Harta Site Login

Don Bosco

Descarcă această publicaţie făcând clic aici.

 

 

Publicaţie despre Don Bosco pentru copii, scrisă de Teresio Bosco

Collana Eroi, 1
ISBN: 88-01-00201-7

EDITURA: ELLE DI CI
10096 LEUMANN (TORINO)

Traducere: don Venceslau Grosu, sdb

Copyright © 1995, Editura ElleDiCi
Copyright © 1997, Salezienii lui Don Bosco – Constanţa

Reproducerea integrală sau parţială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanţa

 

Don Bosco

Un băiat. Nouă ani şi două vaci. În fiecare zi, după amiaza, ia băţul şi mână animalele la vale. Într-o trăistuţă are o bucată de pâine albă: pachetul său. În vale îl aşteaptă un alt păstorel de aceiaşi vârstă şi tot cu atâtea vaci. Doar o diferenţă, acesta din urmă are la pachet o bucată de pâine neagră.

Într-o, zi primul băiat întinde celuilalt minunata pâine albă.

- Ia-o, este a ta.

- Şi tu?

- Eu aş vrea pâinea ta neagră.

Acel băiat se cheamă Ioan Bosco. Tatăl îi este mort de când avea 2 ani. Mama, care îi coace pâine albă şi-l învaţă să fie generos, se cheamă Margareta.

Un vis la nouă ani

Într-o noapte, poate noaptea care urmă schimbului între pâinea albă cu cea neagră, Ioan are un vis. Îl va povesti el însuşi câţiva ani mai târziu:

<<La nouă ani am avut un vis, care mi-a rămas adânc întipărit în minte pentru toată viaţa. În vis mi se părea că eram aproape de casă, într-o curte foarte mare, unde era adunată o mare mulţime de copii care se jucau. Câţiva râdeau, nu puţini înjurau. Auzind acele înjurături m-am repezit imediat în mijlocul lor folosind pumni şi cuvinte pentru a-i face să tacă.

În acel moment a apărut un bărbat venerabil îmbrăcat în mod nobil. Faţa îi era aşa de luminoasă că nu puteam să i-o privesc. M-a chemat pe nume şi mi-a spus:

- Nu cu lovituri dar cu blândeţe şi cu dragoste va trebui să-ţi câştigi aceşti prieteni. Mergi şi vorbeşte-le imediat despre urâţenia păcatului şi despre cât de valoroasă este virtutea.

Încurcat şi speriat am răspuns că eram un băiat sărac şi neştiutor. În acel moment copiii, încetând certurile şi gălăgia, s-au adunat toţi în jurul Aceluia care vorbea. Aproape fără să ştiu ce spuneam am întrebat:

- Cine sunteţi dumneavoastră ca să-mi cereţi lucruri imposibile?

- Eu sunt Fiul Aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi. Întreabă numele meu Mamei mele.

În acel moment am văzut lângă El o Femeie cu un aspect fermecător, îmbrăcată cu o mantie care strălucea ca soarele. Văzându-mă încurcat, mi-a făcut semn să mă apropii, m-a prins cu bunătate de mână şi mi-a spus:

- Priveşte! Privind mi-am dat seama că acei copii fugiseră toţi; în locul lor am văzut o mulţime de capre, de câini, de pisici, de urşi şi de multe alte animale.

- Iată câmpul tău, iată unde v-a trebui să lucrezi. Fă-te umil, puternic şi robust, şi ceea ce, în acest moment, vezi întâmplându-se cu aceste animale tu o vei face pentru fii mei.

Am întors atunci privirea şi iată: în locul animalelor feroce au apărut tot atâţia miei blânzi care alergau săltând şi behăind ca şi cum ar fi făcut sărbătoare în jurul acelui Bărbat şi a acelei Femei.

În acel moment, tot în vis, am început să plâng şi am rugat-o pe acea Femeie să-mi vorbească mai lămurit,pentru că nu ştiam ce vrea să însemne. Atunci ea mi-a pus mâna pe cap şi mi-a spus:

- Vei înţelege totul la timpul potrivit.

Abia a spus aceste cuvinte, că un zgomot m-a trezit şi a dispărut orice lucru. Eu am rămas uimit. Mi se părea că mă dor mâinile pentru pumnii pe care îi dădusem; că faţa îmi ardea pentru palmele primite de la acei ştrengari.>>

Primele raze ale soarelui bat în geam şi de jos ajung zgomotele familiei deja trezite. Ionuţ sare din pat , spune repede o rugăciune şi coboară în fugă în bucătărie, unde sunt mama, bunica şi cei doi fraţi Iosif şi Anton. Nu rezistă mult şi povesteşte din fir-a-păr tot visul. Fraţii râd...

- Te vei face cioban! îl ia în râs Iosif.

- Sau căpitan de bandiţi! spune răutăcios Anton.

Mama Margareta în schimb devine serioasă. Priveşte copilul inteligent şi generos şi spune:

- Cine ştie, poate v-a deveni preot.

Dar bunica izbeşte cu cârja în pământ cu nerăbdare şi bombăneşte:

- Visele sunt vise, şi nu trebuie să le credem. Şi acuma să mâncăm.

Micul saltimbac (acrobat)

În ciuda părerii bunicii, Ionuţ din când în când se gândea la vis: la copiii care înjurau, la urşii schimbaţi în miei şi la cuvintele mamei: "Cine ştie, ... preot". Cunoaşte deja mulţi copii, locuiesc în casele din preajmă şi în casele risipite în ţarină. Mulţi sunt buni, dar sunt şi de aceia care folosesc pumnii, care nu ştiu carte şi care înjură. De ce nu ar putea începe de pe acum să-şi facă prieteni, acei ştrengari.

Într-o zi se întoarce acasă cu faţa plină de sânge. Juca oina şi bucata de lemn l-a lovit drept în faţă. Mama Margareta este îngrijorată, şi în timp ce-l îngrijeşte zice:

- Într-o zi sau alta ai să te întorci cu ochiul scos. De ce te joci cu acei copii? Ştii că nu toţi sunt prea cuminţi.

- Dacă este să-ţi fac pe plac, nu voi mai merge. Dar vezi, când sunt eu cu ei sunt mai cuminţi.

Mama Margareta suspină şi-l lăsă din nou să meargă.

Spectacol pe pajişte

Trompetele scamatorilor sună pe celălalt deal. Este bâlciul. Ionuţ este deja acolo. S-a hotărât să "studieze" trucurile scamatorilor şi secretele acrobaţilor. Plăteşte doi bani pentru a avea un loc în primul rând.

Se întoarce acasă şi încearcă şi el să umble pe funie, să scoată un pui viu din ceaunul care clocoteşte pe foc... Îi trebuiesc multe luni de exerciţii, de statornicie, de căzături.

Într-o seară de vară Ionuţ anunţă prietenilor primul său spectacol. Pe un covor făcut din saci întinşi pe iarbă, face minunăţii de echilibristică cu borcane şi tăvi de bucătărie ţinute pe vârful nasului. Deschide gura unui mic spectator şi scoate zece bile colorate în mod diferit. După aceea începe să lucreze cu "bagheta magică". Fratele vitreg, Anton, ajunge de la câmp pe la jumătatea spectacolului. Trânteşte la pământ sapa pe care o avea pe umăr şi strigă:

- Priviţi bufonul! Trândavul! Eu îmi rup oasele la câmp şi el o face pe scamatorul.

Ionuţ opreşte spectacolul, dar pentru a-l începe 200 de metri mai departe, sub copaci, unde Anton îl v-a lăsa în pace. Ionuţ este un "scamator" special. Înainte de ultimul număr, scoate din buzunar rozariul îngenunchează şi-i invită pe toţi să se roage. Sau repetă predica ascultată duminică dimineaţă în biserică. Este preţul pe care-l cere micului său public, biletul pe care cei mici şi cei mari îl plătesc. După aceea leagă o funie de 2 copaci, se urcă pe ea şi umblă cu braţele deschise între momentele de linişte şi aclamaţiile prietenilor. Pare că un înger îl ţine acolo sus pentru a evita o cădere bruscă. Dar nu este adevărat: sunt mai mulţi îngeri, şi i-a trimis Dumnezeu, pentru că acel mic scamator va trebui să crească sănătos şi puternic pentru că într-o zi va trebui să predice de pe alte altare, nu de pe o funie întinsă între un măr şi un păr.

Duşmanul cu sapa pe umăr

Ioan a făcut clasa `ntâi la nouă ani în iarna dintre 1824-1825. Atunci şcoala începea pe 3 noiembrie şi pe 25 martie era deja terminată. Clasa a II-a a făcut-o între iarna dintre 1825-1826. Mama Margareta a încercat să-l trimită şi în clasa a III-a, în iarna următoare, dar Anton s-a împotrivit cu violenţă.

- Ce nevoie este să piardă timpul? Când ştii să citeşti şi să te semnezi este de ajuns. Să ia sapa cum am făcut şi eu.

Într-o zi, pentru o carte pe care Ioan o pusese pe masă lângă farfurie, a fost o ceartă groaznică. Ioan (11 ani) a fost lovit de palmele lui Anton (17 ani).

Era imposibil să se continue aşa. Într-o dimineaţă, mama Margareta i-a spus lui Ioan cele mai triste cuvinte din viaţa sa:

- Este mai bine să pleci de acasă. Într-o zi sau alta Anton ar putea să-ţi facă şi mai rău.

Ioan porneşte în căutare de muncă. Are 11 ani şi jumătate şi duce cu el o legătură cu două cămăşi, două cărţi şi o bucată de pâine. Margareta rămâne să-l privească şi să-l salute până când ceaţa înghite micul său călător.

Îngrijitor de grajd

Ajunge la casa Moglia. Stă un pic în tăcere pentru a-şi face curaj, după aceea intră. Familia Moglia este adunată în arie şi prepară corzile pentru vie.

- Ce cauţi băiete? Îl întreabă un bărbat tânăr care pare a fi stăpânul.

- Îl caut pe Luigi Moglia.

- Eu sunt.

- Mă trimite mama pentru a veni să mă angajez îngrijitor de grajd.

- Dar de ce te trimite de acasă aşa de mic? Cine este mama ta?

- Margareta Bosco. Fratele meu Anton, mă chinuieşte, şi atunci mama mi-a spus să-mi caut de muncă, ca slugă.

- Dar, săracule, până la sfârşitul lui martie noi nu angajăm slugi. Ar fi mai bine să te întorci acasă.

- Vă rog, primiţi-mă chiar şi fără să mă plătiţi, se rugă Ionuţ. Şi s-a pus pe plâns.

Doamnei Doroteia, soţia stăpânului, i s-a făcut milă:

- Ia-l Luigi. Îl vom încerca pentru câteva zile.

Ioan se străduieşte pentru ca să nu fie trimis acasă. Lucrează din zori şi până-n seară. După aceea în timp ce ceilalţi merg la culcare, aprinde un muc de lumânare şi continuă să citească cărţile pe care i le împrumutase învăţătorul său, părintele Lacqua. Este în stare să ţină cartea în mână chiar şi când duce boii la arat. Stăpânul nu se plânge, dar se miră:

- De ce citeşti atâta?

- Pentru că vreau să mă fac preot.

Printre brazde însă, studiile erau din ce în ce mai dificile. Şi aşa pentru aproape trei ani împliniţi.

În noiembrie (1829), l-a vizitat unchiul său, Mihai, fratele mamei.

- Ioane, eşti mulţumit?

- Nu. Mă tratează bine, dar eu vreau să învăţ şi am împlinit deja 14 ani.

Unchiul Mihai îl duce acasă. Anton se supără pentru această hotărâre, dar după o discuţie aprinsă, a acceptat ca Ioan să înveţe cu condiţia să nu dăuneze la partea de moştenire care i se cuvenea.

O întâlnire hotărâtoare

În aceeaşi lună, noiembrie 1829, au fost zile de misiune la Butigliera, un sat apropiat. În mulţimea care cobora colina era şi Ioan. Vicarul din Morialdo, părintele Calosso, ( un bătrân de 70 de ani), văzând acel băiat mergând singur, îl întrebă:

- De unde eşti fiule?

- Din Bechi. Am fost la predicile misionarilor.

- Cine ştie ce ai înţeles cu toate citaţiile în latină.

Dar Ioan fără să se teamă de nimic, a recitat preotului toată predica pe de rost, ca şi cum ar fi citit o carte.

După puţin timp era la masa părintelui Calosso:

- Eşti o minune în ce priveşte memoria băiatule. Trebuie să te pun să înveţi. Sunt bătrân, dar tot ceea ce mai pot face o voi face pentru tine. Acesta este "Donato", gramatica latină. O vom începe la Crăciun. Acum trebuie să revedem puţin limba italiană. Aceasta, ( şi-i arătă lui Ioan o carte mică ), este o carte de meditaţie. Citeşte o pagină pe zi şi mediteaz-o. Dacă nu înţelegi, întreabă-mă. Vezi, Dumnezeu ţi-a dăruit inteligenţa; trebuie să o foloseşti mai întâi de toate pentru a-l cunoaşte. Dacă ai învăţa toată latina şi nu a-i învăţa să-l iubeşti, am greşi împreună.

Din acea zi, Ioan a învăţat să facă în fiecare zi o mică meditaţie.

În septembrie 1830, părintele Calosso s-a înţeles cu mama Margareta şi l-a luat pe Ioan în casa sa. Băiatul se întorcea la Bechi o dată pe săptămână pentru a-şi schimba lenjeria. Au fost lunile cele mai frumoase pentru Ioan. Trăia în preajma acelui mare preot.

Gramatica latină, trecută din nou bine, s-a terminat în scurt timp.

Însă într-o dimineaţă, în noiembrie 1830, un infarct îl lovi pe părintele Calosso. Ioan s-a dus, a fixat acei ochi care de acuma erau în agonie şi, din mâinile tremurânde, primi fără să înţeleagă nimic o cheie; şi aceasta a fost totul. Nu-i rămânea decât să plângă de disperare pe trupul mort al celui de-al doilea tată.

Cheia era a unui sertar în care erau 6000 de lire. Temându-se că în jurul sicriului s-ar putea isca vreun scandal, Ioan a dat cheia în mâinile moştenitorilor. Şi aşa totul s-a terminat.

Acum Ioan era din nou singur, fără învăţător, fără bani, fără planuri pentru viaţă. Era într-adevăr într-o situaţie dificilă.

10 kilometri pe zi

Şi totuşi trebuia să continue cu orice preţ. Mama Margareta a suportat şi umilirea de a împărţi casa şi câmpurile cu Anton pentru a pune capăt discuţiei. Şi Ioan, cu o mare voinţă, a început să facă de două ori pe zi cei 5 kilometri de drum, care despart Bechi de Castelnuovo.

Ploaie şi vânt, soare şi praf i-au fost însoţitoarele de toate zilele; papucii îi purta pe umăr, picioarele nu-i mai puteau.

Într-o noapte, în timp ce se odihnea, i se deschise din nou înaintea ochilor valea primului vis. A văzut din nou turma şi Femeia strălucitoare care vroia să i-o încredinţeze. "Fă-te umil, tare şi robust!" îi repetă , "la timpul potrivit vei înţelege totul".

A devenit Don Bosco

1835. Ioan Bosco este tânăr. A învăţat şi a muncit din greu. Şi-a făcut o mulţime de prieteni. Acum la 20 de ani ia hotărârea cea mai importantă din viaţa lui: va intra în seminar.

Alţi şase ani de carte.

5 iunie 1841. Arhiepiscopul de Torino punea mâinile pe capul lui Ioan Bosco şi invocă Duhul Sfânt pentru a-l consacra preot pe veci. Câteva minute mai târziu Ioan Bosco începea prima sa liturghie. A devenit Don Bosco.

În acea seară, mama Margareta i-a spus:

- "Acum eşti preot, eşti mai aproape de Isus. Eu nu am citit cărţile tale, dar aminteşte-ţi că a începe să faci Liturghia înseamnă a începe să suferi. De acum înainte gândeşte-te doar la mântuirea sufletelor şi nu te preocupa pentru mine".

Beciuri şi ziduri negre

Ce v-a face acum Don Bosco? Îi sunt oferite posturi sigure, ca vicar, dar el are un alt plan: copiii. Rămâne la Torino ca să-şi perfecţioneze studiile de teologie şi să cunoască mai bine situaţia.

Profesor îi este un preot care îi v-a fi prieten şi îndrumător pentru toată viaţa, părintele Iosif Cafasso. Este chemat şi "părintele furcii" pentru că foloseşte timpul liber mergând în închisori pentru a-i alina pe deţinuţi, iar dacă vreunul este condamnat la moarte, urcă în căruţă lângă el şi îl alină până la locul spânzurătorii.

Don Bosco începe să-şi însoţească învăţătorul în puşcării. În acele beciuri întunecate, între zidurile negre şi umede, întâlneşte feţe triste şi răutăcioase. Se impresionează, câteodată leşină. Dar ceea ce-l face să sufere mai mult, este să vadă tinerii puşcăriaşi cu ochii tulburi şi cu zâmbetul zeflemitor.

Într-o zi a văzut dincolo de gratii un grup de tineri, `i păreau nişte copii. Aşa de mare îi este întristarea că Don Bosco a început să plângă.

- De ce plânge preotul ăla? a întrebat unul dintre ei.

- Pentru că ne iubeşte, a răspuns un altul. Şi mama ar plânge dacă m-ar vedea aici înăuntru.

În aceeaşi zi, ieşind de la puşcărie, Don Bosco a luat o hotărâre mare: "Mulţi sunt înăuntru pentru că nimeni nu se îngrijeşte de ei. Trebuie să-i îngrijesc, să-i instruiesc, trebuie să împiedic cu orice chip ca tinerii să intre în închisoare. Vreau să fiu salvatorul acestor sărmani copii".

"Mă cheamă Bartolomeu Garelli"

8 decembrie 1841, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Don Bosco se pregăteşte pentru liturghie în biserica “Sfântului Francisc de Assisi". În sacristie intră un băiat. Sacristanul crezându-l un golan, îl alungă cu băţul. Dar intervine Don Bosco:

- Ce faci? Pune jos băţul.

- De ce părinte?

- Pentru că este prietenul meu.

- Dacă este aşa... bolborosi sacristanul şi îl chemă.

Băiatul se întoarce ruşinat. Are părul ras şi haina murdară de var. Este un emigrant. Ai săi i-au spus: "La Torino să mergi la liturghie". Dar el nu a avut curajul să meargă să se aşeze în bancă în mijlocul lumii bine îmbrăcate. Don Bosco îi vorbeşte şi îi cere să-l aştepte după liturghie, pentru că vrea să-i spună un lucru important. Odată terminată liturghia l-a condus într-o cămăruţă şi cu faţa veselă i-a spus:

- Prietene, cum te cheamă?

- Bartolomeu Garelli, din Asti.

- Tatăl tău trăieşte?

- Nu, este mort.

- Şi mama?

- Este moartă şi ea...

- Câţi ani ai?

- Şaisprezece.

- Ştii să citeşti şi să scrii?

- Nu.

- Ştii să cânţi?

- Nu.

- Şti să fluieri?

- Da, şi băiatul surâse. Don Bosco continuă:

- Ai făcut Prima Împărtăşanie?

- Nu încă.

- Te-ai spovedit deja?

- Da, dar când eram mic.

- Mergi la catehism?

- Nu. Copiii mai mici râd de mine...

- Dacă ţi-aş face catehism separat ai veni?

- Foarte bucuros.

- Chiar şi aici?

- Doar să nu mă bată din nou.

- Fii liniştit, acum eşti prietenul meu şi nimeni nu te va atinge. Când vrei să începem?

- Când vreţi sfinţia voastră.

- Chiar şi acum?

- Cu plăcere.

Don Bosco îngenunchează şi spune un Bucură-te Maria. În acel moment se naşte oratoriul, începe marele apostolat al lui Don Bosco printre tineri.

Patru zile mai târziu este duminică. Bartolomeu se întoarce însoţit de patru băieţi. Vin să-l caute pe Don Bosco. Duminica următoare Don Bosco vede patru zidari dormind în timpul predicii, prea grea pentru ei, unul rezemat de celălalt. Îi trezeşte: "Veniţi cu mine". În vârful picioarelor îi însoţeşte în sacristie. Acolo vine şi Bartolomeu cu prietenii săi. Numărul sporeşte. Don Bosco îi ajută să se roage, face liturghia şi o predică întreagă pentru ei, vivace, dialogată, plină de fapte şi ştiri curioase.

Duminica următoare se mai adaugă alţii: o mare de tineri cu haine sărăcăcioase, dar cu ochii vii. Îl caută pe Don Bosco, cuvintele sale, afecţiunea sa.

Armata de tineri se îngroaşă mereu, dar vine şi iarna. Trebuie să-i pună la adăpost din cauza zăpezii. Primul loc de întâlnire este Colegiul Clerului, unde Don Bosco studiază. În micuţa curte se fac jocurile şi recreaţiile; în biserică celebrările, cântecele, catehismul. Părintele Cafasso este de acord şi îi ajută, dar alţii încep să vocifereze: acea gălăgie este insuportabilă.

Emigrări: de la un spital la un cimitir

În vara anului 1844 Don Bosco a terminat studiile la Colegiu şi a fost numit director spiritual la “Spitalul Mic”, un institut pentru fete bolnave, deschis la margine de Torino de către marchiza Barollo.

Şi aşa ceata de băieţi l-a urmat pe Don Bosco. Două-trei sute de ştrengari invadează terenul din jur şi se înghesuie pe scări în cele două camere pe care marchiza le-a oferit oratoriului şi pe care Don Bosco le-a transformat în capelă.

Acum că are un loc stabil, Don Bosco se gândeşte să-i instruiască un pic pe cei mai inteligenţi dintre tineri. Seara vin la el în grupuşoare, cu faţa neagră de funingine sau albă de var, cu haina pe umăr mulţumiţi să facă puţină şcoală. Întâmpină mari greutăţi să socotească şi, aşa, Don Bosco scrie pentru ei una din primele sale cărţi, "Sistemul metric zecimal".

Marchiza, a încercat să-l sfătuiască pe Don Bosco să renunţe la tineri şi să se ocupe doar de institutul său. Dar nu a reuşit şi astfel l-a rugat să-şi ducă tinerii în altă parte.

Don Bosco încearcă să emigreze în San Pietro in Vincoli, capela unui cimitir abandonat. În cimitir sunt porticuri şi o curte. Capelan este un prieten, părintele Tesio. Femeia de serviciu a văzut ajungând acel grup compact de tineri care se împrăştie cu gălăgie în curte. La început a rămas înlemnită, după aceea s-a enervat. A strigat, a fluturat un băţ, l-a jignit chiar şi pe Don Bosco care, la un moment dat, a considerat că ar fi mai bine să-şi adune copiii şi să plece. Femeia însă nervoasă strigă ştrengarilor:

- În sfârşit nu vă voi mai vedea, zdrenţăroşilor!

Din păcate a spus adevărul, v-a muri în aceeaşi săptămână.

12 iulie 1845. Cu permisiunea primăriei, Don Bosco îşi mută cortul aproape de Morile Oraşului pe malul Dorei.

După puţin însă, şi vecinii de aici îl reclamă pentru gălăgie şi strigăte. Don Bosco trebuie să dea o altă veste rea micilor săi prieteni:

- Dragii mei, trebuie să ne mutăm.

Dar în acel scurt timp cât stă la Mori, Don Bosco întâlneşte un băiat palid, care-l privea în tăcere. Are 8 ani şi se cheamă Mihai Rua. Don Bosco împărţea nişte medalii mici ştrengarilor săi şi cum băiatului palid nu-i plăcea să se împingă pentru a-şi face loc rămase fără. Atunci Don Bosco îl chemă aproape. I-a întins mâna stângă şi, făcând cu dreapta un semn ca şi cum ar tăia-o, i-a spus surâzând:

- Ia Mihăiţă, ia!

Băiatul priveşte şi nu înţelege. Ce să prindă? Acel preot curios nu-i dădea nimic. Atunci Don Bosco îi zice:

- Noi doi vom face totul în jumătate.

Acel băiat va fi primul său succesor în fruntea Congregaţiei Saleziene.

Un toboşar şi multe gărzi

Pentru mai multe luni Don Bosco nu mai găseşte un acoperiş pentru copiii săi. Dar nu se lasă bătut. Le vorbeşte sub cerul liber adunându-i în pieţele abandonate sau pe câmpuri. Lumea vede. Unii râd, alţii îl compătimesc:

- Dar unde se duce acel preot?

- Este Don Bosco cu copiii săi.

- Se spune că este fixat. O s-o termine la balamuc cu toată gălăgia aia.

În timpul iernii (noiembrie 1845- martie 1846), închiriază trei camere în casa unui preot, Moretta.

În primăvară reuşeşte să închirieze un izlaz la periferia oraşului.

În mijloc este un fel de hangar şi acolo adăpostesc obiectele pentru joc. În jur se fugăresc şi-şi fac de cap 300 de copii.

Într-un colţ, aşezat în cel mai bun caz pe o bancă, Don Bosco spovedeşte. În jur de ora zece sună o tobă militară şi copiii se încolonează. După aceea sună o trompetă şi se porneşte în spre Consolata sau în spre Muntele Capucinilor. Acolo Don Bosco face liturghia şi dă Împărtăşania.

Dar sunt timpuri revoluţionare şi 300 de tineri încolonaţi la sunetul tobei şi al trompetei încep să îngrijoreze guvernul piemontez.

Marchizul Mihai de Cavour îl cheamă pe Don Bosco. Îi cere să limiteze numărul tinerilor, să nu-i mai facă să intre în oraş încolonaţi, să excludă pe cei mai periculoşi. Don Bosco refuză. Discuţia cu ministrul se aprinde; Cavour strigă:

- Dar ce vă interesează de aceşti golani? Lăsaţi-i la casele lor. Nu vă luaţi această responsabilitate pentru că de nu v-a fi vai pentru toţi!

Don Bosco se retrage fără să renunţe, dar din acea zi au început să patruleze gărzile de poliţie.

Într-o zi pe izlaz au venit stăpânii. Se apleacă şi observă pământul călcat de 600 de pantofi şi ghete. Îl cheamă pe Don Bosco:

- Dar aici se face un deşert.

- În aşa fel izlazul nostru v-a deveni o stradă de pământ bătut.

- Aşa dragă părinte nu se mai poate continua. Nu mai acceptăm chiria.

Pentru Don Bosco este o mare lovitură. Unde să meargă acum? L-au alungat din prea multe locuri.

"În acea zi, înspre seară, a scris Don Bosco, priveam mulţimea de copii care se juca. Retrăgându-mă singur deoparte am început să mă plimb şi nu am putut să-mi opresc lacrimile. “Dumnezeul meu, am exclamat, spune-mi ce trebuie să fac". În acel moment a ajuns, nu un arhanghel, dar un omuşor bâlbâit: Pancraţiu Soave, fabricant de sodă şi detergenţi.

- Este adevărat că dumneavoastră căutaţi un loc pentru a face un laborator?

- Nu un laborator, ci un oratoriu.

- Nu ştiu ce înseamnă, dar în sfârşit locul există. Veniţi să-l vedeţi.

Don Bosco, urmând acel om, a făcut nu mai mult de 200 de metri. "Locul" este un lung şi sărac hangar şi aparţine unui anume Francisc Pinardi. Aproape are o mică fâşie de pământ. Don Bosco se întoarce în grabă între tineri şi strigă:

- Veseli fiilor! Am găsit oratoriul. Vom avea biserică, şcoală şi curte pentru a alerga. Duminică vom merge. Este aici, în casa Pinardi.

Este 5 aprilie. Duminica următoare va fi Paştele.

Doi preoţi în ospiciu

Hangarul pe care Don Bosco îl închiriase de la Francisc Pinardi era ca o baracă. Era lung de 15 metrii şi lat de 6. La nord se rezema de casa Pinardi, era construit de puţin timp şi servea ca atelier pentru un pălărier sau ca depozit pentru spălătorese. ( Aproape era un canal care mergea pană la râul Dora)

- Aici vom face biserica, a spus Don Bosco. Trebuie să chemăm imediat muncitorii.

Au venit zidarii, au văzut, au restructurat zidurile şi acoperişul. După aceea dulgherii au pus o podea de lemn pe pământul bătut. Şi tinerii lui Don Bosco, dintre care mulţi erau zidari, au venit să ajute în orele libere.

Sâmbătă seara clădirea era refăcută. Don Bosco a procurat pentru capelă obiectele sacre, lumânări şi sfeşnice. Aşa a început să simtă greutatea datoriilor. O greutate de care nu se va mai elibera pentru toată viaţa. Dar Providenţa îl v-a ajuta mereu.

12 aprilie a fost o zi mare. În dimineaţa de Paşti toate clopotele din oraş sunau de sărbătoare. Lângă hangarul Pinardi nu era nici un clopot, dar toţi îl aşteptau pe Don Bosco care-şi chema copiii în "Capela joasă" din Valdocco.

Acum că Maria îi deschisese drumul, Don Bosco era sigur că v-a ajunge departe. Prietenilor săi preoţi le vorbeşte de proiectele pe care le avea în cap ca de lucruri sigure:

- Voi construi şcoli, laboratoare, ateliere. Văd totul ca şi cum ar exista deja.

La început îl ascultau curioşi. Mai târziu câte unul clătina din cap:

- Don Bosco are idei fixe. Va înnebuni.

- Trebuie să-l ducem să facă un tratament, înainte să fie prea târziu.

Până ce şi cel mai bun prieten, mâna dreaptă în oratoriu, teologul Borel, a început să şovăie. Într-o zi, pe când Don Bosco îi vorbea cu elan despre planurile sale viitoare, îl îmbrăţişă şi-i spuse:

- Sărmanul meu Don Bosco. Este într-adevăr "plecat".

În această situaţie, doi prieteni a lui Don Bosco, părintele Ponzati şi părintele Nasi au ocupat, în secret, un loc pentru Don Bosco la ospiciu. Într-o seară Don Bosco făcea catehism cu câţiva copii, când ajunse o trăsură închisă. Au coborât părintele Pontazi şi părintele Nasi şi l-au invitat pe Don Bosco la o plimbare,

- Eşti obosit. Oleacă de aer o să-ţi facă bine.

- Bucuros. Îmi iau pălăria şi vin.

Unul din cei doi, a deschis portiera trăsurii:

- Urcă.

- După voi, mulţumesc.

După câteva insistenţe cei doi prieteni şi-au aruncat o privire cu înţeles şi pentru a nu strica planul au acceptat să se urce ei mai întâi. Dar abia au urcat, că Don Bosco, cu o mişcare rapidă, a trântit portiera şi a strigat birjarului:

- La clinica de nebuni, repede! Aceştia doi sunt aşteptaţi.

Birja a pornit ca o săgeată înspre clinică care nu era prea departe. Câţiva infirmieri anunţaţi aşteptau un preot şi văzură ajungând doi. A trebuit să intervină preotul spitalului pentru a-i elibera pe păcăliţi.

Din acea zi Don Bosco a fost lăsat în pace.

Minunea micilor zidari

În timpul săptămânii zidarii din Torino au început să vadă un spectacol neobişnuit: un preot îşi sufleca reverenda şi se urca pe schele printre găleţile de var şi grămezile de cărămizi. Era Don Bosco, care, terminându-şi treaba, mergea să-şi viziteze băieţii. Pentru ei era o sărbătoare. Erau veniţi din sate îndepărtate. La Torino şi-au căutat de muncă ca ucenici zidari şi de multe ori erau în mâinile unui stăpân avar şi fără conştiinţă care-i înşela. Don Bosco era singurul care le vroia binele şi care îi ajuta.

Dar Don Bosco nu se mulţumeşte să se urce şi să-i viziteze la muncă. Se opreşte să schimbe două trei vorbe cu patronul. Vrea să ştie cât sunt plătiţi, cât timp liber au, cum puteau să-şi facă datoriile duminica şi de sărbători. A fost printre primii în Italia care a cerut contracte în regulă pentru tinerii ucenici şi să observe dacă patronii le respectă.

Dar Don Bosco era singur şi forţele omului au limite.

Într-o duminică, în iulie 1846, după o obositoare zi petrecută în confesional, pe altar, în curte pentru a distra cei 500 de ştrengari, în timp ce urca în camera sa de la "Spitalul mic", Don Bosco a leşinat.

L-au purtat în pat pe braţe. Avea o criză de pleurezie. În acea noapte febra i-a crescut înfricoşător.

Pe schelele micilor zidari, în atelierele micilor mecanici, ştirea s-a răspândit într-o clipă: "Don Bosco moare".

În aceiaşi seară la camera în care Don Bosco agoniza ajunseseră grupuri de sărmani tineri înspăimântaţi. Aveau încă hainele murdare de la muncă, faţa albă de var. Nici nu mâncaseră pentru a alerga acolo.

Plângeau, se rugau:

- Doamne, nu-l lăsa să moară!

Opt zile Don Bosco a fost între viaţă şi moarte. Au fost tineri care în acele opt zile, la muncă sub soare nu au băut nici o picătură de apă pentru a obţine de la Dumnezeu vindecarea. În Sanctuarul Consolatei, micii zidari au făcut echipe; zi şi noapte era mereu cineva în genunchi înaintea Mariei. De multe ori ochii li se închideau de somn (veneau de la 12 ore de muncă) dar rezistau pentru că Don Bosco nu trebuia să moară.

Şi minunea a venit, a fost obţinută de la Maria de acei copii care nu puteau rămâne fără tată.

Într-o duminică, înspre sfârşitul lui iulie, după amiaza, sprijinit într-un baston, Don Bosco s-a îndreptat înspre oratoriu. Copiii i-au zburat în întâmpinare. Cei mai mari l-au obligat să se aşeze pe un scaun, l-au ridicat pe umeri şi cu glorie l-au purtat în curte. Cântau şi plângeau micii prieteni a lui Don Bosco, plângea chiar şi el.

Au intrat în capelă şi au mulţumit Domnului. În tăcerea care s-a, făcut Don Bosco a reuşit să spună puţine cuvinte:

- Viaţa mea o datorez vouă. Dar fiţi siguri, de acum înainte o voi consuma toată pentru voi.

În acele zile de cald înăbuşitor, Don Bosco a mers la Bechi pentru a se odihni, dar a promis ştrengarilor săi:

- Când vor cădea frunzele, voi fi din nou aici cu voi.

Mamă pentru 500 de ştrengari

Era 3 noiembrie 1846. Frunzele cădeau sub vântul de toamnă iar Don Bosco pornea din nou înspre Torino. Nu mai era singur. Îl însoţea mama sa, Margareta, care a acceptat să-l urmeze pentru a fi mama tuturor acelor copii.

Cei doi pelegrini au făcut lungul drum pe jos. Mama Margareta ducea în mână, într-un coş, toată averea lor: câteva haine şi puţină mâncare.

La câţiva paşi de oratoriu, un preot, prieten de-al lui Don Bosco, îi recunoaşte şi vine să-i salute. Îi vede prăfuiţi şi obosiţi:

- Bine te-ai întors Don Bosco. Cum îţi merge cu sănătatea?

- Sunt vindecat, mulţumesc.

- Acum unde vei locui?

- Aici, în casa Pinardi. Am închiriat trei camere. Vine şi mama.

- Dar cum veţi trăi fără nimic?

- Nu ştiu încă. Dar se v-a gândi Providenţa.

- Eşti mereu acelaşi, murmură acel bun preot clătinând din cap. Îşi scoase din buzunar ceasul şi-l puse în mâna lui Don Bosco zicând:

- Aş vrea să fiu bogat pentru a vă ajuta.

Margareta a intrat prima în noua casă: trei camere goale şi posomorâte, cu două paturi, două scaune şi câteva tigăi. S-a forţat să râdă şi i-a spus lui Don Bosco:

- La Bechi, în fiecare zi trebuia să muncesc ca să fac ordine, să curăţ mobila, să spăl vasele. Aici voi putea sta mult mai liniştită....

Şi surâzând a început să lucreze. Don Bosco a fixat pe perete o cruce şi un tablou al Mariei. Mama Margareta a pregătit paturile pentru dormit. Şi împreună, mama şi fiul, au început să cânte. Cântecul spunea:

"Vai lumii, dacă ne aude,

călători fără nimic".

Un băiat, Ştefan Castagno, i-a auzit şi vestea s-a răspândit din gură în gură printre tinerii din Valdocco.

- S-a întors Don Bosco!

Sunt orfan. Vin de la Valsesia

Acum că mama era cu el, Don Bosco s-a gândit să facă ceva mai mult pentru tinerii săi. Câţiva nu ştiau unde să meargă să se culce seara. Dormeau sub ganguri sau în sărăcăcioasele dormitoare publice. S-a gândit să ia în casa sa pe cei mai abandonaţi.

Prima încercare a mers rău. Adunase câţiva şi-i pusese să doarmă în fânărie. Dimineaţa nu mai era nimeni; fugiseră luând cu ei păturile pe care mama Margareta le dăduse. Dar nu s-a descurajat.

O seară de mai. Plouă cu găleata. Don Bosco şi mama sa abia au terminat să mănânce când cineva ciocăneşte la uşă. Este un băiat ud şi amorţit, are vreo 15 ani.

- Sunt orfan. Vin de la Valsesia. Sunt zidar, dar nu am găsit încă de muncă. Îmi este frig şi nu ştiu unde să merg...

- Intră, i-a spus Don Bosco. Aşează-te aproape de foc, pentru că aşa ud s-ar putea să te îmbolnăveşti.

Mama Margareta îi pregăteşte puţină mâncare. Apoi îl întreabă:

- Şi acum unde vei merge?

Băiatul izbucneşte în plâns:

- Nu ştiu. Aveam trei lire când am ajuns la Torino, dar le-am cheltuit. Vă rog nu mă alungaţi!

Mama Margareta se gândeşte la păturile care i-au dispărut:

- Aş putea chiar să te ţin aici, dar cine-mi spune că nu ai să-mi furi oalele?

- O, nu doamnă. Sunt sărac, dar nu am mai furat niciodată.

Don Bosco ieşise deja în ploaie. A adunat câteva cărămizi, le-a adus înăuntru, a făcut patru picioare pe care a întins câteva scânduri. După aceea a luat de pe patul său salteaua şi a aşezat-o deasupra.

- Vei dormi aici, micule. Şi vei rămâne cât timp v-a trebui. Don Bosco nu te v-a alunga.

Este primul orfan care intră în casa lui Don Bosco. La sfârşitul anului vor fi şapte. Vor deveni mii.

Într-o zi Don Bosco a intrat într-o frizerie. S-a apropiat de micul ucenic pentru a se berberi.

- Cum te cheamă? Câţi ani ai?

- Carol. Am 11 ani.

- Bravo Carol, însăpunează-mi barba. Şi tatăl tău cum stă?

- Este mort. O am doar pe mama.

- O, sărăcuţul. Îmi pare rău de asta.

Băiatul i-a săpunit barba.

- Şi acum ia briciul şi rade-mi barba.

Patronul aleargă speriat:

- Părinte, vă rog, băiatul nu ştie. El doar însăpunează.

- Dar odată şi-o dată trebuie să înceapă să bărbierească, nu? Atunci să înceapă cu mine. Înainte Carol!

Carlo îl bărbiereşte tremurând ca o frunză. Când a început să umble cu briciul la bărbie, a transpirat. Câteva zgârieturi, câteva tăieturi dar a ajuns la capăt.

- Bravo Carlo! a zâmbit Don Bosco. Acum că am devenit prieteni aş vrea să vii să mă vizitezi câte o dată.

În aceeaşi vară, Don Bosco l-a găsit plângând lângă frizerie.

- Ce s-a întâmplat?

- A murit mama şi patronul m-a concediat. Şi acuma unde merg?

- Vino cu mine. Eu nu sunt decât un sărman preot, dar, chiar şi când voi avea doar o bucată de pâine, o voi rupe în două cu tine.

Mama Margareta a pregătit un alt pat. Carlo Gastini a rămas pentru mai bine de 50 de ani la oratoriu. Vesel, plin de viaţă, a devenit strălucitul prezentator a tuturor sărbătorilor. Pe toţi îi înveselea. Când vorbea de Don Bosco plângea ca un copil spunând: "Mă iubea".

Cizmarii în coridor şi croitorii în bucătărie

În 1848 a izbucnit primul război de independenţă. Pe câmpurile de luptă au căzut mii şi mii de bărbaţi, iar pe străzile din Torino au început să umble grupuri de orfani fără casă şi fără viitor.

Don Bosco şi-a mărit casa. A bătut la uşile bogaţilor, a deranjat nobilii şi doamnele aristocraţiei pentru a construi o casă din ce în ce mai mare pentru toţi copii abandonaţi care nu ştiau unde să meargă.

Mulţi dintre micii săi tineri erau abili şi inteligenţi. Şi totuşi erau condamnaţi să lucreze ca pălmaşi pentru a putea trăi, şi poate ar fi rămas pălmaşi pentru toată viaţa.

Don Bosco s-a răzvrătit împotriva acestui fapt. A deschis un curs de şcoli serale. A chemat preoţi, prieteni şi persoane de treabă ca să predea. Se făcea şcoală în bucătărie, în sacristie, în corul capelei, peste tot unde se găsea un colţ liber.

Noaptea, în timp ce toţi dormeau, Don Bosco scria cărţi pentru copiii săi. A scris multe, simple, costau puţin, luate de multe şcoli din Torino.

Dar tinerii care se înghesuiau în curtea oratoriului au ajuns să fie prea mulţi. Don Bosco s-a gândit să facă un alt oratoriu.

- Dragii mei fii, când albinele se înmulţesc prea mult într-un stup, o parte pleacă să locuiască în altă parte. Noi le vom imita. Vom forma o a doua familie, vom deschide un al doilea oratoriu.

L-a deschis în zona Porţii Noi şi a fost chemat "Oratoriul Sfântul Luigi". Dar în scurt timp şi acesta a fost plin de tineri şi Don Bosco a înfiinţat un al treilea în zona Vanchiglia numit "Al Îngerului păzitor".

Ziua de 2 februarie 1851 a fost o zi luminoasă pentru Don Bosco. Patru din băieţii pe care îi adunase de pe stradă şi pe care-i îngrijise cu atâta dragoste i-au cerut "să devină ca el", să se îndrepte înspre preoţie. Erau Iosif Buzzetti, un mic zidar venit din Lombardia; Carlo Gastini micul frizer care-l bărbierise tremurând ca o frunză şi alţi doi tineri Iacob Bellia si Felice Reviglio. În acea zi au îmbrăcat reverenda şi au început să-i dea o mână de ajutor lui Don Bosco pentru a-şi supraveghea colegii mai mici.

În 1852 Don Bosco a mărit casa Pinardi şi a construit o altă nouă clădire. Aici trebuiau să fie atelierele şi grupul de elevi care creştea mereu.

Cu ajutorul primilor tineri seminarişti, Don Bosco a început o afacere cutezătoare. În trei ani a deschis atelierele de cizmărie, de croitorie, de legătorie, de tâmplărie. S-a început din nimic. Câteva măsuţe într-un mic coridor pentru cizmari, alte două mese mici în bucătărie pentru croitori. Don Bosco însuşi a fost primul maistru pentru croitori, aşa cum a fost primul care a făcut o pingea în faţa elevilor săi. Dar din prima sămânţă, în curând trebuia să crească un copac mare.

De unde lua Don Bosco bani pentru a plăti pâinea pentru copii şi zidurile pentru case? La această întrebare sfântul răspunde cu un cuvânt: "Providenţa". Dumnezeu trimitea binefăcători, lumina persoane creştine, făcea să ajungă scrisori cu oferte. Şi uneori intervenea el însuşi cu minuni.

L-a văzut cu ochii săi Iosif Buzzetti, în 1849. Don Bosco promisese castane coapte celor 400 de copii. Mama Margareta nu a înţeles şi a copt doar trei sau patru kilograme. Coşul din care Don Bosco le scotea cu un polonic mare avea înăuntru vreo zece mâini bune. Şi totuşi castanele au ajuns pentru toţi, chiar şi pentru el, Buzzeti, care şi-a luat porţia la sfârşit cu ochii măriţi di cauza minunii pe care a văzut-o acolo la mică distanţă.

Şi Dumnezeu a trimis un câine

Secta protestanţilor valdezi atrăgea mulţi adepţi din lumea săracă din Torino cu sume de bani.

Aceia nu erau ani de "dialog", ci de luptă aprinsă între catolici şi protestanţi. Don Bosco, cu toate că era încărcat de muncă până peste cap, a fondat în 1853 "Lecturile catolice", o serie de cărţi abile şi bătăioase care deşteptau şi întăreau credinţa în catolici.

Când le scria? Noaptea, în timpul căreia dormea doar puţine ore. "Lecturile" i-au ridicat împotrivă mâinile protestanţilor care au făcut tot posibilul pentru a-l înlătura.

Într-o seară, în timp ce preda celor mai mari, un necunoscut a tras un foc de puşcă de la geam, voind să-l ochească în inimă. Cartuşul a trecut şuierând printre braţ şi piept găurindu-i reverenda. Elevilor înspăimântaţi, Don Bosco, surâzând, le-a spus:

- Maria ne iubeşte, iar acela este un slab ţintaş. După aceea a privit reverenda găurită şi a adăugat cu mâhnire:

- Îmi pare rău pentru tine, sărmana mea reverendă, pentru că eşti singura mea haină.

Într-o zi, în curte a ajuns un nenorocit înarmat cu un cuţit lung. Îl căuta pe Don Bosco pentru a-l omorî. Din fericire, nevăzându-l, l-a confundat cu un seminarist, care a fugit chemând ajutor. Cu toate că poliţia fusese avertizată, acel nenorocit a putut să se întoarcă de trei ori pentru a înspăimânta oratoriul.

Într-o seară, pe când se lăsa întunericul, au venit câţiva bărbaţi pentru a-l chema pe Don Bosco să spovedească o femeie pe pragul de moarte. Don Bosco a plecat imediat, dar când a ajuns în cameră, cineva a stins lumina şi acei bărbaţi l-au atacat cu bâte. Don Bosco abia a avut timp să ia un scaun şi să-l ridice pentru a-şi feri capul. Retrăgându-se sub ploaia de lovituri a reuşit să nimerească uşa şi să se salveze.

Într-o altă seară Don Bosco se întorcea acasă, când doi bărbaţi i-au blocat drumul. I-au aruncat pe cap o haină, când a apărut un câine mare, gri, cu faţa ca de lup. Lătrând s-a aruncat cu labele pe faţa unuia, după aceea pe faţa celuilalt şi i-a pus pe fugă. După aceea, stându-i aproape, l-a însoţit pe Don Bosco până la poarta oratoriului.

"În fiecare seară când nu eram însoţit, povesteşte Don Bosco, intrând printre copaci vedeam apărând câinele gri. Tinerii din oratoriu l-au văzut de multe ori intrând în curte. Odată, speriaţi, doi băieţi au vrut să-l alunge cu pietre, dar a intervenit Iosif Buzzetti:

- Lăsaţi-l în pace; este câinele lui Don Bosco."

Carlo Tomatis, care în acei ani frecventa oratoriul, a mărturisit: "Era într-adevăr un câine formidabil. De multe ori mama Margareta văzându-l zicea: " Oh, animalul urât". Avea faţa aproape ca de lup."

Într-o seară Don Bosco trebuia să iasă pentru afaceri urgente, dar l-a găsit pe "Gri" întins pe prag. A încercat să-l îndepărteze, să-l păşească, dar câinele mârâia mereu şi-l respingea înapoi. Mama Margareta, care de acum cunoştea acel câine, i-a spus:

- Dacă nu vrei să mă asculţi pe mine, ascultă măcar câinele. Nu pleca.

În ziua următoare Don Bosco a aflat că un asasin înarmat cu un pistol îl aştepta la un colţ.

Moartea pe străzile din Torino

Iulie 1854. O ştire înspăimântătoare străbate oraşul Torino. Holera a izbucnit în Liguria şi se întinde ca o pată de ulei în satele din sud de Piemonte. Regele, regina şi casa regală fug cu trăsurile închise şi se refugiază în castelul din Caselete pe lângă conţii Cays.

La periferia oraşului, între 30-31 iulie, se verifică primele cazuri ale teribilei ciume.

5 august. Cartierul cel mai afectat din Torino este Borgo Dora, care se învecinează cu Valdocco. Mai bine de 100 de bolnavi, în fiecare zi , zac pe pragul de moarte în casele lor sau în locurile special amenajate.

Primarul adresează un apel dramatic preoţilor, călugărilor, surorilor: în locurile special amenajate se moare pentru că lipsesc doctori şi infirmieri. Este nevoie de oameni de treabă, dispuşi să-şi rişte viaţa.

În acea seară Don Bosco a vorbit tinerilor din oratoriu:

- Primarul a făcut un apel. Dacă vreunul dintre cei mai mari se simte în stare să vină cu mine în spitale şi în case pentru a-i îngriji pe bolnavi, vom face împreună o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu. Eu vă garantez că dacă veţi rămâne în harul lui Dumnezeu şi nu veţi face nici un păcat de moarte, nici unul dintre voi nu v-a fi atins de ciumă.

În acea seară, 14 dintre tinerii cei mai mari s-au înscris pe listă. Câteva zile mai târziu, alţi 30 au reuşit să obţină permisiunea, chiar dacă erau foarte tineri.

Au fost zile de muncă grea şi deloc plăcută. Doctorii sfătuiau pentru primele ore de boală în special frecţii şi masaje la picioare pentru a produce transpiraţie. Pentru mai bine de o săptămână cei 44 de tineri nu au avut un program. Don Bosco le dădea exemplu tuturor: mereu gata să alerge, să consoleze, să administreze ultimele sacramente.

Cu primele ploi numărul bolnavilor atinşi de holeră a scăzut. Pe 21 noiembrie s-a declarat terminată starea de urgenţă. Câte un caz s-a mai verificat pe la începutul iernii.

În acest timp a strălucit o rază a sfinţeniei lui Dominic Savio, un băieţel din Mondonio, ajuns la oratoriu pe 29 octombrie.

Trecând într-o seară pe strada Cotolengo, Dominic a fixat faţada unei case şi, ca şi cum l-ar fi chemat o voce, a urcat scările în fugă. Fără să ezite a bătut la o uşă. S-a prezentat stăpânul casei:

- Scuzaţi, a spus Dominic, aici trebuie să fie o persoană bolnavă de holeră care are nevoie de ajutor.

Sărmanul om a căscat ochii:

- Nu, nu, aici nu-i nimeni! Asta ne-ar mai lipsi!

- Dar sunteţi sigur?

- Foarte sigur, la naiba!

- Şi totuşi greşiţi. Îmi permiteţi să arunc o privire?

Stăpânul casei era ca şi căzut din cer. Ştia bine că în familia sa, slavă Domnului, toţi erau sănătoşi. Dar acel băiat era aşa de insistent că părea chiar...

- Intră, intră. Să mergem să vedem. Dar vei vedea că greşeşti.

Au mers în toate camerele, în bucătărie, în depozit. Nimic.

- Dar nu mai aveţi vreo altă cămăruţă, vreo mansardă?

- A, da! a spus stăpânul, izbindu-se cu mâna de frunte. Debaraua. Vină!

Au urcat la etaj sub acoperiş într-o mică cămăruţă. Ghemuită într-un colţ, cu faţa desfigurată în agonie, o sărmană femeie era aproape de moarte.

- Repede, chemaţi un preot! a şoptit Dominic Savio. Şi a început repede să-şi facă treaba sa de infirmier.

- La dracu, la dracu, continua să repete sărmanul om, în timp ce se grăbea pe scări să cheme un preot. Şi şi-a amintit că acea sărmană femeie, care mergea dimineaţa devreme la muncă şi se întorcea seara târziu, îi ceru-se cu mult timp în urmă să locuiască în acea cameră săracă. Şi el nici măcar nu-şi mai amintea.

A venit preotul şi a putut să administreze ultimele sacramente sărmanei muribunde.

Într-un colţ, cu pălăria în mână, stăpânul casei continua să se întrebe:

- Dar acel băiat, cum de ştia?

Cu venirea iernii cazurile de holeră au încetat complet. Oraşul a reînceput să respire.

Marile realizări

Acum micul grup al primilor 4 seminarişti a crescut şi Don Bosco a simţit că pentru el a venit timpul "marilor realizări". Anii care vor urma vor fi ani de muncă continuă, de probleme din ce în ce mai dificile, de opere care vor sfida timpul.

18 decembrie 1859. În cămăruţa lui Don Bosco, iau naştere "salezienii". Primii 17 tineri care l-au urmat pe Don Bosco acceptă să se unească în "Congregaţia saleziană", pentru a-şi dedica toată viaţa tinerilor săraci.

30 iulie 1860. Urcă pe altar pentru a spune Prima Liturghie, don Michele Rua, băieţaşul palid pe care Don Bosco îl întâlnise la Mori, pe lângă Dora, şi căruia îi oferise jumătate din mâna sa. El v-a fi de acum înainte "al doilea Don Bosco", umbra sa credincioasă.

Aprilie 1864. Pe izlazul din Valdocco, Don Bosco pune prima piatră a sanctuarului "Maria Auxiliatrice". În mâinile constructorului pune prima parte de bani: 8 bănuţi.

1872. Don Bosco fondează Congregaţia Fiicelor Mariei Auxiliatrice. Primelor surori le spune:

- Voi sunteţi sărace şi puţine, dar veţi avea eleve de nu o să ştiţi unde să le puneţi.

11 noiembrie 1875. În Sanctuarul Mariei Auxiliatrice, plin de o mulţime emoţionată, Don Bosco înmânează crucifixul primilor 10 misionari care porneau pentru America de Sud. Căpitanul era Ioan Cagliero, unul dintre primii copii ai oratoriului. Aşa se năşteau misiunile saleziene care se vor extinde în toată lumea.

9 mai 1876. Papa Pius IX aprobă "Cooperatorii salezieni", pe care Don Bosco îi numeşte "salezieni externi". Sunt prietenii operelor sale care lucrează pentru mântuirea tinerilor şi care îl ajută din punct de vedere financiar. Înainte de a muri Don Bosco le v-a zice:

- Fără ajutorul vostru aş fi făcut puţin sau nimic.

1877. Pentru a ţine legătura cu cooperatorii, Don Bosco fondează "Buletinul Silezian". Este o revistă lunară ilustrată care duce tuturor ştirile congregaţiei, scrisorile misionarilor care lucrau la marginile pământului, cuvintele lui Don Bosco. Această revistă v-a avea o mare dezvoltare.

Dar cu cât operele saleziene se răspândeau în lume, cu atâta înghiţeau o mare sumă de bani. Pentru a conduce misiunile în America, pentru a îngriji miile de tineri abandonaţi, Don Bosco a fost constrâns să călătorească în Italia, Franţa, Spania în căutare de pomană. O oboseală copleşitoare. Maria a binecuvântat în mod văzut aceste călătorii: mâinile lui Don Bosco dădeau vederea orbilor, auzul surzilor, sănătatea bolnavilor. De acum era cunoscut în toată Europa ca "preotul care face minuni".

Mai 1877. Don Bosco a făcut ultima călătorie în Spania cerând de pomană. Era însărcinat de Papa care-i ceruse să construiască Templul Sfintei Inimi la Roma. Acum, încovoiat de ani şi de oboseală, urcă la altarul grandiosului templu pentru a face Liturghia. Abia a început când don Viglietti, care-l asista, îl vede izbucnind în plâns.

Este un plâns lung, de neoprit, care însoţeşte aproape toată liturghia. La sfârşit aproape că au trebuit să-l poarte în sacristie. Don Viglietti preocupat i-a şoptit:

- Don Bosco, ce ai? Îţi este rău?

Don Bosco clătină din cap:

- Aveam vie înaintea ochilor scena primului meu vis la 9 ani. O vedeam şi o auzeam pe mama şi pe fraţii mei discutând despre ceea ce am visat...

În acel îndepărtat vis, Sfânta Maria îi spusese: "la timpul potrivit, vei înţelege totul".

Acum, privind în urmă, i se părea că înţelege totul. Se cuvenea să facă atâtea sacrificii, atâta muncă, pentru a salva atâţia tineri.

A murit în zorii zilei de 31 ianuarie 1888. Salezienilor care erau în jurul patului le-a murmurat în ultimele ore:

- Să facem bine tuturor, rău nimănui!...

Spuneţi copiilor mei că îi aştept pe toţi în paradis.

 

SFÂRŞIT

Marile realizări

 

Acum micul grup al primilor 4 seminarişti a crescut şi Don Bosco a simţit că pentru el a venit timpul "marilor realizări". Anii care vor urma vor fi ani de muncă continuă, de probleme din ce în ce mai dificile, de opere care vor sfida timpul.

18 decembrie 1859. În cămăruţa lui Don Bosco, iau naştere "salezienii". Primii 17 tineri care l-au urmat pe Don Bosco acceptă să se unească în "Congregaţia saleziană", pentru a-şi dedica toată viaţa tinerilor săraci.

30 iulie 1860. Urcă pe altar pentru a spune Prima Liturghie, don Michele Rua, băieţaşul palid pe care Don Bosco îl întâlnise la Mori, pe lângă Dora, şi căruia îi oferise jumătate din mâna sa. El v-a fi de acum înainte "al doilea Don Bosco", umbra sa credincioasă.

Aprilie 1864. Pe izlazul din Valdocco, Don Bosco pune prima piatră a sanctuarului "Maria Auxiliatrice". În mâinile constructorului pune prima parte de bani: 8 bănuţi.

1872. Don Bosco fondează Congregaţia Fiicelor Mariei Auxiliatrice. Primelor surori le spune:

- Voi sunteţi sărace şi puţine, dar veţi avea eleve de nu o să ştiţi unde să le puneţi.

11 noiembrie 1875. În Sanctuarul Mariei Auxiliatrice, plin de o mulţime emoţionată, Don Bosco înmânează crucifixul primilor 10 misionari care porneau pentru America de Sud. Căpitanul era Ioan Cagliero, unul dintre primii copii ai oratoriului. Aşa se năşteau misiunile saleziene care se vor extinde în toată lumea.

9 mai 1876. Papa Pius IX aprobă "Cooperatorii salezieni", pe care Don Bosco îi numeşte "salezieni externi". Sunt prietenii operelor sale care lucrează pentru mântuirea tinerilor şi care îl ajută din punct de vedere financiar. Înainte de a muri Don Bosco le v-a zice:

- Fără ajutorul vostru aş fi făcut puţin sau nimic.

1877. Pentru a ţine legătura cu cooperatorii, Don Bosco fondează "Buletinul Silezian". Este o revistă lunară ilustrată care duce tuturor ştirile congregaţiei, scrisorile misionarilor care lucrau la marginile pământului, cuvintele lui Don Bosco. Această revistă v-a avea o mare dezvoltare.

Dar cu cât operele saleziene se răspândeau în lume, cu atâta înghiţeau o mare sumă de bani. Pentru a conduce misiunile în America, pentru a îngriji miile de tineri abandonaţi, Don Bosco a fost constrâns să călătorească în Italia, Franţa, Spania în căutare de pomană. O oboseală copleşitoare. Maria a binecuvântat în mod văzut aceste călătorii: mâinile lui Don Bosco dădeau vederea orbilor, auzul surzilor, sănătatea bolnavilor. De acum era cunoscut în toată Europa ca "preotul care face minuni".

Mai 1877. Don Bosco a făcut ultima călătorie în Spania cerând de pomană. Era însărcinat de Papa care-i ceruse să construiască Templul Sfintei Inimi la Roma. Acum, încovoiat de ani şi de oboseală, urcă la altarul grandiosului templu pentru a face Liturghia. Abia a început când don Viglietti, care-l asista, îl vede izbucnind în plâns.

Este un plâns lung, de neoprit, care însoţeşte aproape toată liturghia. La sfârşit aproape că au trebuit să-l poarte în sacristie. Don Viglietti preocupat i-a şoptit:

- Don Bosco, ce ai? Îţi este rău?

Don Bosco clătină din cap:

- Aveam vie înaintea ochilor scena primului meu vis la 9 ani. O vedeam şi o auzeam pe mama şi pe fraţii mei discutând despre ceea ce am visat...

În acel îndepărtat vis, Sfânta Maria îi spusese: "la timpul potrivit, vei înţelege totul".

Acum, privind în urmă, i se părea că înţelege totul. Se cuvenea să facă atâtea sacrificii, atâta muncă, pentru a salva atâţia tineri.

A murit în zorii zilei de 31 ianuarie 1888. Salezienilor care erau în jurul patului le-a murmurat în ultimele ore:

- Să facem bine tuturor, rău nimănui!...

Spuneţi copiilor mei că îi aştept pe toţi în paradis.

 

SFÂRŞIT

 

Nr vizitatori: 789839