă, orfan de tată de la doi ani.
      Până în acel moment cunoscuse doar sărăcia de la țară, nefiind la curent cu drama periferiilor de la oraș. Intrat în Colegiul Ecleziastic din Torino, a primit de la directorul spiritual Giuseppe Cafasso acest sfat: „Mergeți, uitați-vă în jur!”.
      Astfel tânărul preot a cunoscut mizeria orașului. Încă din primele duminici a colindat orașul pentru a-și face o idee despre starea morală a tinerilor. A rămas uluit. Periferiile erau zone de înverșunare și de revoltă, locuri ale dezamăgirii. Adolescenții hoinăreau pe stradă lipsiți de ocupație, întristați, gata să facă orice pentru a câștiga o bucată de pâine. În apropierea pieței a descoperit un adevărat „târg de brațe de muncă tinere”: băieți care făceau parte din primul val de emigrare spre capitala piemonteză.
      Cel mai mult l-a mișcat starea din închisori. Observa pe atunci: „Să văd o grămadă de tineri, de la 12 la 18 ani, sănătoși, robuști, isteți, să-i văd că nu fac nimic, mâncați de muște, ducând lipsă de hrană materială și spirituală, a fost un lucru care m-a înspăimântat”.
      Ieșind de acolo s-a hotărât: „Trebuie să împiedic cu orice preț ca niște băieți atât de tineri să ajungă în acest loc oribil”. Și ceilalți preoți ar fi vrut să împiedice acest lucru, dar cei mai mulți se limitau să-i aștepte pe tineri în biserici și în sacristiile celor șaisprezece parohii din Torino unde se făcea catehismul prescris. Nu-și dădeau seama că acele timpuri au trecut de mult, că acum erau într-o altă societate. Trebuie să inventezi mereu lucruri noi, să încerci să faci un apostolat în crâșme, ateliere, fabrici, ospătării, piețe... Don Bosco a încercat și, pe 8 septembrie 1841, s-a împrietenit cu unul dintre băieții emigranți, Bartolomeo Garelli d’Asti. După trei zile, în jurul lui erau deja nouă, după trei luni, douăzeci și cinci, iar în vara anului 1842 optzeci: pavatori, pietrari, zidari care veneau din sate îndepărtate. Astfel ia ființă Oratoriul. Dar nu era o treabă doar pentru duminică. Acești băieți aveau o grămadă de probleme. Ocupația permanentă a lui Don Bosco consta în a-i ajuta să le rezolve: să caute un loc de muncă pentru cine nu-l are, să obțină condiții mai bune pentru cine este deja angajat, să le predea după muncă un pic de învățătură celor care sunt mai pricepuți, să meargă să-i viziteze în fabrici și pe șantiere pentru a vedea cum sunt tratați de patronii lor.
      Oratoriul a găsit un loc stabil în partea de jos a orașului Torino, la Valdocco. Dar unii dintre băieți, seara nu aveau un loc unde să doarmă decât pe sub poduri sau în mizerabilele dormitoare publice. Astfel, Don Bosco a luat cu chirie la Valdocco casa lui Francesco Pinardi și a început să-i primească pe câțiva dintre ei, nu doar pentru câteva ore, dar permanent. În afară de sutele de băieți care frecventează Oratoriul, în 1846 are în casă opt oaspeți permanenți. Începe să aibă probleme cu banii. Avea nevoie de hrană, pături, haine, cărți pentru băieții care stăteau cu el. Prima binefăcătoare a lui Don Bosco nu este o nobilă doamnă, ci mama lui, Margareta, o țărancă săracă de 59 de ani care a venit să locuiască cu el și-a vândut inelul, cerceii și lănțișorul pentru a potoli foamea primilor băieți. Aceștia vor fi 36 în 1852, 115 în 1854, 600 în 1861 și până la 800 care a fost numărul cel mai mare.
      Printre acești copii care îl numesc pe Don Bosco „tată”, câțiva dintre ei sunt foarte buni. „Unii” dintre aceștia îi cer „să devină ca el”. Astfel, ia ființă Societatea Sfântului Francisc de Sales, adică a Salezienilor preoți și laici. Primii dintre ei se numesc: Michele Rua, Giuseppe Bozzetti, Giovanni Cagliero, Giovanni Battista Francesia. Ei oferă tinerilor pâine, cărți și casă. Le asigură un viitor mai bun printr-o pregătire profesională și religioasă, posibilitatea de a se integra în societate și contracte bune de muncă.
      Don Bosco, care nu este nici măcar teolog, care le povestește visele sale și face deseori relatări plăcute în dialect, devine cu timpul o figură de o importanță națională. Ziarul Gazzetta di Torino din 8 ianuarie 1874, scrie: "Se află la Roma renumitul preot Don Bosco. El se bucură de mare trecere în Vatican și Papa îl vede foarte bine. Chiar și la Guvern are trecere peste tot". Un om simplu și în același timp foarte abil, este adesea consultat de Papa Pius al IX-lea în ceea ce privește numirea noilor episcopi.
      Salezienii, oratoriile lor, școlile profesionale se răspândesc în Italia și în toată lumea. Don Bosco trimite misionari în America și înainte de a muri îl vede pe unul dintre băieții săi, Giovanni Cagliero, sfințit episcop.
      Sistemul educativ al lui Don Bosco se bucură de o recunoaștere universală, dar el nu a avut niciodată timp să-l descrie într-o carte, așa cum mulți ar fi dorit. În 1877 a scris un „plan” de nouă pagini. Citez în continuare, câteva rânduri, de unde reiese „spiritul” care îl caracterizează:
      "Acest sistem se bazează în întregime pe înțelegere, religie și bunătate. Exclude orice fel de pedeapsă violentă și încearcă să renunțe și la pedepsele mai mici. Directorul și animatorii sunt ca niște părinți plini de iubire: vorbesc, însoțesc, dau sfaturi și corectează cu bunătate. Elevul nu rămâne înjosit, devine prieten, iar în animator vede un binefăcător care vrea
să-l ajute să devină mai bun, să-l scutească de greutăți, de pedepse, de rușine. Practica acestui sistem se bazează în întregime pe cuvintele Sfântului Pavel care spune: „Dragostea este binevoitoare și răbdătoare; toate le suportă, toate le speră, toate le îndură”. Educatorul să caute mai bine să se facă iubit decât să se facă temut".
      Don Bosco a murit în zorii zilei de 31 ianuarie 1888. Salezienilor care îl îngrijeau le spunea: "Să facem bine tuturor, rău la nimeni. Spuneți băieților mei că-i aștept pe toți în Paradis".


Marea dorință pe care Dominic o avea în inimă

      Dominic, înainte de a intra la Oratoriul lui Don Bosco, dorea deja să devină preot? Acest lucru este confirmat de doi dintre prietenii săi din Ranello și din Mondonio, care purtau același prenume: Angelo Savio și Carlo Savio. Primul a devenit salezian, preot, misionar curajos în Ecuador, iar al doilea (cel care era prezent în întâmplarea cu soba) a devenit un bun agricultor și consilier comunal la Mondonio. Iată mărturiile lor:
      "Deja înainte de a veni la Oratoriu, eu îl știam pe Dominic ca pe un tânăr care se deosebea de ceilalți prin calitățile sale. De mai multe ori mi-a spus că ar fi dorit să facă și el parte dintre copiii de la Oratoriu. Într-o zi, când a fost întrebat de ce vrea să intre acolo, a răspuns: doresc să mă fac preot pentru a-mi mântui sufletul și a-i ajuta și pe ceilalți". (13 octombrie 1858. Seminaristul Angelo Savio, S. P., p.453).
      "Îmi amintesc că se discuta că Dominic ar vrea să se facă preot și că, fiind pe drum în apropierea unui bal public împreună cu un coleg, acesta l-a invitat în glumă să danseze. Cineva din apropiere a exclamat: aș vrea să văd și eu dacă preoțelul merge să danseze! Dar el, plecându-și capul, a plecat în grabă de acolo. Cred că s-a dus în biserică. Am fost prezent și de această dată." (S. P., p. 98).


1854, anul ciumei

      Anul 1854, an în care Dominic l-a întâlnit pe Don Bosco și a intrat la Oratoriu, a fost pentru orașul Torino un an îngrozitor. Ciuma a pătruns și a decimat orașul.
      Vestea înfricoșătoare a ajuns la Torino în iulie. Ciuma pătrunsese deja în Liguria, făcând trei mii de morți doar la Genova. Primele cazuri la Torino s-au identificat pe 30 și pe 31 iulie. Regele, regina și curtea regală au plecat cu caleștile închise și s-au retras în castelul din Caselette, unde se întâlnesc văile Lanzo și Suza.
      Locul principal unde s-a manifestat holera a fost în cartierul Borgo Dora, la mică depărtare de Valdocco. Acolo se îngrămădeau imigranții printre case sărace și barăci, lumea înfometată și fără posibilitatea unei igiene minime. Într-o lună de zile 800 de persoane au fost contaminate de ciumă, dintre care 500 au murit.
      Primarul Notta a adresat un apel orașului întreg: era nevoie de oameni curajoși care să-i asiste pe cei bolnavi, să-i transporte în spitale, pentru ca astfel ciuma să nu se răspândească peste tot.
      La 5 august, sărbătoarea Sfintei Fecioare a Zăpezii, Don Bosco le-a vorbit băieților săi. A început cu o promisiune:
      - Dacă voi veți fi în harul lui Dumnezeu și nu veți săvârși nici un păcat, vă asigur că nimeni nu va fi lovit de ciumă.
      Apoi le-a adresat un îndemn:
      - Știți că primarul a lansat un apel. Este nevoie multă de infirmieri și asistenți pentru a-i îngriji pe cei atinși de holeră. Mulți dintre voi sunteți prea mici, dar dacă vreunul dintre cei mai mari vrea să vină cu mine prin spitale și prin case, vom face împreună o faptă bună și plăcută Domnului.
      Chiar în aceeași seară, paisprezece dintre ei s-au oferit voluntari. După câteva zile, alții treizeci au reușit să obțină permisiunea de a se adăuga celor dinaintea lor, chiar dacă erau mai tineri.
      Au fost zile de muncă grea și pentru nimic în lume plăcută. Medicii îi sfătuiau să-i ajute pe bolnavi cu masaje și frecții la picioare, pentru a provoca o transpirație abundentă. Băieții erau împărțiți în trei grupuri: cei mai mari, la muncă permanentă în spitale și în casele celor bolnavi, un al doilea grup mergea pe străzi pentru a vedea dacă mai erau și alți bolnavi, iar al treilea grup (cei mai mici) a rămas la Oratoriu gata să intervină dacă i se cerea ajutorul.
      Don Bosco a luat toate precauțiile. Fiecare lua cu el o sticlă de oțet și, după ce-i atingea pe bolnavi trebuia să se spele pe mâini.
      Se întâmpla de multe ori – povestește Don Lemoyne – ca celor bolnavi să le lipsească cearceafurile, păturile și lenjeria. Băieții îi spuneau mamei Margareta, iar ea mergea la dulapul cu haine și le dădea câte ceva din puținul pe care îl mai aveau. În câteva zile nu mai era nimic. Unul dintre micii infirmieri i-a povestit într-o zi despre un bolnav care se zvârcolea pe patul său mizerabil pe care nu era nici măcar un cearceaf. "Nu mai aveți nimic să-l acoperim cu ceva?". Femeia s-a gândit puțin, a mers și a luat fața de masă de pe altar și i-a dat-o băiatului zicând: "Du-o bolnavului tău. Nu cred că Domnul o să se supere".
      Odată cu primele ploi din octombrie, bolnavii de holeră s-au împuținat serios. Chiar dacă până la începutul iernii a mai apărut câte un caz izolat, pe 21 noiembrie starea de urgență a luat sfârșit. De la 1 august până la 21 noiembrie cazurile înregistrate în oraș au fost 2500, cu 1400 de morți.
      Băieții lui Don Bosco, dintre care niciunul nu s-a îmbolnăvit, s-au întors liniștiți la studiul lor. Mulți dintre ei s-au întors în familie pentru câteva zile de vacanță.


Holera descrisă de Costanza D’Azeglio

      Mama lui Massimo D’Azeglio, într-o scrisoare trimisă fiului ei, descrie în felul următor holera care devasta orașul Torino:
      "În general, bolnavii nu vor sub nici un chip să meargă la spital, pentru că din păcate puțini mai ies sănătoși și, dacă se zvonește că odată intrați înăuntru nu mai ies, nu există nici un mod de a le mai scoate această idee din cap. În plus, se folosesc medicamente necunoscute. Medicii nu cunosc boala și, dorind să găsească remediile pentru a o stăpâni, folosesc acum un lucru, acum altul, și tu nu ai idee (sau mai bine spus, poți să-ți faci o idee) ce prostii se răspândesc printre oamenii neștiutori. Spun că în spital se jupoaie bolnavii, se pun pe grătar, li se dă venin pentru a scăpa de ei etc. Iată recunoștința pentru dăruirea acelora care-și riscă viața pentru a-i ajuta material și spiritual!
      Există până și oameni din înalta societate, care se distrează să ia în râs sau să suspecteze peste tot ce se face, și cred că aceasta este o cauză pentru care există atâta nepăsare în țara noastră. Avem nevoie de o doză extraordinară de curaj și de bunăvoință pentru a depăși pălăvrăgelile și nerecunoștința, când unul este hotărât să ajute cu ceva. (...).
      Privește și tu ce satisfacții simți atunci când te dăruiești slujirii celorlalți. Trebuie să-l ai pe Dumnezeu și iubirea lui pentru a nu te descuraja. Lumea spune că Marchizul de Rorà a plătit 60 de mii de franci pentru avea dreptul de a ucide lumea săracă, că Marchiza de Barolo dă 20 de franci doctorilor de fiecare dată când omoară un bolnav, iar Regele 200 de franci. „Vă pot asigura că voi nu valorați atât de mult”, spunea ieri Marchiza de Villanova spălătoresei sale care discuta cu ea despre zvonuri”. (Souvenirs historiques..., cit. în U. LEVRA, L’altro volto di Torino, p. 69s).

 

Capitolul 8. În casa lui Don Bosco


Prima traducere din latină

      Tinerețea este o vârstă schimbătoare. Când ești tânăr îți schimbi repede părerea, propunerile, dorințele. Nu este un lucru rar să vezi că un tânăr care astăzi decide un lucru, mâine decide altul, care astăzi este plin de bunăvoință, mâine este descurajat. Dacă nu există o persoană care să-i fie aproape cu o privire iubitoare, se poate întâmpla ca un copil bine îndrumat să greșească drumul. Nu s-a întâmplat așa cu Dominic. Calitățile pe care le-am văzut născându-se și dezvoltându-se în viața sa încă din primele timpuri, s-au înmulțit într-un mod extraordinar, în așa fel încât nu creșteau una fără cealaltă.
      Când a ajuns la Oratoriu, a venit în biroul meu pentru a se încredința – așa spunea el – cu totul în mâinile superiorilor săi. Atenția i-a fost atrasă de un afiș pe care era scris cu litere mari o frază pe care Sfântul Francisc de Sales o repeta des: Da mihi animas, coetera tolle. A citit-o cu atenție. Eu voiam să-i înțeleagă sensul și l-am ajutat să traducă acele cuvinte din latină: Doamne, dă-mi sufletele și ia-mi toate celelalte. El s-a gândit o clipă și a adăugat: "Am înțeles. Aici nu este o afacere cu bani, ci cu suflete pentru Domnul. Am înțeles. Sper ca și sufletul meu să facă parte din această afacere pentru Domnul".


Viața extraordinară de fiecare zi

      Modul său de a se purta pentru o bună perioadă de timp a fost foarte normal. Observa regulile casei, se dedica cu seriozitate învățăturii, își îndeplinea bine îndatoririle, asculta cu plăcere predicile. Credea din toată inima că cuvântul lui Dumnezeu este călăuza omenirii pe drumul către Cer. De aceea își amintea cu seriozitate lucrurile auzite la predică.
      Orice mesaj creștin, orice învățătură, orice predică, chiar și lungă, erau pentru el întotdeauna o bucurie. Dacă nu înțelegea ceva, cerea explicații. A început în acest fel modul său deosebit de a se purta și de a-și îndeplini îndatoririle, cu o precizie care cu greu se poate depăși.
      Pentru a cunoaște bine regulile și uzanțele casei, se apropia cu politețe de superiori, îi întreba, le cerea explicații și îi ruga să-l corecteze cu bunătate dacă l-ar fi văzut greșind cu ceva.
Comportamentul său față de colegi era la fel de exemplar. Dacă vreunul era cam leneș, nu-și îndeplinea îndatoririle, era neatent în biserică, Dominic îl evita. Dacă în schimb era un băiat studios, harnic, lăudat de profesori pentru implicarea lui, Dominic îi devenea prieten.


Nouă propuneri în cinstea Maicii lui Dumnezeu

      Se apropia sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria. Directorul, Don Bosco spunea în fiecare seară câteva cuvinte pentru a-i încuraja pe tinerii din casă să celebreze această sărbătoare în modul cuvenit slăvitei Maici a lui Dumnezeu. Insista mai ales ca fiecare să ceară Sfintei Fecioare harurile de care avea nevoie.
      Era anul 1854. Creștinii din toată lumea se gândeau la Roma, unde pe 8 decembrie Papa va proclama ca adevăr de credință că Sfânta Fecioară Maria s-a născut fără păcatul strămoșesc. Și noi încercam pe cât ne era posibil să trăim această sărbătoare cu devoțiune și cu mult folos pentru sufletele noastre.
      Dominic era unul dintre cei care ardeau de dorința de a o celebra bine. A scris nouă propuneri, adică nouă angajamente de fapte bune de îndeplinit în cele nouă zile ale novenei. S-a spovedit bine și a primit Sfânta Împărtășanie cu o reculegere deosebită.


„Am început să-mi notez ceea ce făcea”

      În seara sărbătorii, pe 8 decembrie, la sfârșitul celebrărilor, după ce a obținut aprobarea preotului care-l spovedea, Dominic a mers la altarul Sfintei Fecioare și a reînnoit angajamentele de la Prima Sfântă Împărtășanie, încredințându-se după aceea Sfintei Fecioare cu aceste cuvinte:
      "Marie, îți dăruiesc inima mea; fă să fie mereu a ta. Isuse, Marie, fiți voi pentru totdeauna prietenii mei dar, vă rog, faceți ca mai curând să mor decât să am nefericirea de a săvârși un singur păcat".
      După ce s-a încredințat cu totul Sfintei Fecioare, a început să se comporte peste tot atât de bine încât am început să-mi notez ceea ce făcea și spunea, pentru a nu le da uitării.
      Ajuns la acest punct al povestirii mele, am în față o mulțime de fapte și de exemple demne de încredere care vorbesc despre Dominic. Din această cauză nu voi expune lucrurile în ordinea cronologică, ci le voi selecționa după subiectul lor. Le voi expune în capitole mici, începând cu studiul limbii latine, care a fost primul motiv pentru care Dominic a venit în această casă de la Valdocco.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Ce-a găsit Dominic Savio venind la Oratoriu?

      Dominic, a venit cu tatăl său la Oratoriu duminică, 29 octombrie 1854. S-au pornit pe jos, iar după aceea au luat o căruță de la Mondonio la Castelnuovo. Aici s-au urcat în cursa de cai care deja din acel an (1854) făcea legătura dintre Castelnuovo și Torino. Călătoria costa 4,25 lire (un muncitor într-o fabrică de prelucrare a fierului câștiga 2 sau 3 lire pe zi). Cursa se mai numea și diligență, era trasă de patru cai și, trecând prin diferite sate, își făcea cunoscută apariția cu un sunet din corn. Stația de sosire era în Piața Castello, în centrul orașului Torino.
      De aici, Dominic și tatăl lui s-au dus pe jos pe strada Dora Grossa (acum strada Garibaldi), înconjurară „rondo-ul spânzurătorii” (unde se găsește acum o statuie a sfântului Giuseppe Cafasso care-l consolează pe un condamnat la moarte) și au ajuns la poarta Oratoriului. Era o poartă cu doi stâlpi, vopsită cu verde, largă cam de patru metri.
      Duminica, Don Bosco celebra Liturghia la ora zece, după ce spovedea mai înainte timp de trei ore copiii de la Oratoriu. Dominic și tatăl lui l-au întâlnit pe Don Bosco după Liturghie. Pe o scară externă au urcat la etajul doi, au parcurs un coridor lung, după care au intrat în biroul lui Don Bosco. Privind jos de pe balcon, Dominic a văzut vreo cinci sute de „oratorieni” care se jucau făcând gălăgie. Printre aceștia se jucau cam o sută de copii găzduiți în „Casa care era alături de Oratoriu”. Din acea zi vor deveni și colegii lui. Erau 35 de studenți și 80 de ucenici.
      Există trei mărturii referitoare la casă, la ambient, la viața cu care Dominic s-a întâlnit în acea zi:
      Giovanni Cagliero a ajuns aici în seara de 2 noiembrie 1851, deci cu trei ani mai înainte. El scrie: "Am văzut câtă sărăcie era în acea casă. Dormitoarele noastre, la parter, erau strâmte și aveau ca dușumea un pavaj de piatră de drum. În bucătărie existau puține castroane de staniu și linguri. Furculițele, cuțitele, șervețelele au apărut după mulți ani. Sala de mese era un acoperiș. Don Bosco ne servea la prânz, ne ajuta să păstrăm dormitorul în ordine, făcea curățenie, ne cârpea hainele și făcea muncile cele mai grele. Împărtășeam totul. Ne simțeam mai degrabă într-o familie decât într-un colegiu, sub cârmuirea unui tată care ne iubea și care avea grijă de nevoile noastre spirituale și materiale" (T. BOSCO, Don Bosco, Una biografia nuova, p. 230).
      Giovanni Villa, din Ponderano, a început să vină la Oratoriul festiv în 1855, un an după sosirea lui Dominic și a scris:
      "Am văzut că Don Bosco, pentru a-i atrage pe tineri, le dădea voie și îi ajuta să se distreze, să se joace, să alerge. Cu cât se făcea mai multă gălăgie în curte cu atât parcă părea mai mulțumit; când ne vedea cam triști sau nu prea vioi, venea în mijlocul nostru și ne înveselea cu o grămadă de scamatorii, cu jocuri noi, și astfel ne mulțumea pe toți. În același fel avea grijă să fim cu el de sărbători și să ne aibă pe toți sub privirile sale. Când se apropiau momentele de rugăciune, trăgea el clopotele sau îi punea pe alții. Atunci orice joc lua sfârșit și mergeam cu toții în biserică". (MOLINERIS, op. cit., p.111).
      Giuseppe Rinetti a venit să locuiască la Oratoriu la vreo zece ani după Dominic Savio. Povestește: "Mâncam aproape ca într-o cazarmă. În loc de castroane aveam ibricuri, un vas adânc de staniu care era umplut cu o zeamă diluată având gust de ceapă, în loc de supă. Chiflele mari (Don Bosco nu ne lăsa să ducem lipsă de pâine) își luau zborul și dispăreau ca prin minune. Masa noastră era săracăcioasă, dar plină de bucurie și poftă mare, care îi confereau mereu un aer festiv. De sărbători era o bucată de carne fiartă și jumătate de pahar de vin diluat cu apă. În dimineața zilei de reculegere lunară pentru o moarte bună nu lipsea de lângă chifla caldă, bucata subțire de salam, atât de subțire că dacă te uitai prin ea vedeai biserica de pe dealul Superga" (MOLINERIS, op. cit., p. 110).


Proclamarea dogmei Neprihănitei Zămisliri

      „Proclamarea a avut loc la Roma, pe 8 decembrie 1854, în Bazilica Vaticană, în prezența celor 53 de cardinali, 42 de arhiepiscopi și 98 de episcopi, prin glasul lui Pius al IX-lea care a citit decretul de credință cu această formulă textuală:
      "Este Dogmă de credință, conținută în Revelație, că Preafericita Fecioară Maria, în prima clipă a Zămislirii ei, printr-un privilegiu special și prin harul lui Dumnezeu, în virtutea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoșesc". (DON COJAZZI, Beato Domenico Savio, p.136).


Un dialog pe care Don Bosco l-a povestit douăzeci de ani mai târziu

      La începutul novenei pentru sărbătoarea Neprihănitei, Dominic Savio s-a întâlnit cu Don Bosco și a avut cu el o conversație lungă. Don Bosco nu amintește de ea în acest capitol, ci abia după douăzeci de ani, pe 28 noiembrie 1876, vorbindu-le tinerilor din Oratoriu, după rugăciunea de seară. Iată cuvintele sale:
      "Îmi amintesc, de parcă ar fi acum, acea față veselă, îngerească a lui Dominic Savio atât de ascultător, atât de cuminte! El m-a întâmpinat în prima zi a novenei Neprihănitei Zămisliri și am stat de vorbă... Acel dialog a fost foarte lung. Mi-a spus:
      - Știu că Sfânta Fecioară dobândește haruri deosebite celor care fac bine novenele sale.
      - Și tu ce vrei să faci pentru Sfânta Fecioară în această novenă?, l-am întrebat.
      - Aș vrea să fac multe.
      - Ce anume?
      - Înainte de toate vreau să fac o spovadă generală a vieții mele pentru a avea sufletul bine pregătit. În al doilea rând, vreau să-mi îndeplinesc propunerile, pe care le vom cunoaște cu o seară înainte. În plus, aș vrea să mă pregătesc bine pentru a mă împărtăși în fiecare zi. După aceea, s-a oprit puțin, ca și cum ar mai fi avut ceva de spus.
      - Nu mai ai nimic? am continuat.
      - Da, ar mai fi ceva.
      - Ce anume?
      - Vreau să duc o luptă puternică împotriva păcatului de moarte.
      - Altceva?
      - Vreau să mă rog neîncetat Sfintei Maria și Domnului, ca mai degrabă să mor decât să cad într-un păcat de moarte împotriva curăției.
      Mi-a dat după aceea un bilet pe care era scris: „Înainte de toate vreau să fac o spovadă generală, după aceea să mă rog Fecioarei Neprihănite să mă ferească de orice păcat, încât să mă pot apropia în fiecare zi de sfânta Împărtășanie și să facă așa încât mai degrabă să mor decât să cad într-un păcat de moarte”. S-a ținut de promisiuni, pentru că Preasfânta Fecioară Maria l-a ajutat. Iar el, copiii mei iubiți, era de o seamă cu voi, era din carne și oase ca și noi, avea aceleași înclinații rele ca noi toți, locuia sub acest acoperiș, a fost educat în același Oratoriu ca și voi, învăța în aceeași clasă și în aceleași școli, dormea în aceleași cămăruțe ca voi, mânca aceeași pâine ca și voi, numai că era puțin mai bun decât noi și ne-a dat un bun exemplu" (MB 12,572).


Orașul Torino în perioada când a venit Dominic

      Când Dominic ajunge la Torino, orașul avea aproximativ 150 de mii de locuitori. Cărțile de istorie nu au vorbit bine despre Torino, falsificându-i într-un fel imaginea. Torino din perioada renascentistă, centru propulsor de războaie de independență, a fost descris ca fiind un oraș elegant, cu bulevarde lungi și locuințe sărace. Locuitorii săi au fost prezentați ca fiind persoane educate, harnice care muncind din greu discutau adesea despre stat și despre independență, că erau de acord cu Cavour și cu Massimo D’Azeglio care în fiecare după-amiază se plimbau de la Palatul Madama la cafeneaua Florio, că se dădeau la o parte uimiți, când trecea în galop Vittorio Emanuele II.
      Se pare că cei care au scris aceste rânduri au privit doar centrul orașului, între Palatul Reale și Palatul Carignano, între piața Castello și piața Carlina. Nu au pus în mod sigur piciorul în marile cartiere populare: Vanchiglia și Borgo Dora, Borgo San Donato și Moschino. Nu au umblat nici măcar pe șirul de străzi care se intersectează în jurul Primăriei (sediu al Administrației publice), unde chiar și polițiștilor le este frică să intre în timpul nopții.
      În orașul Torino, în care Dominic a sosit (și în care trăiesc Vittorio Emanuele II, Cavour, La Marmora) încă nu exista „clasa muncitoare”, dar existau în schimb „păturile sociale”. Ele erau formate din muncitori săraci, șomeri, vânzători ambulanți, casnice, slugi, ucenici și lucrători în fabrici.
      „Păturile sociale” constituie de fapt, pe timpul lui Cavour și a lui Vittorio Emanuele II, majoritatea populației. Nu au greutate politică și sunt străine și indiferente la tot ceea ce se spune în palatul Regelui și al Guvernului. Pentru ele „a trece luna” e un lucru mult mai important decât „acordarea statutului”; prețul pâinii dă de gândit mult mai mult decât războiul din Crimeea; holera care izbucnește aproape în fiecare an în cartierele mizerabile și poluate, este mai periculoasă decât armata austriacă.


Trei pagini dintr-o carte neobișnuită

      Sunt multe cărți care fac o descriere a orașului Torino din timpul Renașterii într-o manieră aproape falsă. Există, în schimb una, care prezintă orașul Torino cel adevărat, locuit de puțini aristocrați, numeroși burghezi și de foarte multă lume în căutarea supraviețuirii. Se numește L’altro volto di Torino risorgimentale 1814-1848 a istoricului Umberto Levra (Torino 1988).
      El descrie printre altele, un spital din 1856 (anul în care Dominic Savio a început ultimul an școlar): "Viața, în această antică mănăstire adaptată cât mai bine noii destinații, se desfășura în condiții igienice pe care un medic intern le definea „jalnice”, din cauza umidității, a lipsei de lumină, a „mirosului respingător”, a „paturilor pline de duhoare”, a „saltelelor care nu se înlocuiau de pe paturile de lemn pline de insecte” și a „toaletelor prea aproape de infirmerii”" (p.141).
      O pagină amuzantă, dar și amară în același timp, este dedicată soldaților care combăteau pe frontul războaielor de independență și care au contribuit la constituirea Italiei. "Curajoșii încorporați, pictați de iconografia renascentistă, cei care în 1848 plecau pe front lăudându-l pe Carlo Alberto și care în 1859 cântau „La bella Gigogin”, nu putem spune că erau un model de forță fizică: 25% dintre tinerii în putere din Torino, aveau o statură între 154 și 162 cm, în timp ce 18% aveau înălțimea cuprinsă între 141 și 154 cm. Jumătate dintre cei reformați sufereau de hernii, de șchiopături și de orbire. Acestea erau cele mai frecvente boli întâlnite la tinerii de gen masculin la vârsta recrutării, care alcătuiau practic partea sănătoasă a populației" (p.62).
      Condițiile generale ale „păturilor sociale” sunt condensate într-o descriere dramatică: "Sub privirile tuturor erau: decăderea fizică a categoriilor inferioare, urâciunea la care se adăuga lipsa hranei, statura mică, deformările și degradarea fizică considerabilă. Igiena personală și a locuințelor era total neglijată (curățenia era un lux accesibil doar burghezilor și aristocraților); consumul mare de vin la bufet – existau foarte multe, aproape 500 – cu beții și alcoolism la scară largă; pasiunea aproape înnăscută pentru jocul la loto; istovitoarele programe la muncă, care durau de obicei de dimineața până seara (în medie de la 12 la 14 ore) alternate cu perioade lungi de șomaj, petrecute prin cârciumi, amânarea etc. (...)" (p. 63).

Capitolul 9. Duelul pe pajiște


Mărturia lui Bonzanino

      Dominic a învățat primele reguli ale limbii latine la Mondonio. Cu priceperea sa deosebită și cu angajarea sa extraordinară, a reușit în scurt timp „să treacă” de o clasă. După câteva săptămâni a fost înscris în clasa a doua de gimnaziu. A frecventat lecțiile la școala privată a profesorului Giuseppe Bonzanino, un dascăl stimat și binecunoscut. În acel an, la Oratoriu încă nu erau clase gimnaziale.
      Ar trebui, acum, să vă vorbesc despre purtarea sa, respectul și dăruirea sa. Dar n-aș vrea să repet aceleași expresii folosite deja de profesorii pe care i-a avut înainte. Voi expune din acest motiv doar câteva fapte și mărturii, relatate de cei care l-au cunoscut în acel an de școală și în ceilalți doi care au urmat.
      Profesorul Bonzanino a mărturisit de mai multe ori că nu-și amintea să fi avut un elev mai atent, mai ascultător și mai respectuos decât Dominic. Avea niște hăinuțe modeste, dar curate și bine întreținute. Modul său de a fi era politicos, educat. La școala profesorului veneau mai mulți copii din familii bogate și înstărite. Ei discutau bucuros cu Dominic, apreciindu-i priceperea, sinceritatea și buna educație. Dacă profesorul avea vreun elev prea distrat sau neatent, îl punea lângă Dominic. Exemplul său îl îndemna la angajare și la învățătură.


Cinci pietre pentru o răzbunare

      În cursul acelui an, în viața lui Dominic s-a petrecut un fapt cu adevărat eroic, care pare incredibil pentru un copil de vârsta lui. Doi dintre colegii săi au ajuns să se bată, în mod serios. Cearta a început cu un schimb de cuvinte urâte referitoare la familiile lor , a continuat cu insulte, ofense și au ajuns să se ia la bătaie cu pietre. Dominic a aflat de această idee nu prea fericită, dar nu știa cum să o împiedice, pentru că cei doi adversari erau mai mari și mai puternici decât el. A încercat să-i facă să gândească puțin, pentru a-i face să înțeleagă că răzbunarea este împotriva bunului simț și a poruncii lui Dumnezeu. Le-a scris câteva rânduri, i-a amenințat că va spune tot profesorului și părinților lor, dar fost inutil. Sufletele lor s-au înăsprit atât de mult încât orice cuvânt era de prisos. Dincolo de faptul că ar fi putut să se lovească rău, înfăptuiau un păcat mare împotriva lui Dumnezeu. Dominic era foarte dezamăgit, dar nu știa ce să facă. Dumnezeu l-a inspirat să procedeze astfel: i-a așteptat pe cei doi adversari după ore și când a putut vorbi cu ei față în față le-a spus:
      - Din moment ce continuați să rămâneți în prostia voastră, vă rog să acceptați cel puțin o condiție.
      - O acceptăm numai dacă provocarea noastră nu e împiedicată, au răspuns ei.
      - E un prost! a adăugat imediat unul dintre ei.
      - Iar eu nu voi fi mulțumit până când nu-ți voi sparge capul! a reluat celălalt.
Dominic tremura auzind acele cuvinte pline de ură, totuși se stăpâni și spuse:
      - Condiția pe care v-o cer nu împiedică provocarea voastră.
      - Să auzim atunci: Care este această condiție?
      - Am să v-o spun la locul duelului.
      - Vai de tine dacă-ți bați joc de noi sau încerci să ne duci cu zăhărelul!
      - Vin cu voi, dar nu-mi voi bate joc de voi.
      - Atunci vrei cumva să chemi pe careva.
      - Ar trebui s-o fac, dar nu o voi face. Vin cu voi. Țineți-vă doar cuvântul că veți accepta condiția mea, dacă nu împiedic duelul.
      I-au promis și au mers pe pajiștea de la Cittadella, dincolo de Porta Susa.
      Era atât de mare ura dintre cei doi adversari încât Dominic a trebuit să-i oprească pentru a nu se lua la bătaie pe drum.
      Sosind la locul stabilit, Dominic a făcut un lucru la care nimeni nu s-ar fi așteptat. I-a lăsat să se plaseze la o anumită distanță. Aveau deja la îndemână pietrele, câte cinci de fiecare, când Dominic a început să le vorbească astfel:
      - Înainte de a începe provocarea voastră, vreau să respectați condiția mea, așa cum ați promis. După ce a spus aceste cuvinte, a scos afară micul crucifix pe care îl purta la gât și ținându-l în mână le-a spus:
      - Vreau ca fiecare dintre voi să-și arunce privirea asupra crucifixului, iar apoi, aruncând o piatră împotriva mea să spună clar aceste cuvinte: „Isus Cristos a murit iertându-i pe cei care l-au răstignit. Eu păcătosul în schimb vreau să-l supăr și să mă răzbun până la capăt”.
Când a terminat de pronunțat aceste cuvinte a îngenuncheat în fața celui care era mai furios.
      - Hai! îi spuse. Aruncă prima piatră împotriva mea. Aruncă-mi o piatră în cap!
Băiatul, care nu se aștepta la o propunere de acest gen a început să tremure.
      - Dar eu nu am nimic cu tine, i-a răspuns. Dimpotrivă, dacă cineva ar vrea să te bată, eu te-aș apăra.
      Dominic atunci s-a dus repede spre celălalt și a repetat aceleași cuvinte, iar acel băiat a rămas uluit și tremurând i-a spus:
      - Sunt prietenul tău. Știi prea bine că pe tine nu aș putea să te iau la bătaie niciodată.
Atunci Dominic s-a ridicat în picioare și cu o față serioasă și emoționată a spus:
      - Cum așa? Voi sunteți prietenii mei. Voi sunteți dispuși să înfruntați pericole pentru a mă apăra pe mine care sunt un sărman și nu sunteți dispuși să vă iertați o insultă, un cuvânt urât pentru a vă mântui sufletul, care a fost răscumpărat cu sângele lui Isus și pe care voi vreți să-l pierdeți prin acest păcat?
      După ce a rostit aceste cuvinte a rămas în tăcere, ținând crucifixul mereu în sus cu mâna. În fața acelui gest de iubire și de curaj, cei doi adversari s-au simțit învinși. Unul dintre ei a povestit: "privindu-l și ascultându-l pe Dominic m-am emoționat. Am început să tremur și am simțit o mare rușine pentru că l-am constrâns pe Dominic, prieten atât de bun, să folosească aceste mijloace extreme pentru a împiedica trista noastră aventură. Pentru a-i arăta că-l iubeam, l-am iertat din inimă pe cel care m-a ofensat și i-am cerut lui Dominic să mă conducă la un preot bun și înțelegător pentru a mă spovedi. Astfel, după ce am reînnoit prietenia mea cu el, m-am împăcat și cu Domnul pe care l-am supărat mult cu ura mea și cu dorința de a mă răzbuna".
      Acest fapt mi se pare demn de toată admirația. Orice tânăr creștin ar trebui să-l cunoască. Ar putea să ne arate cum ar trebui să ne comportăm când suntem insultați, ofensați, sau când ne găsim în fața unei persoane care vrea să se răzbune.
      Un amănunt contribuie și mai mult la creșterea stimei noastre față de Dominic: tăcerea sa. După ce s-a petrecut acest fapt, nu a spus nimic nimănui. Întâmplarea ar fi complet necunoscută dacă nu ne-ar fi povestit-o adversarii care s-au împăcat cu ajutorul lui.


Ispitele pe drum

      Băieții care pentru prima dată soseau la oraș dintr-un sat îndepărtat, mergând și întorcându-se de la școală erau atrași de călușei, de trasul cu pușca, de tarabele cu prăjituri, de vânzătoare de lucruri lipsite de valoare. Ispita de a chiuli de la școală și de a merge la o distracție era foarte mare. Pentru Dominic, drumul pe care se ducea și se întorcea de la școală era o ocazie pentru a face multe fapte bune. Fidel indicațiilor primite, mergea și se întorcea fără a da prea multă atenție multor lucruri care puteau să-l împiedice de la împlinirea îndatoririlor sale. Dacă îl vedea pe vreunul dintre colegii săi alergând, sărind, aruncând cu pietre, uitând drumul, nu îl imita.
      Într-o zi, a fost invitat să se abată de la drumul obișnuit. Pentru a merge prin piețe și grădini, pentru a ajunge astfel mai târziu la școală. Altădată, i s-a propus să chiulească toată dimineața de la școală pentru a merge la o distracție. Dominic a știut să refuze spunând: "Distracția mea cea mai frumoasă este îndeplinirea îndatoririlor mele, iar dacă voi sunteți cu adevărat prietenii mei, trebuie să mă ajutați să le îndeplinesc bine, nu să le încalc". Altădată însă, câțiva colegi i-au împuiat într-atât capul cu povești despre minunățiile saltimbancilor și ale comicilor, încât Dominic a cedat. A acceptat să meargă cu ei și să lipsească în ziua aceea de la școală, dar după ce a parcurs o bucată scurtă de drum a înțeles că greșea. I-a părut rău și le-a spus colegilor săi: "Facem un lucru care nu-i place nici Domnului, nici lui Don Bosco. Datoria ne cheamă la școală și trebuie să mergem acolo. Îmi pare rău că v-am ascultat. Dacă o să-mi mai faceți vreodată propuneri de genul ăsta, n-am să vă mai consider prietenii mei".


Sănătatea începe să se clatine

      Băieții aceia s-au întors la școală împreună cu Dominic și au încetat să-l necăjească cu propunerile lor. Pentru angajarea sa continuă la învățătură și pentru buna sa purtare, la sfârșitul anului a ajuns printre primii din clasă și a trecut cu succes anul.
      La începutul clasei a treia de gimnaziu, starea sa de sănătatea sa nu era prea bună. În loc să fie trimis în oraș, s-a ajuns la părerea că ar fi mai bine să frecventeze o școală privată care se afla în interiorul Oratoriului. Astfel, ar fi putut să doarmă mai mult, să înghețe mai puțin și să dedice recreerii timpul pe care mai înainte îl folosea să meargă și să se întoarcă de la școală.
      În anul al patrulea de gimnaziu (zis și „umanistic”) se părea că și-a refăcut sănătatea și a fost trimis la școala lui Don Matteo Picco, un profesor stimat și binecunoscut. Profesorul auzise deja de mai multe ori vorbindu-se bine despre deosebitele calități ale lui Dominic și l-a primit gratuit în școala sa, care era dintre cele mai bune din oraș. În timpul celui de-al treilea și la patrulea an de școală, în viața lui Dominic s-au întâmplat multe fapte care merită să fie amintite. Le voi expune după ce voi povesti alte evenimente care se referă la el.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Profesorul Bonzanino

      "Cine-și mai amintește de școala bunului profesor Bonzanino, din cartierul Guard’Infanti (de pe strada Barbaroux) din casa ce se află la colț cu drumul Comercianților, lângă biserica Sfântului Francisc? – scrie Xaverio Fino, avocat și scriitor, care a fost însărcinat să scrie o biografie a lui Dominic Savio, la aniversarea celor 50 de ani de la moartea lui, și care l-a cunoscut personal pe profesorul Bonzanino. La lecțiile sale veneau să asiste elevi din toate păturile sociale. Se găseau astfel, unul lângă altul, băieții trimiși de la sărăcăciosul Oratoriu al lui Don Bosco și cei pe care burghezia comercianților prefera să-i țină aproape de casă, alături de cei pe care nobilimea decăzută nu-i mai putea trimite în colegiile bogate din Piemonte și cei pe care nobilimea în plin avânt prefera să-i trimită la o școală privată decât să rămână acasă. Amintim printre ultimii: pe fiii ministrului Conte din San Martino și pe cei ai Contelui Bosco de Ruffino. Era o amestecătură curioasă de clase sociale diferite, care aducea cu sine propriile defecte și virtuți, în micii lor reprezentanți. În clasă se ținea în același timp programul a doi sau trei ani de studiu diferiți.
      Școala era mai întotdeauna întunecoasă și tristă, pentru că străzile erau - și în acea zonă mai sunt și acum – cam strâmte și fără zâmbete, dar zona era liniștită. Profesorul Bonzanino, înalt și gras, înfofolit la gât cu acele noduri de cravate mari ce caracterizau costumele epocii, avea mereu pe fața largă și bărboasă un zâmbet simpatic și pașnic. La școală purta pe cap la loc de cinste o tichie de preot, iar în fața ochilor o pereche de ochelari mari ce-i ofereau firii amabile un aspect complet profesoral" (S. FINO, Dominic Savio, Torino, 1910, p. 44 ș.u.).
      Profesorul i-a acceptat întotdeauna pe elevii săraci ai lui Don Bosco fără să pretindă prea mult sau chiar nimic. Singurul lucru pe care îl cerea de la ei era acela: de a așeza de o parte, înainte de a intra în școală, mantalele de soldat pe care ei le îmbrăcau pentru a se apăra de ploaie sau de ninsoare. Mantalele erau un dar pe care ministrul de război i l-a făcut lui Don Bosco și se asemănau mai mult cu niște pături decât cu niște haine. Cine se îmbrăca cu ele lua înfățișarea vagă a unui bandit. În interiorul școlii nu erau acceptate, nu atât pentru culoarea lor ruginie, dar mai ales pentru că emanau un miros neplăcut și pătrunzător.
      La sfârșitul anului școlar, elevii lui Bonzanino susțineau examenele (cu urmări întotdeauna bine cunoscute) la gimnaziul Sf. Francisc de Paola, care acum poartă numele de Liceul Gioberti.
      Don Bosco i-a fost întotdeauna recunoscător profesorului. Știm că în 1869 a luat contact cu prieteni influenți pentru a-l face să obțină un ajutor important, iar în 1884 a insistat pe lângă Cesare Correnti, fost ministru al învățământului, pentru a-i înmâna o decorație ca recunoaștere a meritelor sale.


Cinci cartonașe regăsite

      Pentru ca Don Bosco să fie mereu la curent cu purtarea elevilor săi care învățau în afara Oratoriului, profesorul Bonzanino le înmâna periodic băieților de la Oratoriu un cartonaș colorat, pe care scria nota la purtare obținută pentru acea perioadă.
      Dominic Savio primea ca de obicei cartonașele sale și i le înmâna lui Don Bosco. După ce le citea cu plăcere (erau mereu pozitive), acesta i le restituia pentru a le păstra ca amintire.
      În vacanțele din 1855, Dominic a petrecut câteva zile la Piova d’Asti, la mătușa Raimonda, sora tatălui său. Neștiind cum să-și arate recunoștința față de mătușa sa, i-a dăruit cinci cartonașe primite în acel an de la profesorul Bonzanino. Acele mici bilete au fost păstrate cu venerație în casă și abia în 1950, anul beatificării lui Dominic, au fost încredințate Direcțiunii Centrale a Salezienilor.
      Unul dintre cele cinci mici atestate, scrise în limba latină, prezintă o afirmație importantă a profesorului: "Ingenuo bonaeque spei adolescenti Savio Dominico diligentiae testimonium". „Ingenuus” în latină înseamnă: nobil, onest, fin, clar, de un simțământ nobil. Afirmația înseamnă așadar: "Certificat de bună purtare a lui Dominic Savio, de un simțământ nobil și de speranțe încrezătoare".


"Era colegul meu de bancă"

      Giacinto Ballesio, canonic și cavaler al Ordinului Sf. Maurițiu, a mărturisit sub jurământ, la 3 iunie 1908:
      "Am fost în același an cu Dominic și colegul lui de bancă timp de două luni, în care l-am văzut și l-am admirat pentru ordinea și sârguința sa la învățătură. L-am văzut mereu îngrijit, ordonat cu cărțile sale, în studiile sale, și ca persoană în general. Avea mereu un comportament civilizat, cu maniere simple și educate." (S. P., p.11 și 78).


"Duelul a fost cunoscut de toată școala"

      Giovanni Battista Anfossi, canonic la Sf. Treime din Torino, pe 5 mai 1908 a afirmat sub jurământ:
      "Un fapt foarte important la care am asistat și pe care nu l-am știut de la Dominic, pentru că nu obișnuia să vorbească despre faptele bune pe care le îndeplinea, dar care era cunoscut de toată școala, este următorul:
      Doi dintre colegii săi s-au jignit cu cuvinte injurioase și veneau în urma noastră pe drumul de întoarcere de la școală. Erau gata să se ia la bătaie pe așa-numitele pajiști ’della Cittadella’. Dominic, dându-și seama de această încăierare, s-a oprit și a mers puțin cu ei, sfătuindu-i cu vorbe frumoase să se ierte unul pe altul, dar nu a fost îndeajuns. Când au ajuns la locul stabilit, refuzând să cedeze insistențelor lui, Dominic le-a spus: „Faceți cum vreți, numai cu condiția ca eu să rămân cu voi”. Când a văzut că au luat pietrele în mână, s-a așezat între ei, ținând în mână un crucifix pe care îl purta la gât, iar după aceea, pentru a-i convinge, s-a apropiat de cel mai mânios, invitându-l să-l lovească mai întâi pe el și, dacă ar fi avut curajul, chiar și crucifixul. Văzând acestea, primul, și după aceea și celălalt au cedat rugăminților lui Dominic. S-au împăcat și, mirați de curajul lui, au povestit acest fapt și altor colegi" (S. P., p.227-228).


Contele își amintea de locul în care stătea în bancă Dominic

      Chiar și Giovanni B. Anfossi a mărturisit sub jurământ:
      "Contele Ottavio Bosco di Ruffino, care a fost coleg cu noi în aceeași clasă, discutând cu mine despre anii petrecuți împreună în acea școală, ne-a amintit cu o plăcere deosebită de colegul nostru Dominic Savio, spunând:
      „Încă îmi mai amintesc locul pe care Dominic îl ocupa în bancă, iar eu ori de câte ori îmi îndreptam privirea spre el mă simțeam pătruns de dorința de a-mi îndeplini bine îndatoririle și de a fi atent la explicațiile profesorului”. Noi îl observam în timpul drumului de la Oratoriu la școală și la întoarcere, cum mergea pe drum foarte serios" (S. P., p.76-77).

Capitolul 10. Biletul lui Dominic


O scânteie care i-a înflăcărat inima

      Acum, după ce am prezentat câteva lucruri legate de studiul său, vă voi vorbi despre marea sa hotărâre de a deveni sfânt. Dominic locuia la Oratoriu de șase luni, când a ascultat o predică despre ușurința de a deveni sfânt. Predicatorul a expus trei gânduri care l-au impresionat foarte mult: este voința lui Dumnezeu ca toți să devenim sfinți; este destul de ușor să reușim; o răsplată mare este pregătită în cer pentru cine devine sfânt.
      Acea predică pentru Dominic a fost scânteia care i-a înflăcărat inima.Câteva zile nu a spus nimic, dar era mai puțin bucuros decât de obicei. Colegii săi și-au dat seama și mi-am dat seama și eu. Preocupându-mă că acestea ar fi avut legătură cu agravarea stării sănătății sale, l-am întrebat:
      - Ți s-a întâmplat ceva rău?
      - Dimpotrivă, mi s-a întâmplat ceva bun! a răspuns glumind.
      - Ce înseamnă asta?
      - Adică simt o mare dorință, o adevărată nevoie de a deveni sfânt. Nu credeam că aș putea deveni sfânt atât de ușor, dar acum, când am înțeles că pot deveni sfânt rămânând vesel, vreau neapărat. Am neapărată nevoie să devin sfânt! Spuneți-mi cum trebuie să mă comport pentru a începe în mod serios.
      I-am lăudat hotărârea, dar l-am rugat să nu-și piardă liniștea pentru că, atunci când nu suntem în pace, nu putem ști voința lui Dumnezeu. I-am spus că înainte de toate trebuie să păstreze o stare de bucurie senină și constantă. Iar după aceea, trebuie să-și îndeplinească în fiecare zi îndatoririle sale către Dumnezeu și către profesorii săi care îi dădeau lecții și teme.
      I-am recomandat de-asemenea să nu neglijeze niciodată recreația. Să se joace în fiecare zi cu bucurie împreună cu colegii săi, era un lucru plăcut lui Dumnezeu.
      Într-o zi i-am spus să se gândească la darul pe care și-l dorea cel mai mult. I l-aș fi procurat. Mi-a răspuns imediat: "Ajutați-mă să devin sfânt. Acesta este darul pe care îl doresc. Eu doresc să mă dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Simt o mare dorință de a deveni sfânt. Dacă nu devin sfânt nu realizez nimic. Dumnezeu vrea ca eu să fiu sfânt, iar eu trebuie să îndeplinesc voința sa".


"Ce înseamnă Dominic?"

      Cu o anumită ocazie, Directorul, Don Bosco, voia să le arate un semn de o deosebită afecțiune tinerilor din casa sa și
le-a spus: "Scrieți pe un bilet oarecare cam ce ați dori de la mine. Dacă va fi posibil, vă promit că vă voi îndeplini dorința". Fiecare poate ghici cu ușurință cererile exagerate care au umplut biroul directorului. Dominic a scris pe biletul său aceste cuvinte: "Vă cer să mă ajutați să-mi mântuiesc sufletul și să devin sfânt".
      Altădată am încercat să le explic semnificația etimologică a câtorva cuvinte. El a întrebat:
      - Ce înseamnă „Dominic”?
      - „Dominic” înseamnă „al Domnului”, i-am răspuns.
      - Atunci am dreptate să vă cer să mă ajutați să devin sfânt, a adăugat în grabă. Chiar și numele meu spune că sunt „al Domnului”. Vreau să devin sfânt și nu voi fi mulțumit până când nu voi fi sfânt.
      Viața sa era deja sfântă. Dar el dorea să facă mai ales pocăințe grele, să petreacă ore îndelungate în rugăciune. Directorul, în schimb, îi interzicea toate aceste lucruri pentru că nu erau potrivite cu vârsta sa, cu sănătatea sa și cu viața obișnuită de elev.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Modul în care Don Bosco l-a ajutat pe Dominic să devină sfânt

      Giovanni B. Anfossi a mărturisit sub jurământ:
      "Îmi amintesc că în fiecare seară, conform obiceiului din Oratoriu, după recitarea rugăciunilor în comun, Don Bosco obișnuia să adreseze câteva cuvinte de învățătură tinerilor, iar după aceea ei se prezentau în fața lui pentru a-i ura noapte bună; atunci el profita de ocazie pentru a da sfaturi în parte fiecărui tânăr prin care îl îndemna la virtute sau îl corecta cu iubire. Amintesc în mod deosebit grija pe care Don Bosco o avea în a-i sugera în fiecare seară lui Dominic sfaturi potrivite lui pe care Dominic, la rândul său, le primea cu o profundă venerație și se retrăgea în dormitor într-o tăcere deplină, arătând prin comportamentul său că le dădea o mare importanță și încerca să tragă învățătură din ele" (S. P., p.78).


"Îmi amintesc când a spus că „Dominic” însemna „al Domnului”"

      Giovanni B. Francesia, un tânăr seminarist de 17 ani și profesor al lui Dominic în 1855-1856, a mărturisit sub jurământ:
      "Îmi amintesc că Don Bosco, în timpul recreației de după prânz și după cină, le dădea celor care îl înconjurau explicații privitoare la anumite cuvinte, din punct de vedere al culturii sau al educației. Dominic era unul dintre cei mai interesați. El de multe ori mi se părea că-l plictisea și că-l necăjea pe Don Bosco și încercam să-l îndepărtez de el. Acest lucru nu era posibil: pe o parte se îndepărta și pe alta se întorcea. Era atât de însetat să-l audă pe Don Bosco... Îmi amintesc că într-o zi Don Bosco explica semnificația câtorva cuvinte și printre altele, cum că Dominic ar însemna „al Domnului”. El s-a bucurat foarte mult, iar după aceea, așa cum am citit în Biografie, i-a spus lui Don Bosco: după cum vedeți, trebuie să devin Sfânt întrucât chiar și numele meu îmi confirmă acest lucru" (S. P., p. 121).


Elev al profesorului Francesia

      Din mărturia publicată mai sus s-ar părea că Giovanni B. Francesia ar fi simțit un pic de antipatie față de Dominic. Nu era nici pe departe astfel. Sub jurământ el a declarat: "Eu l-am avut ca elev în clasa a treia de gimnaziu, pe care el a trecut-o cu bine. Reținerea sa, ascultarea, umilința și mai ales atenția cu care își îndeplinea îndatoririle sale, îmi atrăgeau atenția... Îmi amintesc că l-am văzut pe Dominic primind un pumn de la un coleg fără ca el să-l fi provocat. Cu aceste cuvinte: „Acum du-te și spune-i lui Don Bosco”, Dominic a primit acea ofensă fără să se plângă și, spre mirarea mea, am aflat că nu s-a dus să se plângă lui Don Bosco sau altora, ci foarte liniștit l-a iertat pe colegul său" (S. P., p.40-42).
      "Atunci când trebuia să-i corectez lucrările și găseam greșeli, ori de gramatică ori de ortografie, el asculta cu umilință observația greșelilor și, fără să se apere sau să se scuze, obișnuia să spună: „Nu-i nimic, credeam că am făcut mai bine” sau: „Nu mi se părea să fi greșit”. Spre deosebire de alții care căutau să apere traducerile lor, el accepta cu umilință judecata învățătorului și, cu o reținere amabilă, iubitoare, îmi spunea: „Altă dată voi face mai bine”" (S. P., p.306 ș.u.).


„Portretul” lui Dominic schițat de Giovanni B. Francesia

      Giovanni Battista Francesia nu „l-a întâlnit” pe Don Bosco, ci s-a „ciocnit” pur și simplu de el în timp ce încerca să fugă de la Oratoriu pentru că începea momentul de rugăciune. Cu capul aplecat a intrat direct în el, alergând în brațele lui larg deschise. Avea 12 ani. Acea întâlnire norocoasă a durat 38 de ani, până la moartea lui Don Bosco.
      Emigrase la Torino la vârsta de zece ani, lucra într-o topitorie și câștiga 33 de sutimi de lire pe zi (pâinea costa 37 de sutimi la kilogram). A mers la Oratoriu pentru că i-au spus că acolo se împărțeau castane. Castanele nu le-a văzut, dar a fost vrăjit de zâmbetul lui Don Bosco care l-a pus să învețe, l-a ajutat să devină seminarist și l-a pus să frecventeze studiile superioare până la licență. „Batistin”, așa cum îi spuneau toți, a avut prima sa clasă de elevi la vârsta de 17 ani. Printre ei era și Dominic Savio.
      În amintirea lui a scris o scurtă biografie, dar nu în limba italiană, ci într-o latină frumoasă, transparentă, strălucitoare. Cărticica a fost tipărită în 1910 și a fost lăudată de latiniști renumiți. A fost folosită ca „primul manual de traducere” de către mulți școlari din acea vreme. Ultimul capitol este intitulat Pueri imago, Portretul copilului. E un fel de „fotografie-în-cuvinte”, care ni-l descrie pe Dominic mai bine decât orice alt tablou. Iată traducerea acelor două pagini:
      "Dominic Savio nu era mic de statură, dar era firav. Membrele corpului său erau bine proporționate și armonioase.
      Fruntea era largă și plăcută. Părul delicat și cam rar, fără să fie înfrumusețat sau îngrijit în mod artificial, era curat și ordonat, așa cum îi stă bine unui tânăr bine educat.
      Ochii săi erau calmi, veseli, plini de viață, iradiau ca într-o oglindă frumusețea inimii sale.
      Din fire vorbea puțin, era înclinat spre a asculta, însă modul său de a vorbi era sigur și elegant. Blând și respectuos față de toți, când auzea vorbindu-se între prieteni despre virtuți, se simțea îndemnat să intervină. Lua cuvântul cu înțelepciune, însă mereu cu un deosebit respect față de fiecare persoană.
      Abil la joc, știa să aducă din nou, cu autoritate, pacea printre cei care se certau. Nu a fost niciodată certăreț, datorită firii lui blânde.
      La școală era modest și harnic; atrăgea cu ușurință prietenia și afecțiunea tuturor.
      Și-a păstrat întotdeauna inima liberă de pasiuni. Nu dădea prea multă importanță lucrurilor materiale. Privea, în schimb, cu intensitate realitatea cerului.
      A lăsat imaginea adevărată a sufletului său în propunerile pe care și le-a luat la începutul vieții sale. Firav trupește, dar puternic sufletește, și-a suportat suferințele, care deseori îl chinuiau, cu o răbdare creștină până la sfârșitul vieții sale. Astfel, se poate afirma că acel băiat a fost cucerit într-atât de Dumnezeu, încât nu i-a fost luată viața, ci i-a fost dăruită moartea" (G. B. FRANCESIA, De Domenico Savio salesianorum legiferi alumno commentarius, San Benigno Can., 1910, p. 72-73).


"Răule, mă faci să fac o figură proastă"

      Amedeo Conti, geometru și Cavaler al Coroanei Italiei, a fost coleg și prieten intim cu Dominic, din aprilie 1855 până la 1 martie 1857, când Dominic a plecat de la școală pentru a mergesă moară la Mondonio. Colegi de școală zi de zi, colegi de studiu, de recreație, de dormitor, Dominic și Amedeo au frecventat împreună cursurile profesorilor Bonzanino și Picco și au parcurs zilnic drumul în oraș.
      Amedeo Conti a depus mărturia sa despre Dominic, sub jurământ, la 14 decembrie 1916. Istoricul pontifical Quentin l-a definit "unul dintre martorii cei mai compleți, care păstrează mereu controlul amintirilor sale". Iată câteva părți:
      "Mă numesc Amedeo Conti. Sunt geometru în Torino și Cavaler al Coroanei Italiei. Vin să depun mărturie pentru a spune adevărul și pentru nici un alt motiv.
      L-am cunoscut pe Dominic Savio în Oratoriul lui Don Bosco, când am intrat acolo ca student la 2 aprilie 1855. Dominic era acolo deja din anul precedent. În timpul în care am rămas la Oratoriu am avut ocazia să mă întrețin în mod obișnuit cu el, deoarece eram colegi de școală, de studiu, de recreație și de dormitor. Trebuia să frecventez cursurile la profesorii Bonzanino și Don Picco care locuiau în afara Oratoriului, și mergeam la ei în compania lui Dominic și a altor băieți. Această amiciție a mea cu Dominic a durat până în ziua în care el a trebuit să părăsească Oratoriul pentru a se întoarce în familie, unde, după câteva zile, a murit. Eram foarte atașat de el pentru că știa să se facă iubit (...).
      A fost mereu ascultător și respectuos față de superiori și profesori, studios, serviabil cu toți colegii. Căuta să facă tot binele pe care îl putea face. Se distingea la învățătură. Iubirea lui față de Domnul era admirabilă (...).
      Era mereu primul la poartă pentru a merge la școală și de aici îi chema cu voce tare pe colegii care întârziau. Printre ei adesea eram și eu și, imediat ce mă aflam aproape de el, pe neașteptate îl băteam pe umăr și-i spuneam: „Răule! Mă faci să fac o figură proastă”. Dar Dominic nu-și pierdea niciodată răbdarea... Era un adevărat făuritor de pace printre noi... Și cred că studia cu mult peste puterile lui. În zilele de sărbătoare preda și catehismul... Îmi amintesc foarte bine că l-am văzut des la Sf. Împărtășanie cu mare fervoare și cum se oprea timp îndelungat în rugăciune în fața Preasfântului Sacrament și cum mergea în biserică în timpul recreațiilor. Era foarte devotat Sfintei Fecioare (...).
      Nu l-am auzit niciodată să se plângă de sărăcia lui sau să exprime dorința de a avea mai mult, ba chiar îl vedeam liniștit și mulțumit. Sunt convins că Dominic nu a săvârșit niciodată un păcat în mod voit... Când ieșeam de la școală, aveam ordin să ne întoarcem acasă pe drumul cel mai scurt, dar întrucât trebuia să trecem prin apropierea Porții Palatului, unde era piață publică și distracții populare, câte unii dintre noi fugeau, mergeau să-și cumpere ceva dulce și să arunce o privire la barăci. Dominic nu a făcut aceste lucruri niciodată și uneori se întorcea la Oratoriu singur...
      Era prietenul tuturor și nu a pricinuit nici o neplăcere nimănui" (S.P., p. 54-83).


Războiul din Crimeea

      În martie 1855, Dominic Savio asculta o predică a lui Don Bosco despre ușurința de a deveni sfinți. La 24 iunie, sărbătoarea onomastică a lui Don Bosco, Dominic a scris pe biletul cu care cerea un cadou: "Să mă ajutați să devin sfânt".
      Între aceste două date, mai exact între 28 aprilie și 15 mai, din portul din Genova au plecat 15 mii de soldați piemontezi pentru a participa la "războiul din Crimeea". Printre ei sunt unii tineri crescuți în copilărie la Oratoriul lui Don Bosco.
      La sfârșitul anului 1852, devenise împăratul francezilor nepotul lui Napoleon, care și-a luat numele de Napoleon al III-lea și care a mărturisit tuturor dorința sa de a reînnoi pe câmpurile de luptă, gloria marelui său unchi.
      Țarul Rusiei, în acel moment, era Nicolae I, aflat și el în căutarea gloriei militare. El i-a cerut sultanului Imperiului turc "stăpânirea" tuturor greco-ortodocșilor Imperiului. Asta însemna cedarea controlului Imperiului turc, iar sultanul a refuzat. Nicolae I, care nu aștepta altceva, a început războiul, iar în 1853 a ocupat Moldova și Valahia (mai mult sau mai puțin România de astăzi).
      Anglia și Franța, temându-se că Rusia avea să se extindă prea mult, au intrat în război alături de turci împotriva lui Nicolae I. Au declarat că acela ar fi fost "ultimul război împotriva tiranilor, pentru a face să domnească dreptatea". (Oare de câte ori a fost rostită această afirmație mincinoasă?)
      Au declarat că alianța lor era deschisă pentru toate puterile Europei care voiau să lupte pentru dreptate și au debarcat un grup de expediție în Crimeea, pentru a lupta cu rușii.
Era 10 aprilie 1854. La Torino sosise ambasadorul englez Hudson, care l-a întâlnit de mai multe ori pe Cavour, șeful guvernului. "Austria ar intra în război împotriva Rusiei, a spus el. Totuși, se teme de armata voastră de 45 de mii de oameni. Se teme că, în timp ce armata sa va lupta împotriva rușilor, voi veți invada Lombardia. Ce ar fi dacă ați trimite și voi 15 mii de soldați împotriva rușilor, pentru ca să îndepărtați suspiciunile Austriei?".
      Cavour, nu pentru a oferi garanții Austriei, ci pentru a arăta că Piemonte nu era un stătuleț mic ci o "putere europeană", l-a asigurat că acceptă, însă trebuia să lămurească guvernul său. Miniștrii au fost aproape toți de acord cu el, mai ales puternicii Alfonso La Marmora, ministrul de război, și Urbano Rattazzi, ministrul de interne.
      Veni vara și situația grupului de expediție franco-englez se înrăutățea datorită izbucnirii holerei printre soldați. A venit iarna, iar Austria a acceptat să intre în război împotriva Rusiei pentru a scoate din încurcătură Franța și Anglia.
      Între timp, în Piemonte se discuta insistent în ziare dacă să se ia parte la război sau nu. (Discutau cei care citeau ziarele. E bine de amintit că în Piemonte 62% dintre bărbați și 77% dintre femei nu știau să citească ). Sloganul care domnea în acel moment era: "Soldații noștri nu trebuie să fie aliații aliaților Austriei".
      Ambasadorul englez, în timpul iernii, a adus o nouă propunere: să intre 15 mii de soldați piemontezi în război ca mercenari, sub steagul englez. Acest lucru i-a iritat pe toți, iar ambasadorul și-a retras imediat propunerea.
      Între timp, Cavour îi lămurea pe miniștri. L-a convins pe Alfonso La Marmora să sprijine participarea la război promițându-i că-i va da comanda expediției în Crimeea. L-a convins pe Rattazzi să facă același lucru, în schimbul sprijinirii proiectului de lege prin care ministrul voia să suprime cea mai mare parte din ordinele religioase din Piemonte.
      10 ianuarie 1855. Guvernul îi dă acordul lui Cavour, iar Piemontul intră în alianța franco-englezo-austriacă. Cincisprezece mii de soldați, transportați cu nave engleze, vor debarca în Crimeea. Anglia oferă împrumut un milion de lire sterline pentru cheltuieli. Știrea face vâlvă. Mazzini îi scria în ziare lui Cavour: "Cele trei culori ale Italiei vor flutura pe aceleași câmpuri de luptă în armonie fraternă cu galbenul și negrul Austriei, alături de culorile care flutură pe fortărețele austriece unde sunt uciși și bătuți prizonierii italieni ".
      Însă pregătirile expediției sunt continuate cu rapiditate în timp ce Camera discută, cu sprijinul lui Cavour, legea pentru suprimarea ordinelor religioase, cea care a fost numită în mod vulgar "legea despre frați". Opoziția față de această lege este atât de violentă încât Cavour este gata să-și dea demisia, iar La Marmora amenință că nu mai pleacă în Crimeea. Cu toate acestea, Parlamentul aprobă legea și, la 28 aprilie, soldații încep să plece din Genova.
      În Crimeea soldații au trebuit să înfrunte, pe lângă ruși, și holera.
      Au luptat cu succes la fluviul Cernaia în august 1855 și au pierdut 184 de oameni. Au participat și în septembrie la asaltul împotriva Sevastopolului, pierzând circa șaizeci de oameni. Însă holera a dus cu ea circa două mii, printre care generalul Alessandro La Marmora, fondator al Bersalierilor și frate cu Alfonso, comandantul expediției.
      După căderea Sevastopolului, țarul Nicolae I a început tratatele de pace. În februarie 1856 s-a ținut la Paris Congresul pentru semnarea tratatului de pace, iar Cavour a putut aborda acum problema italiană. La 15 iunie 1856 a sosit la Torino armata victorioasă, reîntoarsă din Crimeea. A avut loc o ceremonie solemnă, cu Sf. Liturghie în Piața Armelor și sunetul salvelor de tun trase în amintirea celor căzuți. Grupul de soldați care a mers să-l salute pe Don Bosco la plecare, s-a întors în acea zi la Oratoriu. Primiți în mod festiv, i-au mulțumit Domnului în biserică.


Legea despre frați și marile funeralii de la Curte

      Spre sfârșitul anului 1854 (așa cum îi promisese recent Cavour lui Rattazzi pentru a avea aprobarea lui pentru expediția din Crimeea) a fost prezentat la Cameră, camuflat ca o manevră economică, proiectul de lege pentru suprimarea ordinelor religioase contemplative. El prevedea ca 334 de case a 35 de ordine religioase, care găzduiau în acel moment 5456 de preoți, frați și surori, să fie suprimate și, împreună cu toate bunurile lor, însușite de stat. Motivul? Nu se dedicau nici instruirii, nici predicării, nici îngrijirii bolnavilor. Așadar – conform lui Rattazzi – erau inutile.
      "Era o implicare a statului în viața Bisericii – scrie același Francesco Traniello –, lucru deosebit de grav pentru faptul că guvernul își aroga dreptul de a decide care ordine religioase mai puteau fi utile societății, conform unui criteriu, ca să spunem așa, productivist. Ba mai mult, Cavour a ajuns să afirme că ordinele desființate nu mai erau utile nici măcar Bisericii" (TRANIELLO, L’età contemporanea, Torino 1974, p. 61). Tocmai Cavour, care stabilise politica pe principiul "Biserică liberă în stat liber"!
      Legea, datorită violentelor proteste cu care a fost întâmpinată, a fost numită de Cavour "Maudite loi", "legea blestemată".


"Mari decese la Curte!"

      Don Bosco a fost implicat în această întâmplare de două vise "incomode", care l-au îndurerat foarte tare. La sfârșitul lui noiembrie 1854, a visat că era în curtea Oratoriului și a văzut cum avansează "un valet al Curții în uniformă roșie" care a strigat la el: "Anunță: mare deces la Curte! mare deces la Curte!". Don Bosco s-a trezit tulburat. Nu avea curajul să-i scrie regelui pentru a-i povesti visul. După cinci zile, visul s-a repetat, însă "valetul în livrea roșie" de data aceasta a intrat chiar în camera lui și-i striga: "Anunță: nu „mare deces la Curte!”, ci „mari decese la Curte!”". De data aceasta, foarte impresionat, Don Bosco i-a scris regelui și i-a povestit visele și "l-a rugat să facă în așa fel încât să evite pedepsele amenințătoare, împiedicând cu orice preț aprobarea legii... Lui Giovanni Cagliero și altora, Don Bosco le-a spus deschis că este vorba de adevărate amenințări ale Domnului și, îndurerat, repeta des: Această lege va atrage asupra casei Suveranului mari nenorociri!”" (LEMOYNE, Vita di S. Giovanni Bosco, Torino 1977, I, p. 499s).
      Vittorio Emanuele II, religios și în plus superstițios, l-a chemat pe marchizul Fassati și l-a trimis la Don Bosco pentru a-i arăta toată mânia sa. Marchizul (prieten foarte bun cu Don Bosco) merge pe întuneric la Oratoriu și îl ceartă pe Don Bosco, care ridică din umeri spunând: "Dar eu am scris adevărul... Și-apoi, este vorba de binele regelui și al Bisericii" (ivi, p. 500). Constrâns de protestele catolicilor, ale episcopilor, de avertismentele lui Don Bosco, regele se gândește chiar să-l înlocuiască pe Cavour din conducerea guvernului și vorbește cu posibilii "prim-miniștri": Revel și Durando. Îi scrie chiar Papei garantând: "Mă voi îngriji ca legea să nu treacă". Însă mai apoi, din diferite motive, nu se mai face nimic. Discuția la Cameră continuă și se prevede aprobarea definitivă a legii Rattazzi pentru sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. Între timp visele se vor adeveri:
      5 ianuarie 1855. Regina Mamă Maria Teresa (54 de ani) se îmbolnăvește grav. După un declin rapid, moare la 12 ianuarie 1855. Este înmormântată la Superga, la 16 ianuarie, într-o zi foarte geroasă.
      20 ianuarie. Sunt conferite ultimele sacramente reginei Maria Adelaide, soția regelui. Ea născuse un copil cu douăsprezece zile mai înainte și nu și-a mai revenit. Moare în aceeași zi. Avea doar 33 de ani.
      11 februarie. După douăzeci de zile de boală grea, moare principele Ferdinand, duce de Genova, fratele regelui. Avea 33 de ani.
      Orașul Torino este înspăimântat. Se pare că pământul din Superga se deschide, scrie în acele zile contesa Savio, "ca și cum ar vrea să înghită în întregime cel mai vechi neam din Europa" (GRIMALDI, Il re "buono", Milano 1970, p. 203).
      Dominic Savio, cu grupul său de colegi, merge în fiecare dimineață la școala din oraș, la prof. Bonzanino. Școala este la câteva sute de metri de Palatul Madama, unde se discută "legea blestemată", și de Palatul Regal, unde mor regine și principi. Înfășurându-se în mantalele militare pentru a se apăra de iarna foarte rece, elevii de la Oratoriu aud bătăile clopotelor, văd rândurile de soldați care, prin ninsoarea deasă, escortează "marile decese de la Curte". Dominic se gândește că moartea nu intră doar în casele sărace din satul lui, ci și în palatele regilor. Numai Dumnezeu este stăpânul vieții și al morții.
      Legea Rattazzi va fi aprobată de Cameră și de Senat și semnată de rege la 29 mai. Cu douăsprezece zile în urmă, moartea luase cu sine pe ultimul fiu al suveranului, pe Leopold, de numai patru luni.

Capitolul 12. În curte, jucându-se țurca


Mascarea pentru o sărbătoare

      În timpul liber, Dominic era animatorul jocului și al veseliei.
      Modul lui de a se comporta, de a vorbi, făcea bine tuturor. Chiar și în toiul veseliei era drăguț și bine educat. Dacă cineva vorbea, nu îl întrerupea, dar atunci când putea, conducea el conversația. Știa să povestească mii de povești vesele, dar și să discute de istorie și matematică.
      Dacă discuția se îndrepta spre rău, adică a bombăni despre ceva, a vorbi rău de cineva, Dominic știa să o schimbe. Arunca o vorbă de duh, povestea o fabulă nostimă și toți râdeau și uitau de discursurile rele. Gândul de a face bine tuturor îl însoțea mereu.
      Veselia lui senină, vivacitatea lui blândă îl făceau îndrăgit de băieții care aveau alte gânduri despre rugăciune și biserică. Fiecare se simțea bine împreună cu el și vedea în sugestiile lui, interesul unui prieten.
      Într-o zi, un prieten voia să se mascheze pentru o sărbătoare. Dominic i-a spus că lui nu-i plăcea.
      - Ai fi mulțumit, îi spuse, să devii într-adevăr cum vrei să te maschezi? Cu două coarne în frunte și un nas lung de-o șchioapă, să umbli îmbrăcat așa ca un șarlatan?
      - Nu, desigur.
      - Atunci? Dacă nu vrei să fii așa, de ce vrei să pari astfel? Dumnezeu ți-a dat un chip frumos, de ce vrei să-l faci să devină urât?


"Acest sărman om"

      În timpul recreației, într-o zi, un om a înaintat în mijlocul băieților care se jucau și a început să vorbească tare cu unul dintre ei, așa încât toți să-l audă. La început povestea lucruri ciudate, care amuzau, pentru a putea atrage mulți tineri în jurul lui. Și de fapt mulți băieți au întrerupt partida și s-au adunat în jurul lui, curioși să audă acele ciudățenii. Imediat după ce a avut lângă el un grup considerabil, a început să vorbească rău despre religie, aducând calomnii și neadevăruri care te făceau să pălești. A început să-i ia peste picior pe creștini, să vorbească rău de preoți.
      Unii băieți, dezgustați de acele cuvinte, au plecat. Alții au continuat să-l asculte. Dominic a trecut pe-acolo din întâmplare. A auzit câteva fraze și a înțeles totul. Cu curajul lui obișnuit a ridicat glasul și le-a spus colegilor:
      - Acest sărman om a venit în curtea noastră pentru a ne face rău. Să-l lăsăm în pace. Haideți să plecăm!
      La auzul acelor cuvinte s-au scuturat cu toții și s-au întors la joacă. Rămas singur, acel individ venit să joace rolul diavolului, a plecat.


"Dar nu simți cât e de cald?"

      Altă dată, câțiva voiau să meargă să facă baie în fluviu. Acest lucru, care poate fi periculos oriunde, este cu mult mai periculos în împrejurimile orașului Torino unde, pe lângă pericolele împotriva moralității, apele fluviului sunt atât de adânci și de puternice, încât băieții riscă să se înece. Dominic și-a dat seama că un grup mic de băieți voia să meargă la fluviu și a căutat să-i rețină vorbindu-le de una și de alta. Însă când a înțeles că era inutil să mai continue, pentru că aceia erau hotărâți, a început să vorbească cu ei în mod hotărât:
      - Nu trebuie să mergeți la fluviu.
      - Ce e rău în asta? întrebară ei.
      - Nu ascultați de Don Bosco. Vă expuneți la pericolul de a vă comporta rău și de a vă îneca. Asta nu e rău?
      - Dar nu simți cât e de cald? Nu mai putem!
      - Dacă nu suportați căldura verii, gândiți-vă la cea a iadului. Vi se pare că e mai bine?
      Au fost nevoiți să renunțe și au început să se joace cu Dominic, iar când sosi ceasul intrară în biserică împreună cu el.


Cu bastonul gros pe umeri

      Câțiva tineri din Oratoriu, care voiau să facă bine colegilor lor, au alcătuit un grup. Scopul lor era acela de a îmbunătăți comportamentul băieților dificili. Dominic făcea parte din grup și se dedica acestuia în mod serios.
      Dacă reușea să facă rost de bomboane, de brelocuri, le punea deoparte. La momentul potrivit le scotea afară sub privirile acestor băieți:
      - E vreunul care vrea? întreba.
      Pretendenții se arătau imediat în număr mare, iar el adăuga:
      - Voi da aceluia care va răspunde corect acestei întrebări din catehism.
      Astfel avea ocazia să le pună întrebări acelora care nu se arătau niciodată în biserică. Dacă răspunsul lor era corect, îi premia.
      Cu alții folosea metode diferite. Alerga, mergea, se juca cu ei și, din când în când, vorbeau. Îi plăcea foarte mult să joace țurca. Cu bastonul gros pe umeri părea un mic Hercule. La un moment dat, întrerupea partida și-i spunea colegului: "Vii sâmbătă să te spovedești?". Până sâmbătă mai era și, pentru a nu întrerupe partida, celălalt răspundea afirmativ. Dominic relua jocul, dar nu uita de promisiune. În fiecare zi, dintr-un motiv sau altul, i-o amintea și-l pregătea să facă o spovadă bună. Când venea ziua de sâmbătă, Dominic îl însoțea în biserică, se spovedea mai întâi el, recomanda confesorului să-l trateze cu răbdare și bunătate și-l aștepta pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu împreună. Aceste fapte erau frecvente, îi dădeau multă satisfacție și făceau un mare bine colegilor lui. Prin acțiunea lui delicată și constantă, Dominic obținea mai mult decât multe predici rostite în biserică.


"Ai fost un șmecher"

      Însă nu întotdeauna rezultatul era pozitiv. Se întâmpla ca vreun băiat dificil, urmărit cu bunătate timp de o săptămână, când sosea timpul spovezii să nu se mai facă văzut. Atunci când Dominic îl întâlnea din nou, îi spunea zâmbind:
      - Ai fost un șmecher. Mi-ai făcut-o!
      - Dar nu mă simțeam în stare, răspundea celălalt.
      - Ai cedat ispitei, dar acum nu mi se pare că ești prea mulțumit. Fă un efort, mergi și spovedește-te și vei vedea ce bucurie vei simți!
      De cele mai multe ori băiatul nu îndrăznea să spună „nu” a doua oară, iar după spovadă mergea să-l caute pe Dominic și, plin de bucurie, îi spunea: „E adevărat, acum sunt mulțumit! De acum înainte voi merge să mă spovedesc mai des.”


Băieții marginalizați

      Acolo unde trăiesc împreună mai mulți băieți, se întâmplă ca unii să fie lăsați deoparte, neglijați de ceilalți. Sunt cei mai grăsuți, mai puțin inteligenți și mai puțin educați. Ei suportă povara acestei "marginalizări". De multe ori ar avea nevoie de un prieten căruia să i se destăinuiască și nu-l găsesc. Ajung să se poarte urât, să se revolte față de orice.
      Acești "marginalizați" erau prietenii lui Dominic. Stătea cu ei, se juca împreună cu ei, glumea și le dădea sfaturi bune. Dacă se întâmpla ca vreunul, hotărât să se comporte urât, să se revolte, să se afle alături de Dominic, se calma și începea să se comporte din nou bine.
      Datorită acestei bunătăți senine a lui, cei care aveau vreo suferință mergeau la el pentru a i se destăinui, iar cei care se îmbolnăveau cereau să fie îngrijiți de el.
      Puțin câte puțin, Dominic își deschidea astfel drumul spre caritatea față de aproapele, iar Dumnezeu era mulțumit de el.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Când Dominic Savio l-a certat pe Don Bosco

      Întâmplarea cu omul care a intrat în curtea Oratoriului pentru a vorbi rău de religie și de preoți, Don Bosco a tran-scris-o așa cum era într-o declarație scrisă de Michele Rua (care a fost apoi inserată în S.P. la p. 461s).
      Cu siguranță nu a fost o întâmplare izolată, dacă Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ aceste lucruri:
      "În acele vremuri Oratoriile noastre erau ținta protestanților, care adesea trimiteau mesageri oculți pentru a semăna erori. De mai multe ori, Dominic i-a descoperit și i-a îndepărtat" (S.P., p. 120).
      "Într-o zi mă aflam din întâmplare aproape de Don Bosco care vorbea cu tânărul Dominic Savio. Am rămas uimit când l-am văzut pe el, pe care îl consideram timid, vorbind cu mâinile la șolduri și spunându-i lui Don Bosco cu un aer foarte serios: „Aceste lucruri nu trebuie să se tolereze în Oratoriu”. Don Bosco i-a spus: „Ei, o vom face, ai răbdare!” iar Dominic, insistând, replica: „E un scandal și nu se poate tolera!”. Era pentru întâia oară când îl auzeam pe acel tânăr vorbind aproape cu autoritate cu Don Bosco" (S.P., p. 158).


"Francesco Cerruti și Dominic Savio, doi îngeri"

      "Cei care aveau vreo suferință – scrie Don Bosco – mergeau la el pentru a i se destăinui". Unul dintre aceștia a fost un băiat foarte bun, Francesco Cerruti. Don Bosco a scris despre el: "Dacă ar trebui să-l numesc pe cel mai bun dintre Dominic Savio și Francesco Cerruti, nu aș ști pe cine să aleg. Sunt doi îngeri". Aceste cuvinte le-a spus de multe ori, atestă Giovanni B. Francesia și adăugă: "Dacă Francesco ar muri înaintea mea și aș putea scrie lucrurile frumoase pe care le știu despre el, ar rezulta o viață care să fie pusă la îndemâna tuturor tinerilor".
      Francesco a intrat în Oratoriu la 11 noiembrie 1856, iar primele sale zile au fost foarte amare. Povestește el însuși: "Mă aflam printre cei 169 de elevi interni. Din micul meu sătuc din Saluggia treceam în capitala vechiului Regat al Sardiniei; de la îngrijirile unei mame foarte tandre, Divina Providență m-a condus în brațele unui al doilea tată, Don Bosco. Pe primul, pe tatăl meu, l-am pierdut înainte de a împlini trei ani. În primele zile eram ca un rătăcit. Deși stăteam cu plăcere la Oratoriu, gândurile mele și inima mea erau mereu cu mama mea și asta mai ales seara, când începea să se întunece... Într-o zi, în timpul recreației, în timp ce stăteam timid și gânditor, sprijinit de una dintre coloanele porticului, s-a apropiat de mine un coleg cu un aer modest, cu fruntea senină, cu privirea dulce.
      - Cine ești? îmi spune. Cum te cheamă?
      - Mă cheamă Francesco Cerruti.
      - În ce clasă ești?
      - A doua de gramatică.
      - Bine! răspunse el. Deci știi latină. Știi de la ce derivă somnambul?
      - De la somno ambulare (a merge în somn), dar tu cine ești de-mi vorbești? l-am întrebat privindu-l drept în față.
      - Mă numesc Dominic Savio.
      - În ce clasă ești?
      - Umanitate (a patra de gimnaziu).
Și fără să mai aștepte alte întrebări continuă:
      - Vom fi prieteni, nu-i așa? mi-a spus.
      - Cu plăcere! am răspuns eu.
      După asta, ne-am despărțit, dar chipul lui, atitudinea lui, chiar locul în care a avut loc acea convorbire norocoasă, totul a rămas atât de puternic întipărit în mintea mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Ulterior am avut mai multe ocazii să mă apropii de el, să-i vorbesc chiar și despre problemele mele personale în timpul celor trei luni și jumătate care au trecut de la acel prim colocviu până la plecarea lui la 1 martie 1857. Mi se pare că-l văd și acum, într-o seară din ianuarie 1857, cum adună în timpul cinei bucățelele de brânză (și ce brânză!) și de pâine pe care unii colegi le aruncau din păcate pe jos, cum le curăța de mizerie și le mânca liniștit, în loc să mănânce porția lui, la care renunțase. Ideea pe care mi-am făcut-o despre el și care mi-a rămas mereu în minte, e că Dominic Savio a fost un tânăr sfânt, un alt adevărat sfânt Alois" (Bollettino Salesiano, 1971, p. 102ss).


Un "marginalizat": Garzena Carlo

      Pentru a avea informații abundente și sigure despre Dominic, înainte de a începe să-i scrie Viața, Don Bosco le-a cerut tuturor prietenilor lui să scrie amintirile pe care le aveau legate de el. Printre foile care s-au adunat pe masa sa (și care sunt adesea transcrise cuvânt cu cuvânt în paginile Vieții), cele mai multe au fost scrise de Michele Rua. Pe una dintre acele foi este această relatare:
      "Odată, Dominic a fost rugat de un coleg de-al lui, Garzena Carlo, să-l învețe în timpul recreațiilor să scrie și să citească. Dominic, deși avea multă nevoie să se recreeze, și-a asumat această obligație. Și, întrucât nu i se părea prea dificilă această muncă, o considera ca pe o distracție și, pentru că era mulțumit că a găsit cum să se recreeze făcând o faptă bună, se dedica cu cea mai mare grijă îndeplinirii acestei obligații asumate.
      Dacă mai târziu i se întâmpla să nu poată ține lecția la ora stabilită, se punea de acord cu ucenicul lui stabilind un alt moment de recreație. În plus, avea atâta răbdare și caritate în a preda încât nu îl uimea doar pe ucenicul său, ci și pe toți aceia care, fie din curiozitate fie din alt motiv, îl observau" (S.P., p. 461).


Un copil care plânge

      "În prima seară în care mă aflam la Oratoriu (era decembrie 1856), plângând din cauza dorului de casă și după familia mea, s-a apropiat de mine un tânăr, care m-a întrebat de ce plâng, m-a consolat și m-a încurajat. Mai apoi am aflat că Dominic Savio era consolatorul meu milos. Chiar și în mijlocul unor colegi plini de energie în disputele lor din pricina studiului sau a altui lucru, Dominic era blând în faptă și cuvânt. Acest lucru îl spun pentru că l-am observat de mai multe ori. În cele două luni pe care le-am petrecut la Oratoriu cu Dominic, mi se părea că are o sănătate delicată, dar îl vedeam mereu dedicat studiului". (Mărturie depusă sub jurământ de către Giacinto Ballesio, S.P., p. 11; 36-37).

 

Capitolul 13. Tandrețe față de mama lui Isus


Uimirea Contelui

      Dumnezeu a îmbogățit inima lui Dominic cu multe daruri. Unul dintre cele mai mari a fost capacitatea lui de a se ruga cu intensitate. Spiritul lui era atât de obișnuit să vorbească cu Dumnezeu, încât în orice loc, chiar și în mijlocul zgomotului cel mai mare, știa să-și adune gândurile și să-și înalțe cu iubire inima la Dumnezeu.
      Atunci când se ruga împreună cu alții, părea cu adevărat un mic înger: nemișcat, cu totul recules, sprijinit doar în genunchi, cu chipul surâzător, cu capul ușor înclinat, cu ochii plecați. Părea un alt sfânt Alois.
      Era de ajuns să-l vezi pentru a te cuprinde dorința de a te ruga.
      În anul 1854, Contele Cays a fost ales "prior" al Societății Sfântului Alois (un grup de angajare creștină întemeiat la Oratoriu). Prima oară când a participat împreună cu noi la Liturghie, a văzutun băiat rugându-se atât de frumos încât a rămas uimit. După Liturghie, s-a informat pentru a ști cum se numea și a aflat că era Dominic Savio.
      Aproape mereu își înjumătățea timpul de recreație. Mergea în biserică, citea o pagină dintr-o carte creștină sau recita vreo rugăciune pentru răposați ori în cinstea Maicii Domnului. În biserică mergea singur sau cu câte un prieten.


"Ce faci cu ochii?"

      Iubirea afectuoasă a lui Dominic față de Preasfânta Maria, Mama lui Isus, era foarte mare. În cinstea ei făcea în fiecare zi câte un sacrificiu. Ținea ochii plecați atât când întâlnea vreo fată cât și când străbătea străzile pentru a merge la școală. Uneori, de-a lungul acelor străzi, erau barăcile sau măștile de carnaval. Colegii lui priveau curioși fiecare lucru, se entuziasmau. Unul dintre ei l-a întrebat pe Dominic dacă îi plăceau acele spectacole, dar el i-a răspuns că nu a văzut nimic. Odată, aproape iritat, un coleg l-a certat:
      - Ce faci cu ochii dacă nu privește aceste lucruri?
      - Îmi vor servi pentru a privi chipul Maicii Domnului în Paradis, răspunse el, dacă Domnul mă va ajuta să ajung acolo.
      Avea o devoțiune deosebită pentru Inima Neprihănită a Mariei. Ori de câte ori intra în biserică, mergea în fața altarului Maicii Domnului și se ruga să-l păstreze cu inima curată. "Maria, îi spunea el, eu vreau să fiu mereu fiul tău. Dobândește-mi harul să mor înainte de a săvârși un păcat împotriva curăției!"



O pereche de mănuși pentru a se ruga

      În fiecare vineri, într-un moment din recreație, intra în biserică împreună cu câțiva colegi și recita rozariul și litania Maicii Îndurerate.
      O iubea pe Preasfânta Fecioară Maria și era mulțumit atunci când reușea să aducă pe vreunul să se roage în fața altarului. Într-o sâmbătă după-amiază, l-a invitat pe un coleg să-l însoțească în biserică pentru a recita o rugăciune la Maica Domnului. Acela i-a spus că îi era prea frig la mâini pentru a sta într-un loc în biserică. Atunci Dominic și-a scos mânușile din mâini și i le-a dat și astfel au mers amândoi în fața altarului Maicii Domnului. Altă dată și-a dat jos mantaua și a împrumutat-o unui prieten ca să-l însoțească la rugăciune în biserica rece. Rămânem uimiți în fața unor astfel de gesturi.
      Niciodată Dominic nu arăta un mai mare entuziasm față de Maica Domnului ca în luna mai. Se punea de acord cu alți tineri și în fiecare zi a acestei luni făcea un gest drăguț, o rugăciune, un sacrificiu în cinstea Maicii Domnului (pe lângă ceea ce Don Bosco organiza pentru toți în biserică). Citise în ziarele mai vechi fapte interesante legate de Maica Domnului și le povestea cu plăcere pentru a-i invita pe toți să-și amintească de Maica Domnului și să se roage ei.


Cartea și altarul

      Despre acestea vorbea mai ales în timpul recreației, când îi îndemna pe toți să se spovedească și să frecventeze Sfânta Împărtășanie, mai ales în acea lună. El dădea exemplu primind în fiecare zi Euharistia cu o reculegere extraordinară.
      Un episod curios arată tandrețea inimii lui față de Maica Domnului. Băieții din cămăruța unde dormea Dominic, au hotărât să pună la un loc micile lor economii pentru a construi un frumos altăraș pentru Maica Domnului. Dominic s-a străduit mult pentru ca inițiativa lor să iasă bine dar, când a fost vorba să dea bani, a trebuit să spună: "Acum chiar că sunt în încurcătură! Nu am nici un bănuț! Și totuși vreau să fac și eu ceva".
      A mers și a luat de pe măsuța lui de studiu o carte pe care o primise ca premiu și, cu permisiunea lui Don Bosco, a dus-o la prietenii lui spunând cu bucurie: "Iată, contribuția mea! Sper ca în vreun fel să vă poată fi utilă".
      Acel gest spontan și generos i-a impresionat pe băieți. Și ei au vrut să ofere cărți și alte obiecte. Cu acestea
s-a organizat o mică loterie, iar banii adunați au acoperit din belșug cheltuielile micului altar.
      Treaba era practic terminată. Mai trebuia doar să adauge câte un ornament și fiecare băiat s-a arătat dispus să lucreze în timpul nopții. Dominic s-a oferit să stea treaz și el, dar ceilalți nu au vrut. Fusese bolnav cu puțin timp în urmă și l-au obligat să meargă în pat. Îi părea rău dar a ascultat. În timp ce pleca a spus unui prieten: "Imediat după ce totul e gata, vino și trezește-mă. Aș vrea să fiu printre primii care văd terminat altarul pentru Maica Domnului".

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Mama Margareta îl privea cu afecțiune pe Dominic

      Când Dominic Savio a sosit la Oratoriu, pe lângă Don Bosco a găsit-o aici și pe bătrâna lui mamă, Margareta. Avea 66 de ani, iar băieții îi spuneau simplu "mama". Era cu adevărat ca o mamă a Oratoriului și a tuturor băieților care căutau la ea o bucățică de pâine în plus sau afecțiune.
      Lăsase cu opt ani în urmă casa din Becchi, nepoții care o adorau, și venise să spele cămășile și să coase ciorapii rupți de băiețoii adunați de fiul ei în acea periferie umedă și urât mirositoare a orașului Torino.
      Era mamă, asistentă, spălătoreasă și bucătăreasă pentru toată acea familie impresionantă și pestriță.
      Într-o zi mustră un băiat care transformase cartea de școală într-o minge de joacă, iar după ce îl vede căit, îi spune oftând: "După rană e nevoie de balsam" și scoate din buzunarul șorțului un măr, oferindu-i-l.
      Un puști, în bucătărie, caută să "sufle" o bucată de brânză, pentru a face sandviciul mai consistent. Mama curăța zarzavatul pentru cină, dar cu coada ochiului vede totul și spune severă: "Bravo! Conștiința e ca gâdilatul: sunt unii care o simt și alții care nu o simt".
      Unui băiețaș care a venit să se așeze lângă ea plângând din pricina neplăcerilor pe care i le făceau colegii de muncă, îi întinse un ciorchine mic de struguri și adaugă cu seriozitate: "În nici o țară nu e mai rău ca în această lume".
      Un alt băiat trecea printr-un moment dificil, devenind agresiv și indisciplinat, iar Margareta îl chemă în bucătărie și îi ceru să se așeze lângă ea în timp ce lucrează la cuptoare. La un moment dat, fără să-și ridice privireaîi spuse: "dar de ce te-ai schimbat așa? Nu-ți dai seama că devii rău? Eu știu de ce: nu te mai rogi. Dacă Dumnezeu nu te ajută, ce vrei să schimbi în bine? Ține, mușcă din mărul acesta și gândește-te!".
      Atunci când era într-adevăr obosită, intra în biserică și se ruga fără grabă rozariul în fața altarului. Aici îl vede pe Dominic, acel băiat palid venit dintr-un sat apropiat, cu zâmbet frumos și ochii arzători ca atâția băieți pe care i-a văzut trăind și murind pe acele dealuri.
      Michele Rua, va mărturisi sub jurământ: "Mama lui Don Bosco i-a spus fiului ei: „Tu ai mulți elevi buni, dar poate că nici unul atât de bun ca Savio Dominic. El se roagă cu atâta devoțiune încât pare un înger și uneori s-ar spune că intră în extaz... Ține-l sub observație!”" (S.P., p. 323-324).


Micul sacristan îl privea

      Don Bosco scrie: "Aproape mereu își înjumătățea timpul de recreație. Mergea în biserică...". Giuseppe Melica, devenit preot, mărturisea sub jurământ: "L-am cunoscut pe Dominic Savio în Oratoriul Salezian unde am intrat la 15 septembrie 1856... L-am văzut eu însumi de multe ori singur în capelă îngenuncheat într-un colț al balustradei altarului Preasfântului Sacrament stând recules în rugăciune sau în meditație cu un zel atât de mare și atât de recules încât nici măcar nu-și dădea seama atunci când eu, ca sacristan principal, veneam să ațâț lumânarea (de la tabernacol) sau să îndeplinesc alte îndatoriri ce-mi reveneau" (S.P., p. 15 și 123).
      Iar Francesco Cerruti: "L-am văzut eu rugându-se la altarul Maicii Domnului cu alura unui Serafim; l-am văzut rugându-se cu aceeași atitudine dinaintea Preasfântului Sacrament, așa cum l-am văzut cum lua cu multă reculegere Sf. Împărtășanie pe care o primea des" (S.P., p. 126).


Îi plăcea casa Domnului împodobită și frumoasă

      Giovanni Cagliero își amintea și mărturisea:
      "Întrucât pe atunci mă ocupam, ca și cleric, de sacristie și deci eram însărcinat cu podoabele bisericii în solemnitățile principale, îmi amintesc că micul Dominic venea în bisericuța Sf. Francisc pentru a se ruga și pentru a se întreține cu mine și colegii săi, cu o mulțumire deosebită pentru podoabele de pe pereți, cornișele și stâlpii bisericii. El rămânea în mod special pentru a termina altarul plin de lumânări, candelabre cu două sau mai multe brațe așezate în mod armonios. Era dornic să se dedice în aceste circumstanțe curățării podelei, a băncilor și a altor obiecte, pentru ca totul să ajungă în final demn de Maiestatea Divină. Și îi invidia pe ceilalți sacristani mai mici care mă ajutau să așez mobilierul, veșmintele și celelalte lucruri necesare pentru oficiile sacre" (S.P., p. 132).


"O chema cu dulcele nume de mamă"

      Don Bosco scrie: "Iubirea afectuoasă a lui Dominic față de Preasfânta Maria, Mama lui Isus, era foarte mare". Iar Giuseppe Melica, micul sacristan din acel timp, confirmă: "Dominic avea o devoțiune plină de venerație și iubire față de Preasfânta Fecioară Maria, pe care o chema cu dulcele nume de mamă a sa. Atât dimineața, după Liturghie, cât și în orele de recreație după prânz când mergea în biserică pentru a face vizita la Isus din Preasfântul Sacrament, nu ieșea niciodată fără să meargă la altarul Fecioarei și aici să rămână pentru tot timpul de care mai putea dispune pentru a vorbi cu Maria și a o ruga să-l primească printre fiii ei și să-l sfințească cu totul" (S.P., p. 125).


Altarul din cămăruță

      Pentru a completa și a clarifica ceea ce povestește Don Bosco despre altărașul construit în cămăruță, există două mărturii depuse sub jurământ de către prietenii lui Dominic. Iată-le:
      Giovanni Battista Anfossi: "Îmi amintesc că în dormitorul lui, cred că în anul 1856, la invitația asistentului cleric Giuseppe Bongiovanni, se obișnuia să se pregătească un altăraș în cinstea Preasfintei Fecioare, pentru a se dedica seara anumitor practici speciale și chiar pentru a asculta fapte de evlavie de la diferiți clerici. Această idee i-a plăcut foarte mult lui Dominic, care neavând bani pentru a contribui la cheltuielile necesare, i-a oferit clericului Bongiovanni o carte pe care o primise ca premiu. Acel lucru îl pot declara, fiind și eu în același dormitor și participând la diferite practici de pietate care s-au făcut în timpul lunii mai și mai ales în ultima zi în care a intervenit și Don Bosco" (S.P., p. 147).
      Angelo Savio: "Îmi amintesc ceea ce se întâmpla deseori în dormitor. Aveam un altăraș la a cărui construcție Dominic ajutase foarte mult și pe care l-a ornamentat atât de bine. L-am văzut de multe ori singur la acest altăraș, în fața icoanei Maicii Îndurerate, cu mâinile împreunate, cu ochii ațintiți asupra imaginii sacre, rugându-se cu fervoare, așa încât mi se părea în extaz, înălțat la contemplarea celor cerești. Dintr-un loc unde nu puteam fi văzut, îl observam fără a-l deranja, pentru mult timp, pentru că simțeam în suflet o mulțumire nespusă" (S.P., p. 454).

 

Capitolul 15. O pătură în minus pentru Paradis


Interdicțiile lui Don Bosco

      Vârsta lui, sănătatea lui fragilă, nevinovăția vieții lui îl dispensau cu siguranță de orice formă de pocăință și de sacrificiu. Dar el știa că cu greu un tânăr poate păstra nevinovăția fără sacrificii și acest gând îl îndemna să caute pocăințe și mortificări de parcă ar fi fost flori.
      Pocăințele unui tânăr elev sunt: suportarea neplăcerilor, cuvintele aspre, a sta atent și ordonat în biserică, la școală, la studiu, a se comporta bine în timpul liber. Dominic nu manifesta nerăbdare în nici una din aceste pocăințe "obișnuite", ba mai mult, le căuta pe cele "extraordinare".
      Se hotărâse să mănânce doar pâine și să bea numai apă în fiecare zi de sâmbătă în cinstea Sfintei Fecioare, dar confesorul lui i-a interzis. Voia să facă, în timpul Postului Mare, postul pe care îl făceau adulții (să nu mănânce la micul dejun și la cină), dar după o săptămână, Don Bosco a aflat și i-a interzis. Voia măcar să nu mănânce la micul dejun, dar i s-a interzis și acest lucru. Motivul tuturor acestor interdicții era evident: nu trebuia să-și pună în pericol sănătatea.
      Atunci Dominic s-a gândit la alte lucruri. Pentru a face sacrificii, croia ca să-și facă mai incomod patul, mai incomode hainele pe care le purta, însă și acest lucru i s-a interzis.


Puțin necăjit, a promis să asculte

      Toamna și iarna a lăsat să se intensifice frigul, nepunând pe pat pătura groasă. În ianuarie avea aceeași pătură pe care o utiliza în anotimpurile calde, iar într-o dimineață a trebuit să rămână la pat deoarece avea puțină febră. Don Bosco a mers să-l vadă și, găsindu-l chircit și înfrigurat, și-a dat seama că lipsea pătura groasă și i-a spus:
      - Dar de ce te comporți astfel? Vrei să mori de frig?
      - Nu voi muri de frig, a zâmbit Dominic. Isus în peștera din Betleem și când atârna pe cruce era mai puțin acoperit decât mine.
      Atunci Don Bosco i-a interzis în mod absolut orice fel de mortificare, fără să fi primit mai înainte permisiunea sa explicită. Dominic, puțin necăjit, a promis că va asculta, dar apoi a spus:
      - Eu însă sunt confuz. Isus în Evanghelie spune că dacă nu vom face pocăință nu vom merge în Paradis, iar mie mi se interzice să fac pocăință. Atunci care va fi Paradisul meu?
      - Pocăința pe care Domnul o vrea de la tine este ascultarea, i-am spus. Ascultă și pentru tine e totul.
      - Și nici o altă pocăință?
      - Ba da. Îți permit să suporți cu răbdare insultele dacă vreunul te va insulta, să suporți cu răbdare căldura, frigul, vântul, ploaia, oboseala și toate celelalte dificultăți de sănătate pe care Dumnezeu le va permite.
      - Dar acestea le suport de nevoie.
      - Dar tu, în loc să le suporți de nevoie, oferă-le lui Dumnezeu cu iubire. Vor deveni sacrificiul tău pentru Domnul.
      Puțin mulțumit și puțin resemnat, Dominic și-a reluat viața cu seninătate.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Surorii care se plângea

      Dorința lui Dominic de a face pocăință nu a fost un "secret" păzit de Don Bosco. De fapt, și familia lui Dominic era informată. Sora lui,Teresa, a mărturisit sub jurământ:
      "Îmi amintesc că am auzit de la tatăl meu că fratele meu Dominic dorea foarte mult să facă pocăință, pentru a se sfinți astfel, după cum spunea el. În acest sens tatăl meu îmi povestea că venind câțiva de la Oratoriu ca să-l viziteze pentru că era bolnav la pat, au observat, fără să-și dea el seama, că ținea ascunse sub cearșaf pietre pentru a face astfel patul mai tare. Acest lucru tatăl meu mi-l povestea mustrându-mă pentru că mă plângeam că patul meu nu era suficient de moale" (S.P., p. 45).


Don Bosco veghea și-l ținea în frâu

      Și la Oratoriu unii știau că Dominic voia să "exagereze" în a face pocăință și că Don Bosco nu era deloc de acord. Iată mărturia plină de afecțiune a lui Francesco Cerruti și cea mai seacă a lui Michele Rua:
      Francesco Cerruti: "Dominic Savio a fost un înger în carne și oase. Am crezut mereu acest lucru din momentul în care l-am cunoscut. Nu am observat niciodată la el vreun fapt, nu spun indecent, dar nici măcar dezordonat, întrucât a fost mereu foarte cast atât în priviri, cât și în vorbe. Datorită multiplelor experiențe deosebite trăite alături de el, sunt convins că a mers în Paradis la fel de nevinovat ca și la botez. Știu că Don Bosco voia ca mortificările să fie mai ales interioare și nu permitea mortificări exterioare care ar fi putut dăuna sănătății și îndeplinirii îndatoririlor proprii" (S.P., p. 114).
      Michele Rua: "Dacă Dominic Savio nu a căzut în adevărate excese, se datorează atenției deosebite acordată de Don Giovanni Bosco, care cunoscând spiritul lui de pocăință, se informa adesea despre sănătatea lui și despre modul în care se hrănea și se odihnea" (S.P., p.114).


Dar cine l-a învățat pe Dominic anumite pocăințe?

      Cum de i-a venit în minte lui Dominic Savio că era necesar să facă pocăințe și mortificări care ar fi provocat suferință? A descoperit acest lucru citind "viețile sfinților" pe care Don Bosco le făcea să circule printre tinerii de la Oratoriu.
      Autorii din acea vreme, în acele cărți, ajunși la capitolul "pocăințe", exagerau cu plăcere. (Exact ca și astăzi, ajunși la acel argument, autorii sunt largi la mână). Don Bosco însuși, scriind despre sfântul Alois și ceilalți, nu era prea subtil. În Giovane Provveduto (manual de rugăciuni pe care Dominic îl avea în mână zilnic), la pagina 58, descria astfel Pocăințele Sf. Alois:
      "Deși viața Sf. Alois este un ansamblu al virtuților celor mai curate și mai sănătoase, la toate acestea se adăugă cele mai dure pocăințe. Pe când era încă un copil își chinuia trupul nevinovat cu posturi asidue. Toată hrana lui ajunsese să se reducă la greutatea de o uncie (circa 30 de grame). Se biciuia până la sânge; punea sub cearceafuri bucăți de lemn pentru a se chinui și în somn; sub haine ascundea pinteni de călărie pentru că nu avea cilicii; căuta cea mai mare incomoditate când stătea în picioare sau așezat, când mergea. Ba mai mult, dorința fierbinte de pocăință a mers atât de departe la Alois, încât fiind muribund a cerut cu lacrimi superiorului lui să fie biciuit fără milă din cap până în picioare în acel ultim ceas, dorință ce nui
s-a îndeplinit. I-a rugat de-asemenea, fierbinte, să fie măcar aruncat pe pământul gol și astfel să moară ca un adevărat pocăit din iubire pentru Acela care murise pentru el pe lemnul tare al crucii.
      Dacă Alois, principe delicat, cu o sănătate fragilă, curat și nevinovat făcea atâtea pocăințe, câtă confuzie nu va stârni oare pentru acei tineri care caută mii de pretexte pentru a fugi de orice prilej de a suferi cât de cât din iubire pentru acel Dumnezeu care atâta a pătimit pentru noi!
" (G. Bosco, op. cit., p. 582).
      Scriind această pagină, Don Bosco voia în mod evident să-i impresioneze și să-i conducă la pocăință pe tinerii nestăpâniți. În schimb, așa cum se întâmplă adesea, a fost luat ad litteram mai ales de cei mai buni, care chiar nu aveau nevoie de pocăințe.

 

 

Capitolul 16. Un ziar în sute de bucățele


Îngerul prin fereastră

      Cine privea cumințenia lui Dominic, o considera atât de naturală încât îi venea în minte: "Domnul l-a făcut așa". Dar cei care l-au cunoscut îndeaproape și s-au îngrijit de educația lui știu că în atitudinea lui era multă strădanie omenească, ajutat fiind și de harul lui Dumnezeu.
      Ochii lui erau foarte curioși și trebuia să facă eforturi considerabile de voință pentru a-și stăpâni curiozitatea. I-a spus de mai multe ori unui prieten: "Atunci când am decis să-mi stăpânesc cu totul privirea, la început m-am străduit foarte mult. Uneori aveam o durere de cap foarte mare ". Reținerea pe care și-o impusese a fost atât de mare, încât nici unul dintre cei care l-au cunoscut nu-și amintește să-l fi văzut să arunce chiar și numai o ocheadă care să iasă din limitele unei modestii riguroase. Obișnuia să spună: "Ochii sunt două ferestre. Prin ferestre trece ceea ce se permite, iar noi prin aceste ferestre putem face să treacă un înger sau un diavol și să-l facem pe unul sau pe celălalt să pună stăpânire pe inima noastră".


Un băiat străin și imaginile

      Într-o zi, s-a întâmplat ca un băiat străin imprudent să aducă la Oratoriu un ziar unde erau imagini obscene și contrare religiei. Un grup considerabil de băieți l-a înconjurat pentru a vedea acele imagini care l-ar fi făcut să roșească până și pe un păgân. Și Dominic a sosit în fugă, crezând că în acel grup se putea vedea ceva frumos. Când s-a apropiat însă, a făcut un gest de uimire, apoi aproape râzând, a luat ziarul și l-a rupt în sute de bucățele. Colegii lui au rămas plini de uimire. Se priveau unul pe altul fără să spună un cuvânt.
      Atunci Dominic a vorbit și le-a spus:
      - Vai de noi! Domnul ne-a dat ochii pentru a contempla frumusețea lucrurilor create de El, iar voi vă serviți de ei pentru a privi aceste obscenități inventate de răutatea oamenilor pentru a distruge sufletele noastre? Ați uitat ceea ce am învățat de atâtea ori? Domnul a spus că și numai printr-o singură privire ne putem mânji sufletul. Iar voi vă ațintiți privirea asupra unor imagini de acest fel?
      - Dar le priveam pentru a râde, s-a scuzat unul.
      - Da, da, pentru a râde. Și râzând astfel vă pregătiți să mergeți în iad. Veți râde și când veți avea dizgrația să cădeți în el?
      - Eu în acele imagini nu văd cine știe ce rău, spuse un altul.
      - Și mai rău. Asta înseamnă că ești deja obișnuit să le privești, iar această obișnuință te face și mai vinovat. O, Iov! O, Iov! Tu erai bătrân, un sfânt chinuit de o boală, aruncat printre gunoaie și chiar și în acele condiții ai făcut un legământ cu ochii tăi: să nu privești niciodată nimic indecent!
      La acele cuvinte toți au rămas muți și nimeni nu a mai îndrăznit să-l contrazică.
      Dominic nu dădea dovadă numai de prudență în privire, ci și în vorbire.


S-a înroșit tot la față

      Atunci când cineva vorbea, el nu întrerupea. De mai multe ori se oprea el din vorbă pentru a le permite altora să vorbească. Profesorii și superiorii lui afirmă că nu au fost niciodată nevoiți să-i spună "Taci!", la școală, în sala de studiu, în biserică, în timpul momentelor de studiu și de rugăciune oriunde se desfășurau acestea. Ba mai mult, dacă în acele locuri cineva îi dădea un ghiont sau îi spunea vreun cuvânt urât, știa să-și controleze dorința de a reacționa.
      Într-o zi îl invitase pe un coleg să se corecteze de un obicei urât. În loc să-i mulțumească, acela s-a aprins de mânie, l-a umplut de insulte, l-a luat la pumni și la șuturi. Dominic ar fi putut reacționa pentru că era mai mare și mai puternic decât el, însă a căutat răzbunarea creștinilor. S-a înroșit tot la față, asta da, dar a știut să-și înfrâneze mânia. I-a spus numai: "Te iert. Ai făcut rău. Nu-i trata și pe alții cum m-ai tratat pe mine".
      Mortificare în privire, mortificare în vorbire. Ce să mai spunem despre mortificarea pe care Dominic o dorea și pentru celelalte simțuri ale trupului? Mă limitez să povestesc câteva fapte.


Degerăturile care fac bine la suflet

      Iarna, suferea degerături la mâini. Dar chiar dacă simțea durere, nu a fost auzit niciodată plângându-se. Dimpotrivă, părea că-i face plăcere. "Cu cât sunt mai mari degerăturile cu atât vor face mai bine la sănătate", spunea referindu-se la sănătatea sufletului. Mulți dintre colegii lui au afirmat că în timpul zilelor foarte reci din timpul iernii mergea la școală cu pas regulat: atunci când avea ocazia, nu voia să renunțe să facă vreun sacrificiu. Un coleg de-al lui povestește: "În zilele reci, l-am văzut de mai multe ori cum se înțepa cu vreun ac, pentru a fi asemenea Domnului care a fost biciuit pentru noi".
      Acolo unde trăiesc mulți tineri, există mereu cineva care nu este niciodată mulțumit de nimic. Când se plânge că trebuie să meargă în biserică, când pentru că trebuie să stea în tăcere, când pentru ora la care trebuie să meargă la culcare, când pentru mâncarea care se pune pe masă. Nimic nu-i convine.
      Pentru superiori, aceștia sunt un adevărat chin, pentru că nemulțumirea unuia se transmite rapid la toți și toți ajung să fie iritați și nemulțumiți. Comportamentul lui Dominic era exact opus.
      Nu se plângea niciodată: nici pentru căldura din timpul verii, nici pentru frigul din timpul iernii. Fie că era cald fie că era frig, el era mereu vesel. Orice mâncare s-ar fi pus pe masă, era pe placul lui. Ba mai mult, fără să se dea de gol, găsea și în asta un mod de a face câte un sacrificiu.
      Când o mâncare era criticată de alții pentru că era prea fiartă sau prea crudă, nesărată sau sărată, el surâdea mulțumit. Spunea că era exact așa cum îi place lui.


"O bucată de pâine e un dar de la Dumnezeu"

      După ce ceilalți ieșeau din sala de mese, el rămânea să adune bucățile de pâine lăsate pe masă sau căzute pe jos. Le punea deoparte și apoi le mânca. Unii se mirau și el le răspundea glumind: "Nimeni nu mănâncă chifle întregi. Mai întâi trebuie să le rupi. Astea sunt deja rupte, deci toată munca economisită". Glumind astfel masca spiritul lui de sacrificiu.
      Dacă vreunul refuza ceva din al doilea fel de mâncare sau supa, era dispus să o mănânce el și nu făcea acest lucru din lăcomie. De fapt, era dispus să le ofere altora felul doi ce i se cuvenea lui.
      "De ce mănânci bucățile de pâine lăsate de alții? Nu ți-e scârbă?", l-a întrebat cineva. Iar el a spus: "Tot ce e în lume e un dar prețios de la Dumnezeu. Dar, după harul său, darul cel mai mare pe care Dumnezeu ni l-a făcut este hrana, cu care ne putem menține viața. De aceea nici cea mai mică bucățică de pâine nu trebuie risipită, trebuie să o folosim pentru a ne hrăni".
      Pentru Dominic era o plăcere să petreacă timpul oferind cele mai umile servicii celor bolnavi, să curețe încălțămintea, să perieze hainele, să curețe camera. Spunea: "Fiecare face ceea ce poate. Eu nu sunt în stare să fac lucruri mari, dar fac ce pot pentru a da slavă lui Dumnezeu. Și sper ca Dumnezeu, în infinita sa bunătate, să primească aceste umile fapte ale mele".
      În fiecare zi, am putea spune chiar, în fiecare moment, Dominic făcea fapte virtuoase. Suporta cu resemnare strădaniile și neplăcerile vieții, făcea acte de voință pentru a rămâne în locurile unde aerul era apăsător, își stăpânea privirea atunci când voia să se uite puțin primprejur, mânca și mâncarea care nu era pe placul lui și nu se revolta pentru ceea ce nu-i plăcea.
      Nu mai relatez alte fapte de acest fel, însă toate arată că Dominic avea un mare spirit de caritate și de mortificare și că știa să profite de orice prilej pentru a oferi cu iubire un sacrificiu lui Dumnezeu. Astfel devenea sfânt.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


"Tuberculosule!"

      Don Bosco scrie: "Cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Dominic știu că în atitudinea lui era multă strădanie omenească, ajutat fiind și de harul lui Dumnezeu".
Don Bosco, din păcate relatează prea puțin pentru a dovedi această afirmație a sa. Și uneori Dominic, pentru cel care citește doar paginile lui Don Bosco, pare a fi un "sfințișor fără efort", un "bibelou de zahăr". Din fericire, colegii lui de toate zilele, prin mărturiile depuse sub jurământ, afirmă că Dominic era cu totul altfel.
      Iată relatarea lui Francesco Cerruti:
      "În iarna anului 1857, câțiva se distrau aruncând bulgări de zăpadă în șopron, ba chiar în singurul loc de adăpost unde se afla o sobă veche, singura din Oratoriu, unde își puteau reveni după frig tinerii, mai ales aceia care erau la școala din Torino.
      Unul dintre ei, un ucenic, a intrat alergând și aruncând bulgări înăuntru, urmat de câțiva colegi. Dominic i-a spus acestuia cu toată bunăvoința: „Nu arunca aici înăuntru, știi că Don Bosco a interzis acest lucru aseară”. Colegul, care nu era prea bun, la aceste cuvinte l-a acoperit de insulte și de amenințări, dându-i în plus, mi se pare, câteva palme. Eu eram prezent și l-am văzut pe Savio cum s-a făcut roșu la față și a rămas liniștit și calm fără să spună măcar un cuvânt împotriva acelui coleg. Deși acesta îi spusese printre alte injurii: „Tuberculosule!”. Acest coleg, trimis la Oratoriul lui Don Bosco pentru ca acesta să-l facă să devină bun, a ieșit după câtva timp și în momentul de față ocupă una dintre principalele funcții din stat.
      Acest fapt dovedește, după părerea mea, că Dominic era impulsiv și că știa să se stăpânească prin virtute, așa încât acel farmec natural al său, calmul și blândețea lui, nu se datorau firii sale bune, ci erau rezultatul eforturilor pe care le făcea pentru a se învinge pe sine" (S.P., p. 282-283).
      Francesco Cerruti a depus această mărturie la 5 noiembrie 1908. Imediat după ce a fost cunoscută, s-a stârnit multă curiozitate pentru a se afla cine era acel băiat violent "care ocupă una dintre principalele funcții din stat".
      La această legitimă curiozitate a răspuns Cerruti însuși, într-o a doua mărturie depusă sub jurământ la 22 septembrie 1915. A relatat din nou faptul și a făcut cunoscut numele vinovatului: Rattazzi (S.P., p. 219). Giovanni B. Francesia a completat știrea într-o scrisoare adresată Mons. Salotti, Procuratorul Cauzei: "Rattazzi, nepot al renumitului ministru Urbano Rattazzi, îl lovise pe Savio". Funcția pe care o ocupa în acel moment era cea de "Ministru al Casei Regale".


"Dominic Savio m-a zgâriat"

      O altă trăsătură a lui Dominic Savio este evidențiată de o întâmplare relatată de Don Cojazzi în cartea sa, Domenico Savio. Un ragazzo che sapeva volere (Ed. Paoline).
      "Mons. Paolo Rostagno, episcop de Ivrea, aflând că pregăteam o scurtă biografie a lui Savio, mi-a scris la 19 noiembrie 1949 : Defunctul paroh de Volpiano, Mons. Francesco Vaschetti, un preot foarte distins, obișnuia să le spună vicarilor săi: în ceea ce-l pe privește Dominic Savio, colegul meu de la Oratoriul din Valdocco, voi depune mărturie în procesele informative că o dată, într-un moment de ceartă, m-a zgâriat. Avea un caracter vioi, uneori impetuos și își susținea părerile. După aceea îi părea rău. Lucra în mod minunat cu sine" (COJAZZI, op. cit., p.119).
      Era în imediata apropiere a beatificării lui Dominic Savio și acest episod inedit, care modifica destul de mult figura tradițională a lui Dominic, a tulburat monseniori de la Roma și pe superiorii salezieni.
      Dar adevărații istorici zâmbeau. Don Vaschetti fusese chemat să depună mărturie sub jurământ la procesul ordinar, la 3 februarie 1909, și nu povestise acel episod. Presupunând că l-ar fi povestit vicarilor săi, ce valoare ar putea avea o mărturie care nu este depusă sub jurământ și la mâna a doua? Episodul a fost povestit de Vaschetti, colegul lui Dominic, vicarilor săi. Unul dintre aceștia (Don Nicolao Milone) îl povestise Mons. Rostagno. Acesta l-a scris lui Don Cojazzi, iar Don Cojazzi (povestind știa să dramatizeze) l-a relatat în cartea sa. Oare câte retușări o fi suferit trecând de la unul la altul?
      Mons. Rostagno (pentru a confirma aceste îndoieli) s-a simțit obligat să scrie o a doua scrisoare, datată la 24 februarie 1954. A fost publicată în revista condusă de Michele Molineris, Tempio di Don Bosco, și afirma:
      "Mi se pare că Don Cojazzi nu l-a reprodus bine în toată exactitatea sa. Vaschetti, pe atunci un băiat ca și el și nu mai puțin vioi, se certase din pricina câștigării jocului. Tenace în a-și susține punctul de vedere, deși greșise puțin, l-a împins pe Dominic Savio. Mai mic și mai puțin robust, Dominic a căutat să se apere și l-a respins cu energie zgâriindu-l ușor la mână. După o scurtă bombăneală reciprocă, Dominic a alergat la Don Bosco ca să ceară iertare pentru greșeala comisă... Don Bosco a trimis să fie chemat Vaschetti și s-au împăcat..." (MOLINERIS, Nuova vita..., p.163).
      Chiar dacă mărturia rămâne de mâna a treia (Vaschetti-Milone-Rostagno) și nu are desigur valoarea unei mărturii depuse sub jurământ, ca și cea a lui Don Vaschetti și a altor martori direcți, faptul relatat suscită simpatie față de Dominic: nu e un "bibelou de zahăr", ci un băiat care lucrează la propria persoană, care caută să-și stăpânească temperamentul vioi și iute.


Apa proaspătă a zidarilor

      Un episod necunoscut și foarte uman din viața lui Dominic a fost relatat de istoricul salezian Eugenio Ceria într-o conferință ținută la 9 februarie 1950 studenților de la teologie din Torino, și apoi relatat de Bollettino Salesiano, la 15 iunie a aceluiași an.
      "Mi l-a povestit nonagenarul Don Francesia, care în acea vreme a lui Dominic Savio era un tânăr cleric. Într-o zi Dominic a rămas la pat deoarece avea febră. După-amiază, Don Bosco a mers să-l viziteze și l-a încurajat cu amabilitatea lui. Apoi, la plecare, l-a întrebat dacă dorea ceva. Dominic a răspuns:
      - Aș vrea să beau apă proaspătă din mistria zidarilor.
      Erau zidari în casă. (Poate că lucrau pe acoperiș, în fața infirmeriei, iar Dominic îi vedea bând apă proaspătă pe care o luau dintr-o găleată cu mistria de aramă, așa cum se obișnuia pe atunci în Piemonte).
      Oare a râs Don Bosco? Nu. A înțeles că era dorința unuia care ardea datorită febrei. Ce a făcut? Ieșind din cameră, după puțin timp a reintrat ținând în mâini recipientul plin de apă și, apropiindu-se de bolnav, i l-a dat. Dominic a băut pe săturate" (B.S., 15 iunie 1950, p. 2).
      Relatând faptul, Molineris comenta: "Mistria de aramă cu fundul plat, cu care cel care vrea să-și potolească setea ia apă din găleată, se folosește și astăzi în locuri unde nu ajunge apa potabilă... Dominic dorea să se servească de acel instrument utilizat în familie pentru acea prospețime pe care metalul o dă apei, când îl apropii de buze. Iar Dominic avea într-adevăr nevoie de răcoare" (MOLINERIS, op. cit., p. 237).

 

 

Capitolul 17. Societatea Neprihănitei


Munca la un proiect

      Viața lui Dominic Savio a fost un îndelungat dialog plin de iubire cu Preasfânta Fecioară Maria. O ruga, o invoca în orice situație. În 1854, papa a proclamat ca adevăr de credință Neprihănita Zămislire a Mariei. Dominic dorea foarte mult ca printre noi să rămână neuitată această cinstire a Maicii Sfinte proclamată de Papa. "Aș vrea să fac ceva în cinstea Mariei, spunea el. Dar aș vrea să fac cât mai repede, pentru că mă tem că nu voi mai avea timp".
      S-a apucat să lucreze la acest proiect. A ales câțiva prieteni printre cei mai de încredere și i-a invitat să se unească pentru a forma un grup numit „Societatea Neprihănitei”.
      Scopul era acela de a dobândi ocrotirea măritei Maici a lui Dumnezeu în timpul vieții și mai ales în ceasul morții.
      Dominic propunea două mijloace pentru a dobândi această ocrotire: Împărtășania frecventă și animarea sărbătorilor Maicii Domnului.
      În colaborare cu prietenii săi a scris un regulament, iar după corecturi și discuții l-a citit împreună cu ei în fața altarului Preasfintei Fecioare Maria la 8 iunie 1856 (mai erau 9 luni până la moartea lui).
      Eu transcriu acel regulament, gândindu-mă că ar putea fi de folos altor tineri care vor să-l imite pe Dominic. Iată conținutul acestuia:


21 de articole pentru un regulament

       "Noi Dominic Savio… (urmează numele celorlalți colegi) pentru a fi siguri în viață și când murim de ocrotirea Preasfintei Fecioare Neprihănite și pentru a ne dedica cu totul slujirii ei sfinte, în ziua de 8 a lunii iunie, după ce ne-am spovedit și am primit Împărtășania, hotărâți să avem față de Măicuța noastră o devoțiune filială și constantă, făgăduim în fața altarului Ei și cu consimțământul Directorului nostru spiritual, că vrem să-l imităm atât cât ne vor permite puterile pe LUIGI COMOLLO. (Luigi Comollo se născuse la Cinzano în 1818, fusese coleg de seminar al lui Don Bosco la Chieri și murise în 1839, respectat de toți ca un tânăr sfânt. Don Bosco publicase viața lui.) Așadar făgăduim:
      1º Să respectăm cu strictețe regulile casei.
      2º Să-i ajutăm pe colegii noștri avertizându-i cu iubire și îndemnându-i la bine cu cuvinte bune, dar mai mult prin exemplul nostru bun.
      3º Să dăm valoare fiecărei clipe.
Pentru a ne ajuta reciproc să fim perseverenți în viața creștină, îi prezentăm acest regulament Directorului nostru.

      Art. 1. Vom fi deosebit de ascultători față de superiorii noștri, cărora ne supunem cu încredere deplină.
Art. 2. Împlinirea propriilor îndatoriri va fi prima și deosebita noastră grijă.
      Art. 3. Iubirea reciprocă va uni sufletele noastre și ne va face să-i iubim pe frații noștri fără deosebire. Îi vom mustra cu gingășie atunci când ni se va părea util.
      Art. 4. Vom alege o jumătate de oră pe săptămână pentru a ne reuni și, după ce-l vom invoca pe Duhul Sfânt, făcând o scurtă lectură spirituală, vom vorbi despre progresele Societății.
      Art. 5. Ne vom avertiza personal în legătură cu acele defecte de care trebuie să ne corectăm.
      Art. 6. Vom avea grijă să evităm între noi orice neplăcere indiferent cât de mică ar fi, suportând cu răbdare pe colegii și persoanele care ne supără.
      Art. 7. Nu este stabilită nici o rugăciune specială, deoarece timpul care ne rămâne după ce ne-am îndeplinit îndatoririle noastre, fiecare îl va dedica acelor lucruri care i se vor părea mai utile pentru sufletul său.
      Art. 8. Cu toate acestea admitem următoarele:

A - Ne vom apropia de sfintele sacramente cât de des ni se va permite.
B - Vom primi Împărtășania în toate duminicile, sărbătorile de poruncă, toate novenele și solemnitățile Preasfintei Fecioare și ale Sfinților Patroni ai Oratoriului.
C - În timpul săptămânii ne vom îngriji să primim Împărtășania joia, exceptând atunci când suntem împiedicați din pricina vreunei ocupații serioase.

      Art. 9. În fiecare zi, mai ales în recitarea Rozariului, îi vom recomanda Mariei grupul nostru și o vom ruga să ne ajute să perseverăm în bine.
      Art. 10. Vom căuta să facem în fiecare sâmbătă o rugăciune sau un act de viață creștină în cinstea Neprihănitei.
      Art. 11. Vom avea o conduită exemplară în rugăciune, la lectură și în timpul Liturghiei, la studiu și la școală.
      Art. 12. Vom asculta cu venerație Cuvântul lui Dumnezeu și vom reflecta asupra lui.
      Art. 13. Vom evita orice pierdere de timp, fără a ne deda vreodată leneviei, izvor de ispite.
      Art. 14. După ce ne-am împlinit îndatoririle școlare, vom consacra ceasurile rămase libere ocupațiilor utile, precum lecturilor instructive și creștine sau rugăciunii.
      Art. 15. După masă, după școală și după studiu, vom face recreație.
      Art. 16. Ne vom îngriji să le facem cunoscut superiorilor noștri orice ar putea ajuta comportamentul nostru creștin.
      Art. 17. Ne vom îngriji să nu cerem prea multe permisiuni, întrucât unul dintre scopurile noastre este respectarea cu exactitate a regulilor casei, care devin prea des inutile din pricina prea multor permisiuni.
      Art. 18. Vom accepta mâncarea pe care o primim la masă fără să ne plângem. Îi vom convinge și pe ceilalți să nu se mai plângă.
      Art. 19. Cine va dori să facă parte din grupul nostru, va trebui înainte de toate să-și purifice conștiința prin sacramentul Spovezii și să se hrănească cu Euharistia, apoi să dea dovadă de bună conduită timp de o săptămână, să citească cu atenție aceste reguli și să-i promită lui Dumnezeu și Preasfintei Fecioare Maria Neprihănită că le va respecta.
      Art. 20. În ziua admiterii lui, frații se vor apropia de sfânta Împărtășanie rugându-l pe Dumnezeu să-i dea colegului lor perseverență, ascultare și iubire adevărată față de Dumnezeu.
      Art. 21. Societatea este pusă sub ocrotirea Neprihănitei Zămisliri, al cărui nume îl vom avea și vom purta medalia ei. O sinceră, filială, nelimitată încredere în Maria, o deosebită gingășie față de ea, o devoțiune constantă, ne vor face superiori oricărui obstacol, tenaci în rezolvări, rigizi față de noi înșine, iubitori față de aproapele și preciși în toate.
      În plus, îi sfătuim pe frați să scrie preasfintele nume ale lui Isus și Maria mai întâi în inimă și în minte, și apoi pe cărțile și obiectele lor.
      Directorul nostru este rugat să examineze aceste reguli și să ne spună părerea sa, asigurându-l că toți depindem cu totul de voința lui. El va putea face în regulament modificările pe care le va considera oportune.
      Iar pe sfânta Maria o rugăm să binecuvânteze eforturile noastre, pentru că inspirația de a da viață acestei societăți a fost în întregime a ei. Ea să facă să înflorească speranțele noastre și să ne împlinească dorințele. Noi, învăluiți în mantia ei, întăriți de ocrotirea ei, vom înfrunta furtunile vieții și vom depăși ispitele celui rău. Mângâiați de ea vom fi adevărați prieteni ai colegilor noștri, mulțumirea profesorilor, fiii ei iubiți. Dacă Dumnezeu ne va dărui harul să-l putem sluji ca preoți, vom munci cu toate puterile noastre, cu cel mai mare zel, lipsindu-ne de încrederea în noi și încredințându-ne în ajutorul său. Iar după această vale de lacrimi, mângâiați de prezența Mariei, vom putea primi în ceasul de pe urmă răsplata pe care Dumnezeu o are pregătită pentru cine îl slujește cu iubire".


Condițiile lui Don Bosco

      Directorul Oratoriului (Don Bosco) a citit regulamentul vieții și l-a examinat cu atenție. În cele din urmă l-a aprobat cu următoarele condiții:
      1. Lucrurile expuse sunt promisiuni, nu jurăminte.
      2. Nu obligă sub pedeapsa păcatului.
      3. În reuniuni, să se ia angajamentul pentru o anumită faptă de caritate, precum catehizarea vreunui copil neștiutor, asistența, curățenia în biserică.
      4. Să se împartă zilele săptămânii între cei care fac parte din grup, așa încât în fiecare zi să fie cineva care se împărtășește.
      5. Să nu se adauge nici o rugăciune specială fără permisiunea superiorilor.
      6. Să se indice ca scop final: răspândirea iubirii față de Preasfânta Maria Neprihănită și față de Preasfântul Sacrament.
      7. Înainte de a fi acceptat, fiecare să citească viața lui Luigi Comollo.


Un orfan foarte bun prieten al lui Dominic

      În 1878, publicând cea de a cincea ediție a Vieții tinerelului Dominic Savio, Don Bosco a adăugat la acest punct o pagină: un portret scurt al lui Giuseppe Bongiovanni, care a fost un prieten foarte bun al lui Dominic. Îl transcriem.
      Unul dintre aceia care l-au ajutat cel mai eficient pe Dominic Savio la înființarea Societății Neprihănitei și la redactarea regulamentului, a fost Giuseppe Bongiovanni. Rămas orfan de tată și de mamă, fusese recomandat de o mătușă directorului Oratoriului (Don Bosco), care l-a primit cu iubire în noiembrie 1854. Avea 17 ani și a intrat în Oratoriu cu neplăcere, cu mintea plină de vise și de multe prejudecăți despre religie. Însă în el se vede clar lucrarea harului dumnezeiesc: în scurt timp s-a atașat mult de casă și de superiori. Puțin câte puțin și-a schimbat ideile și cu voință a început să trăiască o viață foarte bună de tânăr creștin. Dotat cu multă inteligență și cu o mare ușurință în a învăța și-a continuat studiile cu rezultate optime. A terminat cu o rapiditate deosebită studiile clasice. Dotat cu o fantezie vie, avea o mare abilitate în a compune poezii în italiană și în dialect piemontez. În conversațiile familiare improviza versuri spre veselia prietenilor, în scris însă compunea poezii frumoase dintre care multe au fost publicate, precum cea în cinstea Mariei Ajutorul Creștinilor, care a devenit un cântec religios cântat în Oratoriu: Salve, Salve, pietosa Maria….
      A început studiile pentru a deveni preot și s-a dovedit un seminarist credincios Domnului și un apostol printre colegii săi. A fost hirotonit în 1863 și și-a început slujirea cu multă fervoare.


„Micul cler” al lui Giuseppe Bongiovanni

      Avea o voce slabă, dar cu toate acestea predicile sale erau plăcute pentru frumusețea lucrurilor pe care le spunea și pentru vivacitatea expunerii. Era ascultat cu multă plăcere și făcea mult bine.
      După ce l-a ajutat pe Dominic Savio (cu care era foarte bun prieten) să înființeze Societatea Neprihănitei, a înființat cu permisiunea lui Don Bosco o altă Societate: cea a Preasfântului Sacrament. Avea scopul de a suscita printre tineri iubirea față de Isus Euharistic și de a pregăti pe cei mai buni elevi pentru slujirea ordinelor sacre. A format astfel un „mic cler” care a dat măreție și har sărbătorilor noastre. Când era preot, a continuat să lucreze cu rezultate optime pentru această Societate. Se poate spune că dacă Congregația Saleziană a dat curând Bisericii un mare număr de preoți, acest lucru se datorează în mare parte muncii și ostenelii lui Giuseppe Bongiovanni. Din „micul cler” s-au născut vocații preoțești extraordinare.
      În 1868 se apropia timpul consacrării marelui Sanctuar al Mariei Ajutorul Creștinilor, construit la Valdocco. Don Bongiovanni s-a dăruit cu totul pregătirii fiecărui lucru necesar pentru consacrare. A pregătit în mod deosebit Micul Cler pentru a-și îndeplini rolul cu demnitate în timpul sărbătorii și a celor opt zile de celebrări sacre care urmau. Îndemnat de o iubire arzătoare față de Maica Domnului, nu a pregetat să muncească, să ostenească și să trudească, mai ales în ziua ajunului, 8 iunie 1868. Fecioarei Maria i-au fost plăcute, cu siguranță, acele jertfe și i-a pregătit o răsplată mare. Mai întâi însă a permis ca Don Bongiovanni să fie pus la o grea încercare.


Prima și ultima Liturghie la Sanctuar

      La 9 iunie, în ziua sărbătorii, Don Bongiovanni s-a îmbolnăvit și nici măcar nu s-a putut ridica din pat. În zilele următoare boala s-a agravat, dar Don Giuseppe a suportat totul cu resemnare. Pregătise cu multă iubire acele sărbători și dorea să poată celebra Liturghia măcar o dată în noul Sanctuar. A cerut acest lucru Maicii Domnului ca pe un har. Duminica următoare s-a simțit mai bine și a putut celebra sfânta Liturghie unde și cum dorea, cu o bucurie imensă în suflet. După Liturghie i-a spus unui prieten al său: "Sunt mulțumit! Acum pot să spun cuvintele Evangheliei: Acum liberează, Doamne, pe Robul tău în pace!". Și așa a fost. Simțind cum îi slăbesc puterile, s-a întors în pat și nu s-a mai ridicat. Miercurea următoare (ultima din cele opt zile de sărbătoare) s-a celebrat Liturghia pentru toți binefăcătorii decedați.
      După-amiază, tinerii elevi din școlile saleziene care veniseră să participe la sărbătoare au plecat spre casele lor.
      O oră mai târziu preotul Giuseppe Bongiovanni a primit Viaticul și, asistat de Don Bosco și înconjurat de un cerc de prieteni foarte buni, a murit în numele Domnului. A mers să vadă cum este sărbătorită în Cer Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, iubită de el cu atâta gingășie.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Dominic Savio și Giuseppe Bongiovanni

      Există o anumită discuție istorică în ceea ce privește modul în care a luat ființă Societatea Neprihănitei, care a fost încercarea generală a Congregației Saleziene și care, atât timp cât a supraviețuit, a fost rezerva inepuizabilă a vocațiilor saleziene și preoțești.
      Fără a pretinde rezolvarea problemei, redau (pe lângă mărturiile depuse sub jurământ pe care le enumăr mai jos) cuvintele lui Giovanni B. Francesia, care a făcut parte din ea (așa cum rezultă din procesele verbale) încă de la primele reuniuni. El a scris o scurtă viață a lui Giuseppe Bongiovanni, colegul lui Dominic despre care Don Bosco vorbește în a doua parte a capitolului. Înainte de a intra în Oratoriu, Bongiovanni a avut o viață aventuroasă și boemă. Avea o imaginație vie, dovedea talente de comediograf și poet diletant. La Oratoriu, după primele dificultăți, a devenit un prieten de nedespărțit al lui Dominic Savio. Fiind cu șase ani mai mare decât el, a știut să pună în mod concret în practică ideile entuziaste pe care le avea Dominic, chiar și ideea de Societate a Neprihănitei.
      "A fost un mare noroc pentru el – scrie Francesia – că l-a avut alături pe virtuosul Dominic Savio și că a făcut împreună cu el primele probe la școala gimnazială. Pot să spun că dacă Dominic Savio era mintea, Bongiovanni era mâna… Cei din Oratoriu se gândeau la apostolatul micilor ștrengari. Într-adevăr, Dominic Savio a fost cel care a vorbit cu Don Bosco despre acest lucru și a introdus Societatea Neprihănitei care a făcut atâta bine printre noi. Bongiovanni a fost redactorul articolelor organice (regulamentul) și a fost secretarul născut și, aș zice, perpetuu al acesteia" (FRANCESIA, Memorie di Salesiani defunti, C. Benigno C., 1904, p. 24 ș.u.).


Mărturii depuse sub jurământ despre Societatea Neprihănitei

      Michele Rua: "Despre iubirea sa față de ascultare și față de respectarea regulilor Casei există o dovadă clară întrucât a stabilit împreună cu un coleg al său instituirea Societății Neprihănitei Zămisliri" (S. P., p. 110-111).
      Giovanni Cagliero: "Dominic Savio, însuflețit de zelul său arzător pentru binele colegilor, a ales pe câțiva dintre cei în care avea mai mare încredere, printre care Giuseppe Bongiovanni, și i-a invitat să i se alăture pentru a stabili instituirea Societății Neprihănitei… Această Societate, din care am făcut parte și eu, avea printre scopurile principale, pe lângă devoțiunea față de Preasfânta Fecioară, pe cea de a avea grijă de colegii mai puțin buni, împrăștiați și care se îngrijeau prea puțin de pietate, pentru a-i împiedica să săvârșească răul și a-i îndemna la bine" (S. P., p. 58-59).
      Angelo Amedei: "Opera principală realizată de Dominic Savio în anii în care a fost la Oratoriu, a fost înființarea Societății Neprihănitei, cu scopul de a promova Împărtășania zilnică și de a veghea asupra colegilor mai puțin harnici și îndărătnici la bine. În această operă a fost ajutat de unii ucenici, printre care Celestino Durando și Giuseppe Bongiovanni. Primul președinte al Societății a fost clericul Michele Rua, de la care am învățat de multe ori despre acest act de zel al tânărului Savio și despre înflorirea Societății nu doar în Oratoriu, dar și în alte case saleziene, în care este păstrată ca un mic seminar al viitoarelor vocații saleziene" (S. P., p. 73-74).


Alți băieți la Torino

      Când Dominic a înființat Societatea Neprihănitei, în casa Oratoriului erau 170 de băieți: copii buni, obișnuiți, care căutau doar să învețe o meserie sau să studieze pentru a ieși din sărăcia periferiei, și copii obraznici. Acestora din urmă li s-a dedicat „asociația” Neprihănitei, pentru a-i face mai buni. Dominic era uneori gata să-și piardă răbdarea cu Don Bosco pentru că în curtea Oratoriului veneau și copilandri care vorbeau urât, tinerei care țineau discursuri împotriva preoților și a religiei.
      Don Bosco, care cunoștea periferia orașului Torino mai bine decât Dominic, îi spunea: "Ai răbdare!". El știa că Oratoriul său era o mică insulă înconjurată de mizerii materiale și morale. Știa că prin oraș umblau sute și sute de alți băieți, fără o meserie și fără familie, dispuși la orice pentru a supraviețui.
      Poate că ar fi bine să cunoaștem povestea vreunuia dintre acești băieți "normali" de la periferie, care în cele din urmă au ajuns „normali” în Oratoriu, dar la Reformatoriu. Doar ca să ne facem o idee mai clară despre băieții din acel timp, iau povestea dintr-un studiu al lui Roberto Audisio din Torino e Don Bosco, îngrijit de G. Bracco.


Raimondo R. și patru găini moarte

      Reformatoriul din Torino era numit „Generala” și se afla pe strada Torino-Stupinigi. Era dotat cu 320 de celule pentru o persoană, laboratoare, o aulă școlară pentru o sută de elevi, capelă și camere de locuit pentru personal.
      Raimondo R. a fost închis aici când avea doisprezece ani, în 1846, deoarece fusese prins "cu un pachet ce conținea patru găini moarte, a căror proveniență nu a știut să o indice". "Povestea lui – scrie Roberto Audisio – este asemănătoare cu a multor colegi de pedeapsă. Analfabet, fără o meserie; mama e moartă, tatăl este „colector ambulant de fier vechi”. L-au arestat prima oară când avea opt ani, când
l-au prins „dormind sub porticurile din Piața Palatului Civic”. În zadar i-au dat o „pedeapsă bună” (câte lovituri au primit acești sărmani băieți!). După două luni a fost condamnat întrucât era „leneș, vagabond și suspect de furturi; obișnuiește să fure vin din Piața Carlina”. A ispășit aceste vinovății cu un an de arest (la vârsta de 8-9 ani!) în închisoarea din Saluzzo, unde „deținuții nu erau împărțiți, ci ținuți toți laolaltă, fără distincție după vârstă sau delict”. Contactul zilnic cu răufăcători înrăiți a constituit „școala sa de contaminare morală”, dar nu și de abilitate: șase condamnări în doi ani, din ziua în care a ieșit din galeră. Era arestat mereu pentru furt, „ca fugit din casa părintească”, „ca vagabond și cerșetor, obișnuit fiind să se alăture iremediabililor”... Tocmai de aceea l-au trimis în casa de corecție a „tinerilor iremediabili”" (p. 110s).
      Opera de reeducarea este condusă de abatele Charles Fissiaux, care cu cuvinte urâte și desigur foarte departe de spiritul creștin, descrie astfel într-un raport pe acel tânăr de doisprezece ani: "Membrele slăbite din cauza sărăciei și a viciului, insecte dezgustătoare în păr, trupul bolnăvicios și acoperit cu zdrențe. Din paliditatea feței, din prostia și din lenevia facultăților morale și fizice, se pot judeca devastările săvârșite în acest schelet uman de deprinderile vicioase, de plăcerile păcătoase, de distracțiile criminale" (p. 110). Toate aceste lucruri, abatele le vede într-un copil de doisprezece ani măcinat de foame și de bătăi. Don Bosco, cu Oratoriul său puțin cam „haotic”, care-l făcea să-și piardă răbdarea chiar și pe un sfințișor ca Dominic Savio, nu a fost un super-om, dar trebuia să pui o mie de oameni ca abatele Fissiaux, unul peste altul, ca să ajungă la nivelul lui Don Bosco.


Luigi G., internat la cererea tatălui

      "Tatăl lui Luigi s-a „dezgustat” de fiul său: „dat afară din școlile comunale din Dora”, deoarece era un „exemplu rău pentru colegi”; izgonit din Albergo di Virtù „din cauza comportamentului său condamnabil”; „încredințat unui croitor, căruia i-a dat dovadă de rea-voință în a se deda muncii”, a fost dat afară. Un asemenea derbedeu ar trebui supus unui control familiar sever și asiduu, dar părintele său, un vânzător în librărie cu un salariu relativ mic și văduv, întreținea doi copii mici la o doică și dispunea de prea puțin timp pentru a se dedica educării fiului întâi născut" (p. 115).
      Tatăl așadar, face uz de dreptul recunoscut de articolul 214 al Codului Civil: un părinte care are „motive serioase de dezgust din cauza conduitei fiului” poate cere ca acesta să fie internat în casa de corecție. Este în martie 1847.
      "Așadar, e mai bine să fie încredințat „grijilor caritabile ale distinsului abate Fissiaux, unde: cea mai mică neascultare a ordinelor unui superior costa opt zile la celula obscură, o nișă unde deținutul „din cauza imposibilității de a se mișca era constrâns să stea aproape constant la pat”; cine rostește un singur cuvânt în timpul lucrului nu mai face recreație; pentru cei care neglijează să se spele pe mâini sunt gata doze bune de „munci de pedeapsă și trudă”.
      De câte ori, mai ales la început, imputatul Luigi G. s-a înfățișat dinaintea tribunalului intern prezidat de director!" (p. 116).
      Rezultatele acestei „reeducări” sunt înfricoșătoare: revolte interne în care educatorii erau atacați cu cuțitul. După ce iese din reformatoriu, fiecare este încredințat unui „patron”, care să continue să-l țină sub observație. Dar "pentru un „lemnar” care muncea „cu destul de mult profit și cu satisfacția patronului”, paisprezece băieți au încercat să se ascundă de poliție imediat după ce au trecut poarta Generalei; ultimii doi care au fost eliberați au ajuns „să părăsească patronajul”, primul ajungând delicvent, iar al doilea dedându-se la vagabondaj, fără să se mai aibă vești despre el" (p. 119).

 

 

Capitolul 18. Camillo, un pictor foarte tânăr


Trebuia să-i urmărească cu delicatețe pe „clienți”

      Toți erau prieteni cu Dominic. Dacă cineva nu ținea la el, cel puțin îl respecta pentru bunătatea lui. El știa să cadă de acord cu toți.
      Era atât de hotărât și de sigur în a face bine, încât Don Bosco l-a îndemnat să și-i apropie cu familiaritate pe unii tineri mai dificili, pentru a vedea dacă reușea să-i facă să devină mai buni. A început această acțiune în timpul recreațiilor, al jocurilor, vorbind despre tot felul de lucruri pentru a și-i face prieteni.
      Însă prietenii săi de încredere erau înscriși în Societatea Neprihănitei Zămisliri. Împreună cu ei, așa cum am spus, se reunea în întâlnirile spirituale și în biserică pentru a se ruga Maicii Domnului. Întâlnirile aveau loc cu permisiunea superiorilor, dar erau conduse și reglementate de tinerii înșiși. În aceste întâlniri și-i încredințau unii altora pe acei tineri care aveau nevoie să fie apropiați și asistați cu bunătate. Tânărul „încredințat” era numit „client”. Cine îl primea îl urmărea cu delicatețe, îl ocrotea de colegii violenți și folosea orice mijloc posibil pentru a-l face să devină un băiat bun. În timpul întâlnirilor se discuta și despre cum să se celebreze sărbătorile și novenele, și fiecare se angaja să se împărtășească în anumite zile din săptămână.
      Dominic se număra printre animatorii acestor întâlniri. Se poate spune că toți îl ascultau.
      Aș putea aminti mulți colegi ai lui Dominic care luau parte la aceste reuniuni. Dar ei sunt aici printre noi și poate că este mai bine să nu vorbim despre ei. Voi vorbi doar despre doi, pe care Dumnezeu i-a chemat în Paradis: Camillo Gavio din Tortona și Giovanni Massaglia din Marmorito.


„Pe chipul tău e melancolie”

      Camillo Gavio a trăit doar două luni printre noi, dar acest timp scurt a fost suficient pentru a lăsa în urma sa o sfântă amintire. Onestitatea și marele lui talent pentru pictură și sculptură, au îndemnat autoritățile municipale ale orașului său să-l ajute să vină la Torino și să frecventeze studiile artei sale. La Tortona suferise de o boală gravă. Când a venit la Oratoriu era doar convalescent. Era departe de casă, nu cunoștea pe nimeni dintre noii colegi și, îngândurat, îi privea pe cei care se jucau.
      Dominic l-a văzut și imediat s-a apropiat de el pentru a-l înveseli. Au avut exact următoarea conversație:
      - Dragul meu, nu cunoști încă pe nimeni, nu-i așa?
      - Da, într-adevăr, dar mă distrez privindu-i pe ceilalți jucându-se.
      - Cum te cheamă?
      - Camillo Gavio, din Tortona.
      - Câți ani ai?
      - Cincisprezece împliniți.
      - Pe chipul tău e melancolie. Ai fost bolnav?
      - Da, am fost foarte bolnav. Am avut o boală de inimă din cauza căreia era să mor și încă nu m-am vindecat complet.
      - Dar vrei să te vindeci, nu-i așa?
      - Nu prea mult. Vreau să fac voința lui Dumnezeu.
      Aceste ultime cuvinte au făcut să tresare inima lui Dominic. Camillo Gavio era un tânăr care înainta pe drumul sfințeniei. Cu o confidențialitate delicată a continuat:
      - Cine vrea să facă voința lui Dumnezeu, dorește să devină sfânt. Ai această dorință?
      - Da. Doresc foarte mult.
      - Bine. Vom mări numărul prietenilor noștri. Vei fi unul dintre aceia care iau parte la ceea facem pentru a deveni sfinți.
      - E frumos ceea ce spui. Dar ce trebuie să fac?
      - Îți spun în câteva cuvinte. Trebuie să știi că noi aici facem ca sfințenia să constezeîn a fi foarte veseli. Ne îngrijim doar să evităm păcatul, marele dușman care ne fură prietenia cu Dumnezeu și pacea inimii, și să îndeplinim cu exactitate îndatoririle noastre: să ne rugăm și să frecventăm sacramentele. Poți să începi chiar de azi să scrii în jurnalul tău cuvintele din Biblie: Slujiți-i Domnului cu bucurie!.


"Adio, Camillo!"

      Aceste cuvinte au fost o mare mângâiere pentru melancolia lui Camillo Gavio. A simțit o adevărată încurajare. Din acea zi a devenit prietenul de încredere al lui Dominic și tovarășul său în săvârșirea binelui.
      Dar boala din cauza căreia era să moară și de care nu se vindecase complet, a revenit după două luni. În ciuda îngrijirilor medicilor și ale prietenilor, s-a agravat tot mai mult. După ce a primit Sacramentele de pe urmă cu o mare liniște și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu la 29 decembrie 1855. (Don Bosco scrie greșit 30 decembrie 1956).
      Dominic a mers de mai multe ori să-l viziteze pe Camillo în timpul bolii. Se oferea să petreacă nopțile veghind alături de el, dar nu i s-a permis. Când a aflat că a murit, a vrut să meargă să-l vadă pentru ultima oară. Privindu-l în pacea morții, i-a spus impresionat: "Adio, Camillo! Sunt profund convins că ai zburat în Cer, de aceea, te rog, pregătește un loc și pentru mine. Îți voi fi mereu prieten și, atâta timp cât Domnul mă va lăsa în viață, mă voi ruga pentru odihna sufletului tău".
      Împreună cu ceilalți colegi a mers să se roage oficiul pentru răposați și s-a rugat și alte rugăciuni în timpul zilei. Apoi i-a invitat pe câțiva dintre cei mai buni colegi de școală să se împărtășească pentru el și chiar el s-a împărtășit de mai multe ori pentru odihna sufletului lui Camillo.
      Printre alte lucruri, Dominic le-a spus prietenilor săi: "Dragii mei, să nu uităm sufletul prietenului nostru. Eu sper că la această oră, are deja parte de gloria cerească; cu toate acestea, să nu încetăm să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Tot ceea ce facem acum pentru el, Dumnezeu se va îngriji într-o zi ca alții săfacă pentru noi".

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Giovanni Roda, un băiat dificil

      Don Bosco scrie despre Dominic: "Era atât de hotărât și de sigur în săvârșirea binelui, încât Don Bosco l-a îndemnat să și-i apropie cu familiaritate pe unii tineri dificili, pentru a vedea dacă reușește să-i facă să devină mai buni".
      Giovanni Roda era un băiat dificil. Trebuia să se descurce singur în viață și reușea, cu câte un ajutor. Pe Don Bosco l-a întâlnit în piața din Porta Palazzo. Mai întâi a mâncat alunele pe care acesta i le-a dat, apoi a răspuns la întrebările lui. I-a spus că nu mai avea nici mamă, nici tată; muriseră de holeră. I-a mai spus că aștepta acolo ca cineva să-l ia la muncă. La propunerea de a merge la Oratoriu pentru a învăța o meserie, mai întâi l-a privit cu suspiciune pe preot, apoi a acceptat. "Am mers după el ca un cățeluș", spunea. "Don Bosco mi l-a dat coleg pe Dominic Savio pentru a mă îndruma în primele zile și pentru a-mi arăta ce trebuia să fac. Aveam obiceiuri proaste, pe care le învățasem trăind abandonat, lipsit de o instruire și de educație. Primele zile le-am petrecut mai ales împreună cu Dominic, iar mai apoi am fost mereu obiectul atențiilor sale speciale și ale vegherii sale, aceasta fiind misiunea pe care i-o dăduse Don Bosco". Toate acestea, Roda le-a afirmat sub jurământ (Animavversioni, p. 29ss).
      În 1933, Papa Pius al XI-lea îl declara „venerabil” pe Dominic Savio, iar Giovanni Roda care avea 91 de ani, era prezent, în fața Papei. Unul dintre Superiorii Generali ai Salezienilor, Don Serié, era prezent și a povestit scena.
      "Giovanni Roda a îngenuncheat în fața Papei și, cu brațele deschise, a încercat să spună ceva, dar a fost cuprins de emoție. Pius al XI-lea, pentru a-l încuraja pe bătrânel, i-a pus cu iubire mâna deasupra capului, l-a ridicat și i-a spus:
      - Dumneavoastră l-ați cunoscut pe Dominic Savio?
      - Da, da, Sfinte Părinte. Era marele meu prieten și de o seamă cu mine. El era tare bun, în schimb eu… un sărman orfan…
      - Povestește-ne ceva. Nu ne grăbim.
      - Sanctitate, Don Bosco avea obiceiul să așeze alături de cei mai ștrengari pe cei mai buni, iar eu se pare că am fost destul de rău dacă în școală, în biserică, în sala de mese, peste tot, mi l-a pus alături pe Dominic, care mă urma ca un înger păzitor, mă ajuta și mă mustra. Avea o asemenea influență asupra noastră încât ascultam de el ca de un superior; era un adevărat apostol. Toți țineam la el și-i datoram lui orice tentă de bunătate. Într-o zi, în timpul recreației, îmi cer scuze Sfinte Părinte, mi-a scăpat un blestem. Mi-am dat cu mâna peste gură, dar îl spusesem deja. Colegii îl auziseră. Dominic s-a apropiat de mine și mi-a spus: "Ai uitat de propunerile noastre? Mergi imediat la Don Bosco, povestește-i ce s-a întâmplat. Este foarte bun, vei vedea că va rezolva totul. Eu între timp voi merge să mă rog pentru tine". Am mers imediat. Dar unde să-l găsesc pe Don Bosco? și l-am găsit în vorbitor înconjurat de niște domni. Needucat cum eram, m-am amestecat în grup. Don Bosco, surprins, mi-a spus: "Vezi, sunt ocupat, n-ai putea aștepta o clipă?". Acele persoane au crezut că am ceva urgent, s-au retras deoparte și au spus: "Ascultați-l, Don Bosco, noi vom aștepta.". Atunci m-am ridicat în vârful picioarelor și am spus la urechea bunului părinte: "Savio mă trimite la dumneavoastră pentru că am blestemat". Tremuram ca o frunză. Don Bosco nu m-a certat, dar am văzut pe chipul lui întipărindu-se o durere foarte profundă. Atunci am înțeles gravitatea vinovăției mele. Ochii aceia străpungeau inima. "Nu mai face, dragul meu fiu, nu mai face asta niciodată. Este o jignire adusă lui Dumnezeu, știi! Domnul nu te-ar binecuvânta. Vei merge în biserică și vei spune mulți Tatăl nostru și vei face de trei ori semnul crucii cu limba pe pământ". Am alergat în fața altarului, am recitat acei Tatăl nostru, am șters praful de pe jos, am privit împrejur și apoi, grăbit, am făcut de trei ori semnul crucii cu limba pe podea. Am plecat repede, ușurat, ca și cum mi s-ar fi luat o cărămidă de pe piept. Am uitat câți de Tatăl nostru am spus, dar cele trei cruci și privirea lui Don Bosco nu le-am uitat niciodată. Vă pot asigura Sfinte Părinte, am avut doisprezece fii și mulți nepoți, dar în casa mea nu s-a blestemat niciodată.
      Dragul bătrânel spusese totul dintr-o suflare. Papa îl ascultase interesat, în ciuda acelui du-te vino al nobililor de la curtea pontificală, care făceau aluzie la așteptarea nerăbdătoare a altor pelerini. Apoi spuse:
      - Fiecare fiu a fost un act de încredere din partea lui Dumnezeu, care s-a schimbat în binecuvântare. Domnul să vă păstreze în continuare sănătos. Vă dorim ca, așa cum v-ați bucurat pe pământ de prezența sfinților, să vă bucurați de ea și în paradis.”
      Giovanni Roda a murit în pace la Racconigi în 1939. Avea 97 de ani". (Redat de MOLINERIS, op. cit., p. 346ss).


Antonio Duina, "clientul" lui Dominic Savio

      Când Don Bosco le-a cerut băieților să scrie ce-și aminteau de Dominic Savio pentru a putea scrie Viața, a văzut că a ajuns pe masa lui de lucru și această foaie de hârtie, scrisă cu candoare și greșeli de ortografie. Autorul era un sărman ucenic, Antonio Duina.
      "Despre norocosul și colegul meu drag, Dominic Savio.
      Eu, Duina Antonio, am avut fericita șansă să fiu instruit de el în cele materiale.
      În primul rând el nu începea vreun lucru fără să-l laude și să-i mulțumească Domnului. Eu în tot timpul ce m-a instruit am știut mereu că tot ceea ce putea face pentru a mă face mai bun, făcea cu plăcere.
      Eu am ajuns să-l jignesc, dar el nu mi-a zis niciodată nimic, ba mai mult arăta mai multă bucurie, și acest lucru arată că nu se supăra să sufere vreo durere și vreo batjocură, pentru că știa că suferea pentru Domnul.
      Alte lucruri nu aș ști decât că într-o zi, pentru a merge la spital să viziteze un coleg de-al lui, bolnav, a venit acasă când toți mâncaseră deja și a fost constrâns să mănânce hrană rece, dar nu a putut vizita pentru că ajunsese târziu (nu a putut vizita bolnavul pentru că ajunsese în afara programului de vizite al spitalului, n. red.), cu toate astea a făcut efortul de a merge până acolo. DUINA ANTONIO" (S. P., p. 478-479).


După ce suna clopoțelul pentru cină

      Un alt "client" al lui Dominic Savio ne este descris de Francesco Vaschetti (prietenul care a fost "zgâriat" de Dominic). Iată cuvintele lui:
      "În timpul acestei ierni care a trecut (1856-57), după ce a sunat clopoțelul pentru cina clericilor, în acea vreme de recreație (cu jumătate de oră înainte de cină), Dominic lua pe câte un coleg în vreun loc liniștit, îi explica și-l punea să repete autorii traduși, într-un cuvânt îl punea să repete lecțiile. L-am întrebat pe colegul care primea de la el instrucțiuni, dacă lui Savio i se ceruse acest lucru, pentru că eu îl vedeam foarte implicat în acel serviciu. Dar mi s-a spus că era din pură caritate pentru a-i cuceri sufletul și a și-l face prieten... Cel pe care Dominic îl instruia îi era inferiorîn virtuți și în toate. El atestă că, atunci când erau vecini de pat, în fiecare dimineață, când îl vedea că doarme și că nu prea vrea să se scoale, îi spunea: să alunge lenea, să nu asculte tentațiile diavolului, ci mai degrabă cuvintele lui cu care îl avertiza ca un adevărat prieten. Spune, în fine, că mereu îi sugera să se încurajeze reciproc în a face bine, că voia să rămână prieten cu el până în Paradis" (P.S., p. 473-474).

 

Capitolul 19. Giovanni, prietenul care l-a făcut să plângă


Prieteni, aproape din același localitate

      Prietenia lui Dominic cu Giovanni Massaglia din Marmorito, o localitate nu prea departe de Mondonio, a fost mai îndelungată și mai intimă.
      Au sosit în același an în casa Oratoriului (Don Bosco greșește: Giovanni a intrat un an înaintea lui Dominic), erau din două localități vecine și doreau amândoi să se facă preoți, având o adevărată dorință de a deveni sfinți.
      Într-o zi Dominic i-a spus prietenului său:
      - Nu e suficient să spunem că vrem să devenim sfinți. Este necesar să ne angajăm să căpătăm calitățile necesare.
      - E adevărat, a răspuns Giovanni, dar noi facem ce putem, Dumnezeu va face restul: ne va da tot ceea ce ne este necesar pentru a deveni buni slujitori ai lui Isus.
      Venind timpul Paștelui, au făcut foarte bine "exerciții spirituale" cu alți tineri. Atunci când s-au terminat, Dominic i-a spus lui Giovanni:
      - Vreau să devenim prieteni adevărați, prieteni în cele sufletești. De aceea, de acum înainte trebuie să ne ajutăm în tot ceea ce poate contribui la binele nostru spiritual. Dacă tu vei observa la mine vreun defect, va trebui să mi-l spui, astfel mă voi putea corecta. Dacă vei observa vreun bine pe care l-aș putea face, spune-mi-l și-l voi face.
      - Bine, chiar dacă nu ai nevoie. Dar și tu trebuie să faci la fel pentru mine. Știi că la studiu și la școală sunt mai în urmă față de tine și risc să înfrunt pericole mai mari.
      - Să lăsăm deoparte complimentele și să ne facem bine unul altuia.
      Din acel moment, Dominic și Giovanni au devenit prieteni adevărați, iar prietenia lor a fost stabilă, pentru că a fost întemeiată pentru binele lor. Astfel, se întreceau în a se ajuta pentru a săvârși binele și a sta departe de rău.


Au început să râdă

      Când s-a încheiat anul școlar (1854-55) și au terminat examenele, tinerii au plecat în vacanță, fie cu părinții, fie cu vreo rudă.
      Unii dintre ei, dorind să se pregătească pentru examenele școlare și să poată participa mai ușor la Liturghie, la spovadă și la împărtășanie, au preferat să rămână la Oratoriu. Printre aceștia se număra și Dominic și Giovanni. Eu știam că erau așteptați cu multă nerăbdare de rude și că aveau mare nevoie să-și recupereze forțele consumate în timpul anului școlar. Așadar, le-am spus amândurora:
      - De ce nu mergeți să petreceți câteva zile în vacanță?
      În loc să răspundă au început să râdă. Atunci am spus:
      - Ce vreți să spuneți cu acest râs?
      - Știm că părinții noștri ne așteaptă cu plăcere, a spus Dominic. Și noi îi iubim și am merge cu plăcere. Dar știm că atâta timp cât se află în cușcă, canarul nu are libertate, dar este la adăpost de șoimii care l-ar putea ucide. Dimpotrivă, dacă iese din cușcă, zboară unde vrea, dar dintr-un moment în altul poate să cadă în ghearele șoimului atacator.
      Cântărind fiecare lucru în parte, am considerat că e bine să-i trimit pentru un timp oarecare acasă, spre binele sănătății lor. Au acceptat să asculte și au rămas numai atâtea zile cât li s-a cerut.
      Dacă aș vrea să scriu despre minunata conduită a lui Giovanni Massaglia, ar trebui să repet în mare parte lucrurile spuse despre Dominic Savio, al cărui imitator fidel a fost atâta timp cât a trăit.


Scrisoare către Dominic

      Se bucura de o bună stare de sănătate și dădea mari speranțe în continuarea studiilor. După ce a terminat clasa a cincea de gimnaziu, a susținut cu succes examenul pentru a deveni cleric seminarist. Dar veșmântul de cleric, atât de prețuit și de respectat de el, l-a putut purta numai câteva luni, datorită unei simple răceli cauzată de răcirea vremii. La început, nu vroia să întrerupă studiile, dar părinții, pentru a-l convinge să facă un tratament serios și pentru a-l obliga să se odihnească, l-au adus acasă. Tocmai în acest timp de ședere în familie i-a scris lui Dominic această scrisoare:

      Dragă prietene,

      Credeam că va trebui să petrec doar câteva zile acasă și apoi să mă întorc la Oratoriu. De aceea am lăsat acolo toate cărțile. Acum însă, îmi dau seama că va dura mai mult și că vindecarea bolii mele este tot mai nesigură. Medicul spune că sunt mai bine, dar mie mi se pare că mă simt mai rău. Vom vedea cine are dreptate. Dragă Dominic, mi-e tare dor de tine și de Oratoriu. Aici nu am comoditatea de a avea Liturghie și Împărtășanie. Mă mângâi gândindu-mă la acele zile în care ne pregăteam împreună pentru a ne apropia de sfânta Împărtășanie.
      Cu toate acestea sper că, deși suntem separați de spațiu, suntem uniți în spirit.
      De aceea, te rog, să mergi în sala de studiu și să cauți banca mea. Vei găsi câteva foi scrise și prin preajmă Kempis, adică Imitația lui Cristos. Îmi vei face un pachet din toate astea și mi-l vei trimite. Fii atent că acea carte este în latină; pentru că, deși îmi place traducerea în italiană, rămâne mereu o traducere. Îmi place mai mult să citesc originalul latin. M-am săturat să nu fac nimic, cu toate acestea medicul îmi interzice să studiez. Fac mulți pași în sus și-n jos prin camera mea și adesea îmi spun: Mă voi vindeca de această boală? Mă voi întoarce să-mi revăd colegii? Sau asta va fi pentru mine ultima boală? Răspunsul la toate aceste întrebări îl știe numai Dumnezeu. Cred că sunt gata să fac, oricum ar fi, sfânta și amabila lui voință.
      Dacă ai vreun sfat pentru mine, scrie-mi-l. Spune-mi cum te simți tu. Amintește-ți de mine în rugăciunile tale, mai ales atunci când faci sfânta Împărtășanie. Curaj, iubește-mă în Domnul și dacă nu vom putea trăi prea mult pe acest pământ, sper că într-o zi vom trăi fericiți, într-o companie dulce în Paradis.
      Salută-i pe prietenii noștri, mai ales pe confrații din Societatea Neprihănitei Zămisliri. Domnul să fie cu tine. Consideră-mă mereu al tău atât de iubitor,

GIOVANNI MASSAGLIA


Scrisoare către Giovanni

      Dominic a îndeplinit misiunea încredințată lui de către prietenul său și, trimițându-i ceea ce îi ceruse, a adăugat și următoarea scrisoare:

      Dragul meu Giovanni,

      Scrisoarea ta mi-a făcut plăcere, pentru că în sfârșit știu că ești încă viu. Într-adevăr, după plecarea ta nu am mai avut nici o veste despre tine și nu știam dacă pentru tine trebuie să mă rog Bucură-te Marie sau Odihna cea veșnică. Vei primi lucrurile pe care mi le-ai cerut. Trebuie doar să-ți atrag atenția că Kempis este un bun prieten, dar că asemenea oricărei cărți este moartă, nu se plânge dacă o lași în vreun colț. Este necesar să o cauți, să o scuturi, să o citești căutând să pui în practică ceea ce găsești în paginile ei.
      Ție ți-e dor de facilitatea pe care o avem aici în ce privește Liturghia și Împărtășania și ai dreptate. Când sunt la Mondonio am aceeași neplăcere. Eu încercam să suplinesc făcând zilnic o vizită la Preasfântul Sacrament, căutând să duc cu mine cât de mulți colegi. Pe lângă Kempis, citeam Comoara ascunsă în sfânta Liturghie, a fericitului Leonardo. Dacă vrei, citește-o și tu. Spui că nu știi dacă te vei întoarce la Oratoriu; însă și sărmanul meu trup e foarte slăbit, și totul mă face să prevăd că mă apropii cu pași mari de încheierea studiilor și a vieții mele. Oricum, facem așa: ne rugăm unul pentru altul, pentru ca amândoi să avem o moarte bună. Cel care va pleca primul în Paradis, va pregăti un loc pentru prietenul său și, când îl va vizita, îi va întinde mâna pentru a-l ajuta să intre în lăcașul ceresc.
      Dumnezeu să ne păstreze mereu în prietenia lui și să ne ajute să devenim sfinți, dar să devenim repede, pentru că mă tem că ne lipsește timpul. Toți prietenii noștri doresc cu nerăbdare reîntoarcerea ta la Oratoriu și te salută cu drag în Domnul.
      Iar eu cu iubire fraternă și cu afecțiune mă declar mereu al tău preaiubit prieten,

DOMINIC SAVIO

      (Conform lui Caviglia și Ceria, cele două scrisori au fost scrise pe la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie 1856).


Dominic a plâns câteva zile

      Boala tânărului Massaglia părea ușoară. De mai multe ori părea a fi pe deplin vindecat, dar imediat se îmbolnăvea din nou, până când aproape pe neașteptate a ajuns în pragul morții.
      "A avut timp, scria preotul Valfrè directorul său spiritual în timpul vacanțelor, să primească cu cea mai mare liniște sufletească toate mângâierile sfintei noastre religii catolice. A murit ca un drept care lasă lumea pentru a zbura spre Cer". (Era 20 mai 1856, după cum rezultă din registrele parohiale).
      La pierderea acelui prieten, Dominic a fost profund îndurerat. Deși era resemnat la voința lui Dumnezeu, l-a plâns timp de mai multe zile. Era pentru prima oară când vedeam acel chip îngeresc întristându-se și plângând de durere. Unica mângâiere a fost aceea de a se ruga și de aîndemna la rugăciune pentru prietenul decedat. A fost auzit exclamând: "Dragă Giovanni, tu ai murit și sper că ești deja în compania lui Camillo Gavio în paradis. Dar eu când voi fi cu voi în imensa fericire a cerului?".
      În puținele luni cât a mai trăit Dominic după moartea prietenului său, s-a rugat mereu pentru el. Nu putea participa la sfânta Liturghie, spunea el, sau să asiste la vreo celebrare fără a-i recomanda lui Dumnezeu sufletul aceluia care în timpul vieții îi făcuse atâta bine. Această pierdere a fost foarte dureroasă pentru inima sensibilă a lui Dominic și chiar sănătatea lui a fost afectată în mod serios.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Câteva informații în plus despre Giovanni Massaglia

      Marmorito, sătucul unde s-a născut Giovanni Massaglia, se află în provincia Asti și face parte, împreună cu Schierano și Primeglio, din comuna Passerano. Este la o distanță de șase kilometri de Mondonio.
      Giovanni Massaglia s-a născut la 1 mai 1838. Era așadar cu patru ani mai mare decât Dominic. Spre deosebire de ceea ce afirmă Don Bosco, Giovanni a intrat la Valdocco la 18 noiembrie 1853, cu un an înaintea lui Dominic. În primul an școlar a frecventat clasa a patra gimnazială, iar în al doilea, a început-o pe a cincea (în timp ce Dominic o frecventa pe prima).
      După vacanța din 1855 (în care a plecat oarecum obligat împreună cu Dominic) a dat în Seminar examenele pentru înveșmântarea clericală și a îmbrăcat uniforma clericilor, împreună cu Michele Rua, Giovanni Cagliero, Giovanni B. Francesia, Angelo Savio.
      Era sănătos, dar în iarna din 1855-56 a fost lovit de constipație (nume generic cu care, în acea vreme, erau indicate multe boli cauzate de frig). Întors în familie, a murit la 20 mai, la ora 10 seara. Avea 18 ani. (Cf. MOLINERIS, op. cit., p.165 ss; CAVIGLIA IV, p. 470 ss).


Bal public cu muzică

      Carlo Savio, coleg cu Dominic în școala din Mondonio, își amintește un detaliu deosebit din vacanțele de toamnă. Iată-l:
      "Îmi amintesc că Dominic a venit în vacanța de toamnă pentru sărbătoarea satului și, trecând prin piața unde era un bal public cu muzică, un coleg l-a luat de braț și a încercat să-l convingă să danseze, dar el s-a retras frumos și a plecat. Acest fapt l-am văzut eu însumi" (S. P., p. 209).


"Sărmanul meu trup e foarte consumat"

      Aceste cuvinte le scria Dominic lui Giovanni Massaglia la începutul lunii aprilie din 1856. Mai erau doar unsprezece luni până la moartea lui. Faptul că sănătatea lui se consumase tot mai mult, îl observa și dragul său prieten Francesco Cerruti, care stătea alături de el zi de zi. El avea să facă aceste două declarații, sub jurământ:
      "Dominic a demonstrat tărie mai ales în ultimii ani ai vieții când, deși slăbit și extenuat, își îndeplinea îndatoririle fără să spună vreodată un cuvânt de nemulțumire, ba dimpotrivă, arătând mereu o ilaritate constantă. Acest lucru îl atest... mai ales prin faptul că l-am cunoscut personal și i-am fost aproape în ultimele luni de viață" (S. P., p.277).
      "Cred că la slăbirea sănătății lui a contribuit în bună parte exactitatea, aș spune neobișnuită, pe care Dominic o avea în ceea ce privește îndatoririle sale, fapt pentru care de exemplu a fost văzut uneori aproape alergând, deși era obosit, pentru a ajunge la timp la școală (școala lui Don Picco) care era la o distanță de aproape un sfert de oră de Oratoriu" (S. P., p. 54).


Lucruri noi despre ultimul an de școală (1856-57)

      1. Notele mincinoase date de Giovanni Bonetti
      Giovanni Bonetti era cu patru ani mai mare decât Dominic, dar a intrat în Oratoriu o dată cu el și a frecventat aceleași cursuri. Don Bosco spunea despre el: "este un tânăr prețios" și nu greșea. Avea să devină un foarte bun preot salezian, excelent scriitor și Director spiritual al primei Congregații Saleziene.
      Dar în ce-l privește pe Dominic, Bonetti a săvârșit pentru mult timp o nedreptate care l-a făcut să sufere pe băiat. A povestit-o el însuși cu umilință, într-o "declarație" atașată la Procesul de beatificare.
      "Deși ceea ce relatez acum despre îngerescul Dominic Savio poate fi spre dezonoarea mea, voi povesti...
      În anul 1856-57, fiind coleg cu Savio, datorită vârstei mele înaintate am fost ales responsabil cu decuria, adică am fost destinat să-i fac pe zece tineri colegi să repete dimineața și seara lecțiile. Printre ei era și acel nobil suflet al lui Dominic. El era cel mai silitor în îndeplinirea datoriei. Își învăța foarte bine lecția și, imediat după ce termina de învățat, venea să-mi recite lecția cu cea mai mare grijă. Dar uneori, nefiind eu gata să-l primesc, întrucât iscusința lui anticipa timpul dedicat recitării lecțiilor, el, cu bunăvoința și cu surâsul său grațios pe buze, știa să facă totul pentru ca eu, deși eram ocupat cu alte lucruri care mă preocupau, sămă simt obligat să ascult lecția lui. Dar întrucât aproape întotdeauna o recita cu mult înaintea celorlalți, eu nu notam imediat cât a știut de bine lecția, așteptând să notez cu mult după aceea, când veneau și ceilalți. Ori, fie pentru că uitam nota precisă, fie că eram prea sever și rigid, lecțiile lui Dominic din decuria (registru) nu erau notate în conformitate cu ce știa el.
      Într-o zi, pe când eram numai noi doi, începând să vorbească despre lecții, mi-a spus cu gingășie: „Credeam că am știut întotdeauna foarte bine lecțiile, dar picându-mi în mâini din întâmplare decuria, am văzut că lucrurile stau tocmai invers”. Spunând acestea, a schimbat subiectul discuției.
      Aceste cuvinte spuse de Savio, cel mai harnic și mai studios dintre colegii mei, m-au făcut să mă analizez. Am examinat cu grijă fiecare lucru și am fost convins că Dominic avea dreptate și că eu nu-mi îndeplineam bine obligațiile. După ce m-am gândit îndelung, mi-am dat seama că nu recitase niciodată vreo lecție care să nu fie demnă de nota maximă, am admirat cu uimire cumpătarea de care a dat dovadă ca elev și m-am hotărât să-mi îndeplinesc cât mai bine datoria pe viitor.
      Dar el, deși știa că acele lecții atât de greșit evaluate (adică „cu calificative insuficiente”) nu-i făceau cinste, cu toate acestea nu a spus niciodată nimic, nici mie, nici altora, pentru a-și face dreptate".
      Toți știu cât suferă un elev pentru o notă nedreaptă sau mai rău (așa cum i s-a întâmplat lui Dominic), o întreagă serie de note nedrepte.

      2. Primul premiu în ianuarie 1857
      Mărturie dată sub jurământ de Francesco Cerruti la 5 noiembrie 1908:

      "Era obiceiul în Oratoriu în acele vremuri ca, la sfârșitul lui ianuarie, cu ocazia sărbătorii Sf. Francisc de Sales, să se dea un premiu fiecăruia dintre cei patru considerați a fi cei mai buni dintre colegi, atât studenți cât și ucenici. Nota era dată de tinerii înșiși și încredințată lui Don Bosco care, adunându-i, anunța public premianții și le dădea el însuși premiul, care consta într-o carte pentru fiecare dintre primii patru apreciați.
      În ianuarie 1857, unul dintre primii patru a fost Dominic Savio. Eu eram aproape de el când Don Bosco a citit numele lui și l-a invitat să meargăsă-și primească premiul. Roșu la față, umil și plin de modestie, a înaintat pentru a-și lua premiul. Ideea care mi-a rămas atunci în minte și care mi-a fost confirmată și cu alte ocazii, este că Dominic avea o umilință adevărată, interioară, sinceră, profund trăită" (S. P., p. 312-313).

 

 

Capitolul 20. "Repede, veniți cu mine!"


"Lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei"

      Până acum am povestit lucruri care nu au nimic extraordinar. Singurul lucru extraordinar era comportamentul mereu bun al lui Dominic, care se îmbogățea încet-încet prin curăția vieții, prin faptele de pocăință, prin rugăciunea sa constantă și senină. Ar putea fi numită extraordinară și credința sa vie, speranța lui de nezdruncinat, iubirea lui înflăcărată și implicarea lui constantă în a face bine.
      Aici însă, vreau să povestesc câteva haruri speciale și unele fapte neobișnuite pe care Dumnezeu i le-a acordat. Poate că aceste relatări ale mele vor fi criticate. Vreau doar să amintesc cititorului că faptele pe care le relatez sunt asemănătoare celor relatate în Biblie și în viețile sfinților. Spun lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei, vă asigur că scriu adevărul cu scrupulozitate, lăsând apoi ca fiecare să facă propriile reflecții. Iată faptele.
      De mai multe ori în biserică, mai ales în zilele în care se împărtășea, sau atunci când era expus Preasfântul Sacrament pentru adorație, Dominic rămânea ca extaziat. Timpul părea că dispare pentru el. Dacă nu ar fi fost chemat să-și îndeplinească obligațiile, ar fi rămas acolo cine știe până când.


I-a arătat ceasul

      Într-o zi s-a întâmplat să lipsească de la micul dejun, de la cursuri și de la prânz. Nimeni nu știa unde este. În sala de studiu nu era și nici în pat. Când directorul (Don Bosco) a fost informat, a bănuit ceea ce mai apoi s-a dovedit a fi adevărat: era în biserică. Se mai întâmplase și altă dată. Directorul a intrat în biserică, a mers în spatele altarului și l-a văzut neclintit. Ținea un picior peste celălalt, o mână sprijinită pe un pupitru mare și cealaltă la piept, cu chipul neclintit și îndreptat spre tabernacol. Nu i se mișcau nici genele. Don Bosco l-a strigat. Nu a răspuns. L-a zgâlțâit și atunci Dominic l-a privit și a spus: "O, s-a terminat deja Liturghia?". "Vezi, îi spuse Directorul arătându-i ceasul, e două după-amiaza".
      Dominic a cerut iertare pentru întârziere, dar Directorul l-a trimis să mănânce de prânz spunându-i: "Dacă te întreabă cineva unde ai fost, spune că ai fost să îndeplinești un comision pe care ți l-am dat eu". Don Bosco i-a spus astfel pentru a evita întrebările inoportune pe care poate i le-ar fi pus unii colegi.


"Distracțiile" lui Dominic

      Într-o altă zi, după ce am terminat rugăciunile de mulțumire după Liturghie, mă pregăteam să ies din sacristie când aud în spatele altarului un glas. Părea că era a cuiva care vorbea cu altcineva. M-am dus să văd și l-am găsit pe Dominic care vorbea, apoi se oprea ca și cum ar fi ascultat răspunsul. Printre altele, am auzit clar aceste cuvinte: "Da, Dumnezeul meu, v-am spus deja și v-o spun din nou: eu vă iubesc și vreau să vă iubesc întreaga viață. Dacă vedeți că sunt pe cale să vă jignesc, luați-mi viața. Da, prefer să mor decât să vă jignesc".
      Uneori îl întrebam ce făcea atunci când întârzia să iasă din biserică. Îmi răspundea cu simplitate: "Sărmanul de mine, mă cuprinde câte o distracție, pierd firul rugăciunii și mi se pare că văd lucruri atât de frumoase încât ceasurile zboară într-o clipă".


Apoi a început să plângă

      Într-o zi a intrat în camera mea spunând:
      - Repede, veniți cu mine, să facem o faptă bună.
      - Unde vrei să mă duci?
      - Repede, repede.
      Ezitam, dar deoarece de mai multe ori m-am convins de importanța acestor apeluri, l-am urmat. A ieșit din casă, a trecut pe o stradă, apoi pe o alta și încă pe una. Nici nu se oprește și nici nu dă explicații. În cele din urmă o ia pe o altă stradă. Eu îl însoțesc de la o poartă la alta, până ce se oprește. Urcă o scară până la etajul trei și sună îndelung la sonerie. "Aici trebuie să intrați", îmi spune. Și imediat pleacă.
      O femeie deschide ușa. Mă vede și-mi spune: "Repede, repede! Altfel e prea târziu. Soțul meu a avut dizgrația de a se face protestant. Acum e la sfârșit și cere cu milă să poată muri ca un catolic bun".
      Am mers imediat la patul bolnavului, care arăta o vie dorință de a-și pune conștiința în ordine. Imediat după ce l-am spovedit și i-am dat absoluțiunea în numele lui Dumnezeu, a sosit parohul de la biserica Sf. Augustin, care fusese chemat deja mai înainte. A avut timp să-i administreze Maslul după care bolnavul a murit.
      Într-o zi am vrut să-l întreb pe Dominic de unde știa că în casa aceea era un bolnav grav. El m-a privit cu durere, apoi a început să plângă. Nu l-am mai întrebat.


S-a abandonat ca un mort în brațele unuia

      Nevinovăția vieții, iubirea față de Dumnezeu, dorința după cele spirituale, îl conduseseră pe Dominic la a fi în mod obișnuit recules în Dumnezeu.
      Uneori suspenda recreația, își îndrepta altundeva privirea și începea să se plimbe singur. "Dar de ce îi lași așa pe colegii de joacă?", îl întrebam. Răspundea: "Mă cuprind obișnuitele distracții. Mi se pare că mi se deschide Paradisul deasupra capului. Atunci trebuie să mă îndepărtez de colegi, ca să nu spun lucruri pentru care ei să mă ia în râs".
      Într-o zi, la recreație, se vorbea despre marea răsplată pregătită de Dumnezeu în Cer pentru aceia care păstrau nevinovăția. Citând Biblia, unul dintre ei spuse: "Cei curați cu inima sunt cei mai aproape de Isus. Și vor avea mereu parte de bucurie". Acest lucru a fost suficient pentru a înălța spiritul lui Dominic spre Domnul. Rămânând neclintit, s-a abandonat ca un mort în brațele unuia dintre cei prezenți.
      Aceste "distracții" i se întâmplau în sala de studiu, în drum spre școală sau la întoarcere și chiar când era la școală.


Mesajul pentru Papa

      Vorbea cu plăcere despre Papa. Își exprima dorința vie de a-l putea vedea înainte de a muri. Afirma că avea un lucru foarte important să-i spună.
      Întrucât această afirmație o repeta de multe ori, l-am întrebat ce era acel lucru pe care vroia să i-l spună Papei.
      - Dacă aș putea vorbi cu Papa, aș vrea să-i spun că în mijlocul dificultăților care-l așteaptă, să nu înceteze să se ocupe cu o atenție deosebită de Anglia. Dumnezeu pregătește o mare izbândă a catolicismului în acel regat.
      - De ce spui asta? Pe ce argumente te bazezi?
      - Vă spun, dar aș vrea să nu vorbiți cu nimeni pentru a nu mă expune ironiilor. Dacă însă veți merge la Roma, spuneți-i lui Pius al IX-lea: Într-o dimineață, în timp ce făceam mulțumirea după Împărtășanie, am fost surprins de o puternică distracție. Mi se părea că văd o câmpie foarte largă plină de oameni învăluiți într-o ceață deasă. Mergeau, dar ca niște oameni care, rătăcindu-se, nu știu încotro merg. "Această Țară, mi-a spus cineva care era aproape de mine, este Anglia!". În timp ce voiam să întreb alte lucruri, l-am văzut pe Papa Pius al IX-lea însuși, așa cum l-am văzut pictat în unele tablouri. Îmbrăcat maiestuos, ținând în mână o făclie aprinsă, înainta spre acea mulțime imensă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât lumina acelei făclii risipea ceața, iar persoanele rămâneau într-o lumină puternică, ca la amiază. "Această făclie, mi-a spus prietenul care era aproape de mine, este religia catolică care trebuie să-i lumineze pe englezi".
      În anul 1858 am mers la Roma și am dorit să-i povestesc acest lucru Papei. El a ascultat cu bunătate și plăcere. Mi-a spus: "Acest lucru mă întărește în propunerea de a lucra cu energie în favoarea Angliei, așa cum am început să fac. Această relatare, nu o consider decât sfatul unui suflet bun".
      Nu mai povestesc alte fapte asemănătoare. Mă mulțumesc să le scriu. Poate că cineva le va publica, atunci când va crede că vor putea da slavă lui Dumnezeu.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT

      Don Bosco încheie scurtul capitol cu cuvintele: "Nu mai povestesc alte fapte asemănătoare. Mă mulțumesc să le scriu. Poate că cineva le va publica, atunci când va crede că vor putea da slavă lui Dumnezeu".
      Giovanni Cagliero a mărturisit sub jurământ: "Știu că Don Bosco a lăsat și alte amintiri despre faptele extraordinare care s-au întâmplat sub ochii lui, referitoare la tinerelul pios, Dominic Savio, dar care nu se mai găsesc" (S.P., p. 23).
      În schimb, patru întâmplări extraordinare au fost povestite sub jurământ la Procesul de Beatificare, și relatate de către procuratorul aceluiași Proces, Mons. Salotti, în cartea sa Dominic Savio, publicată la Torino în 1915. Le transcriu din aceste surse.


Pandativul lui Dominic Savio

      Mărturie depusă sub jurământ de Teresa, sora lui Dominic (26 ianuarie 1915)
      Un fapt care a fost mereu considerat cu adevărat extraordinar este acela care se referă la mama mea. Fratele meu se afla la Torino elev la Oratoriul lui Don Bosco. În acea vreme mama mea trebuia să nască un copil, dar de data aceea s-a aflat în mare pericol. Era asistată de cunoștințele ei mai experimentate, care au trebuit să recunoască dificultatea cazului și neputința lor în a acorda ajutor. Atunci tatăl meu a decis să se adreseze medicului care locuia la Buttigliera d’Asti și care se numea doctorul Girola, acum mort. Ajuns la o bună bucată de drum s-a întâlnit, spre marea lui surprindere, cu fiul Dominic care plecase de la Torino și mergea prin Castelnuovo d’Asti spre Mondonio. L-a întrebat: „Cum de ești aici?”. Acesta i-a răspuns: „Am aflat că mama e grav bolnavă și am venit s-o văd.” Tatăl, trecând peste boală, l-a sfătuit să meargă în târgușorul Ranello care se afla la jumătatea drumului între Castelnuovo și Mondonio, unde trăia bunica după tată, sperând că va fi reținut acolo. Dominic, fără a spunece va face, l-a salutat pe tata și în timp ce acesta a continuat drumul spre Buttigliera, el a continuat drumul spre Mondonio. Vecinele de casă care o îngrijeau pe mama mea, văzându-l venind au rămas mirate și au încercat să-l rețină să nu urce în camera unde zăcea mama, spunându-i să nu meargă să o deranjeze. El le-a răspuns: „Știu că e bolnavă și am venit special să o văd” și neascultân-du-le, a urcat în camera unde mama se afla singură.
      Văzându-l pe băiat și ea a rămas uimită și a spus: „Cum de ești aici?” „Am aflat că erați bolnavă și am venit să vă văd” răspunse fiul. Mama, făcând un efort și așezându-se în capul oaselor în pat, i-a spus: „O! Nu e nimic, mergi jos.” Fiul i-a răspuns: „Da, merg imediat, dar mai întâi vreau să te îmbrățișez.” Și așa a făcut. La puțin timp după aceea, a ajuns tatăl meu cu medicul, dar mama le-a spus: „A trecut orice pericol.” Și, într-adevăr, rezultatul a fost foarte fericit, prin nașterea unui copil. Medicul însuși a constatat și a declarat că nu mai era nevoie de intervenția lui. Între timp, Dominic plecase din nou la drum... După puțină vreme, femeile care o îngrijeau pe mama au observat că avea la gât un frumos pandativ cu bentiță de culoare roșie pe care nu-l văzuseră mai înainte. Mirate, au întrebat-o de unde avea acel pandativ, iar ea, care nu-l observase încă, s-a mirat și apoi a exclamat: „Acum înțeleg de ce fiul meu, Dominic, înainte de a pleca a vrut să mă îmbrățișeze și de ce, imediat după ce a plecat, m-am simțit eliberată și vindecată. Acest pandativ sigur el mi l-a pus la gât în timp ce mă îmbrățișa deoarece eu nu am avut niciodată unul la fel ca acesta.
      Tatăl meu, mergând la Torino pentru a-l vizita pe fiul lui, a vorbit și cu Don Bosco de la care voia să știe cum de îi permisese fiului lui să meargă acasă pe neașteptate și fără să i se fi cerut acordul. Don Bosco răspunse: „A venit și mi-a cerut voie să meargă acasă. L-am întrebat: de ce?” „Pentru că mama mea este foarte bolnavă.” „De unde știi?” „Știu.” „Ți-au scris?” „Nu, dar știu.” Atunci i-am dat voie, pentru că știu că atunci când fiul dumneavoastră cere ceva cu insistență, e bine să-i dau. Și a lăsat să se înțeleagă că în acel fapt întrevedea ceva extraordinar. Atunci tatăl meu s-a convins, așa cum spunea el însuși, că nimeni nu îi spusese sau scrisese ceva fiului lui și că, dacă a aflat despre boala mamei lui, acest lucru a avut loc printr-o revelație supranaturală.
      Apoi, atunci când fratele meu a părăsit definitiv Oratoriul și a venit la Mondonio fiind grav bolnav, înainte de a muri, așa cum am spus, a chemat-o pe mama: „Vă amintiți, mama că, atunci când am venit să vă văd în timp ce erați grav bolnavă, v-am pus la gât un pandativ? Acela v-a vindecat. Vă recomand să-l păstrați cu toată grija și să-l împrumutați atunci când știți că vreo cunoștință de-a voastră se află în condiții periculoase așa cum ați fost dumneavoastră în acea vreme, deoarece așa cum v-a salvat pe dumneavoastră îi va salva și pe alții. Vă recomand însă să-l împrumutați gratuit, fără a căuta vreun câștig personal.”
      Știu că, conform recomandării lui Dominic, mama mea atât cât a trăit, și apoi ceilalți din familie au avut ocazia să împrumute acel pandativ persoanelor din Mondonio sau din alte sate din apropiere. Eu și cei din familia mea am auzit mereu spunându-se că asemenea persoane fuseseră ajutate cu eficacitate. Eu însămi am avut ocazia să-i simt eficacitatea. Atunci când am născut al doilea copil, eram de nouă zile în pericol la Torino datorită dificultății de a naște. Sora mea Raimonda, care mă îngrijea, și-a amintit de pandativul miraculos și a scris imediat fratelui meu Giovanni, care se afla la Mondonio, ca să-l caute. A trebuit să-l caute în diferite sate și în cele din urmă, când l-a găsit, mi l-a adus la ora zece din ziua de 13 decembrie 1877, iar după o oră eram o mamă fericită, spre marea mirare a moașei, care considera că este necesară intervenția medicului obstetrician. Moașa a cerut apoi explicații despre acea schimbare instantanee și aflând de la mine despre ceea ce se întâmplase, mi-a cerut să-i las pandativul pe care i
l-am dat și pe care l-a utilizat în diferite cazuri mereu cu final fericit
. L-a păstrat pentru o vreme, apoi, la cererea mea, mi l-a înapoiat, iar eu l-am trimis tatălui meu în satul meu unde s-a rătăcit. În ce privește vindecarea mamei mele, acest lucru l-am aflat de la tatăl meu și de la alții din familie (S.P., p. 316-319).
      Ziua în care Dominic a îmbrățișat-o pe mama lui și i-a pus pandativul la gât era 12 septembrie 1856. În acea zi mama a născut-o pe Caterina, a treia surioară a lui Dominic. El, pornind din nou la drum, nu s-a întors imediat la Torino, ci a mers la bunica de la Ranello. A doua zi, la botezul surioarei, i-a fost naș.
      Un preot salezian, după ce a căutat în zadar să găsească vechiul pandativ, în 1950 a colecționat un șnur împletit în jurul a două bucățele mici de stofă pe care era o imagine a lui Dominic Savio. L-a dat în Bazilica Sf. Maria Ajutorul Creștinilor, la câteva mame care veneau să se roage pe când erau însărcinate. De atunci, cererile pentru a avea un "pandativ al lui Dominic Savio" au ajuns să fie cu zecile la Bazilică. Din acel moment, Dominic a fost numit și "sfântul viitoarelor mame".


Un băiat din Mondonio fugise de acasă

      Mărturie depusă sub jurământ de Giovanni B. Francesia (7 ianuarie 1909)
      Am auzit de la un consătean că, venind la Torino fără să le spună nimic la ai săi, cu dorința de a-și pierde urma, într-o zi l-a văzut apărând în fața lui pe Dominic care i-a spus: "Vino la Oratoriul lui Don Bosco și acolo vei avea ocazia să te distrezi și să petreci ziua cu bucurie. Va fi și catehism, vei cânta vesperele și vei putea asculta predica". "Eu, încheia relatarea acestui om care acum era consilier municipal, nu știu de unde știa că eu mă aflam la Torino și de ce mă invita cu atâta insistență să merg la Oratoriu. Acum înțeleg că el fusese luminat de Domnul pentru binele meu" (S.P., p. 233).


O sărmană femeie murea de holeră

      În 1854 holera devastase orașul Torino.
      În vara anului 1855 au apărut din nou câteva cazuri ale bolii. Întorcându-se din vacanță, Dominic s-a alăturat unui grup de tineri pe care Don Bosco îl pregătea în cazul în care ar fi fost necesar să fie îngrijiți din nou bolnavii de holeră. (Știm dintr-o scrisoare a lui Dominic). Din fericire boala nu s-a extins și cu primele ploi de toamnă a dispărut. Dominic, totuși, în acele zile a putut ajuta o sărmană bolnavă, care era gata să moară fără să știe cineva ceva de ea. Faptul este povestit de Mons. Salotti în paginile 184-185 din cartea amintită, "Dominic Savio". Îl redau ad litteram.
      "Într-o casă aflată în strada Cottolengo nu departe de piosul Institut „del Rifugio”, mergea să lucreze o bună, dar sărmană femeie. Ea rămânea acolo de-a lungul zilei, iar seara, cu rare excepții, se întorcea acasă la ea. Pentru a-i fi mai comod, stăpânul îi lăsa la dispoziție o cămăruță întunecată aproape de pod, unde ea lăsa vreun obiect propriu și unde se odihnea puțin. Ei bine, în ziua de 8 septembrie (1855) Savio se prezentă în acel loc și-l întrebă pe stăpân:
      - Este cumva aici vreo persoană bolnavă de holeră?
      - Nu, slavă Domnului, aici nu e nimeni.
      - Și totuși aici trebuie să fie un bolnav care se simte rău.
      - Scuză-mă, băiete, probabil ai luat casele la rând, dar aici, pe cuvânt, suntem toți sănătoși și pe picioare.
      La un refuz atât de precis băiatul nostru plecă de-acolo pentru o clipă, aruncă o privire prin preajmă și apoi reintră și-i spuse stăpânului:
      - Îmi faceți favoarea de a căuta cu atenție, pentru că în casa asta trebuie să fie o bolnavă.
      La această insistență politicoasă, acel om a consimțit să facă o vizită prin casa lui. Împreună cu tânărul a trecut dintr-o cameră în alta, până când au ajuns și în acel ungher ascuns. Acolo, spre dureroasa lui uimire a găsit-o ghemuită pe acea sărmană femeie aflată în pragul morții. Stăpânul credea că cu o seară înainte, ca de obicei, ea mersese acasăînsă, urcând pentru a se odihni puțin, fusese cuprinsă de holeră fără să știe cineva ceva de ea și nu avusese forța să ceară ajutor. A fost chemat imediat un preot care, după ce a spovedit-o și i-a administrat Maslul, a văzut-o murind în Domnul.
      De unde știa Savio de acea sărmană femeie? Acestea sunt tainele sufletelor privilegiate, în fața cărora trebuie să ne plecăm, fără a pretinde însă să îndepărtăm vălul misterului".


"O frumoasă și maiestuoasă doamnă a avut bunătatea de a mă însoți"

      Biograful lui Don Bosco, Giovanni B. Lemoyne, și Mons. Salotti la paginile 179-180 din cartea sa Dominic Savio, relatează această întâmplare. Citează și sursa: mama lui Dominic, care a povestit-o mamei lui Don Giuseppe Gamba. O redau din cartea lui Salotti.
      "Dominic Savio, a cărui sănătate se înrăutățise tot mai mult, din porunca lui Don Bosco a trebuit să părăsească pentru câteva zile Oratoriul pentru a merge la Mondonio, în speranța că clima de la țară îi va reda puterile. Însă sosind cu mașina la Castelnuovo, a fost constrâns să continue drumul pe jos până la Mondonio, deoarece nu ajunsese la ai lui o scrisoare care anunța sosirea sa. A ajuns acasă obosit de drumul lung, iar mama, văzându-l în fața ei așa deodată i-a spus:
      - Dar cum ai venit singur? Nu te însoțea nimeni?
      - Am coborât din mașină, a răspuns fiul, și am întâlnit imediat o frumoasă și maiestuoasă doamnă, care a avut bunătatea de a mă însoți.
      - Și de ce nu ai invitat-o să intre pentru a se odihni?
      - Pentru că, atunci când m-am apropiat de sat, ea a dispărut și nu am mai văzut-o.
      Buna mamă a ieșit atunci afară la poartă, a privit împrejur, dar inutil. O plăcută presupunere i-a rămas întipărită în suflet pentru tot restul vieții: acea Doamnă oare nu a fost Preasfânta Fecioară Maria?
      Acest eveniment, relatat de condeiul lui Lemoyne, i-a fost povestit lui Don Giuseppe Gamba de mama lui, care îl aflase de la mama lui Savio, împreună cu o oarecare Marianna Marchisio, care l-a mărturisit și ea acum câțiva ani".


Don Bosco cerea părerea lui Dominic Savio

      Sora lui Dominic, Teresa, care l-a cunoscut pe Don Bosco și cu care a vorbit de multe ori, a declarat sub jurământ: "Don Bosco dădea multă importanță înțelepciunii și judecății fratelui meu; într-atât încât, așa cum Don Bosco însuși mi-a povestit, în anumite circumstanțe deosebite și importante i se adresa lui, deși era atât de tânăr, pentru a-i cunoaște părerea. Și atunci când Don Bosco îmi spunea acest lucru, adăuga: „Nu-ți explic lucrurile despre care îl întrebam, pentru că tu oricum nu ai putea înțelege. Și niciodată – încheia el – nu am greșit urmând sugestiile lui" (S.P., p. 246).

 

Capitolul 21. "Mă va prinde noaptea pe drum?"


"Trebuie să fug"

      S-ar putea spune că viața lui Dominic Savio a fost o continuă pregătire pentru moarte. El vedea Societatea Neprihănitei Zămisliri și ca pe un mijloc eficace pentru a-și asigura ocrotirea Maicii Domnului în ultimul ceas al vieții.
      Mulți aveau senzația că zilele lui Dominic se consumau cu rapiditate. Nu știu dacă el a primit de la Dumnezeu revelarea zilei și a circumstanțelor morții sale, sau dacă avea doar un presentiment. Dar este sigur că a vorbit despre acest lucru cu mult timp înainte de a avea loc și cu oclaritate pe care nici măcar un martor ocular nu ar fi putut-o avea.
      Întrucât sănătatea lui se înrăutățea, i se acordau toate îngrijirile posibile și i s-a redus timpul de studiu și de rugăciune. Cu toate acestea, fragilitatea fizicului său, unele semne ale bolii care au apărut și chiar și continua tensiune sufletească, îi consumau în fiecare zi puterile. El însuși își dădea seama de aceste lucruri și uneori spunea: "Trebuie să fug, altfel mă va prinde noaptea pe drum". Voia să spună că îi mai rămânea puțin timp de trăit și că trebuia să facă fapte bune înainte de a-i sosi sfârșitul.
      În această casă tinerii fac în fiecare lună o reculegere, numită "exercițiu pentru o moarte bună". Aceasta constă în a face spovada și împărtășania atât de bine ca și cum ar fi fost ultimele din viață. Papa Pius al IX-lea însuși a aprobat acest exercițiu.
      Dominic îl făcea cu o reculegere deplină. La sfârșitul zilei de reculegere, se recita un Tatăl nostru și un Bucură-te, Marie pentru cel care avea să fie primul care va muri. Într-o zi, glumind, Dominic a spus: "În loc să spunem „pentru cel care va fi primul care va muri”, să spunem „pentru Dominic Savio care va fi primul care va muri”". Acest lucru l-a spus de mai multe ori.


Ultima lună mai

      La sfârșitul lunii aprilie 1856 s-a prezentat la Director și l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a celebra în mod demn luna Maicii Domnului.
      - O vei celebra împlinind cu exactitate îndatoririle tale. Vei povesti în fiecare zi o întâmplare frumoasă colegilor tăi și te vei îngriji să te comporți bine pentru a putea face în fiecare zi sfânta Împărtășanie.
      - Bine. Și ce har va trebui să cer?
      - Vei cere de la Sfânta Fecioară să-ți dobândească de la Dumnezeu sănătate și harul de a deveni sfânt.
      - Să mă ajute să devin sfânt, să mă ajute să am o moarte sfântă și în ultimele clipe ale vieții, să mă asiste și să mă conducă în Cer.
      În timpul acelei luni, Dominic s-a comportat atât de bine încât părea un înger. Dacă scria, studia, cânta, mergea la școală, făcea totul pentru Preasfânta Fecioară Maria. Își pregătise o frumoasă serie de întâmplări pe care le povestea în timpul recreației în grupurile de colegi. Într-o zi, un prieten i-a spus:
      - Dacă faci totul în acest an, ce vei face anul viitor?
      - Nu te gândi la asta, răspunde el. Anul acesta fac ce pot. Anul viitor, dacă voi mai fi, voi veni să-ți spun ce voi face.


Medici pentru consult

      Pentru a-l ajuta să-și recapete sănătatea, am cerut să fie consultat de medic. Toți au admirat seninătatea, promptitudinea și înțelepciunea răspunsurilor lui Dominic. Doctorul Francesco Vallauri, care era unul dintre medici, spunea plin de admirație: "Ce perlă de băiat!".
      - Care este cauza bolii care-i macină sănătatea cât vezi cu ochii? l-am întrebat.
      - Fragilitatea, marea sensibilitate și continua tensiune spirituală sunt ca bateriile care consumă energiile vitale.
      - Ce remediu i-ar putea face bine?
      - Singurul lucru care i-ar putea prelungi viața este îndepărtarea lui pentru o vreme de la studiu și a-l ține ocupat cu activități materiale compatibile cu puterile lui. Iar apoi, remediul cel mai util ar fi acela de a-l lăsa să meargă în paradis.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Sfântul Aventino, protectorul pentru durerile de cap

      În acest capitol scurt, Don Bosco are două expresii care ne fac să ghicim starea de sănătate a lui Dominic în ultimele luni: sănătatea lui se înrăutățea; au apărut unele tulburări.
      Despre ce tulburări era vorba, ne explică două relatări ale colegilor lui: Giusto Ollagnier și Giuseppe Reano, care au fost introduse în Procesul de beatificare. Iat-o pe prima:
      "De ceva vreme numitul Dominic era chinuit de o puternică durere de cap, iar eu, de câteva zile; el m-a întrebat dacă nu aveam cumva o rugăciune dedicată slăvitului Sfânt Aventino, protectorul pentru durerile de cap; eu i-am spus că am. Apoi i-am cerut tatălui meu să mi-o scrie și, când am avut-o, am mers în fiecare dimineață în biserică să spunem acea rugăciune, iar el mergea mai des decât mine și se recomanda insistent slăvitului sfânt, ca să-l elibereze de acea nenorocire.
      L-am găsit de mai multe ori îngenuncheat în fața altarului Preasfintei Fecioare sau al Sfântului Alois, cărora le adresa rugăciuni și le recomanda sufletul său, spunând Rozariul sau alte rugăciuni" OLLAGNIER GIUSTO (S.P., p. 457).


Lângă foc în camera lui "Mare"

      Dominic îi predase câteva lecții lui Giuseppe Reano în timpul recreației și îi mărturisise: "Mă mir cât de puțină importanță acordă parohii instruirii tinerilor. Eu nu doresc altceva decât să am veșmântul clerical pentru a putea, atunci când mă voi întoarce la Mondonio în vacanță, să adun un grup de tineri sub vreun acoperiș sau în alt loc, pentru a-i învăța învățătura Bisericii și lucrurile necesare pentru mântuirea sufletului lor, de care au atâta nevoie în aceste vremuri" (S.P., p. 458).
      În ultimele luni, Giuseppe a asistat cu durere la înrăutățirea stării prietenului său și a scris:
      "În boala lui, suferința este foarte mare. Tot timpul cât a fost bolnav la Oratoriu nu a fost auzit niciodată să se plângă de suferința pe care a trebuit să o suporte. Întrebat fiind de mine o dată, pentru că îl vedeam trist, de ce nu-i făcea plăcere să vorbească, mi-a răspuns că: simțea dureri atât de puternice de cap încât i se părea că are două cuțite înfipte în tâmple, dar că suporta toată această durere cu răbdare pentru ca aceasta, unită cu meritele Domnului, să-i dobândească Paradisul. Isus suferise mult mai mult decât el, fără să se plângă.
      Mai târziu, prinzând puțină forță, se ridica uneori din pat și odată l-am găsit lângă foc în camera lui Mare, care gemea și se plângea puțin. El, deși de o vârstă atât de mică, nu a ezitat să o mustre pentru puțina răbdare de care dă dovadă în a suporta durerea" (S.P., p.459).


Marianna "mare", sora mamei Margherita

      Avea 72 de ani, Marianna "mare". Era sora mamei Margherita și mătușa lui Don Bosco. Dar "mătușa" îi spuneau toți, cu simpaticul termen piemontez "mare".
      Venise la Oratoriu ca să-i dea o mână de ajutor surorii ei deja în etate. În 1850, atunci când a venit, avea 65 de ani. Era obișnuită cu o viață liniștită și tăcută, deoarece fusese pentru mulți ani bucătăreasa lui Don Lacqua, primul profesor al lui Giovanni Bosco. La Oratoriu, în fața zarvei și a anumitor năzbâtii ale tinerilor, intervenea în mod energic.
      Creștea câteva găini ca să aibă de la ele câteva ouă. Un tânăr, într-un moment de bucurie nebună, a început să le alerge prin curte, făcându-le să fugă „cu o sută la oră”. "Mare" a făcut uz de toată vocea pe care o avea și apoi a ridicat și mâinile, care erau mari și osoase. Din fericire, la auzul strigătelor a sărit în ajutor Mama Margherita, care l-a oprit înainte de a le omorî.
"Mare" se ocupa de lenjerie și avea grijă să le asigure cămașa curată și cârpită celor o sută de băieți.
      În iarna care a urmat morții surorii ei (25 noiembrie 1856) s-a îmbolnăvit și ea, din cauza regretului și a frigului. Camera în care locuia, până cu puține zile în urmă împreună cu sora ei, se numea "camera femeilor" și avea sigurul cămin aprins din întreg Oratoriul. Întrucât dincolo de perete era infirmeria băieților, adesea vreunul dintre ei, clănțănind din dinți datorită febrei și a frigului, venea să se așeze alături de foc. Așa a făcut și Dominic. Cu o pătură pe umeri și mâinile întinse spre foc, Dominic, care avea o durere de cap teribilă, a certat-o cu gingășie pe bătrâna doamnă Mare căreia îi spuse, când se întoarse în pat și gemu din cauza reumatismului, că: „trebuie să aibă răbdare, să ia totul ca din mâinile lui Dumnezeu.”
      Cum o fi primit acest lucru, Mare? O fi zâmbit pe seama acelui băiat palid, dedicat îndatoririlor și plin de voință? I-o fi spus, cu o fărâmă de supărare, că atunci când va ajunge bătrân se va plânge și el? Nu știm. Știm doar că Dominic a zburat în Paradis la 9 martie, fără să mai aibă posibilitatea să "îmbătrânească", și că Mare l-a urmat la 22 iunie, atunci când toate suferințele ei au încetat în pacea Domnului.


"L-am văzut în timpul ultimei sale boli"

      Giovanni Cagliero, prieten cu Dominic și colegul lui de cameră, își amintea astfel ultima boală a lui Dominic:
      "Îmi amintesc că atunci când l-am văzut în timpul ultimei sale boli, când mai era încă la Oratoriu, era atât de liniștit, de senin, zâmbind fără să dea semne de suferință și cu o atitudine atât de modestă, încât mi-am spus: „Micul Dominic nu e doar un tânăr virtuos, dar e un sfânt”" (S.P., p. 353)


Ultima lună mai, amintită de Giovanni Cagliero

      Don Bosco scrie: "În timpul acelei luni, Dominic s-a comportat atât de bine, încât părea un înger". Giovanni Cagliero, care a trăit acea lună mai zi de zi alături de Dominic, atestă sub jurământ:
      "Îmi amintesc că era cu adevărat plin de pietate și de devoțiune față de Preasfânta Fecioară, îngrijindu-se ca în fiecare clasă și în fiecare dormitor să se ridice un mic altar împodobit cu flori, cu o mică lampă care să ardă zi și noapte, ca simbol al iubirii ce le ardea în inimă. Uleiul era procurat din micile oferte făcute de elevii din primele clase. În acea lună toate conversațiile erau în jurul bunătății și a virtuților Maicii Domnului și,din propria lui inițiativă în fiecare duminică seară, în acel dormitor, unul dintre noi era însărcinat să aducă propriile laude unei anumite virtuți a Sfintei Fecioare. Pentru noi, care eram asistenții lui, era o edificare" (S.P., p. 136).

 

 

Capitolul 22. "Din Paradis îi voi putea vedea pe colegii mei?"


Doctoria amară

      Dominic era epuizat, dar acest lucru nu-l obliga să stea mereu la pat. De aceea, uneori mergea la școală, în sala de studiu sau se ocupa cu muncile din casă. Îi făcea mare plăcere să-i servească pe cei bolnavi în infirmerie, atunci când era vreunul bolnav.
      - A-i îngriji și a-i vizita pe bolnavi pentru mine e o plăcere, spunea. O fac cu bucurie. Nu am nici un merit în fața lui Dumnezeu.
      În timp ce-i servea pe bolnavi în lucrurile cele mai umile, atunci când era necesar, le sugera câte un gând creștin. Unui prieten suferind și trist i-a spus: "Acest sărman trup al nostru nu ține o veșnicie, știi? Puțin câte puțin se uzează, dar sufletul nostru, nu! El se va elibera într-o zi de legăturile trupului și va zbura glorios în Cer! Și atunci vom avea o sănătate și o fericire pe care nimeni nu ne-o va putea fura!".
      Un coleg de-al lui refuza să bea o doctorie amară. Dominic i-a spus: "Dragul meu, medicii și medicamentele sunt necesare pentru a ne recăpăta sănătatea. Trebuie să le acceptăm chiar dacă nu ne plac, din iubire pentru Dumnezeu. Dacă nu ne plac, vom avea mai mare merit în fața Lui. Și apoi, crezi că acest medicament al tău este amar și rău ca fierea pe care i-au dat-o lui Isus să o bea pe cruce?". Aceste cuvinte, spuse cu seriozitatea lui extraordinară, l-au ajutat pe colegul său să depășească orice dificultate.


Atunci când a venit tusea încăpățânată

      Chiar dacă sănătatea nu era deloc bună, Dominic nu voia să se întoarcă în familie. Îi părea rău să întrerupă studiile și să nu mai aibă ocazia de a merge la Liturghie și la Împărtășanie zilnic. Câteva luni înainte, eu îl trimisesem deja în familie, dar el rămăsese doar câteva zile, și curând l-am văzut reapărând la Oratoriu. Trebuie să mărturisesc că și mie îmi părea foarte rău că plecase. L-aș fi ținut în casa noastră cu orice preț. Afecțiunea mea pentru el era ca a unui tată pentru fiul său cel mai vrednic de a fi iubit. Și totuși, părerea medicilor era de a-l trimite acasă, iar eu trebuia să o urmez. Cu atât mai mult, cu cât de câteva zile, pe lângă indispozițiile pe care deja le avea, se adăugase o tuse încăpățânată.
      Așadar, l-am avertizat pe tatăl lui, și s-a stabilit să plece la 1 martie 1857.
      Dominic a acceptat acea decizie și a făcut din ea un sacrificiu pe care l-a oferit Domnului. L-am întrebat:
      - De ce nu-ți place că mergi acasă? Ar trebui să mergi cu bucurie pentru a profita de compania părinților tăi.
      - Pentru că vreau să-mi sfârșesc viața la Oratoriu.
      - Vei merge acasă și după ce te vei vindeca te vei întoarce.
      - Asta nu. Mă duc și nu vă voi mai întoarce.


Un picior pe pragul Paradisului

      Cu o seară înainte de plecare îmi era mereu prin preajmă și îmi punea întrebări. Printre altele m-a întrebat:
      - Care este lucrul cel mai bun pe care un bolnav îl poate face pentru a-i fi pe plac Domnului?
      - Să-i ofere adesea suferințele sale.
      - Și ce ar mai putea face?
      - Să-i ofere viața sa.
      - Pot să fiu sigur că păcatele mele au fost iertate?
      - În numele lui Dumnezeu te asigur că ți s-a iertat totul.
      - Pot să fiu sigur că mă mântuiesc?
      - Da, prin milostivirea lui Dumnezeu poți fi sigur că te mântuiești.
      - Dacă diavolul va veni să mă ispitească, ce-i voi spune?
      - Că ți-ai vândut sufletul lui Isus și că el l-a cumpărat cu tot sângele său. Dacă diavolul te-ar mai deranja, îl vei întreba ce a făcut el pentru sufletul tău, în timp ce Isus a vărsat tot sângele său pentru a-l elibera din infern și a-l duce cu sine în paradis.
      - Din paradis îi voi putea vedea pe colegii de la Oratoriu și pe părinții mei?
      - Da, din paradis vei vedea tot ce se întâmplă la Oratoriu, îi vei vedea pe părinții tăi și tot ceea ce fac și alte lucruri de mii de ori mai frumoase.
      - Voi putea veni să-i vizitez pe prietenii mei?
      - Desigur, dacă asta va fi spre mai marea slavă a lui Dumnezeu.
      Îmi punea aceste întrebări și multe altele. Părea o persoană care avea deja un picior în pragul paradisului și care, înainte de a intra, voia să se informeze bine despre lucrurile pe care le-ar fi găsit înăuntru.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Pentru bolnavi

      Două mărturii depuse sub jurământ confirmă ceea ce Don Bosco relatează în prima parte a scurtului capitol:
      Giovanni B. Anfossi: "Făcea catehism cu plăcere, îi îngrijea pe bolnavi. Ori de câte ori vreunul dintre colegii lui rămânea la pat pentru vreo boală, cerea permisiunea prefectului de cameră pentru ca să-i poată oferi acestuia vreun serviciu la momentul potrivit. Ceea ce am relatat aici știu din propria experiență, fiind coleg cu Dominic" (S.P., p. 228).
      Giovanni B. Piano: "Îmi amintesc că, fiind bolnav cu ochii, Dominic se lipsea de recreație pentru a mă ajuta și a-mi ține companie, adresându-mi cuvinte de încurajare" (S.P., p. 234).


"L-am văzut de departe, cu chipul lui palid"

      În capitolul precedent, Don Bosco povestește că doctorul Vallauri a recomandat "îndepărtarea lui pentru o vreme de la studiu", iar în acest capitol scurt adaugă: "Câteva luni înainte, eu îl trimisesem deja în familie". Nu știm când a avut loc acest lucru, însă știm că la 28 septembrie 1856, când grupul de tineri a ajuns împreună cu Don Bosco la Becchi pentru sărbătoarea Rozariului, Dominic era în familie. De fapt, Michele Rua a mers de la Becchi la Mondonio pentru a-l vizita și nu l-a găsit. În schimb, Giovanni Vagliero, vizitându-i pe ai lui la Castlenuovo, l-a întâlnit pe drum pe Dominic care, trecând pe o scurtătură, mergea să se întâlnească cu Don Bosco. Iată mărturiile lui Cagliero și Rua:
      Giovanni Cagliero: "Îmi amintesc foarte bine, pentru că mi-a rămas întipărită până acum, întâlnirea din toamna lui 1856 cu micul Dominic, în valea din Becchi. Eu mergeam la Castelnuovo, iar el venea la Mondonio, pentru a-l întâlni pe iubitul nostru părinte Don Bosco. Ei bine, deja de departe, văzându-l mi se părea că văd un îngeraș, atât era de zâmbitor și avea un aspect îngeresc, cu chipul lui palid, cu ochii și cu înfățișarea sa cerească. Și mi-am spus: iată un înger în carne și oase, ca sfântul Alois" (S.P., p. 288).
      Michele Rua: "Îmi amintesc că Dominic Savio se îmbolnăvise grav în vara anului 1856, motiv pentru care, în ciuda argumentelor aduse de Dominic, Don Bosco l-a obligat să meargă acasă la părinți pentru a respira aer de țară, ca prin odihnă și grijile mamei să se însănătoșească. Îmi amintesc și că în toamna acelui an (1856), mergând la Castelnuovo d’Asti cu ocazia sărbătorii Rozariului, am mers cu un coleg să-l vizităm acasă la părinți, crezând că e la pat. M-am ușurat atunci când nu l-am găsit, pentru că am înțeles că era pe cale să se însănătoșească. De fapt, ieșise să se întâlnească cu Don Bosco și cu colegii lui la Becchi, localitate la o depărtare de câțiva kilometri de casa lui. Apoi am avut plăcerea de a-l vedea și de a mă întreține cu el la întoarcerea noastră la Becchi.
      La începutul anului școlar 1856-57, Dominic se afla împreună cu alți elevi, pentru a începe cursul de umanitate (a patra de gimnaziu), la profesorul Don Mateo Picco. Aici s-a distins prin hărnicie și printr-o abilitate extraordinară, în timp ce era oglindă de virtuți pentru colegi în pietate, caritate și umilință, deși sănătatea lui nu era refăcută așa cum am fi dorit toți.
      În acea iarnă a suferit o tuse gravă și a avut și degerături serioase la picioare și la mâini. Cu toate acestea, a continuat să frecventeze școala până aproape de luna martie. La apropierea acestei luni, a trebuit să întrerupă studiile și, la insistențele paterne ale lui Don Bosco, cu o mare părere de rău, a trebuit să meargă acasă în primele zile ale acelei luni pentru a urma un tratament sub îngrijirea părinților" (S.P., p. 354-355).


Iarna o ia cu sine pe Mama Margherita

      La 5 noiembrie 1856 s-a îmbolnăvit Mama Margherita de o pneumonie violentă care s-a dovedit imediat ucigătoare, pentru cei 68 de ani ai săi consumați de munca asiduă. Pentru o clipă, viața Oratoriului părea că s-a oprit. Cum să meargă înainte fără ea? În jurul patului se adunau clericii lui Don Bosco și băieții mai mari. Mama îi primise pe când erau niște băieți, îi învățase să folosească batista și să se lege la încălțăminte. Acea „mare” femeie care se stingea, avea eroismul săracilor care știu să meargă înainte, cu o încredere nelimitată în Providență. În timp ce curăța cartofii de coajă și mesteca mămăliga, le spusese acelor băieți învățăturile credinței, cuvinte de bun simț și îi privise cu o bunătate dulce de mamă.
      Don Bosco învățase de la ea sistemul lui educativ. El fusese primul care a primit educație prin rațiune, religie și iubire, cuvintele magice pe care opera lui le oferea lumii, o lume care până în acele zile utilizase în educarea băieților teamă, amenințări și pedepse.
      Congregația Saleziană care se năștea în acei clerici încă mult prea tineri, o crescuse ea, pe genunchii ei de mamă.
      Și acum, acea mare mamă se stingea. A venit de la Becchi fratele lui Don Bosco, Giuseppe, împreună cu nepoții mai mari. Teologul Borel, confesorul ei, a venit să-i aducă Viaticul. Lui Giovanni al ei, a reușit să-i spună: "Amintește-ți că această viață constă în a suferi. Adevăratele bucurii vor fi în viața veșnică".
      S-a stins la 3 dimineața, în ziua de 25 noiembrie. Dominic,împreună cu toți băieții de la Oratoriu, a însoțit-o la cimitirul casei sărace în care fusese închisă Mama și a văzut-o coborând în pământ, alături de atâția săraci fără nume care în acel colț uitat de lume se odihneau la umbra crucii, în timp ce sufletul lor era în pacea lui Dumnezeu.

 

 

Capitolul 23. Bani pentru veșnicie


Îi datora unuia doi bani

      În dimineața plecării a făcut reculegere spirituală împreună cu colegii lui. S-a spovedit și a primit Împărtășania cu atâta reculegere încât eu, care am fost martor la aceasta, nu știu cum să v-o descriu. Spunea: "Trebuie să fac bine acest „exercițiu”. Sper să fie într-adevăr cel al unei „morți bune” pentru mine. Dacă ar trebui să mor pe stradă, aș fiprimit deja Împărtășania ca Viatic".
      Restul dimineții l-a dedicat aranjării lucrurilor lui. Și-a pus în ordine sertarul așezând fiecare obiect ca și cum nu ar mai fi trebuit să-l atingă. După aceea i-a salutat pe colegii săi în parte: unuia îi dădea un sfat, altuia îi recomanda să se corecteze de un defect, unui alt coleg îi spunea să fie constant în a face bine; unuia căruia îi datora doi bani i-a spus: "Să facem socotelile. Altfel cum le voi face cu Domnul?". Le-a vorbit confraților din Societatea Neprihănitei și, cu cuvinte pline de viață, i-a încurajat să fie constanți în a respecta făgăduințele făcute Preasfintei Fecioare Maria și să-și pună încrederea în ea.
      În momentul plecării m-a chemat și mi-a spus aceste cuvinte: "Așadar, dumneavoastră nu vreți acest sărman trup al meu, iar eu sunt constrâns să-l duc la Mondonio. Deranjul ar fi fost doar de câteva zile... apoi s-ar fi terminat totul. Cu toate astea, facă-se voia Domnului! Dacă mergeți la Roma amintiți-vă de comisionul pentru Papa. Rugați-vă ca să am o moarte bună. Ne revedem în paradis".


La poartă mă ținea strâns de mână

      Ajunsesem la poarta Oratoriului, iar el mă ținea încă strâns de mână. Și iată, că se îndreaptă spre colegii care îl înconjurau și le spune: "Adio, dragi colegi, adio tuturor! Rugați-vă pentru mine și ne vom revedea unde vom fi mereu cu Domnul".
      Era deja la poarta mare din curte, când l-am văzut întorcându-se înapoi. Îmi spune:
      - Dăruiți-mi ceva ca să păstrez ca amintire de la dumneavoastră.
      - Spune-mi ce dar îți place și ți-l voi face imediat. Vrei o carte?
      - Nu. Ceva mai bun.
      - Bani pentru drum?
      - Da, bani pentru drumul spre veșnicie. Ați spus că ați obținut de la Papa un anumit număr de "indulgențe plenare" pentru ceasul morții. Puneți-mă și pe mine printre aceia care pot avea parte de această indulgență.
      - Bine, fiul meu. Merg imediat să scriu numele tău în acea scrisoare semnată de Papa.
      Astfel a părăsit Oratoriul unde trăise aproape trei ani din viața sa. A fost un timp fericit pentru el, un timp prielnic pentru colegii lui și chiar pentru superiorii lui. Părăsea Oratoriul pentru a nu se mai întoarce niciodată.
      Noi eram mirați de acele neobișnuite saluturi ale lui. Știam că avea probleme cu sănătatea, dar pentru că aproape mereu era pe picioare, nu am dat prea multă importanță bolii lui. Mai mult, pentru că avea chipul mereu surâzător, nimeni nu se gândea că este lovit de o boală atât de gravă. Deși acele saluturi neobișnuite ne îndureraseră, speram să-l vedem întorcându-se curând printre noi. Dar nu era așa. Era matur pentru Cer. În scurta lui viață își câștigase deja marele premiu al celor drepți, ca și cum ar fi trăit pentru mulți ani. Domnul a voit să-l cheme la sine în floarea vieții pentru a-l elibera de pericolele în care adesea rătăcesc și sufletele cele mai bune.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


"A venit să-mi dea o ultimă îmbrățișare"

      Angelo Savio, prieten și confident al lui Dominic, își amintește astfel ultimele ceasuri petrecute împreună:
      "Am ferma convingere că el cunoștea apropierea morții, deoarece în ajunul plecării lui, seara târziu, mergând la el am stat de vorbă pentru puțin timp. Cuvintele lui păreau mai dulci decât de obicei și mi-a mărturisit părerea de rău că pleca de la Oratoriu pentru că, spunea el, „nu mă voi mai întoarce”. A doua zi apoi, a venit să-mi dea o ultimă îmbrățișare și mi-a spus: „Lucrurile mele le las acolo, nu mai am nevoie de ele.
      Dă-i-le lui Don Bosco și celui care va veni apoi să le ia”. Erau așezate ordonat ca și cum nu ar mai fi trebuit să le atingă. Apoi mi-a strâns puternic mâna și mi-a spus cu un ton serios: „Roagă-te pentru mine! Poate că nu ne vom mai vedea în această viață. Adio!”. A plecat și nu l-am mai văzut, dar gândul la ultimele lui cuvinte nu m-a părăsit niciodată, și atunci când am aflat trista veste a morții lui, am exclamat: era un sfânt!" (S.P., p. 454).


Uimirea lui Don Francesia

      Mons. Salotti i-a cerut în scris lui Don Giovanni B. Francesia amintirile despre ultimele momente ale lui Dominic. În baza răspunsului, a relatat în cartea lui:
      "Imediat după ce i-a salutat pe colegii săi, l-a observat pe clericul Giovanni B. Francesia, iubitul lui învățător care se plimba pe sub portic, și i-a alergat înainte pentru a-i da un ultim salut. „Eu nu dădeam vreo importanță acelei plecări a lui – astfel îmi scrie venerabilul salezian – pentru că fragila lui sănătate l-a obligat și în alte dăți să părăsească Torino pentru a merge în micul Mondonio. De aceea, mare a fost mirarea mea când l-am văzut venind lângă mine zâmbind pentru a mă saluta și pentru a-mi recomanda să mă rog pentru el. Nu m-am gândit imediat că era un diagnostic rău dar când, după câteva zile, Don Bosco ne-a anunțat de moartea lui, atunci am exclamat: „Așadar era un rămas bun pentru Paradis cel pe care mi l-a dat!” și am simțit părere de rău că nu am făcut mai mult, pentru a-i arăta bunăvoința și afecțiunea mea la acea plecare" (SALOTTI, op. cit., p. 217).


"M-am simțit mișcat văzându-l calm și senin"

      Giovanni Cagliero îl văzuse pentru prima oară pe Dominic la 2 octombrie 1854, la Becchi, atunci când venise împreună cu tatăl său la Mondonio pentru a-l întâlni pe Don Bosco și pentru a cere să fie primit în Oratoriul lui. De atunci fusese colegul lui în fiecare zi și în ultimul an, chiar asistentul lui. Astfel își amintește ultima zi petrecută împreună:
      "În dimineața acelei zile (1 martie 1857) văzându-l în dormitor ridicându-se din pat pentru a pleca definitiv din Oratoriu și a merge în familie cu prezicerea morții apropiate,
m-am simțit mișcat văzându-l calm și senin, și în același timp cu chipul angelic, de pe care transpărea atât de minunat candoarea virtuților, așa încât am simțit în mine această apreciere: cât e de sfânt acest tânăr!
      Nu făceam această observație cu ușurință, deoarece printre atâția tineri pioși pe care i-am cunoscut, mai ales la Don Bosco, nu mi-am făcut niciodată o asemenea părere, decât pentru Dominic Savio.
      În cei trei ani în care Dominic a fost la Oratoriu, am avut mult timp să-l cunosc, fiind aproape tot timpul în grija mea". (Interrogazione supplementare sotto giuramento del 24 ottobre 1917, SUMMARIUM SUPER DUBIO, P. 40).

 

 

Capitolul 24. "Trebuie să fac o călătorie lungă"


Medicul a început flebotomiile

      La 1 martie, la ora două după-amiaza, Dominic al nostru pleca de la Torino însoțit de tatăl lui. Călătoria a decurs bine. Plimbarea cu trăsura, varietatea peisajelor, întâlnirea cu mama, frații și surorile păreau că l-au întărit. Acasă, timp de patru zile, nu a simțit nevoia de a sta în pat, dar apoi forțele au început să se micșoreze, apetitul a scăzut, iar tusea a devenit mai puternică. L-au trimis la un medic, iar acesta a considerat că boala era mai gravă decât părea și i-a cerut să se întoarcă acasă și să stea în pat. A spus că boala era o "infecție" și a început flebotomiile (se recoltează sânge din vene).
      Acest tip de tratament îi sperie mult pe băieți. De aceea medicul, înainte de a face să iasă sângele din venă i-a spus lui Dominic să privească în altă parte, să aibă răbdare și să fie curajos. El a început să râdă spunând: "Ce credeți că e o tăietură în comparație cu piroanele țintuite în mâinile și picioarele Domnului?", spuse el. Apoi, cu privirea senină, glumind și fără nici un pic de tulburare privi cum ieșea sângele din venele sale tot timpul cât a durat operația. După câteva flebotomii, boala părea că scade în intensitate. Cel puțin așa îi asigura medicul și așa credeau și părinții. Dar Dominic a considerat că e diferit. Convins fiind că e mai bine să primească sacramentele mai înainte decât să le piardă, l-a chemat pe tatăl lui: "Tată, i-a spus, e bine să facem o consultație la Domnul. Vreau să mă spovedesc și să primesc Sfânta Împărtășanie".


Doar ca să nu-i provoace o neplăcere

      Părinții, care credeau că boala e pe cale de a se vindeca, au simțit durere la auzul acelor cuvinte. Dar, doar ca să nu-i provoace o neplăcere, au trimis să fie chemat parohul ca să-l spovedească. Acesta a venit aproape imediat, l-a spovedit și apoi, tot pentru a nu-i provoca o neplăcere, i-a adus Împărtășania ca Viatic. Devoțiunea și reculegerea lui au fost ca ale celui care știe că este aproape de întâlnirea cu Dumnezeu. Ori de câte ori se apropia de Sfintele Sacramente, Dominic părea un sfânt Alois. Acum, știind că ajunsese la ultima Împărtășanie din viața lui, l-a primit pe Isus cu toată afecțiunea inimii lui nevinovate.
      Și-a amintit atunci făgăduințele de la prima Împărtășanie. A spus de mai multe ori: "Da, Isus și Maria, voi sunteți acum și întotdeauna prietenii sufletului meu. O repet de mii de ori: mai degrabă moartea decât să vă ofensez". După ce a făcut mulțumirea, a spus liniștit: "Acum sunt mulțumit. E adevărat că trebuie să fac călătoria lungă spre Cer, dar însoțit de Isus nu mă tem de nimic. Să spuneți tuturor acest lucru: cine îl are pe Isus ca tovarăș și prieten, nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte".


"Lumea e învinsă"

      Răbdarea lui a fost mereu admirabilă, dar în acea ultimă boală părea că e aceea a unui sfânt.
      Nu vroia să lase pe nimeni să-l ajute în cele obișnuite. "Atâta timp cât pot – spunea el – nu vreau să-i deranjez pe părinții mei. Au avut deja destule osteneli cu mine. De i-aș putea răsplăti în vreun fel!". Lua cu simplitate medicamentele, chiar și pe cele mai neplăcute. S-a supus la zece flebotomii fără a arăta nici cea mai mică neplăcere.
      După patru zile de boală, medicul s-a bucurat de micul bolnav și le-a spus părinților: "Să mulțumim Providenței divine, suntem pe drumul cel bun. Răul a fost învins. Trebuie doar să facem o convalescență corespunzătoare". Bunii părinți au răsuflat ușurați la auzul acelor cuvinte. Dominic însă, surâse și spuse: "Lumea e învinsă. Am nevoie doar să fac o corespunzătoare apariție în fața lui Dumnezeu".
      După ce a plecat medicul, fără să-și facă iluzii pentru ceea ce i se spusese, a cerut să i se administreze sacramentul Maslului. Și atunci, părinții au consimțit pentru a nu-i provoca vreo neplăcere. Nici ei și nici parohul nu vedeau vreun pericol de moarte iminentă. Ba mai mult, seninătatea chipului lui și bucuria cuvintelor lui, dădeau într-adevăr impresia că e pe cale de a se însănătoși. Dar Dominic, poate din presimțire sau poate pentru că Dumnezeu îi vorbea în taina inimii, număra zilele și orele, și se pregătea să se prezinte în fața lui Dumnezeu. Înainte de a primi Maslul, a făcut această rugăciune: "Doamne, iartă-mi păcatele. Eu te iubesc, vreau să te iubesc pentru totdeauna! Acest sacrament, pe care în infinita ta milostivire îmi permiți să-l primesc, să șteargă toate păcatele săvârșite cu auzul, cu vederea, cu gura, cu mâinile și cu picioarele. Trupul și sufletul meu să fie sfințite prin meritele pătimirii tale. Amin".
      Îi răspundea preotului cu o voce atât de clară și cu atâta precizie în cuvinte încât părea perfect sănătos.


"Iată trupul meu!"

      Era 9 martie, a patra zi de boală, ultima din viață. Făcuse zece flebotomii și alte tratamente. Puterile îi scăzuseră de tot. De aceea i s-a dat binecuvântarea papală. Atunci când preotul i-a spus că prin acel act religios Papa îi dădea binecuvântarea sa apostolică cu indulgență plenară, a simțit o mare mângâiere. "Mulțumesc lui Dumnezeu!", spunea. "În veci". Apoi s-a îndreptat spre crucifix și a recitat aceste versuri pe care le știa pe dinafară și le recitase de multe ori:
      "Doamne, îți ofer toată libertatea mea.
      Iată puterile mele, trupul meu!
      Îți ofer totul, pentru că îți aparține, Dumnezeule,
      Și în voința ta mă abandonez.”

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Jurnalul din ultimele opt zile

      Istoricul Eugenio Ceria scrie: "Cele două capitole, 24 și 25, conțin într-un fel jurnalul ultimelor opt zile trăite de Savio. Don Bosco a primit informațiile în scris și oral de la martorii oculari, mai ales de la paroh".
      Ca dovadă a acestei afirmații, redă mărturia depusă sub jurământ de către Michele Rua, care de fapt a atestat: "Cel care ne trimitea vești, era dacă nu mă înșel, parohul din sat, care, plin de respect față de tânăr, îl privea ca pe un dar prețios făcut de Domnul parohiei lui. De unde și preocupările lui extraordinare pentru el și grija de a-l informa pe Don Bosco despre mersul bolii. Atât de la parohul amintit mai sus, cât și de la tatăl care a venit la câteva zile după moartea fiului ca să-l viziteze pe Don Bosco, s-au adunat detalii atât de edificatoare despre moartea lui, care sunt descrise de Don Bosco în biografia sa... În ce privește veștile care se cunosc despre boala lui și despre prețioasa lui moarte din de mai multe ori amintita biografie, pot să atest că sunt în deplină conformitate cu ceea ce am auzit că s-a citit din scrisorile parohului și ceea ce l-am auzit povestind pe tatăl lui" (S.P., p. 255-256, mărturie din 23 iulie 1908).


Zece flebotomii pentru Dominic, șase pentru Camillo Cavour

      Flebotomia este o mică intervenție chirurgicală care constă în a face să curgă sânge dintr-o venă printr-o mică tăietură.
      Doctorul Cafassi a spus că boala era o infecție, adică o pneumonie sau o pleurită (care putea fi legată de o formă de tuberculoză). De aceea, conform metodelor de tratament din acea vreme, a recurs la flebotomii. În Enciclopedia Populară, editată de Pomba în 1849, volumul XI, p. 508, găsim, de fapt, la termenul febotomie: "În bolile inflamatorii acute, e bine să se elimine repede sânge și să se repete flebotomia la intervale scurte, dacă se vrea o refacere rapidă; în schimb, în bolile lente și cu bază organică, convine să se recurgă la acestea doar în caz de necesitate... Se prescrie flebotomia generală pe principiul tuturor bolilor flogistice viscerale și ori de câte ori se dorește obținerea unui efect rapid în întregul nostru organism".
      Ne provoacă durere și iritare atunci când ne gândim la un medic care, pentru a face să scadă febra unui tânăr bolnav de pleurită și tuberculoză, deja palid și fragil, în loc să ceară să fie hrănit bine și abundent, îi scoate sânge de zece ori, până când efectiv în omoară prin eliminarea sângelui. Dar din dragoste pentru adevăr trebuie spus că orice alt medic în acea vreme ar fi acționat ca și el.
      După patru ani, la 6 iunie 1861, murea la Torino contele Camillo Cavour, primul ministru al Italiei. A fost îngrijit în ultimele zile nu de un sărman medic de țară, ci de senatorul Riberi, medicul regelui. Și Cavour (lovit de o gravă infecție malarică contractată în orezăriile din Leri) a fost trimis în lumea cealaltă prin șase flebotomii. În cele din urmă, din venele sale chinuite, sângele nu mai ieșea deloc.
      Poate că e interesant de știut ce se credea în acea vreme despre acest "tratament" care astăzi suscită uimire și repulsie. Iau din Dicționarul originilor: "Plinius (23-79 d.C.) care atribuie animalelor mare parte din descoperirile noastre, pretinde că noi datorăm descoperirea flebotomiei instinctului hipopotamului sau al calului de râu care-și frecau picioarele de stuful din Nil și de frunzele lor tăioase pentru a face să iasă sângele (...). Hipocrate (460-377 î.C.) vorbește adesea cu apreciere de flebotomie, ca despre o practică deja veche în vremurile sale. Galenius (129-200 d.C.) o recomanda și el în cărțile sale; o recomandă Avicenna (980-1037 d.C.), principele medicilor arabi (...). Mulți scriitori italieni s-au ocupat fie să o combată, fie să o apere. Alții au riscat utilizarea acestei practici, recunoscută în unele cazuri necesară, și adesea salutară, atunci când nu se face prea mare abuz. În vremurile mai recente au fost inventate niște mașini pentru a executa mai comod operația de flebotomie".


"Doamne, îți ofer toată libertatea mea"

      Eugenio Ceria și Alberto Caviglia mărturisesc că nu știu de unde provine rugăciunea în patru versuri pe care Dominic "o știa pe dinafară și o recitase de multe ori".
      Am găsit acea rugăciune în Manualul lui Filoteea a lui Giuseppe Riva, p. 201. Iat-o în întregime (cu o ușoară variație la versul al doilea):
      "Doamne, îți ofer toată libertatea mea.
      Iată puterile mele, voința mea!
      Îți ofer totul, pentru că îți aparține, Dumnezeule,
      Și în voința ta mă abandonez.

      Pentru a-ți fi plăcut și a te iubi, Dumnezeul meu,
      Dă-mi numai harul și iubirea ta vie.
      Căci, dacă tu mă iubești și te iubesc și eu,
      Sunt îndeajuns de bogat și nu mai doresc nimic".

 

 

Capitolul 25. Ultima seară


"Părea că se îndreaptă spre odihnă"

      E un adevăr de credință faptul că fiecare persoană, în momentul morții, adună rodul faptelor sale: "Ceea ce omul a semănat, aceea va aduna". Dacă în viața sa a semănat fapte bune, va aduna în acele ultime clipe, roade de pace și de bine. Dacă a semănat fapte rele, atunci va aduna tristețe și dezolare.
      Cu toate acestea se întâmplă uneori ca persoane bune, după o viață sfântă, să simtă teamă și groază atunci când se apropie ultimul ceas al vieții. Dumnezeu permite acest lucru pentru a purifica acele suflete și a le face mai frumoase pentru cununa lor de slavă în Cer.
      Cu Dominic al nostru nu a fost așa. Cred că Dumnezeu a voit să-l răsplătească deja aici pe pământ. Nevinovăția păstrată până în ultima clipă a vieții, credința lui vie, rugăciunile continue, pocăințele lui și întreaga sa viață presărată de suferințe suportate cu iubire, i-au dobândit pe drept bunăvoința lui Dumnezeu în acea ultimă clipă a vieții.
      El vedea cum se apropie sfârșitul cu seninătatea sufletului nevinovat și trupul său nu simțea chinul și apăsarea care însoțesc de multe ori ultimele ceasuri ale vieții. Într-un cuvânt: Dominic părea că se îndreaptă spre odihnă, nu spre moarte.
      Era în seara zilei de 9 martie 1857. Chipul lui era senin, alură veselă, privirea luminoasă, mintea ageră; aspecte care stârneau uimire. Nimeni nu era convins că acel băiat era în pragul morții.


"Lăsați-mi o amintire"

      Cu o oră și jumătate înainte de a muri, parohul a mers să-l viziteze. L-a văzut liniștit și l-a auzit cu uimire încredințându-și sufletul lui Dumnezeu. Dominic făcea rugăciuni scurte și dese, manifestând o dorință vie de a merge curând în Cer. "Ce să-i sugerezi unui astfel de bolnav?", se întreba parohul. După ce a recitat împreună cu el câteva rugăciuni, era gata să iasă când el l-a chemat:
      - Domnule paroh, înainte de a pleca, lăsați-mi o amintire.
      - Dar nu știu ce amintire să-ți las, fiul meu.
      - O amintire care să-mi dea mângâiere.
      - Amintește-ți de pătimirea Domnului.
      - Mulțumesc. Pătimirea Domnului să fie în mintea mea, în gura mea, în inima mea. Isuse, Marie, Iosife, însoțiți-mă în această ultimă agonie! Isuse, Marie, Iosife, împreună cu voi să-mi dau duhul în pace!
      Zicând aceste cuvinte, Dominic a adormit și a dormit timp de jumătate de oră. Când s-a trezit, a privit împrejur spre rudele sale. Și a spus:
      - Tată, iată!
      - Aici sunt, fiul meu. Ai nevoie de ceva?
      - Dragul meu tată, a sosit ceasul. Luați cartea mea de rugăciuni și citiți-mi rugăciunile pentru o moarte bună.


Spunând și râzând

      La auzul acelor cuvinte, mama a izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Tatălui i se frângea inima de durere, iar lacrimile îi sugrumau glasul. Cu toate acestea și-a făcut curaj și a început să citească acele rugăciuni. Dominic repeta fiecare cuvânt și spunea singur la sfârșitul fiecărei părți: Isuse milostive, ai milă de mine! Când a ajuns la cuvintele: "Când în cele din urmă sufletul meu va sta dinaintea ta și va vedea pentru întâia oară strălucirea nemuritoare a maiestății tale, nu mă îndepărta de la prezența ta, ci învrednicește-mă să fiu primit în sânul plin de iubire al milostivirii tale, ca să-ți cânt laudă pururi", spuse: "Asta e ceea ce doresc, dragă tată: să-i cânt veșnic laudă Domnului!". A adormit din nou pentru puțin timp și avea chipul serios ca al unuia care se gândește la lucruri de o mare importanță. După puțin timp s-a trezit și cu o voce clară și râzând spuse: "Adio, dragă tată, adio! Parohul voia să-mi mai spună ceva, dar nu pot să-mi amintesc... O! Ce lucru frumos văd!". Astfel spunând și râzând, cu o alură paradiziacă și-a dat sufletul ținând mâinile pe piept în formă de cruce, fără să facă nici cea mai mică mișcare.
      Cerul s-a deschis pentru tine, Dominic. Îngerii și sfinții ți-au pregătit o mare sărbătoare. Acel Isus pe care l-ai iubit atât de mult te cheamă spunând: "Vino, slujitor bun și credincios, vino! Ai purtat lupta cea bună și ai învins. Acum vino și primește bucuria care nu va avea sfârșit. Intră în bucuria Domnului tău!".

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Rugăciunea pentru o moarte bună

      Atunci când Dominic l-a rugat pe tatăl său să ia cartea de rugăciuni, Carlo Savio a luat în mână Il Giovane Provveduto, manualul de rugăciuni scris de Don Bosco și utilizat la Oratoriu.
      În el, încă din prima ediție, Don Bosco pusese Rugăciunea pentru o moarte bună, pe care băieții o recitau în fiecare lună în ziua de reculegere. Era precedată de trei rânduri de prezentare: Compusă de o domnișoară protestantă convertită la religia catolică la vârsta de 18 ani în faimă de sfințenie.
      Iată Rugăciunea pe care Dominic a recitat-o împreună cu tatăl său înainte de a muri.

      Isuse Doamne, Dumnezeul bunătății, Părintele milostivirii, mă prezint înaintea ta cu inima umilă și căită să îți recomand ultimul meu ceas și ceea ce mă așteaptă după aceea.
      Atunci când picioarele mele nemișcate mă vor avertiza căîn această lume cariera mea e gata să se încheie, milostive Isus, ai milă de mine!
      Când mâinile mele tremurânde și amorțite nu te vor mai putea strânge răstignit, tu binele meu și, din păcate, te voi lăsa să cazi pe patul durerii mele, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când ochii mei întunecați și tulburați de ororile morții iminente își vor aținti asupra ta privirile sfârșite și muribunde, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când buzele mele reci și tremurânde vor rosti pentru ultima oară Numele tău adorabil, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când obrajii mei palizi și livizi vor inspira celor de față milă și teroare, părul meu udat de sudorile morții, ridicându-mi-se în cap vor anunța apropiatul meu sfârșit, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când urechile mele, gata să se închidă pentru totdeauna pentru discursurile oamenilor, se vor deschide pentru a asculta glasul tău, care va rosti irevocabila sentință, în care va fi stabilită soarta mea pentru toată veșnicia, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când imaginația mea agitată de teribile și înspăimântătoare fantasme va fi cufundată în tristeți de moarte, iar spiritul meu tulburat de vederea nelegiuirilor mele, de teama de dreptatea ta, va lupta împotriva îngerului întunericului, care va vrea să-mi ia vederea mângâietoare a milostivilor tale și să mă cufunde în sânul disperării, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când inima mea slabă apăsată de durerea bolii va fi surprinsă de ororile morții și epuizată de eforturile pe care le-a făcut împotriva dușmanilor sănătății mele, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când voi vărsa ultimele lacrimi, simptome ale distrugerii mele, primește-le ca jertfă de ispășire, ca să-mi dau sufletul ca o victimă de pocăință, în acel teribil moment, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când rudele mele și prietenii mei, adunați în jurul meu, se vor înduioșa de starea mea dureroasă, și te vor invoca pentru mine, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când voi pierde uzul tuturor simțurilor mele, și întreaga lume va dispărea pentru mine, iar eu voi geme în groaza celei din urmă agonii și în chinurile morții, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când ultimele suspine ale inimii vor forța sufletul meu să iasă din trup, primește-le ca pe fiii unei sfinte nerăbdări de a veni la tine, și tu milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când sufletul meu va ieși de pe buzele mele pentru totdeauna din această lume și va părăsi trupul meu palid, rece și fără viață, primește distrugerea ființei mele ca pe un omagiu pe care vin să-l aduc maiestății tale divine, și atunci, milostive Isuse, ai milă de mine.
      Când în cele din urmă sufletul meu va sta dinaintea ta și va vedea pentru întâia oară strălucirea nemuritoare a maiestății tale, nu mă îndepărta de la prezența ta, ci învrednicește-mă să fiu primit în sânul plin de iubire al milostivirii tale, ca să-ți cânt laudă pururi: milostive Isuse, ai milă de mine! (Il Giovane Provveduto..., Torino 1847, p. 140ss).


Cum a murit Dominic Savio?

      Cum au fost ultimele clipe din viața lui Dominic?
      E greu de reconstituit cuvintele care au fost murmurate, frazele frânte, gesturile unui băiat care moare. Fiecare persoană care l-a văzut (și care în acele ultime momente se gândea mai ales să-l ajute), își amintește ceea ce a impresionat-o și, povestind lasă la o parte în mod fatal toate celelalte detalii. Apoi amintirile trec din gură în gură și încep omisiunile, micile adăugiri, variațiile. Așa li s-a întâmplat și celor care au văzut moarea lui Dominic, au povestit și au scris despre ea.
      Don Giuseppe Cugliero, învățătorul lui la Mondonio, a auzit cu siguranță relatările rudelor și le-a scris lui Don Bosco: "Invocând numele lui Isus și al Mariei a adormit în Domnul. Moartea lui a fost liniștită așa cum liniștită i-a fost viața" (vezi capitolul 7).
      Don Bosco, conform mărturiei depusă sub jurământ de către Michele Rua, a aflat: "atât de la paroh (prin scrisoare) cât și de la tatăl, care a venit la câteva zile după moartea fiului ca să-l viziteze pe Don Bosco, detaliile atât de edificatoare ale morții lui, așa cum au fost descrise de amintitul Don Bosco în biografia sa" (S.P., p.355).
      Și totuși, Don Bosco, după câteva luni, descrise moartea lui Dominic Savio în două moduri diferite.
      În volumul său Luna mai consacrată Neprihănitei Fecioare Maria, publicat în 1858 (Dominic murise la 6 martie 1857), la paginile 143-144 scrie:
      "Un tânăr pe nume Savio Dominic, din dorința vie de a-i plăcea Mariei îi oferea în fiecare zi câte o rugăciune, dar în fiecare sâmbătă făcea sfânta Împărtășanie în cinstea Aceleia pe care el adesea o numea Maică preacurată. În anul 1856 a petrecut luna Mariei cu atâta fervoare încât colegii lui se simțeau toți edificați de exemplul lui. În fiecare zi îi cerea Mariei să-l ia mai degrabă din lume decât să piardă virtutea curăției. Apoi, în ultima zi a cerut un sigur har: să poată face o bună împărtășanie înainte de a muri. Sfânta Fecioară l-a ascultat. După nouă luni (9 martie 1857) murea la vârsta de cincisprezece ani după ce a primit Preasfântul Viatic cu cele mai mari sentimente de tandrețe și de devoțiune. În clipele care au trecut între primirea Viaticului și până la moartea lui, spunea mereu: „O, Marie, m-ai ascultat, sunt îndeajuns de bogat! Nu cer altceva decât să-mi fii alături în aceste ultime momente ale vieții și să mă însoțești în trecerea din această viață la veșnicie.” Aproape în momentul în care el a încetat să rostească aceste cuvinte, sufletul lui zbura spre cer desigur, însoțit de Maria căreia i-a fost atât de devotat în timpul vieții".

      În Viața tânărului Savio Dominic publicată în ianuarie 1859, la pagina 119, povestea în schimb:
      "După puțin timp s-a trezit și, cu o voce clară și râzând, a spus: „Adio, dragă tată, adio! Parohul voia să-mi mai spună ceva, dar nu pot să-mi amintesc... O! Ce lucru frumos văd....” Astfel spunând și râzând, cu o alură paradiziacă și-a dat sufletul ținând mâinile pe piept în formă de cruce, fără să facă nici cea mai mică mișcare".
      Michele Rua însuși, care asemenea lui Don Bosco a citit scrisorile parohului și l-a ascultat pe tatăl lui Dominic, are două mărturii diverse. În "paginile de amintiri" pe care le-a dat lui Don Bosco pentru completarea Vieții lui Savio Dominic (și care au fost inserate în Procesul de Beatificare deși nu erau o mărturie depusă sub jurământ), scrie:
      "Cu o oră înainte de a muri, după ce a primit toate sacramentele, văzând că parohul pleca, i-a cerut o amintire. Parohul i-a răspuns: „ce vrei să-ți las ca amintire? Nu știu ce să-ți spun; să-ți amintești de pătimirea Domnului, nu știu ce altceva aș putea să-ți spun.” Plecând parohul, a adormit, și după puțin timp trezindu-se, râdea și spunea: „parohul voia să-mi spună, voia să-mi spună... o, asta e bună; nu-mi mai amintesc ce voia să-mi spună.” Și spunând astfel cu o alură paradiziacă și-a dat duhul ținând mâinile împreunate pe piept în formă de cruce fără să facă vreo mișcare" (S.P., p. 465).
      În mărturia dată sub jurământ la 23 iulie 1908, afirma însă: "În ce privește lucrurile care se cunosc despre boala lui (a lui Dominic) și despre prețioasa lui moarte de mai multe ori amintită de biografie (scrisă de Don Bosco), pot atesta că sunt în deplină conformitate cu ceea ce am auzit citindu-se din scrisorile parohului și ce am auzit povestindu-se de către tatăl lui Dominic" (S.P., p. 356).
      Dar Don Cugliero, Don Bosco, Don Rua relatează lucruri văzute de alții și care le-au fost povestite.
      Anastasia Molino. Unica persoană care era prezentă în ultimele clipe de viață a lui Dominic și care le-a povestit după ce a jurat să spună adevărul, este doamna Anastasia Molino, vecină de casă cu Savio. Mărturia ei este probabil cea mai simplă și cea mai fidelă. Iat-o:
      "Familia mea locuia alături de casa lui Dominic Savio" (Processo Apostolico, p. 678). "Îl vedeam des pe Dominic în timpul ultimei lui boli și nu l-am auzit niciodată să se plângă. În ultimele zile, agravându-se boala și văzând-o tristă pe mama lui o încuraja spunându-i: „Mamă, nu plânge, merg în Paradis.” Spunea și că o vede pe Maica Domnului și pe sfinți. Eu am fost prezentă în ultimele clipe din viața lui și-mi amintesc că în timp ce un bătrân se ruga pentru sufletul lui, Dominic Savio îl fixa cu privirea și îi urmărea cu inima rugăciunile. Erau prezenți: tată lui, mama lui și câțiva vecini de casă. Și-a dat sufletul liniștit" (Processo Apostolico, p. 682).


Alte mărturii despre moartea lui Dominic

      Giovanni Cagliero: "Am citit ceea ce tatăl lui și parohul au spus despre ultimele momente din viața lui Dominic Savio. L-am auzit și pe tatăl lui povestind la Oratoriu că aproape de moarte, a cerut el însuși ultimele sacramente, împotriva părerii medicului, a părinților săi și a parohului însuși, care nu-l credeau în pragul morții și, cu veselia pe chip, liniștit în dureri și răsplătit pentru viața lui nevinovată printr-o viziune a Preasfintei Fecioare, spre care a întins mâinile lui delicate și tinere, și-a dat sufletul senin în Domnul" (S.P., p. 340, mărturie din 31 iulie 1916).
      Carlo Savio, prieten și coleg de școală cu Dominic la Mondonio: "Știu că Dominic Savio s-a întors acasă de la Torino bolnav. Doamna amintită, Anastasia Molino, mi-a povestit chiar că în timp ce se afla în casa lui Savio, părinții lui erau întristați și plângeau pentru fiul lor Dominic bolnav și aproape de moarte, iar acesta i-a încurajat spunându-le: „Îl văd deja pe Domnul și pe Maica Domnului cu brațele deschise cum mă așteaptă”. Spunând acestea și-a dat sufletul" (S.P., p. 332-333).


Surorile dormeau alături

      În registrul parohiei din Mondonio scrie că Dominic Savio a murit la ora 10 seara, la 9 martie. În jurul patului lui erau tata, mama și câțiva vecini de casă, printre care și Anastasia Molino. Parohul, Don Domenico Grassi, nu era. Sora Raimonda (12 ani), Maria (10 ani), Caterina (doar de șase luni) și frații Giovanni (7 ani) și Guglielmo (4 ani) dormeau deja în camera care se afla deasupra bucătăriei. Pentru a ajunge acolo, trebuiau să treacă prin camera unde Dominic era pe moarte și l-au salutat pentru ultima oară. Camera lui Dominic era la parter, legată de bucătărie. Tata și mama puseseră acolo patul lui ca să se bucure de căldura de la cuptorul aprins.

 

 

Capitolul 26. "Chipul lui dulce"


Scrisoarea tatălui

      Când tatăl a auzit de la Dominic ultimele cuvinte pe care le-am redat și apoi l-a văzut plecându-și capul ca și cum s-ar fi odihnit, credea că adormise din nou. L-a lăsat pentru câteva clipe în acea poziție, dar apoi l-a strigat și și-a dat seama că a murit. Mare a fost tristețea părinților. Pierdeau un fiu nevinovat, bun, care se făcuse mereu iubit.
      Aici, în casa din Oratoriu, eram nerăbdători să primim vești despre Dominic. Și iată că sosește o scrisoare de la tată care începea astfel: "Cu lacrimi în ochi vă dau vestea cea mai tristă: dragul meu Dominic, discipolul dumneavoastră, ca un crin curat, ca un sfânt Alois, a zburat la Domnul aseară, 9 martie, după ce a primit sfintele sacramente și binecuvântarea papală".
      Vestea i-a îndurerat profund pe colegii lui. O dată cu el, mulți pierdeau un prieten, pe unul care-i sfătuia la bine; alții pierdeau un model de viață creștină. Câțiva s-au adunat ca să se roage pentru odihna sufletului lui, dar mulți spuneau: "Dominic era sfânt, acum e deja în paradis". Unii au început deja să se recomande lui ca unui ocrotitor pe lângă Dumnezeu. În plus, toți căutau să aibă vreun obiect care i-a aparținut.


Cuvintele profesorului său

      Vestea a fost adusă de profesorul Don Picco, care a fost probabil îndurerat de aceasta. Imediat după ce i-a primit în clasă pe elevii lui, a anunțat cu emoție tristul eveniment și l-a comentat cu aceste cuvinte:
      "Nu cu mult timp în urmă, iubiți tineri, vorbindu-vă despre fragilitatea vieții omenești, vă atrăgeam atenția că moartea uneori nu cruță nici vârsta voastră în floare. Dădeam ca exemplu un tânăr plin de viață și de vigoare (Leone Cocchis, 15 ani) care acum doi ani frecventa această școală, stătea aici să mă asculte. După o absență de câteva zile, a lăsat această viață plâns de părinți și de prieteni.
      Atunci când aminteam acel caz dureros, nici nu mă gândeam că acest an avea să fie îndurerat de un doliu asemănător, că exemplul lui Leone Cicchis s-ar fi reînnoit într-un băiat care mă asculta.
      Da, dragii mei. Trebuie să vă întristez cu o veste foarte dureroasă. Securea morții seceră alaltăieri viața unuia dintre colegii voștri cei mai virtuoși, a bunului băiat Dominic Savio. Poate că vă amintiți că în ultimele zile în care a frecventat școala, era tulburat de o tuse puternică, motiv pentru care nici unul dintre noi nu s-a mirat când am auzit că a fost obligat să se retragă de la școală.
      Pentru a-și îngriji mai bine boala (și deja prevedea apropiatul lui sfârșit, după cum a spus de mai multe ori unora dintre voi) a urmat sfatul medicului și al superiorilor lui și s-a întors în sânul familiei sale. Aici, violența bolii a izbucnit și, după numai patru zile de boală, și-a dat sufletul nevinovat Creatorului.
      Ieri am citit scrisoarea prin care tatăl îndurerat ne dădea vestea tristă. În simplitatea sa descria sfânta moarte a acelui înger în așa fel încât m-a impresionat până la lacrimi. Neștiind cum să se exprime, el l-a numit pe fiul său „un alt sfânt Alois” în sfințenia vieții și în resemnarea în fața morții".


"Doream să fie printre elevii mei"

      "Vă asigur că-mi pare foarte rău că Dominic nu a mai frecventat școala mea și că, în acest timp scurt, sănătatea lui fragilă nu mi-a permis să-l cunosc și să petrecem mai mult timp împreună, fiind școala foarte aglomerată. Îi las pe superiorii lui să vă spună care a fost sfințenia sentimentelor lui și fervoarea vieții lui creștine. Îi las pe colegii și prietenii lui, care zilnic l-au avut alături de ei și care vorbeau cu el frecvent, să vă spună despre bunătatea comportamentului lui, despre modestia persoanei lui, despre cumpătarea lui în vorbire. Îi las pe părinții lui să vă spună care a fost ascultarea lui, respectul lui, docilitatea lui. Ce v-aș putea aminti eu și voi nu știți? Vă voi spune că a fost mereu admirabil prin atitudinea lui și prin calmul lui la școală, prin exactitatea lui în îndeplinirea fiecărei obligații pe care o avea și prin continua atenție acordată învățăturilor mele. Aș fi foarte mulțumit dacă fiecare dintre voi și-ar propune să-i urmeze exemplul atât de bun.
      Trăia de trei ani la Oratoriul Sfântului Francisc de Sales. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre el de la Directorul acestui Oratoriu mai înainte ca vârsta și studiile să-i permită să frecventeze școala noastră. Am auzit cum a fost lăudat ca unul dintre tinerii cei mai studioși și cei mai virtuoși din acea casă. Dragostea lui pentru studiu și progresul rapid pe care l-a făcut în primele clase de latină, m-au făcut să doresc să fie printre elevii mei. Îl așteptam ca pe un băiat foarte inteligent și bun. Și înainte de a-l avea la școala mea, vorbisem deja despre el cu câțiva dintre elevii mei, ca despre un geniu cu care ar fi fost frumos să se întreacă atât la studiu cât și în virtuți. În vizitele mele frecvente la Oratoriu, văzând chipul lui dulce, văzând privirea lui nevinovată, simțeam față de el afecțiune și admirație. Când a început să frecventeze școala mea în acest an școlar, nu mi-a înșelat așteptările. Voi, iubiți tineri, ați fost martori ai reculegerii lui interioare și a dăruirii lui, nu doar în timpul lecțiilor, dar și în timpul dedicat studiului, pe care mulți tineri, chiar docili și harnici, îl pierd fără scrupule. Pe voi, care îi erați colegi nu doar la școală, dar și în viața normală de fiecare zi, vă întreb dacă l-ați văzut vreodată să facă ceva contrar îndatoririlor sale."


"Parcă-l văd"

      "Parcă-l văd atunci când, cu acea modestie care-i era proprie, intra în școală, își ocupa locul și, în timp ce soseau ceilalți, în loc de pălăvrăgeala obișnuită dintre băieții de vârsta lui, își repeta lecția, își lua notițe sau se întreținea cu vreo lectură utilă. Și când începea lecția, cu câtă atenție vedeam acel chip angelic urmărind cuvintele mele! De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă, în ciuda vârstei lui fragede și a sănătății lui fragile, profitul pe care îl trăgea din studiu era foarte mare. Dovadă a acestui lucru este faptul că a fost mereu printre primii din clasa lui numeroasă și alcătuită din tineri inteligenți, în ciuda frecventelor absențe datorate bolii pe care o avea și care, în cele din urmă, l-a dus în mormânt.
      Un lucru atrăgea în mod deosebit atenția și admirația mea: când vedeam cum mintea lui se reculegea în Dumnezeu și cum se ruga cu afecțiune și fervoare. E un lucru obișnuit, chiar și printre tinerii mai puțin împrăștiați, să reflecteze prea puțin asupra rugăciunii pe care sunt invitați să o recite, și să pună prea puțină afecțiune a inimii. Se știe că vârsta voastră efervescentă este inconstantă și distrată de mii de lucruri. Așa se întâmplă că mulți tineri, atunci când se roagă, o fac doar cu buzele și glasul. Dacă distracția tinerilor este atât de obișnuită și în rugăciunile pe care le înalță la Domnul în tăcerea și în liniștea bisericilor și în rugăciunile cotidiene pe care le fac în casele lor, voi știți cât e de ușor să se cadă în distracție în acele scurte rugăciuni care sefac de obiceiînainte și după lecții la școală.
      Și tocmai în aceste rugăciuni l-am admirat pe Dominic al nostru și am văzut comuniunea sufletului lui cu Dumnezeu. De câte ori l-am admirat, cu acea privire a lui îndreptată spre cer, care atât de curând avea să devină casa lui. În momentul rugăciunii își aduna toate sentimentele și le oferea Domnului și preafericitei sale Mame, cu deplină afecțiune. Această afecțiune față de Dumnezeu și față de Preasfânta Fecioară Maria, iubiți tineri, era ceea ce-i dădea forța de a împlini îndatoririle sale, era ceea ce sfințea fiecare faptă a lui, fiecare cuvânt, era ceea ce umplea viața lui. Fericiți acei tineri care trăiesc astfel! Sunt fericiți în această viață și în cealaltă, îi fac fericiți pe părinții care îi educă, pe profesorii care îi instruiesc și pe toate persoanele care se ocupă de binele lor".


"Viața este un dar foarte prețios al lui Dumnezeu"

      "Iubiți tineri, viața este un dar foarte prețios pe care Dumnezeu ni l-a făcut pentru a dobândi merite pentru Cer. Astfel, o vom trăi dacă tot ceea ce facem îi putem oferi lui Dumnezeu, exact așa cum făcea Dominic al nostru.
      Dar ce trebuie să spunem despre acel tânăr care își petrece întreaga viață fără să se gândească măcar la scopul pentru care Dumnezeu i-a dat viața, care nu găsește nici măcar o clipă ca să se gândească și să vorbească cu Dumnezeu, care nu are nici măcar o dorință care să-i înalțe sufletul spre Dumnezeu? Ce să spunem despre acel tânăr care simte că pătrunde în inima sa glasul lui Dumnezeu, dar care-l respinge și-l sufocă?
      Reflectați un moment la viața și la moartea sfântă a iubitului vostru coleg, la situația lui de invidiat în care se află acum, în pace și în bucuria lui Dumnezeu. Și întorcându-ne cu gândul la voi înșivă, examinați ce vă lipsește pentru a fi asemenea lui, cum ați vrea să fiți dacă v-ați afla asemenea lui pe punctul de a trebui să vă prezentați în fața judecății lui Dumnezeu, care vă va cere cont strict despre viața voastră. Dacă, făcând o comparație cu Dominic, considerați că diferența este mare, luați-l ca exemplu, imitați viața lui creștină".


Chemarea care va veni mai devreme sau mai târziu

      "Sufletul vostru să fie ca al lui: limpede și curat în ochii lui Dumnezeu. La chemarea lui neașteptată, pe care mai devreme sau mai târziu o vom auzi cu toții, să putem răspunde cu seninătate pe chip, cu surâs pe buze, așa cum a făcut îngerescul vostru prieten.
      Închei aceste cuvinte ale mele mărturisind o ultimă încredere: dacă îi voi vedea pe elevii mei că sunt mai buni în comportamentul lor, mai exacți în îndeplinirea îndatoririlor lor, mai conștienți de importanța unei adevărate vieți creștine, voi crede că totul este rodul lui Dominic, al sfântului lui exemplu și al mijlocirii lui eficiente pe lângă Dumnezeu pentru colegii voștri și pentru mine învățătorul lui".
      Acestea sunt cuvintele pe care profesorul Don Picco le-a adresat elevilor săi profund îndurerat de moartea iubitului său elev Dominic Savio.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Adevărata scrisoare de la tatăl

      Don Bosco redă doar un mic extras din scrisoarea pe care tatăl lui Dominic a scris-o. Ea a fost păstrată și adăugată la Procesul de beatificare. O redăm aici.


      Mult reverende domn,

Mondonio, 10 martie 1857.

      Cu lacrimi în ochi mă prezint cu acest bilet la reverența voastră pentru a vă anunța una dintre cele mai triste vești, că iubitul meu fiu Dominic, discipolul dumneavoastră, ca un crin curat, ca Alois Gonzaga și-a dat sufletul Domnului în seara de 9 martie, bineînțeles după ce a primit Sfintele Sacramente împreună cu binecuvântarea papală.      
      Datorită bolii sale, a stat în pat de miercuri, 4 martie și, sub îngrijirea domnului doctor Cafassi, i s-au făcut zece flebotomii. În timp ce eram pe cale să înțelegem care era boala sa și să vă scriem dumneavoastră, ne-a părăsit, așa cum am spus mai sus, având o tuse destul de sâcâitoare.
      Nu trebuie să mai spun altceva reverenței dumneavoastră, închei urându-vă prosperitate.
      Al dumneavoastră,

foarte supus slujitor
CARLO SAVIO

 

Cuvintele lui Don Picco

      Don Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ:
      "Îmi amintesc foarte bine că prof. Don Picco, imediat după ce a aflat că murise Dominic Savio, le-a vorbit despre el cu multe laude elevilor săi, lăsându-le cea mai plăcută amintire. Iar Don Bosco, gândindu-se să redacteze în acea vreme o biografie a iubitului său discipol, a cerut aceluiași profesor să-i pună pe hârtie ceea ce spusese, pentru a face apoi public; ceea ce s-a făcut" (S.P., p. 398).

 

 

Capitolul 27. Când tatăl l-a văzut noaptea


"Dacă nu a mers el, cine ar putea merge?"

      Cine a citit până aici paginile pe care le-am scris despre tânărul Dominic Savio, nu se va mira că Dumnezeu i-a dat daruri speciale care făceau să strălucească virtuțile lui. Încă de când trăia, mulți îi urmau sfaturile și exemplul. Mulți, impresionați de sfințenia vieții lui, de nevinovăția comportamentului său, se recomandau rugăciunilor lui. Se povestesc multe haruri obținute prin rugăciunile lui în timp ce era încă în viață. Dar după moartea lui a crescut încrederea și venerația față de el.
      Imediat după ce ne-a sosit vestea morții lui, mulți dintre colegii lui au început să-l invoce ca pe un sfânt. S-au adunat să recite Litaniile pentru cei răposați, dar în loc să spună "roagă-te pentru el!" (adică: Sfântă Marie, roagă-te pentru odihna sufletului lui!) mulți spuneau "roagă-te pentru noi!" (Sfântă Marie, roagă-te pentru noi!). Spuneau: "Pentru că acum Dominic este deja în Paradis și nu mai are nevoie de rugăciunile noastre".
      Alții spuneau: "Dacă nu a mers imediat în Paradis Dominic Savio, care avea o viață atât de curată și de sfântă, cine va putea merge?". Diferiți prieteni de-ai lui l-au luat ca model în a săvârși bineleși au început să se recomande lui ca să-i ajute din Cer.
      Aproape în fiecare zi își povesteau unii altora despre harurile obținute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui. L-am văzut personal pe un tânăr care suferea de o durere de dinți care-l făcea să plângă. S-a recomandat colegului său Dominic cu o scurtă rugăciune și imediat durerea s-a liniștit. Nici până acum durerea nu a revenit. Mulți se recomandau lui pentru a fi eliberați de febră și au fost ascultați. Am fost martor personal la cazul unui tânăr de-al nostru care era chinuit de febră mare și care a dobândit harul de a fi eliberat de ea în câteva clipe.


Tatăl l-a văzut noaptea și a vorbit cu el

      Această încredere a crescut foarte mult după ce tatăl lui Dominic ne-a povestit un fapt particular pe care este gata să-l mărturisească sub jurământ. Iată relatarea lui:
      "Pierderea acelui fiu al meu mi-a adus o durere foarte mare. Eram nerăbdător să știu ce se întâmplase cu el, cu fiul meu, în cealaltă viață. Dumnezeu a voit să mă mângâie. La circa o lună de la moartea lui, într-o noapte, după ce pentru multă vreme nu am reușit să adorm, mi s-a părut că văd cum se deschide tavanul camerei în care dormeam. Și iar, în mijlocul unei lumini mari, mi-a apărut Dominic cu chipul lui surâzător, vesel, dar cu un aspect maiestuos și plin de demnitate. Am rămas paralizat de uimire. Apoi am exclamat:
      - Dominic! Dominic al meu! Cum e? Unde ești? Ești deja în Paradis?
      - Da, tată. Sunt într-adevăr în Paradis.
      - Dacă Dumnezeu ți-a făcut o favoare atât de mare, acum trebuie să te rogi pentru frații și surorile tale ca într-o zi să poată veni cu tine.
      - Da, tată, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru ei.
      - Roagă-te și pentru mine, roagă-te pentru mama, ca să ne mântuim cu toții și să ne reîntâlnim toți împreună în Paradis.
      - Da, da, mă voi ruga.
      Spunând aceste cuvinte, a dispărut, iar camera a redevenit întunecată ca mai înainte".
      Tatăl m-a asigurat că povestește pur și simplu adevărul și spune că nici înainte și nici după aceea, nici treaz, nici adormit nu l-a mai văzut pe Dominic.
      Am aici în fața mea multe relatări ale unor persoane care expun harurile și favorurile obținute de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic. Cu toate acestea, discreția mă sfătuiește să nu divulg numele lor. Voi reda doar un har special obținut de un student la filozofie, coleg de școală cu Dominic.


A cincea zi

      În anul 1858 acest tânăr a avut mari probleme de sănătate. A trebuit să întrerupă studiile și să se supună mai multor tratamente. La sfârșitul anului școlar nu a putut să dea examenele. Ținea foarte mult să poată da examenele în sesiunea din toamnă, pentru că numai așa nu ar fi pierdut anul școlar. Dar problemele de sănătate creșteau în loc să scadă, iar speranțele lui se pierdeau. A mers să petreacă ultimele săptămâni de vacanță împreună cu părinții la țară și părea că se reface. Dar întorcându-se la Torino și apucându-se din nou de studiat, boala a revenit. "Sesiunea de toamnă era aproape – atestă el – iar sănătatea mea era într-o stare deplorabilă. Durerile de stomac și de cap îmi răpeau orice speranță de a mai putea da examenele care pentru mine erau de o importanță foarte mare. Îndemnat de ceea ce auzeam povestindu-se despre iubitul meu coleg Dominic Savio, am dorit să mă recomand și eu lui, făcând o novenă de rugăciune în cinstea acestui drag prieten al meu. Printre rugăciunile pe care le repetam zilnic, era și aceasta: „Dragă Dominic, care ai fost colegul meu de școală timp de mai mult de un an, care te întreceai cu mine liniștit pentru a fi printre primii din clasă, tu știi cât de mare nevoie am să-mi dau examenele. Te rog, dobândește-mi de la Domnul puțină sănătate ca să mă pot pregăti!”. Nu se încheiase încă a cincea zi, când sănătatea mea a început să se îmbunătățească atât de rapid și de simțitor, încât am putut să încep să studiez. Cu o ușurință neobișnuită am învățat materiile din programă și mi-am dat examenele foarte bine. Harul nu a fost de moment, pentru că și acum mă aflu într-o stare de sănătate bună, așa cum de mai bine de un an nu mi se mai întâmplase. Recunosc că acest har mi-a fost dobândit de la Dumnezeu prin mijlocirea lui Dominic Savio, prietenul meu fratern în viață, ajutorul meu și mângâierea mea acum că e în slava Cerului. Sunt mai bine de două luni de când am obținut acest har, iar sănătatea mea continuă să fie foarte bună, spre marea mea mângâiere".


Don Bosco îți vorbește

      Cu acest fapt închei povestirea vieții lui Dominic Savio. Acum, dragul meu prieten, întrucât ai fost atât de bun să citești până aici aceste pagini despre acest băiat plin de bunăvoință, aș vrea să ajungi împreună cu mine la o concluzie utilă pentru tine, pentru mine și pentru toți aceia care vor citi această carte. Aș vrea să avem bunăvoința să-l imităm pe Dominic pe cât e cu putință în situația noastră. Era un băiat sărac, Dominic, și a trăit o viață fericită, nevinovată și creștină, încununată de o moarte sfântă. Să-i urmăm exemplul în modul de a trăi și vom avea certitudinea că vom fi asemenea lui în ceasul morții.
      Dar să nu uităm să-l imităm pe Dominic în a ne apropia cu regularitate de sacramentul spovezii. Să ne apropiem și noi des și cu bunăvoință de acest sacrament al mântuirii în timpul vieții. Mie mi se pare că acesta este mijlocul cel mai sigur pentru a trăi zile fericite în mijlocul dificultăților vieții, iar la sfârșitul ei vom vedea și noi cu seninătate cum se apropie ceasul morții. Cu bucurie pe chip, cu pace în suflet, vom merge în întâmpinarea lui Isus Domnul nostru. El ne va primi cu bunătate, va evalua viața noastră prin marea sa milostivire, ne va conduce (o sper pentru tine și pentru mine) de la viața nesigură și plină de suferință la veșnicia bucuriei senine. Acolo îl vom binecuvânta pentru totdeauna. Amin.

 

CÂTEVA LUCRURI PE CARE DON BOSCO NU LE-A POVESTIT


Și Don Bosco l-a revăzut într-o noapte

      Era în anul 1876. Trecuseră aproape douăzeci de ani de la moartea lui Dominic. Pentru Don Bosco erau ani de muncă și de osteneli supraomenești. Se înființase Congregația Saleziană. Plecaseră primii misionari în America de Sud și Patagonia: în fruntea lor plecase un coleg de-al lui Dominic, Giovanni Cagliero, în acel moment preot, curând episcop și apoi cardinal.
      Don Bosco se afla în colegiul salezian din Lanzo Torinese. Era în noaptea de 6 decembrie. În acea noapte rece a visat ceea ce a povestit în douăsprezece pagini pline. Sunt constrâns să fac o sinteză.
      "Mi se părea că sunt la marginea unei câmpii foarte întinse, albastră ca marea. Dar nu era apă, ci părea un cristal transparent și strălucitor. În aer era o muzică foarte duioasă. Deodată apare un număr foarte mare de tineri; pe foarte mulți dintre ei îi cunoșteam, fuseseră la Oratoriu și în alte colegii ale noastre, dar majoritatea îmi erau cu totul necunoscuți. Acea mulțime imensă venea spre mine. În fruntea lor înainta Dominic Savio și, imediat după el, urmau mulți, mulți alți clerici și preoți, fiecare conducând o echipă de tineri.
      Dominic Savio a înaintat singur și s-a oprit apropiindu-se atât de mult de mine, încât dacă aș fi întins mâna, cu siguranță l-aș fi atins. Cât era de frumos! Purta o tunică lungă, de un alb imaculat, strânsă la mijloc cu o bandă lată roșie. Capul era încununat cu o cunună de trandafiri. Părea un înger. Savio Dominic a deschis gura:
      - De ce stai acolo mut? Nu ești tu omul care odinioară nu se speria de nimic, care înfruntai curajos calomniile, persecuțiile, dușmanii, temerile și pericolele de orice fel? De ce nu vorbești?
      Am răspuns bâlbâind:
      - Așadar ești tu, Savio Dominic?
      - Eu sunt. Nu mă mai recunoști? Am venit să-ți vorbesc. De multe ori am vorbit pe pământ. De câte ori mi-ai arătat prietenia ta! Și oare nu am răspuns la această vie iubire a ta? Mare era încrederea mea în tine!
      - Dar unde suntem?
      - Ești în locul fericirii.
      - De ce ai această tunică strălucitoare? Și ce e cu banda aceea roșie la mijlocul tău?
      Un glas a cântat cuvintele din Biblie: „Sunt feciorelnici și-l urmează pe Miel oriunde merge”. Atunci am înțeles că acea bandă roșie, de culoarea sângelui, era semnul marilor sacrificii făcute, ca al unui martiriu suferit prin păstrarea virtuții curăției. Splendoarea hainelor era semnul păstrării nevinovăției de la botez.
      - De ce mergi înaintea celorlalți? l-am întrebat.
      - Sunt ambasadorul lui Dumnezeu. În ce privește trecutul, îți spun că Congregația ta a făcut mult bine. Vezi acel număr nesfârșit de tineri? Au fost salvați de tine, de preoții, clericii tăi sau de alții pe care tu i-ai îndrumat pe calea vocației. Dar ar fi mult mai numeroși dacă ai fi avut mai multă credință și încredere în Domnul.
      - Și prezentul?
      Dominic mi-a întins un mic buchet de flori: trandafiri, violete, crini, gențiane, spice de grâu... Și a spus:
      - Prezintă-l fiilor tăi. Trandafirul este semnul iubirii, violeta al umilinței, gențiana al pocăinței, crinul al castității, spicele al iubirii față de Euharistie.
      - Și pentru viitor?
      - Să știi că Dumnezeu pregătește mari lucruri pentru Congregația ta. Mare slavă i se pregătește. Dar tu îngrijește-te ca salezienii tăi să nu iasă de pe drumul cel bun indicat de tine. Dacă ai tăi vor fi demni de înalta lor misiune, viitorul va fi strălucitor și va aduce mântuire multor persoane. Cu condiția ca fiii tăi să fie devotați Preasfintei Fecioare și să știe să păstreze virtutea castității, care este mult plăcută în fața lui Dumnezeu.
      - Și în ce mă privește pe mine?
      - O, dacă ai ști câte mai ai de întâmpinat!
      Atunci eu am întins mâinile pentru a-l prinde pe acel fiu sfânt, dar mâinile lui mi-au alunecat, ca și cum ar fi fost de aer și nu le-am putut ține...". (cf. MB 12,585-595).


Don Bosco voia ca Dominic să fie proclamat "sfânt"

      Giovanni B. Francesia a mărturisit sub jurământ: "Declar că l-am auzit de mai multe ori pe Don Bosco spunând că, dacă ar fi depins de el, datorită cunoașterii aprofundate a virtuților lui Dominic Savio, l-ar fi proclamat sfânt, șică a vorbit despre această convingere a sa chiar și cu Papa Pius al IX-lea" (S.P., p. 397).
      Salezienii, fiii spirituali ai lui Don Bosco, s-au gândit mult la acest lucru. Părea un lucru ciudat, imposibil, să fie așezat printre sfinți un băiat care nu împlinise încă 15 ani.
S-au hotărât să înceapă cauza de beatificare a lui Dominic Savio abia după cincizeci de ani de la moartea lui, în 1907.

 

 

Câteva date biografice despre Dominic Savio


1842 (2 aprilie) - Dominic Savio se naște la San Giovanni di Riva lângă Chieri în familia lui Carlo și a Brigitei Gajato. Este al doilea dintre cei 10 frați ai săi. Practic a fost cel mai în vârstă dintre toți frații, fratele mai mare murind înainte ca el să se nască. De la el a moștenit numele Dominic. Acasă îi spuneau Minot. Tatăl provenea din cătunul Ranello de pe lângă Castelnuovo din zona orașului Asti, și de meserie era fierar.

1843 - Familia Savio se transferă din motive de muncă la Morialdo la o distanță foarte mică de casa lui Don Bosco.

1848 - Dominic începe școala. Din acea zi a devenit elev, model pentru corectarea celor leneși și ajutor pentru cei silitori.

1849 (8 aprilie) - Dominic primește Prima Sfântă Împărtășanie luându-și patru propuneri care se terminau astfel: Mai degrabă moartea decât păcatul! Dumnezeu i-a fost alături chemându-l la sine înainte de a împlini cincisprezece ani.

1853 - Dominic împreună cu familia sa se mută la Mondonio unde, așa cum a mărturisit învățătorul său, devine bucuria prietenilor săi. În ziua de 13 aprilie primește Sacramentul Mirului la Castelnuovo prin impunerea mâinilor monseniorului Moreno, episcop de Ivrea.

1854 (2 octombrie) - Dominic se întâlnește cu Don Bosco pe treptele capelei sfântului Rozariu la Becchi de pe lângă Castelnuovo. Pe 29 octombrie întră în Oratoriu unde va rămâne aproape 3 ani. Pe 8 decembrie se consacră Sfintei Fecioare Maria, cu ocazia proclamării dogmei Neprihănitei Zămisliri.

1855 (aprilie) - O predică rostită de Don Bosco despre sfințenie îl pune pe Dominic pe gânduri. Îndemnat fiind de către Don Bosco se grăbește pentru a reuși să devină sfânt.

1856 - Înființează Asociația Neprihănitei. Acest gând i-a venit într-o dimineață de mai când, cu multă părere de rău din partea lui Don Bosco, nu a putut să se împărtășească.

1857 (1 martie) - Se întoarce în familie la îndemnul lui Don Bosco care era preocupat de sănătatea sa ce se înrăutățea din ce în ce mai mult.
Pe 9 martie moare ca un sfânt spunând: Ce lucruri frumoase văd acum…! Don Bosco într-un „moment de noapte bună” i-a făcut cunoscută moartea astfel colegilor săi: „În seara de 9 mai un înger s-a ridicat de pe pământ la cer”. Mai târziu a adăugat. „Nu aș întâmpina nici o dificultate dacă aș fi Papă, să-l declar sfânt pe Dominic Savio”, atât de convins era „că Dominic l-a imitat atât de îndeaproape pe sfântul Alois încât Biserica l-ar fi ridicat într-o zi la cinstea altarelor”. Pe 11 martie a fost înmormântat în cimitirul din Mondonio.

1858 - Invocat, îl vindecă pe prietenul său Vaschetti. Mai târziu Don Bosco va spune: „Ceea ce este sigur este că noi vom avea tineri ridicați la cinstea altarelor…Dacă Dominic va continua să facă minuni, eu nu am nici o îndoială că Sfânta Biserică ne va permite să-l invocăm ca pe un sfânt măcar în Oratoriul nostru”.

1859 - Don Bosco publică în coloana sa de reviste „Letture Cattoliche” Viața tânărului Dominic Savio, în care scrie: „I-am invitat pe toți colegii săi să-mi spună dacă în toți acești trei ani cât Dominic a trăit împreună cu noi au observat la el vreun lucru de îndreptat sau vreo virtute ce-i lipsea, dar toți au fost de acord că nu au găsit în el niciodată nimic care să trebuiască a fi îndreptat și totodată nu au știut ce virtute ar fi putut să-i adauge vieții sale”.

1908 - Începe procesul diecezan care culege informații despre viața, virtuțile și faima sfințeniei Servitorului lui Dumnezeu, Dominic Savio.

1914 (11 februarie) - începe procesul apostolic. Pe 20 iulie Sfântul Pius al X-lea îi spunea cardinalului Salotti: „Dominic Savio este cel mai potrivit model pentru tinerii timpurilor noastre. Un adolescent care ajunge în cer cu nevinovăția primită la botez și care în puținii ani ai vieții sale nu a făcut decât bine este cu adevărat un sfânt”. Iar salezienilor le spunea: „În grabă, repede dragi salezieni căutați să-l proclamați sfânt pe Dominic Savio!”. Pe 27 octombrie rămășițele pământești ale lui Dominic Savio au fost transferate la Torino.

1915 (16 august) - Benedict al XV-lea îi mărturisea lui don Francesia, colegul lui Dominic: „Să sperăm că viața acestui sfânt va fi primită mai bine decât cea a sfântului Alois; Dominic un tânăr atent cu toți cei din jur, un tânăr atras de recreație… În aceste timpuri nu se mai pot imagina sfinți făcând multă pocăință și riguroși. De aceea Dominic Savio le va plăcea tinerilor care vor descoperi în el pe unul dintre ei”.

1933 (9 iulie) - A fost emis decretul care declara autenticitatea virtuților lui Dominic Savio: acest decret îi aducea lui Dominic titlul de Venerabil. Cu acest prilej, Sanctitatea sa Pius al XI-lea declara: în viața acestui tânăr putem vedea că „la 15 ani poate exista o adevărată perfecțiune în viața creștină, împodobită cu acele virtuți de care avem nevoie în zilele noastre, pentru a o putea prezenta tinerilor timpurilor noastre, pentru că este o adevărată viață creștină ornată cu darul curăției, al pietății și al apostolatului”.

1942 – Rămășițele pământești ale lui Dominic Savio ajung la Colle Don Bosco unde rămânîmpreună cu cele ale lui Don Bosco, Maria Mazarello și Iosif Cafasso până în mai 1945.

1946 - Se emite decretul care recunoaște autenticitatea minunilor prezentate pentru Beatificare.

1949 - Se emite decretul final cu ajutorul căruia se poate înainta fără probleme către Beatificare.

1950 (5 martie) - Are loc Beatificarea solemnă care îi aduce lui Dominic numele de Fericit. În discursul de introducere al Sfântului Părinte Papa Pius al XII-lea se citește: „Viața acestui adolescent de renume, o viață atât de scurtă, doar de 15 ani și deja foarte rodnică, chiar dacă s-a sfârșit la începutul ei poate fi descrisă cu aceste trei cuvinte: curăție, pietate, apostolat”.

1954 (12 iunie) - După ce au mai fost recunoscute alte două miracole Dominic Savio este proclamat Sfânt.

 

Nr vizitatori: 831407
Harta Site Politică de confidențialitate