Pr. dr. Liviu Pandrea

  DON BOSCO

CRAINICUL BUCURIEI

---------------------------------------------------------------------------------

ÎN MEMORIA


TUTUROR VICTIMELOR dictaturii ateiste,
pentru omagierea familiilor lor persecutate,
A tuturor celor ce,
în camerele de anchetă și tortură ale Securității,
în închisorile de exterminare, la Canal
sau rezistând în Munți,
A sutelor de mii care, prin suferințele, jertfele și sângele lor,
au adus o vie mărturie de nedezmințită fidelitate
CREZULUI ÎNVIERII ȘI DESTINULUI CREȘTIN
al Neamului nostru,
Pentru ca izvorul bucuriei celei singure adevărate
să rămână ASTFEL nesecătuit în sufletele și pe plaiurile noastre,
Ca un modest prinos de adâncă admirație și recunoștință,
ÎNCHIN ACEASTĂ CARTE,
scrisă în clandestinitate, în anul în care,
în alt loc, și în luptă inegală,
verișorul meu bun, GELU NOVAC, cădea răpus
în Munții Făgărașului.


Brazii se frâng, dar nu se îndoaie!

Autorul

Corectura: Iosif MÂRȚ, Claudia MÂRȚ

Copyright © iunie 2006 Salezienii Constanța, e-mail: ct@donbosco.ro, web: www.donbosco.ro

Reproducerea integrală sau parțială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanța

AUTORUL

Capitolul I. Nostalgia sudului

Capitolul II. S-a născut un cuceritor

Motto: „Și astfel (prin misionarii săi) Don Bosco și-a întins cucerirea cu mai multă glorie și mai departe decât Napoleon și Alexandru” (din discursul Arhiepiscopului de Aix, citat, în biografia Sfântului, de AMADEI, vol. II, p. 357)

 
      În august 1814, un vas de război englez îmbarca pentru o insulă pierdută a Atlanticului sudic pe marele Napoleon I, spaima de până ieri a regilor și mamelor bătrânei Europe.
      Cu zile în urmă, în Ocean, când soarele aluneca spre asfințit, pe puntea dindărăt a vasului stătea Napoleon singur. În poziția instinctiv favorită, cu mâna dreaptă petrecută în dreptul tunicii, în dreptul acelei inimi ce îndrăznise atâtea, el privea dâra spumoasă ce o lăsa vasul de război în urmă-i, puternică la început, apoi tot mai slabă, tot mai disparentă, până ce se pierdea în tremurul ușor al undelor din depărtare. Mai încolo nimic. Oceanul valurilor fără nume...
      Acest spectacol, al valurilor ce le lași în urmă - chip al trecutului -, deși îl durea, fără voie totuși îl prefera. Și viața lui era în trecut, toată în trecut.
      Ochii de vultur priveau îndelung până la a uita ce văd. Priveau în gol, prin valuri...
      Valurile, în frământarea lor, păreau unduirile unor oștiri semețe. Arcole... Rivoli... Piramide... Marengo... Tot atâtea victorii, dar cât de anevoioase!
      Foc, sânge, învăluiri, strigăte, încăierări... un nesfârșit vaiet și tumult... Ulm... Saarfeld... Iena...
      Privește acum țintă, făcând ochi mari zâmbește. Ce încântare: își vede „la Grande Armée”, Marea Armată, în iureșul ei irezistibil, mișcându-se - cea mai formidabilă mașină de război - cu o precizie de ceasornic, sub soarele de la Austerlitz...
      Surâde fericit... Austerlitz: trei împărați zdrobiți complet; el aproape fără pierdere. Stăpân pe continent, dar ce folos…Pe chipul lui trec umbre...
      Trafalgar... Vorbește singur:
      „Flota, Villeneuve [1] , unde mi-e flota? mi-ai ruinat flota; fără ea, victoriile de la Eylau, Friedland, Wagram, Lutzen și Bautzen sunt zadarnice, ca și intrarea în Moscova.”
      Se înfioară… mai simte încă înghețul Nordului… Berezina… restul celor șase sute de mii ai Marii Armate. Îi vede înșiruiți în tristul convoi al întoarcerii… Sunt resturi, nu oameni, aceștia… Convoiul morții… Neîntreruptul vaiet al degeraților, bolnavilor, mutilaților și muribunzilor lăsați în urmă îi țiuie în urechi.
      Trec anii. Un ultim efort: Waterloo. E istovit. Simte din nou cum îl răzbate ploaia aceea măruntă ce, întârziindu-i manevra artileriei, îi va fi fatală… Țipete… explozii… sânge… disperare.
      Se încruntă. Tresare. Ah, nu, din fericire nu e Waterloo… e numai tumultul valurilor...
      Un zâmbet dureros, ca și durerea-i înăbușită:
      „Câtă asemănare între noi, o, valurilor! Ca și voi, și eu m-am frământat în zadar…, da, în zadar…”
      Trec clipe și clipe. Și gânduri.
      Tresare iar:
      „De ce este sânge pe valuri…? Cine sunt aceste femei fără număr, fără nume și despletite, ce mă privesc hain? De ce țipați…? De ce mă blestemați…?”
      „Tu ne-ai luat copiii, tu ni i-ai schingiuit, tu ni i-ai ucis!”
      Și toate-i urlă, mii de glasuri urlă: „Blestemat să fii!” Ce urlet!
      Se cutremură. Și își revine.
      „Ah, nu e nimic. Nu, nimic”.
      E tot pe punte, pe puntea din spate a vaporului și a istoriei. E tot singur, e pentru totdeauna singur...
      Crispat, râde sfâșietor: „Nu e nimic, e numai tumultul valurilor și umbrelor înserării…”
      Da, Napoleon Bonaparte, sunt umbrele marii înserări...
      Îl așteaptă o mică insulă, Sf. Elena, spre a-l ține captiv, ca pe un vultur, în colivia prea strâmtă, până când moartea, ce-i pierduse urma în Europa și-l cruțase atunci, fiindcă o servise regește, dăruindu-i victime mii și mii, îl va regăsi și chema pe nume. Și va dispărea dintre cei vii și el, ca oricare altul dintre acei oșteni fără număr pe care, odinioară, voința lui îi hărăzise pierzaniei.
      Încă nici nu se împlinise anul de când fostul cuceritor al lumii era dus spre ultima-i captivitate pe bordul lui Nothumberland când se năștea un altul. Pentru a-i lua, poate, locul.
      Căci să fie un pur hazard faptul că s-a născut și el exact în aceeași zi de 15 august, ca Napoleon? [2]
      De astă dată nu mai era un vas de război, falnic, dar dușman, plutind spre o insulă pustie, ca și viața celui pe care-l ducea la bord, ci doar un leagăn sărăcăcios și simplu, dar străjuit cu prietenie de îngeri, lansat pe valurile vieții cu un nou născut în el, dar care era sortit să înfăptuiască lucruri mai de preț și mai durabile pentru semenii săi decât corsicanul Napoleon Bonaparte.
      Viitorul Don Bosco era al treilea băiat al unei familii sărace din Bechis, cătun al comunei Castelnuovo de lângă Torino. La Botez [3] i-au pus numele Ioan (în italiană Giovanni), ca și tânărului Apostol pe care-l iubea Isus.
      Deși lui Ioan Bosco nu i-a fost dat să-l vadă pe Napoleon, ei aveau totuși trăsături comune. Erau născuți amândoi spre a fi cuceritori, fiecare în sfera lui, fiind vlăstare hrănite din unul și același suc și geniu al Gintei Latine.
      Unul privise lacom lumea cu ochii nesățioși ai unui nou Alexandru și, pentru câțiva ani fugari – într-adevăr prea fugari – nesațul i-a fost amăgit. I se părea a fi un inegalabil prinț printre războinicii zeului Marte.
      „După Tilsit – zicea Bainville [4] – ai impresia unui fel de amețeală: un delir de puterea unui demiurg nebun care ar răscoli fără încetare lumea veche, scoțând de aici regi pentru a-i duce aiurea, dând unora ceea ce luau alții, schimbând, îngrămădind, împărțind, anexând, și e cu neputință de urmărit în amănunte fără să dai povestirii un caracter de risipă și de sclipire pe care, dintr-o dată, mintea nu-l poate suferi. Totuși dacă am putea risca o comparație, care nu e nobilă, dar exactă, faptele cele mai nebunești ale lui Napoleon vor fi tot atât de cuminți ca și mișcările fără rost ale unui șoarece prins în cursă. Să nu uităm că, pentru el, cursa se închisese la Trafalgar și că acum trebuia să alerge de la «Gibraltar până la Texel», la toate ieșirile pe unde puteau intra mărfuri englezești, pentru că numai în comerț trebuia să fie lovită noua Cartagenă – Anglia.”
      Noul demiurg politic și războinic, geniul lui Napoleon a lucrat pe coordonatele posibilului omenesc pururi extensibil, opera lui fiind tot atât de insesizabilă ca însăși personalitatea sa.
      „S-au făcut – continuă același istoric [5] – o mie de portrete psihologice, intelectuale, morale ale lui Napoleon. Scapă totdeauna, prin câteva rânduri, din paginile în care toți încearcă să-l închidă. Nu poate fi prins nu fiindcă e infinit, ci pentru că s-a schimbat, ca și stările lui succesive. Mintea lui, care era vastă, era, mai ales mlădioasă și plastică. Avea totuși imagini. Poate nu s-a observat îndeajuns că – bogat în profeții, de altfel contradictorii – Napoleon n-a prevăzut nici mașinile, nici mașinismul...
      Pentru dezvoltarea omenirii, poate în înșiruirea vremilor, Ampere va fi mai mult prețuit decât el. Poate că era napoleoniană nu va mai fi decât un scurt episod al vremii care se va numi al electricității. Poate, în fine, că, răsărit dintr-o insulă a Levantului pentru a se stinge într-o insulă din Apos, Napoleon nu va mai fi decât una din figurile mitului solar…”
      Fără a fi uitat cu totul, el rămâne în amintirea oamenilor ca o umbră de zadarnică măreție și vis, fiindcă imperiul său și-l clădise pe nisipul înșelător al calculelor și al și mai înșelătoarelor puteri omenești.
      Și au început să bată vânturile naționalităților trezite, și au căzut zăpezi ca în Rusia și ploi ca la Waterloo, și întregul edificiu s-a prăbușit. „Și a fost căderea lui mare!”
      I se sfârșise imperiul încă înainte de propriul său sfârșit.
      În cei șase ani de exil – până când otrăvirea lentă cu arsen pusă la cale de englezi să-și facă efectul – de atâtea ori i-au revenit în minte, ca pe Nothumberland, scenele acestei vieți năruite. Cu trei zile înainte de a muri, Napoleon, în delir, retrăia lupta de la Marengo [6], tragica victorie de la Marengo.
      Unde sunt oștirile, victoriile, gloria lui?
      Realitățile de odinioară păreau simple vise. Ba mai rău decât visele ce se destramă în zori dimpreună cu negurile nopții, ele deveniseră un nesecat izvor de regrete și remușcări.
      Nu crezuse decât în sine și s-a încoronat singur, dar s-a prăbușit. „Smeri-se-va!” O mândrie zdrobită, aceasta i-a fost viața.
      A murit în 15 mai 1821. „Șef… armată” au fost, se zice, ultimele cuvinte ce le-a pronunțat. În agonie, se dădea jos din pat cu o furie groaznică. O furtună bântuia insula… Credinciosul Marchand l-a învăluit în mantaua pe care o purtase la Marengo. Părăsire, simplitate, mister…” [7]
      În această zi, splendid evocată de contemporanul lui Don Bosco, Al. Manzoni, în poezia „Cinque Maggio”, când Napoleon a fost chemat să dea seama și el de viața și opera sa, să nădăjduim că Atotmilostivul se va fi îndurat și de sufletul lui.
      Sărman Napoleon Bonaparte!
      Cu Don Basco nu a fost așa.
      Va fi și el la rândul său un cuceritor, dar pe pașnicele drumuri ale blândeții și ale iubirii lui Hristos. Va fi apostolul tinerimii, iubit mereu și iubit de toți, fiind crainicul unei bucurii ce nu înșeală.
      Precum Napoleon [8], și el vedea totul în mare, nutrind și el ambiții mari.
      Opera vieții lui n-a fost aceea de a stăpâni oamenii și de a-i supune unei voințe de tiran. „Nici o mamă nu i-a blestemat vreodată numele, pentru a-i fi lăsat fiul ucis sau oribil mutilat pe vreuna din câmpiile de bătălie europene”, cum se exprimă biograful său american Neil Boyton [9].
      Don Bosco, ca și Napoleon, este o personalitate ce scapă oricărei conturări definitive și totale. A profețit și el, dar profețiile lui s-au adeverit cu precizie. A visat și el, dar visele lui au devenit splendide și trainice realități.
      Aceeași râvnă de studiu l-a muncit, aceeași infinită răbdare în a urmări concomitent cele mai felurite țeluri l-a împins înainte și a făcut din el un politehnician și literat, un om format, însă nu atât din cărți, cât cu realitățile de Dincolo. „Extraordinarul în viața lui devenise obișnuit, iar supranaturalul, natural”, va zice despre el Pius al XI-lea.
      Don Bosco, polivalent și el, va depăși măsura muritorilor de rând, deși în alt sens. Activitate lui se va înscrie nu pe coordonatele mai mult omenești, ci pe cele infinite ale posibilului divin, sfințenie, deschizându-i resursele nelimitate ale Atotputerniciei.
      Din prima clipă, dorința cea mai arzătoare a acestui suflet veșnic tânăr a fost de a da tuturor – celor tineri în deosebi – bucuria de a trăi și de a-i apropia, de aceea, de Dumnezeu.
      A jertfit pentru aceasta tot la ce ține lumea în general. Și în neștirea ei, o lume întreagă s-a trezit admirându-l și ținând atât de mult la el.
      Nu crezuse decât în Dumnezeu, smerindu-se și disprețuindu-se pe sine. Și, de aceea, a și fost înălțat, dobândind suprema apoteoză, cea a sfințeniei.
      Clipa morții a sosit și pentru el. Dar ea îl găsi senin, cu zâmbetul pe buze, ca un adevărat cuceritor și biruitor. Moartea, și pentru el, ca pentru toți sfinții, nu era apusul unui sfârșit de carieră și de puteri, ci un apogeu. Era acea înveșnicire a virtuților eroice și a străduințelor mai presus de fire în plin zenit de ascensiune, de viață divină și de cucerire, pe care singură sfințenia o poate da și o dă.
      Ce zidise el era zidit pe stâncă tare. Și ca stânca îi va dăinui și Opera, înfruntând veacurile.
      Până era în viață nu-l urmaseră, oare cu bucurie, în fapte și în gânduri, mii și mii de tineri? În viziunea lui din august 1875 – căreia, cu modestie, el îi spunea „vis”– vede, de pe o movilă a unei câmpii ca de Rai, un tânăr care înainta cântând, urmat de băieți în pas de fidelitate, șiruri nenumărate ce se pierdeau în zare, toți veseli, cu buchete de flori în mână și care îl întâmpinaseră cântând. Viziunea nu va fi decât transpunerea în vis a unei părți din realitatea cea de fiecare zi a ultimilor ani ai vieții lui binecuvântate.
      La moartea sa, această cerească defilare se opri pentru o clipă, spre a-l privi înălțându-se și a-i contempla transfigurarea. Glasurile celor ce-l binecuvântau erau ale unor legiuni nesfârșite, ce de pe mai multe continente îi cântau, în corul unui final de preamărire fără precedent, imnul de admirație și recunoștință al unei lumi întregi.
      „El a fost unul dintre acei oameni – zice Pius XI – ce-și lasă sigiliul geniului pe oriunde ar trece.”
      Era geniu din geniul Gintei Latine, întărit cu sigiliul sfințeniei, spre mărturia neamurilor.

Ferice de Tine, Don Bosco!

Capitolul III. O copilărie unică

1) Prima amintire

2) Mama

3) Educația maternă

4) Muncă și joc

5) Secretul educației

6) Cei trei

7) Giovannino

8) Preocupările lui

9) Un vis ciudat

10) O râvnă și mai ciudată

      Un dor tainic de a face binele și de a împiedica răul i se trezi în suflet, mai ales după Prima Sfântă Împărtășanie. Oamenii lipsiți de credință sau de inteligență niciodată nu pot bănui ce adâncă transformare poate să producă, în sufletul unui copil, Prima întâlnire cu Isus, atunci când a fost pregătită așa cum se cuvine. Chiar dacă mai târziu nevinovăția de copil ar naufragia, îi rămâne în suflet amintirea; amintirea unei fericiri curate ce-l va urmări cu nostalgia ei și-i va fi, poate, prilejul căinței și al mântuirii. Napoleon însuși, întrebat fiind după Austerlitz, pe când era la zenitul carierei sale, care a fost pentru el ziua cea mai fericită din viață, a răspuns, spre uimirea generalilor săi: „Aceea a Primei Cuminecări!”
      Mulțumită evlaviei sale și instrucției religioase excepționale, parohul său făcu o excepție cu Giovannino și-l admise să se cuminece la zece ani și jumătate, la 26 martie 1826 (deși, de obicei, evenimentul avea loc după 12 ani împliniți).
      De pregătirea lui s-a îngrijit chiar mama Margareta, așa cum numai ea o știa face. În ziua Primei Cuminecări îi spuse:
      „Scumpul meu fiu, e mare această zi pentru tine. Sunt convinsă că Dumnezeu ți-a luat în stăpânire sufletul. Făgăduiește-i acum că vei face totul pentru a te păstra bun până la sfârșitul vieții. De aici înainte să te împărtășești cât mai des, dar fugi ca de foc de sacrilegii. La Spovadă spune totdeauna tot, fii ascultător, du-te bucuros la Catehism și la predici, dar fugi ca de ciumă de cei ce vorbesc lucruri urâte.”
      Iar el comenta simplu: „Am încercat cele ce-mi spunea neasemuita mea mamă și se pare că, din acea clipă, a și fost o îndreptare în viața mea, mai ales în ceea ce privește ascultarea, supunerea fața de ceilalți, să-mi fac reflecțiile mele copilărești la poruncile și sfaturile ce le primeam.”
      După Prima Cuminecare spori de fapt înrâurirea și ascendentul său asupra celorlalți. Și de multe ori cuteza lucruri ce ne stârnesc uimirea astăzi. Nevoia de a împiedica răul îi va domina de aici înainte viața.
      Mergând odată la Murialdo, sat învecinat - să fi avut pe-atunci vreo 11 ani -, se opri în fața bisericii, unde se improvizase un bal. Trăsese deja de vecernie, dar pentru majoritatea asistenței balul părea să fie mai interesant. Se amesteca printre cei ce dansau, amintindu-le că ar fi bine să asiste la vecernie.
      - Dar doica unde ți-ai uitat-o? îi strigă unul.
      - Vezi-ți de treaba ta și șterge-o de pe aici, îi zise altul.
      - Ia, uitați ce predicator mare ne-am găsit! Ce obrăznicie! Pesemne crede că se ține tot de poala mamei, adăugă un al treilea.
      Ioan nici nu visa însă să se dea bătut. El vedea un singur lucru, anume că slujba de seară era deranjată de această gălăgioasă ceată ce tocmai în ușa bisericii își găsise să danseze. Începu de aceea o frumoasă și de tot populară cântare sacră, căci avea o voce de înger și o ureche foarte bună. Ca mic păstor, colinele și văile din Bechis răsunau de cântecele lui, și toți din jur se opreau ascultându-l vrăjiți. Cânta acum mai suav ca niciodată, încât cei mai mulți se strânseră în jurul lui uimiți și încântați. Continuând liniștit cântarea, se îndreaptă spre biserică, urcă treptele și intră, urmat de lume.
      Când vecernia se termină, balul reîncepu cu și mai multă înverșunare. Spre seară, văzând că dansatorii nu se prea grăbeau spre casă, încearcă să le atragă atenția, începând cu cei ce păreau mai rezonabili, că ar fi timpul să o ia către casă. „Balul așa pe întuneric poate deveni primejdios.”
      Nefiind luat în seamă, reîncepu să cânte. Trebuie că din corzile lui vocale se desprindeau note vrăjite, căci încântarea de la început se reînnoi. Când termină, i se oferiră bani să continue. El continuă, dar refuză darurile.
      Organizatorii balului începură atunci dușmănos: „Ori primești acești bani și te cari, ori, de nu, vei primi o mamă de bătaie cum n-ai mai primit alta.”
      Lui Ioan atât îi trebui pentru a deveni elocvent:
      „Dar cu ce drept mă luați așa? Sunt oare în casa voastră ca să vă ascult? N-am și eu dreptul să fac ce-mi place? Și eu am pe-aici rudenii, și dacă îi chem, vă fac oare vreo nedreptate? Cei de-acasă totdeauna se pot teme de nenorocire pentru întârzierea celor dragi. Ar fi rău să-i scot din această îngrijorare?
      Și apoi, dumneavoastră, care sunteți oameni de bine, puteți ușor pricepe că, la ora asta se pot întâmpla lucruri nepermise pentru care ați putea avea apoi remușcări. Și dacă eu doresc ca satul nostru să-și păstreze bunul său nume prin aceste părți, prin asta vă știrbesc cumva respectul cuvenit?”
      Asemenea cuvinte, spuse cu simplitate și o mare putere de convingere, îi uimi pe cei mai mulți auzind acest fel de a vorbi la un copil, așa că cei mai serioși îi dădură dreptate retrăgându-se, alții le urmară. Numai rămăseseră decât organizatorii, singuri singurei. Mai țopăiră ei ce mai țopăiră, mai mult a ciudă decât a dans și se împrăștiară și ei.
      Într-o altă seară și într-o altă comună, tot cam pe atunci, trebuia să țină o predică. Capela era cam goală, în timp ce piața din față gemea de lume. Culmea, la un moment dat, se mai auzea și o trompetă: era a unui scamator. Asta mai trebuia: nimeni nu i-ar mai fi putut reține pe copii să nu iasă afară. Femeile, la rândul lor, - pe care Eva pe cât se pare, le cam părtinise în cartea Facerii intabulându-și curiozitatea cu precădere pe ele -, ieșiră firește și ele să verifice de n-o fi cumva chiar trâmbița Judecății… N-ar fi, oare, păcat să le surprindă, iaca așa, pe neașteptate?
      Ioan, văzând dezastrul, ieși și el, își făcu loc cu coatele și se înfipse cu brațele încrucișate în prima linie. Toți ochii se ațintiră asupra lui. Îl provocă la întrecere pe cel cu trâmbița. Acesta voia să-l ia peste picior, dar lumea începuse să aplaude. Văzând respectivul că e vorba de onoarea lui de scamator și acrobat profesionist, acceptă.
      Se fixă de comun acord un joc de îndemânare, iar Ioan îi spuse:
      - Suntem înțeleși, dar iată condițiile: dacă învingi, primești scudul învoit (moneda de aur de pe atunci). Dar de înving eu, bani nu-mi trebuie, dar să pleci de pe aici și să nu te mai întorci niciodată, ca să ne mai tulburi Sfintele Slujbe.
      - Așa să fie, răspunse celălalt foarte sigur de victorie.
      Norocul îi surâse însă păstorașului nostru. Cel cu trâmbița, adunându-și șatra se îndepărtă, în timp ce Ioan, întorcându-se spre mulțime, le strigă:
      - Iar acum, noi, în biserică!
      Altă dată, un străin picase din senin la Bechis și, în mijlocul unui grup de bărbați și tineri, vorbea murdar și înjura, lezând morala. Înțelegând că nu va reuși nici să-l facă să tacă, nici să împiedice râsul râzgâiat al unora, Ioan aduse o frânghie și o legă cu îndemânare, bine întinsă, de doi arbori apropiați, la vreo doi metri de sol.
      Lumea, ce observase mișcarea, îl părăsi pe cel cu gura nespălată, adunându-se în jurul lui Ioan. El sări ca la bară fixă, prinzându-se cu mâinile și, într-o clipită se urcă pe funie în picioare. Urmară salturi, dansuri, acrobație în fel și chip și-i încânta pe toți, inclusiv pe cel cu musca pe căciulă, până spre seară când se întorseseră cu toții veseli pe la casele lor.

*
*            *

      Se spune că, pentru sfinți, păcatul are miros.
      Desigur nu e Don Bosco – așa cum preoția lui ne-o va dovedi cu prisosință – cel care să dezmintă această constatare. Lupta sfinților cu răul, oricare ar fi chipul lui, pare uneori bizară, și cei care azi îi dezaprobă vor fi siliți să constate direct, nemijlocit, că toți sfinții, iar nu ei, sunt cei care au avut dreptate.
      Ferice de dânșii dacă nu se vor regăsi în ceata celor ce vor fi siliți să adauge:
      „Da, sfinții au avut groaznic de multă dreptate.”

11) Sensibilitate de copil

      Prinsese un pui de mierlă, îl hrănise, îl crescuse și-l învățase câteva note, fluierându-i-le. Era culmea bucuriei pentru el când, întorcându-se de la școală, încă fiind afară, îi fluiera anunțându-și sosirea, iar mierla îi răspundea îndată.
      Dar iată că, într-o bună zi, nu-i mai răspunse nici la a doua, ba nici chiar la a treia chemare. I se strângea inima presimțind ce o să găsească în casă, iar când ajunse la colivie, rămase fără glas. Pe jos, în colivie, nu mai rămăseseră decât câteva pene galbene, pătate de sânge. Printre gratiile destul de rare, o pisică reușise să-i facă de petrecanie…Mierla lui plecase acolo de unde nici o mierlă nu s-a mai întors vreodată.
      Își plânse cântăreața mai multe zile în șir, și nimic și nimeni nu-l mai mângâia.
      Într-un târziu își reveni și se opri să mediteze asupra cauzei atâtor lacrimi, asupra neînsemnătății obiectului ce-i absorbise afecțiune, asupra deșertăciunii lucrurilor aceste lumi și luă o hotărâre, superioară vârstei sale: de a nu-și mai lăsa inima să se alipească vreodată de un lucru pământesc. Singura lui afecțiune va fi, de aici înainte, acel Mântuitor despre care îi vorbise așa de frumos mama Margareta. Nu va mai iubi decât pe Dumnezeu și prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Și tocmai de aceea se va putea dărui totdeauna tuturor, fără a se mai lăsa sechestrat sau monopolizat de nimic trecător. Căci totul în viața lui părea să-l îndrume spre totala dăruire lui Dumnezeu prin preoție, exceptând poate întâlnirile cu anumiți preoți...
      Sensibilitatea unică a acestei inimi delicate de copil suferea nespus pentru atitudinea rece a clerului de atunci căzut sub nefasta înrâurire jansenistă. (Jansenismul a fost inițiat de Cornelius Jansen, zis Jansenius – 1585-1638 – fiind o erezie ce deformează oribil, în sens calvin, pe Dumnezeu, uitând că El e Părinte, înainte de a fi judecător, și că Isus n-a venit să ne îngrozească, ci să ne mântuiască – Evanghelia Lui fiind mesajul mântuirii și Bunăvestirea Bucuriei).
      Giovannino își vărsă năduful plângându-se mamei de acești preoți prea ocupați să se îngrijească de copii și prea serioși pentru a se coborî până la ei.
      Așa, într-o seară, zărindu-și parohul, copilul îi alergă înainte și-și ridică cu toată cuviința pălăria. Preotul schiță o jumătate de semn de răspuns și-și văzu de drum. Trebuie să fi fost mai mult decât o întâmplătoare nebăgare de seamă, fiindcă Giovannino se simți adânc rănit și alergă acasă îndurerat și se jeli mamei.
      Aceasta încercă să-l apere pe părinte pentru indiferența lui:
      - Ei și? Ce-ai fi vrut tu să facă?
      - Să-mi fi răspuns la salut și să-mi fi spus și mie un cuvânt bun.
      - Bine, dar mintea lui e plină de știință și de teologie și se gândea desigur la Dumnezeu. Și apoi, nici nu cred că el ar ști ce să-i spună unui copil ca tine.
      - Dar n-ar fi pățit nici dânsul nimic dacă s-ar fi oprit măcar o clipă și mi-ar fi spus și mie o vorbă, numai una, tocmai fiindcă eu sunt copil și nu știu multe… Mamă, eu sunt sigur că Isus s-ar fi oprit!
      - Dar ce-ai mai fi vrut și tu să-ți spună?
      - Păi dacă îi e plin capul de învățătură, înseamnă că a studiat mult și ar trebui să știe și ce-ar putea spune unui copil ca mine...
      - Bine, bine, dragul mamii, dar nu uita cât e de ocupat! Trebuie să-și pregătească predicile, să conducă asociațiile religioase, să se îngrijească de bolnavi, de cei săraci... Trebuie să asculte Mărturisiri ore de-a rândul și, pe deasupra, mai are și toate celelalte griji ale parohiei...
      - Dar noi, copiii, nu aparținem, oare, parohiei lui?
      - Ba da, desigur, dar el n-are timp de pierdut.
      - Atunci și Isus și-a pierdut timpul când a vorbit cu pruncii și ia binecuvântat?
      Mama Margareta rămase pe gânduri, fără cuvinte. Adăugă într-un târziu:
      - Vei fi având și tu dreptate dragul mamii, dar ce-i poți face?
      Lui Giovannino îi scăpă atunci marea destăinuire a preocupărilor și gândurilor ce-i munceau sufletul lui de copil:
      - O, mamă, aș vrea sa ajung și eu odată preot și să-mi dăruiesc viața pruncilor. Ei n-o să mă afle niciodată prea serios ori prea ocupat, căci eu voi fi primul care să le vorbesc. O să-i chem în jurul meu, o să-i iubesc și o să mă fac iubit. O să-i învăț și o să-i ajut în toate, voi fi al lor… Și-i voi ajuta, astfel, să-și mântuiască sufletul...
      Așa cum viața ni-l va arăta, pentru el, a face proiecte, a le rosti și a le împlini era unul și același lucru.
      Și mama Margareta va vedea adeverindu-se, de zeci și zeci de ori, această scenă sub ochii săi.
      „A fi preot!” era ușor de zis. Dar până să ajungi, ce cale lungă!
      Trebuia dat mai întâi la școală, ceea ce și încercară în 1823. din păcate, școală nu era decât la Castelnuovo, ceea ce însemna cinci kilometri dus și cinci kilometri întors, de două ori pe zi (înainte și după-masă). Era mult prea mult pentru niște piciorușe de opt ani.
      Bani pentru a plăti gazdă nu aveau de unde scoate.
      Mai era apoi Antonio, fratele vârstnic și vitreg, ce privea chiorâș pe cei doi frați ai „vitregei”, cum se încăpățâna s-o numească, deși ea s-a purtat cu el mai bine decât o adevărată mamă de sânge. El se înfuria grozav chiar numai auzind de școală.
      Pentru a păstra buna înțelegere și pacea în familie, mama se văzu nevoită să mai aștepte.
      Rugă fierbinte pe Dumnezeu s-o ajute, dar nu omise să se ajute și singură.

Capitolul IV. Primele studii, primele dureri

1) Indulgență sau indulgențe? 2) O minte de copil-minune; 3) Fratele vitreg; 4) Pribeag prin lume; 5) Zări noi; 6) O nouă încercare; 7) Greșeli și greșeli; 8) Prejudecăți de profesor; 9) Căi misterioase; 10) Ascendentul asupra celorlalți; 11) Când „visezi”, celelalte nu contează.

1) Indulgență sau indulgențe

      În Creștinism, multe lucruri pot părea curioase celui ce le privește doar din exterior, așa după cum unui „civis romanus” contemporan al Cezarilor, de-ar fi martor la manevrele tăcute ale specialistului din cabina de radioemisie, i s-ar părea o ciudățenie, dacă nu o nebunie, toată acea încordare asupra nenumăratelor cadrane și acea continuă verificare și manevrare a atâtor butoane, indicatoare și comenzi.
      „Acest cetățean, în loc să-și piardă vremea jucându-se în cutia asta, n-ar putea să se înroleze într-o legiune sau, dacă are știința și pregătirea juridică necesară, să-și ia toga și să descindă în Forum pentru a promova, prin aportul său, binele civil?”
      Desigur, el n-are de unde ști că radiofonistul, prin undele pe care le dirijează pe tot Pământul și prin cuvintele rostite la microfon, se face auzit nu de asistența unui Forum Romanum, ci de o lume întreagă.
      Veți zice: „Ce chibzuit ar fi păgânul dacă înainte de a judeca ce face radioelectricianul, s-ar informa!”
      Din păcate, aceasta e atitudinea atâtora dintre intelectualii noștri, ce par somități în ale rațiunii și ale naturii, dar în credință nu știu nici elementele Catehismului de la școala primară. „Creștini semidocți”, iată ce sunt.
      Dar aceasta, firește, nu-i împiedică întru nimic să se pronunțe irevocabil cu privire la Creștinism de la înălțimea ignoranței lor monumentale și, bineînțeles, cu atât mai sentențios, cu cât neștiința lor e mai desăvârșită. Și noi, românii, suferim de pe urma ignorării și netrăirii Creștinismului. Dacă ai examina chiar și pe cei ce frecventează bisericile, la ce constatări dezolante nu ai ajunge! Câți mai știu oare, fără să ezite: rugăciunile, Crezul, Poruncile, categoriile păcatelor, Darurile Spiritului Sfânt etc., deci toate noțiunile absolut elementare? Ce sunt și ce ne dau Tainele? Ce este viața harului?
      Acestui fel de „creștini”, harul, supranaturalul, minunile, Comuniunea Sfinților, indulgențele etc., toate li se par chestiuni perimate și de mult închise. Deși, în fond, aceste probleme sunt mai apropiate decât s-ar părea și sunt cel puțin tot așa de deschise ca și mormântul ce-l așteaptă pe fiecare. Căci, cel puțin „în acea clipă”, ocupațiile de azi (afaceri, distracții, ambiții, plăceri…) vor trebui să capituleze definitiv și irevocabil în fața seriozității lumii de Dincolo în care unii, refuzând să Între  ca regi și fii ai lui Dumnezeu, vor intra ca robi ai Satanei pe care, deși n-au crezut în el, l-au servit în neștire, păgubindu-se pe sine.
      Când rațiunea umană, căreia i se închină naționaliștii, a smuls totuși (dată fiind spiritualitatea ei) ceva din tainele universului atomic și ale fisiunii nucleare, este, oare, așa de greu să vezi că centrul de greutate al existenței nu poate fi în materie, ci într-o lume a spiritului care, dominând materia, îi poate descătușa energia devenită teribilă tocmai fiindcă e străbătută de Gândire?
      Dacă gândirea noastră amărâtă – în fond o gândire diluată – este capabilă de lucruri atât de catastrofale din clipa în care a reușit să depisteze fragmentar ceva din urmele marii Gândiri, ce străbate cu liniile Ei de forță Creatoare cosmosul material, ce trebuie să fie lumea lui Dumnezeu însuși a Gândirii pure? Ce trebuie să fie, oare, realitatea și lumea Aceluia ce nu este un act de inteligență sălășluit în materie, ci este inteligența infinită însăși, identificată cu Înțelepciune Dintâi a Aceluia ce este Energia infinită, toată Gândirea și Forța fără amestec, nemuritoare și egală sieși în actul pur al Atotputerniciei? [13]
      Ei uită că există o lume a credinței creștine. Ceea ce nu este decât o nuanța – cea justă, dar tot nuanță – a relațiilor ce există (la toate popoarele și la toți gânditorii ce merită acest nume) între lumea de Dincolo și noi, muritorii, ce în picioare, deasupra mormintelor, visăm nemurirea...
      În virtutea puterii lăsate de Fiul lui Dumnezeul lui Petru și urmașilor săi: „Orice veți lega pe Pământ, va fi legat și în Cer, și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat și în Cer”, Leon XIII extinse și în restul lumii catolice privilegiile și indulgențele acordate pelerinilor veniți pentru aceasta la Roma în anul sfânt 1825, cu prilejul jubileul înălțării sale la Supremul Pontificat. Iar a lua parte la „Misiuni” (adică la câteva zile de deprinderi sufletești, cu predici, rugăciuni și apropierea de Sfintele Taine) era una din principalele condiții pentru a se învrednici de „Indulgențe”. [14]
      Cu prilejul acela la Torino luase parte la misiunile predicate și la procesiunile religioase tot poporul în frunte cu Curtea regală, cu Academia de Geniu și Nobilimea.
      În acea vreme chiar dacă radioul nu era cunoscut și se discuta mai puțin despre religie, se trăia totuși mai creștinește. Viața lor mai curată era o bună antenă pentru a recepționa, pe undele credinței ceva din armoniile și frumusețile divine ale Lumii Harice. Pe atunci era credința fără paraziți. Azi sunt „paraziți” fără credință.
      Ori, deși dorim indulgență pentru a fi abordat o problemă așa de vastă într-un cadru ce nu ne permite extensiuni apologetice corespunzătoare vrem doar să ridicăm chestiunea competenței de for și de știință pentru cei ce contestă valabilitatea indulgențelor, mulți neavând însă idee ce sunt acestea.
      Am dat aceste precizări pentru a înțelege mai ușor cele ce urmează.

2) O minte de copil-minune

      Una din Misiunile amintite, dotată cu indulgente pentru participanți, se ținea la Buttigliera d’Asti, la vreo trei sferturi distanță de Bechis. Dorința de a dobândi indulgența jubiliară și, mai ales, faima predicatorilor determinară ca afluența celor din împrejurimi să fie extraordinară. Giovannino se alătură bun-bucuros consătenilor săi care mergeau să asculte cuvântul misionarilor.
      Într-una din seri se întorcea și el în urma altora singur-singurel spre casă. Un venerabil preot ce-i urma pe ceilalți, dar cu pas mai domol, ajuns din urmă și apoi depășit de Ioan, rămase profund impresionat de ținuta băiatului. Din atitudinea acestui omuleț cu parul buclat, care mergea după ceilalți tăcut și cu capul descoperit, fără să fii mare cunoscător de oameni puteai să-ți dai seama - cu tot respectul lui așa de calm și recules acum - că el trebuie să fie tot numai vioiciune și viață. De aceea, preotul don Calosso (fost paroh la Bruino și de curând venit la Murialdo ca simplu capelan), ce făcea și el, la cei 70 de ani ai săi, zilnic 16 km de drum pentru a se învrednici la sfârșitul vieții de marea indulgență, îi grăi:
      - De unde vii, fiul meu? Poate vei fi fost și tu la predică?
      - Da, am fost și eu să-i ascult pe misionari.
      - Hm…, dar ce vei mai fi înțeles și tu?
      Adăugă zâmbind cu înțeles: Poate îți mai face mama ta, din când în când, câte o predică pe acasă, mai potrivită pentru tine, nu-i așa?
      Giovannino zâmbi și el și apoi răspunse:
      - E adevărat că și mama îmi ține adeseori niște predici bune… dar de aceea merg foarte bucuros să ascult și predicile misionarilor, mai ales că mi se pare că le-am înțeles...
      - Chiar așa? De-mi ști spune patru vorbe din predicile de azi, îți dau patru soldini.
      - Cu plăcere. Numai să-mi spuneți din care doriți, din prima ori din a doua predică?
      - Din care vrei, atât numai să-mi spui patru cuvinte. Îți mai aduci aminte despre ce s-a vorbit în predica de azi dimineață?
      - În prima predică s-a vorbit despre necesitatea de a te împăca din timp cu Dumnezeu și să nu tot amâni pocăința.
      - Și ce s-a mai spus în predică? Întrebă iar venerabilul bătrân, uimit.
      - Păi, erau trei puncte… Pe care să vi-l spun?
      - Te las pe tine să alegi ce-ți place și… ce ști mai bine...
      - Oh - făcu el - dar mi-o amintesc toată foarte bine. Dacă vreți o pot chiar repeta. Și, fără a sta pe gânduri – continuă el în „Amintiri”– am început cu exordiul (partea introductivă a predicii) și am expus cele trei puncte: cine își amână pocăința, se expune unei întreite primejdii: de a nu mai avea timpul necesar, de a nu mai avea harul necesar, ori de a-i lipsi voința de îndreptare.
      M-a lăsat să continuu mai bine de o jumătate de oră, în timp ce mulțimea se strânsese curioasă în jurul nostru.
      Toți erau curioși să cunoască aprecierea lui Don Calosso despre acest băiat care cu deșteptăciunea și ținuta lui cam făcuse să se vorbească despre el la Bechis.
      Când termină, Don Calosso îl întrebă:
      - Dar din predica de seară ce-ți amintești?
      - Doriți să v-o spun toată?
      - Nu, îmi ajung două cuvinte.
      - Dacă vreți numai crâmpeie, iată: Ceea ce m-a impresionat mai mult a fost partea în care predicatorul descrie reîntâlnirea sufletului celui osândit cu propriul trup, l-a sunetul trâmbiței îngerului; adică momentul la care sufletul și trupul se vor reunii pentru a merge la judecată și oroarea pe care o va simți sufletul de a se uni cu acel trup așa de hidos și grețos, din cauza căruia a ajuns să se osândească pe vecie.
      Și recită vreo zece minute bune dialogul lung dintre suflet și trup, așa cum îl expusese predicatorul.
      Uimirea bătrânului preot creștea cu fiecare clipă, căci așa ceva nu întâlnești de două ori în viață, chiar la cei 70 de ani ai săi. Când băiatul sfârși, începu să-l întrebe:
      - Cum te numești fiul meu? Cine-ți sunt părinții? Câte clase ai făcut?
      - Mă numesc Ioan Bosco; tatăl meu a murit când eram mititel, iar mama a rămas văduvă cu cinci guri de hrănit. Am învățat eu nițel să scriu și să citesc dar la școală nu am putut umbla...
      - Dar gramatica, pe Donato l-ai studiat?
      - Nici măcar nu știu ce ar putea să fie.
      (DONATUS! Cine-l mai ține minte azi? Pentru generații de-a rândul, celebrul gramatician din veacul al IV-lea, maestru al marelui Hieronim Sfântul, ce a făcut vestita traducere latină a Scripturii numită Vulgata, era sinonim cu un model de gramatică latină, devenit universal în Apus, în care se expuneau cu limpezime și simț pedagogic, primele elemente ale limbii lui Cicero).
      - Și zi… ți-ar plăcea să înveți carte?
      - Oh, da… mult, nespus de mult!
      - Și ce te împiedică?
      - Fratele meu Antoniu.
      - De ce?
      - Fiindcă, la vremea sa, nevoind să meargă la școală, spune că nu vrea ca alții să piardă timpul… De aceea să rămân și eu să lucrez pământul… Dar dacă aș putea merge la școală, chiar că aș învăța și n-aș pierde timpul… Oh, numai de-aș ajunge la școală...
      - Și de ce dorești așa de mult să-nveți?
      - Pentru a mă face preot.
      - Dar de ce să te faci preot?
      - Pentru a mă putea apropia, pentru a le vorbi și a-i învăța pe copii religie, fiindcă cei mai mulți dintre prietenii mei nu sunt răi, ci ajung să fie răi numai fiindcă nimeni nu le poartă de grijă.
      Acest fel al său cam franc, s-ar zice chiar cutezător, de a vorbi făcu o adâncă impresie asupra acestui sfânt preot care, în timp ce îi vorbea, nu-și mai lua ochii de la el.
      Ajunseseră între timp la răspântia de unde drumul spre casă o lua spre dreapta urcând colina spre Bechis, în timp ce Don Calosso trebuia să meargă drept înainte spre Murialdo.
      Cei drept, calea nu mai păruse lungă nimănui.
      - Știi ministra [15]Giovannino? îl întrebă bătrânul la despărțire.
      - Puțintel.
      - Te aștept mâine dimineață la Murialdo. Vino neapărat, că trebuie să-ți spun ceva.
      A doua zi, după ce preotul termină Sfânta Liturghie, Giovannino îi spuse pe de rost predicile auzite, iar bunul părinte mai aruncă o privire în sufletul băiatului de țăran și se convinse definitiv că acesta era chemat la o muncă mai înaltă decât aceea a ogoarelor. Da, va trebui și el să lucreze, să semene, să secere și să adune în hambare, dar în alt câmp decât cel agricol, în cel al sufletului.
      - Spune-i mamei tale să vină și ea duminică la mine și vom aranja totul cu privire la viitorul tău.
      Duminica următoare, Don Calosso căzu de acord cu mama Margareta ca, în fiecare dimineață, începând din toamnă, când munca la câmp mai încetează, Ioan al ei să meargă la Murialdo pentru lecții de latină. În restul timpului va continua să muncească la câmp, căci Antonio era acolo de pază, gelos, tiranic și încăpățânat.
      Chiar și așa era să izbucnească într-o scenă de neuitat, ce nu se calma decât cu gândul că faimoasele lecții nu vor fi decât dimineața și vor începe numai din toamnă, când și munca la câmp nu mai e așa de arzătoare.
      Și apoi, gândea el, în șase luni, multe se mai pot întâmpla!

3) Fratele vitreg

      Trecură și cele șase luni fără să se fi întâmplat ceva, dar, de școală, Antonio nici nu voia sa audă. Când Ioan cuteză să-i amintească, i-o tăia scurt și cu o asprime pe care nimic n-o egala, afară poate de îndărătnicia lui răutăcioasă.
      Interveni atunci Don Calosso cu toată autoritatea și îi impuse lui Ioan să înceapă numaidecât lecțiile.
      Ce an de paradis a fost acela pentru Giovannino! Deși mai greu la început, într-o lună ajunse să stăpânească bine gramatica latină, iar de Paști traducea binișor; dar mai ales sufletește profita enorm. Își găsise în sfârșit preotul visat: bun, simplu, cucernic, atât de înțelept în sfaturi și de hotărât în ținută, un adevărat părinte. Era timpul, căci inima lui suferise, nu puțin, din cauza austerității distante a multora dintre preoții întâlniți anterior. Instinctiv, sufletul lui de copil simțise preoția ca o bunătate ce învăluia lucruri și oameni în îmbrățișarea caldă și în zâmbetul religiei.
      „Abia atunci am cunoscut – scria el mai târziu în «Amintiri» – ce înseamnă să ai un adevărat îndrumător sufletesc. M-am descoperit pe de-a-ntregul așa cum eram: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare acțiune i-o vădeam imediat, ceea ce-i plăcu foarte mult fiindcă, în felul acesta, mă putea îndruma temeinic în toate: în cele spirituale, ca și în cele vremelnice. Între altele, îmi interzice o mortificare ce-o obișnuiam, socotind-o nepotrivită pentru vârsta și ocupația mea. Mă îndemnă să mă mărturisesc și să mă cuminic des și mă învăță să fac zilnic o scurtă meditație, mai bine zis o lectură spirituală.”
      „Duminica și în sărbători îmi petreceam aproape tot timpul cu el, iar când puteam mergeam și peste săptămână ca să-i ministrez la Sfânta Liturghie. Din acea clipă am început să gust ce-nseamnă viața spirituală, pentru că până aici le făceam toate mai mult mecanic, fără a pricepe întotdeauna rostul lor intim.”
      - E o minune copilul dumitale – îi spunea mamei, Don Calosso – trebuie să continue, să mi-l trimiteți regulat.
      Cu cât drag n-ar fi făcut-o ea, dar orele acelea sărmane, răpite muncii agricole, îl înnebuneau de ciudă pe Antonio. Zadarnic se trudea bietul copil să compenseze cele două-trei ore consacrate studiului muncind îndoit în restul timpului și studiind pe furiș, fie pe drum, mergând și venind de la Don Calosso, fie seara după ce nu mai era nimic de făcut. Totul era în zadar. De la un timp chiar numai vederea unei cărți era pentru Antonio un lucru tot atât de iritant ca flamura roșie pentru un taur spaniol. Represaliile la care era supus Giovannino erau dure, mai ales că Antonio era din fire bădăran, iar ca inteligență destul de obtuz. Și după părerea sa, el nici n-ar prea fi știut ce să facă cu ea, căci mușchii lui valorau cât o sută de biblioteci… credea el.
      Într-o bună zi îi smulse gramatica din mână, urlându-i:
      - Să se sfârșească odată cu toate aceste gramatici, ai înțeles? Nu ai nevoie de ele ca să trăiești. Eu am ajuns tare și mare fără atâtea cărți.
      - Tu judeci foarte greșit, îi replică Giovannino.
      - Ha, ha, ha… ar trebui să o și dovedești.
      - Ei bine, măgarul nostru e mai mare și mai tare decât tine și n-a umblat nici el la școală...
      La asemenea răspuns, lui Antonio îi săriră țăndările. Cu trunchi cu tot în direcția lui Giovannino care, numai datorită picioarelor sale iuți, scăpă la timp de bombardamentul fără explozibil al pumnilor lui Antonio; căci, pentru cei violenți, forța brută e supremul și singurul argument ce-l au în fața inteligenței și, firește, îl consideră decisiv.
      Alteori, același Antonio (pe care unul dintre biografi îl împodobește cu titlul de prostănac) recurgea la batjocuri și ironii răutăcioase pentru a-l sili să se lase de învățat: „Domnișorul nostru tocmai doftoraș vrea să se facă! Și de ce, mă rog? Din cea mai sfântă lene…. Dar ce crede el, că nouă ne arde, oare, să murim de foame pentru a-i plăti să trândăvească? Ne crezi cumva nebuni, ei? Pune și tu mâna pe sapă sau pe plug, domnișorule, să vezi și tu cum se mănâncă mămăliga. Pe aici numai de învățați nu avem lipsă, mă auzi? Să nu ți-o spun de două ori!”
      Chiar și în zilele când nu puteau face altceva, fiindcă ploua sau era sărbătoare, de îndată ce-și vedea fratele cu vreo carte, i-o smulgea din mână și-o trântea de pământ sau de vreun perete strigându-i furios: „Nu ți-am spus de o sută de ori să nu te mai văd cu cărți? Și tu te-ai născut ca să lucrezi pământul, ca și mine. Asta să-ți Între  bine în cap!” și-l izbea repetat cu capul de scândura mesei.
      În următorul an de școală situația devenise atât de încordată încât nu se mai putea răbda. Mama Margareta înțelese și, de aceea, în februarie 1828 se decise pentru marea jertfă: „E mai bine să pleci, Giovannino, îi spuse ea printre lacrimi. Cum vezi și tu, cu Antonio nici cum nu mai răzbim. Mergi unde-ți va ajuta Dumnezeu, caută-ți de lucru la vreo fermă din vreun sat vecin, înainte de a se întâmpla în familie o nenorocire!”

4) Pribeag prin lume

      Cu două cămăși și o batistă făcute sul și câteva cărți ce i le dăduse Don Calosso, Giovannino o luă spre alte zări, să-ncerce dacă, izgonit printre străini, soarta nu-i va fi totuși mai puțin vitregă decât i-o făcuse „Fratele” de acasă.
      La Buttigliera unde poposi fu bine primit de Ioan Serra; dar pribeagul își dădu repede seama că pentru el nu prea era de lucru și, simțind că, în plină iarnă, le era mai mult spre greutate decât spre ajutor, cu inima strânsa, se întoarse acasă.
      Peste puțin timp se îndreptă spre Murialdo, pe șoseaua ce duce de la Castelnuovo la Chieri; dar cunoscuții de aici i-o spuseră și mai direct că lor le e milă, desigur, de el, dar să-și încerce norocul în alte părți. Și plecă din nou, iarăși hoinar, străin printre străini.
      Copiii celor înstăriți nu vor putea nicicând pricepe toată sfâșierea lăuntrică a unei inimi de copil care, în pragul unei seri de iarnă caută zadarnic un acoperiș și un foc să se încălzească și o inimă de om care să nu-l alunge și să-l înțeleagă.
      Această pribegie, ce va dura doi ani, îl va face pe Don Bosco să priceapă mai bine adânca tragedie de a fi copilul nimănui.
      Singura nădejde ce-i mai rămăsese era o îndrumare a mamei de a se adresa, când toți îl vor fi respins, unei familii din Moncucco, cu numele de Moglia pe care-i știa oameni de suflet.
      Ajunse acolo pe înserate în timp ce membrii familiei erau toți în curte, ocupați fiind cu pregătitul țărușilor și legăturile pentru vița de vie.
      - Pe cine cauți?
      - Pe domnul Luigi Moglia.
      - Eu sunt, ce dorești?
      - Mama mea mi-a spus să vin, să mă bag servitor la d-ta.
      - Dar cine-o mai fi mama asta a ta de te trimite de-acasă așa mic cum ești?
      - Mama se numește Margareta Bosco; văzând că Antonio, fratele meu mai mare, mă tot bate și mă batjocorește neîncetat, mi-a zis ieri: „De nu vei găsi de lucru nicăieri, mergi la gospodăria lui Luigi Moglia, între Mirabello și Moncucco. Ajuns acolo, vei întreba de stăpân și-i vei spune că sunt eu mama ta, care te trimite și nădăjduiesc că te va primi”.
      - Sărman copil, eu nu te pot angaja; vezi tu, chiar și servitorilor vechi li se dă drumul peste iarnă, iar până la Bunavestire nici noi nu putem angaja. Ai răbdare și întoarce-te acasă.
      - Luați-mă din milă, izbucni Ioan. Nu-mi trebuie nici o simbrie, doar să nu mă mai întorc; lăsați-mă să rămân la voi!
      - Ba nici nu mă gândesc! De altfel, nici n-ai fi bun de nimic.
      Pe Ioan îl podidi plânsul.
      - Lăsați-mă să rămân, lăsați-mă… Mă așez aici pe pământ și nu mă mai mișc. Nu, nu, acasă nu mă pot întoarce și nu plec...
      Dar după ce zise acestea, cu lacrimile în ochi, se puse să adune țărușii împrăștiați prin curte.
      Stăpâna casei, Dorotea Moglia, mișcată de lacrimi își convinse soțul să-l rabde pe lângă casă, câteva zile cel puțin. I se făcu pe voie. Mai ales că intervenise și sora mai mică a lui Moglia, de vreo cincisprezece ani, pe nume Teresa, căreia i se cam urâse să păzească vitele.
      - Dați-i în grijă grajdul cu vitele și cu boii, căci eu voi lucra la câmp cu voi și cât voi, le spuse ea șireată.
      În cele din urmă se învoiră, și Ioan deveni slugă în regulă.
      În curând stăpânii, văzându-i supunerea, îndemânarea și statornicia la lucru, și modestia lui, îl îndrăgiră. Trecută o săptămână îl trimiseră acasă să-i spună mamei ca joia viitoare să-i întâlnească la târg la Castelnuovo, să se înțeleagă asupra salariului.
      Margareta însă nu mai așteptă joia, ci se grăbi să vină ea la Moncucco, spunându-le că la salariu nici să nu se gândească. Le este profund recunoscătoare că i-au adunat copilul de pe drumuri. Ultimul cuvânt îl avu totuși Luigi Moglia, care îi stabili o simbrie de 15 lire anual, sumă destul de generoasă pentru o sluguță la țară pe acele vremuri.
      Nu peste mult timp, văzându-i excelenta purtare, tot din proprie inițiativă, îi dublă simbria la 30 de lire pe ani; iar mai târziu, la 50 de lire.
      Hărnicia rară nu era decât aripile acestui suflet însetat de culmi. Cealaltă era o evlavie reculeasă, atrăgătoare, simpatică. Stăpânei i se păru curioasă cererea de a-i permite să meargă duminica la Sfânta Liturghie celebrată în sat în zori de zi. Însă, întrucât el lua parte și la slujba solemnă, ea nu-și putea explica de ce mai dorea să asiste la încă una cu noaptea în cap. De aceea hotărî să-l pândească și, într-o duminică se furișă mergând înaintea lui la biserică unde se retrase într-un ungher mai tainic, să nu fie văzută. Sosi și Giovanino, îndreptându-se cu gravitate pe scaunul de mărturisire. După ce se spovedi, în timpul Liturghiei ce urmă, se și cuminecă. La întoarcerea acasă, stăpâna, revenită înaintea lui îl întrebă direct dacă pentru a se putea apropia de Sfintele Taine cerea el voie în fiecare sâmbătă seara să meargă a doua zi la slujba din zori. El se tulbură văzându-se descoperit dar stăpâna îi zise înainte ca el să fi rostit un cuvânt:
      - De aici înainte să fim înțeleși, o dată pentru totdeauna: îți dau voie să mergi regulat duminica și la Sfânta Liturghie din zori.
      Pietatea lui nu avea nimic silit; dimpotrivă ca tot ce-i adevărat și adânc, răspândea o vrajă plăcută prin jur. Dorotea îl încredință, de aceea, cu conducerea rugăciunilor de seară în familie, ținută în fața unei icoane a Maicii Îndurerate.
      Obișnuia să se roage în timp ce păștea vitele, așa că într-o zi, strigat pe nume, nu răspunse. Tot strigându-l, Moglia ajunse lângă el și-l văzu cu o carte de rugăciuni în mâini, dar cu ochii închiși și cu fața în bătaia soarelui, cu o expresie de adâncă reculegere. Stăpânul îl atinse și îi zise:
      - Tocmai la soare ți-ai găsit și tu să dormi?
      - Nu, nu dormeam... răspunse el, rușinat de a fi surprins în rugăciune.
      Într-altă zi, trăgându-se clopotul de amiază pentru Angelus Domini îngenunche spunându-și rugăciunea acolo unde fusese surprins, în vârful unei scări. Un frate al lui Moglia, ce tocmai se întorsese cu năduful amiezii și era tot apă, văzându-l, îl luă peste picior, întinzându-se obosit pe iarbă:
      - Sigur, noi stăpânii ne trudim din zi în noapte, iar el, sfânta pace, face pe mironosița acolo sus!
      Ioan, fără să se lase distrat, își termină rugăciunea și, după ce coborî îi spuse:
      - Dumneata știi prea bine că nu eu sunt cel care să mă cruț sau să mă dau îndărăt de la lucru; dar și asta e sigur: că eu am dobândit mai mult cu rugăciunea decât dumneata cu munca. Dacă te rogi, din două boabe semănate ies patru spice; dacă nu te rogi, semănând patru boabe ies două spice. Și apoi ce v-ar fi costat acum, doar și așa nu munceați, de v-ați fi rugat când ați auzit clopotul pentru Angelus?
      Om drept la inimă, acesta îi spuse mai târziu:
      - Deși nu-mi place să iau lecții de la copii, parcă nu mă mai pot așeza la masă înainte de a fi rostit și eu Angelus. Și din acea clipă nici nu-și mai uită rugăciunea.
      Familia Moglia mai păstra vie amintirea trecerii lui Don Bosco pe la ei și pentru un alt fapt. Legând patru rânduri de vie nou sădită, la un moment dat, Giovannino se plânse că nu mai putea de spate și de genunchi.
      - Înainte, frățiore, îl apostrofă stăpânul, dacă vrei să nu te doară spatele când vei fi bătrân, învață-te să rabzi acuma, până ești tânăr.
      Ioan înghiți în sec, continuând să lege. Se opri dintr-o dată și, ca inspirat, exclamă:
      - Ei bine, vițele pe care le leg eu acum vor face strugurii cei mai frumoși și vor da vinul cel mai bun și cel mai mult și vor trăi mai mult decât toate celelalte.
      Se vede însă că nu vorbea de la el, ci erau cuvinte inspirate, căci așa a și fost: acel rând produse o îndoită recoltă față de celelalte, dar ceea ce stârni uimirea viticultorilor a fost faptul că aceste vițe, deși sădite în 1828, mai erau și în 1890 tot roditoare după moartea Sfântului.
      Giovannino muncea cu tragere de inimă și era supus în toate deși sufletul său jinduia tot timpul după un alt rost pe lume, acela al unei vieți de studiu și rugăciune.
      Supunerii nu i se sustrase decât o singură dată. Anterior, când i se dăduse în grijă micul Gheorghe Moglia, el îl îngriji și îl dădăci ca o adevărată doică. Dar când i se porunci să-i poarte de grijă și unei fetițe de cinci ani refuză hotărât:
      - Băieți de îngrijit accept, dați-mi oricâți și o fac cu plăcere. Nu însă fetițe, nu, niciodată!
      - În septembrie 1828, cu prilejul venirii unui unchi de-al stăpânului, Don Moglia, preot și profesor de latină, Giovannino profită pentru a-și primeni și adânci bruma de noțiuni de latină câștigată înainte.
      Setea de studiu nu-l mai părăsea. În clipele libere era mereu cu cartea în mână. Cel puțin atât: să nu uite ceea ce învățase de la Don Calosso.
      - De ce atâta studiu, Giovannino? Îl întrebă stăpânul într-o zi..
      - Fiindcă vreau să mă fac preot, îi răspunse.
      - Ușor de zis, dar nu îți dai seama, că pentru a ajunge preot, e nevoie de 9-10000 de lire, o avere! De unde să le iei?
      - De unde nici eu nu știu. Dar una știu că de ajuns tot voi ajunge!
      Râvna de a face bine nu-l părăsise. Ori de câte ori timpul ploios sau vreo sărbătoare i-o permitea, aduna copiii în jurul său, cu povestiri instructive, cântece și jocuri.
      Duminica, după slujba solemnă, introduse spre uimirea multora Calea Crucii însoțită de cântece și cu participarea multor tineri. Ba erau și mulți adulți, atrași de noutatea lucrurilor. Urma apoi o lecție de Catehism în una din sălile școlii locale, și aceasta obținută după oarecare insistență. Parohul Don Cortino era profund mișcat de fericita inovație și înflorire a pietății, care se datora micului servitor pripășit din alte părți. După plecarea băiatului, parohul va lua în mână aceste deprinderi și va continua ceea ce viitorul Don Bosco începuse.

5) Zări noi

      Către sfârșitul lui decembrie, în timp ce tocmai scotea vitele la pășune, se întâlni față în față cu un frate de-al mamei sale, îmbogățit cu negoțul de vite, pe nume Mihail Occhiena.
      - Ești mulțumit cu viața de aici, Giovannino, ia spune-mi?
      - Și cum crezi ca aș putea fi, unchiule? Dorul de a învăța e tot mai viu, iar, până una alta, anii trec și eu rămân tot unde am fost.
      - Ei bine micule, nu te mai mâhni. De acum înainte o să-ți port eu de grijă. Deocamdată du vitele îndărăt și du-te spune părinților tăi ca te întorci acasă.
      - Dar mama mă va certa văzând că mă întorc, așa, pe neașteptate.
      - Tu fă ce-ți spun, iar mamei spune-i să mă aștepte diseară. În drum spre Chieri, trec eu pe la voi și le vom aranja pe toate cum e mai bine. Mergi liniștit și lasă pe mine. Știe unchiul tău ce spune.
      Stăpânii, cu toate ca rămăseseră mirați de această grabnică reîntoarcere a vitelor, aflând despre ce e vorba, se învoiră. Ochii li se umeziră tuturor la despărțire, căci Giovannino Bosco adusese în casa lor nu numai noroc și bucurie, ci păruse chiar zâmbetul lui Dumnezeu a sălășluit printre ei.
      Oricum, o întrebare ne frământă totuși: dacă Dumnezeu îl vroia preot, de ce nu l-a scutit de pierderea celor doi ani prețioși?
      Dar este, oare, chiar așa de sigur că anii aceștia au fost cu adevărat pierduți? Nu i se spusese lui Ioan în vis că trebuie să devină umil pentru a-și putea împlini misiunea? Or, umilința autentică nu se învață aievea decât prin umiliri; cei doi ani au fost un splendid noviciat pentru deprinderea și însușirea acestei virtuți de temelie a oricărei sfințenii. Fără a mai adăuga că experiența îi va servi de minune mai târziu, când va deschide așa numitele „Colonii agricole”, în folosul tineretului rural.
      În drum spre casă, câte castele nu-și zidise în fantezia lui vioaie și zburdalnică! Însă, când păși pragul casei părintești, totul amenința să se năruie. Mama Margareta, înspăimântată, îi porunci să se întoarcă la Moncucco. Zăpăcit și surprins, nu-și mai înțelegea mama. Se lămuri însă curând, citind pe fața ei că luase această atitudine ca să-i arate lui Antonio că nu era nici umbră de vreo înțelegere prealabilă între ei. Se retrase, de aceea, fără vorbă și se ascunse într-un șanț, după un gard ce mărginea șoseaua dinspre Chieri, așteptând-uși unchiul.
      În sfârșit, sosi și acesta, pe înnoptate și, luându-și nepotul înțepenit de frig (suntem doar în decembrie!), restabili, în aparență, pacea în familie. În zilele ce urmară, Antonio păstra o tăcere încruntată, în timp ce unchiul Mihail și soră-sa Margareta bătură pe rând la mai multe uși, spre a-i găsi lui Giovannino un dascăl, dar fără rezultat.
      Între timp Ioan muncea din greu cât era ziua pentru a-și mai îmbuna fratele, dacă vreo astfel de misiune ar mai fi posibilă. Lucrurile se tărăgănară până prin aprilie, când recurseră, în sfârșit, și la Don Calosso, venerabilul și simpaticul preot din Murialdo. Acesta acceptă bucuros, în ciuda vârstei înaintate și a unei sănătăți cam șubrezite în ultimii doi ani, și se învoi să-i fie învățător. La început numai seara mai mergea acasă, pentru a dormi. Înăsprindu-se apoi relațiile cu Antonio, Don Calosso îl chemă, în aceeași vară, să se mute definitiv la el.
      Antonio nici nu vroia să audă de așa ceva și se opunea cu înverșunare. Dar astă dată mama Margareta interveni ultimativ și cu toata autoritatea. Văzând că blândețea și răbdarea sa îndelungă nu mai erau înțelese de cel vitreg, ci le răstălmăcea și abuza de ele, se hotărî pentru singura alternativă ce-i mai putea asigura pacea în familie: continuarea studiilor pentru Ioan și viitorul pentru toți; ceru diviziunea legală a patrimoniului.
      Firește, Antonio încercă iarăși să se opună, dar în zadar. Răbdarea, chiar și a sfinților, își are hotarele ei. Ea rămăsese dârză în hotărâre, spunând că, de va fi nevoie să se recurgă și la o sentință a Tribunalului, o va face și pe asta. Ca o ultimă șicană, Antonio îi interzise Margaretei să-i dea lui Ioan până și cel mai mic lucru ce aparținea familiei în comun, până la sentința definitivă.
      Dar nu peste mult timp, diviziunea legală era un lucru făcut și, în urma ei, Antonio se mută în altă casă, tot în sat. În cele din urmă, în casa părintească se putea respira liber. Ioan se mută apoi la Don Calosso, către sfârșitul verii lui 1830 și fericirea lui părea deplină.
      „Nimeni nu-și poate închipui fericirea mea de atunci. Don Calosso a fost pentru mine cu adevărat îngerul lui Dumnezeu. Îl iubeam mai mult decât ca pe un tată, mă rugam pentru el și-l serveam bucuros în toate. Era bucuria mea cea mai mare de a îndura oboseli, și aș putea spune, de a-mi cheltui viața în lucrurile ce-i făceau plăcere. Progresam într-o zi la parohie cât n-aș fi făcut-o într-o săptămână acasă. Omul lui Dumnezeu îmi purta atâta grijă, încât, în repetate rânduri, îmi spuse: „Cât pentru viitorul tău nu mai fi îngrijorat. Te voi ajuta prin orice sacrificii și, până voi trăi eu, nimic nu-ți va lipsi, iar de voi muri, la fel îți voi asigura cele necesare”.

6) O nouă încercare

      Nici un nor pe orizont de aici înainte. Muncind cât doi, va recupera anii de studii pierduți.
      Cine ar putea cuteza să-i împiedice studiile, cine?
      Trăsnetul acela din senin ce ne curmă și cele mai legitime nădejdi: moartea. Ea veni, cu brutalitatea-i neiertătoare, să-i destrame toate visurile de viitor în acea dimineață de noiembrie când dete buzna și în căsuța venerabilului preot. Ioan tocmai plecase până în sat pentru unele însărcinări, când se văzu rechemat în grabă de un băiat din Murialdo: „Lui Don Calosso i s-a făcut rău și te cheamă în grabă să-ți spună ceva important”.
      Parcurse distanța dintre Bechis și Murialdo mai mult zburând decât alergând. Dar bunul bătrân, lovit de apoplexie, nu mai putea vorbi. Cu o supremă sforțare, reuși să scoată de sub pernă o cheiță și-i arătă că e de la unul din pupitrele mesei de scris, făcându-i semn că tot ce e acolo e pentru el.
      Ioan pricepu foarte bine ce vroia să spună bătrânul, dar nu de asta putea fi vorba acum! Își puse cheița în buzunar și se grăbi, cu cea mai curată dragoste de fiu, să-i dea tot ajutorul ce i-l mai putea da.
      Totul a fost degeaba. După două zile, la 21 noiembrie 1830, la 75 de ani, acest vrednic slujitor al altarului își închidea ochii.
      Puțin mai târziu, o siluetă de băiat se mișca șovăitoare pe drumul spre Bechis, de atâtea ori străbătut cu bucurie până mai zilele trecute. Cu ochii înlăcrimați și corpul încovoiat, părea că norii negri ce întunecaseră și zarea apăsau cu o povară de plumb pe umerii plăpânzi de copil, strivindu-i. Câmpul uscat, pământul ars, norii grei, drumul pustiu și nădejdile-i răvășite nu erau decât răsfrângeri ale unei lumi a durerii, ce-și făcuse sălașul într-o inimă de copil. Mărimea durerii îi descoperi, pentru întâia oară, necuprinsul inimii omenești...
      Nu peste mult timp, un dangăt de clopot sfâșia văzduhul, jelind pe cel dipărut. Dar lui i se părea că nu e decât ecoul înaripat de vântul toamnei al chinului și durerii ce izbucnea, valuri-valuri, din clopotnița sufletului său spre cele patru zări, spre a vesti tuturor că, pentru el, prin moartea părintelui drag, totul s-a sfârșit. Cu fiecare pas i se părea că-și smulge crâmpeie și-și seamănă pe cale suflet din chinuitu-i suflet. Lovitura fusese aspră și prea neașteptată, sărmană inimă de copil!
      Când veniră, apoi moștenitorii, Ioan le încredință cheița pupitrului și celelalte lucruri. Unii dintre cei prezenți socoteau că voința bătrânului era destul de vădită – aflând cele petrecute – și că dorința o făcuse lucid și până mai era în viață; cei interesați, în schimb, susțineau că, fiind vorba de moarte, voința defunctului nu poate rezulta în mod juridic decât printr-un act testamentar legal.
      Principalul moștenitor, un nepot de-al lui Don Calosso, îi zise, așa de formă, pentru a-l pune la încercare:
      - Eu vreau, deși n-aș avea nici o obligație legală în acest sens, să respect ceea ce ar fi putut să fie voința unchiului meu: acești bani, poate, dorea să ți-i dea ție. De aceea te las să iei din ei cât dorești.
      Ioan cunoștea prea bine care fusese voința bătrânului. Dacă s-ar fi folosit și de vorba, cam cu tâlc ce-i drept, a moștenitorului, pentru a-și reține banii, cine l-ar fi putut condamna?
      Însă el, după un moment de gândire, se regăsi cu întregul său fel de a fi și răspunse:
      - Nu, nu voi lua nimic. Mi-e mai drag Raiul decât toți banii și toate bogățiile lumii!
      - Iar eu, încheie șiret moștenitorul, îți mulțumesc pentru atitudinea ta generoasă. Ce bine-i când omul își urmează conștiința! Fie deci, cum vrei tu!

7) Greșeli și greșeli

      „Ciudat – vor spune unii – ce greșeală enormă a mai făcut și Giovannino, renunțând singur la ceea ce, în mod vădit, primise în dar. El ar fi putut lua banii foarte bine, și oricum, înainte de venirea moștenitorilor. Cuvântul pe care Don Caloso i-l repetase de atâtea ori până mai era sănătos: «Și după moartea mea tot eu îți voi purta de grijă!», ca și gestul predării cheii cu însemnele neîndoielnice ce-i arătau că banii din pupitru sunt ai săi îl îndreptățeau de o sută de ori să și-i însușească. Renunțând la cei vreo 6. 000 de lire, ce i-ar fi asigurat cea mai mare parte din cheltuielile necesare pentru a-și termina studiile și a deveni preot, singur și-a compromis viitorul. Minte de copil, ce să-i faci!”
      Că o fi făcut micul Bosco vreo greșeală se prea poate. Dar ea e alta decât cea crezută de mintea și de felul nostru omenesc de a judeca. Cu toată candoarea inimii sale curate și nevinovate, se atașase mult prea omenește de acest drag părinte al sufletului său. Moartea lui devenise pentru el o adevărată catastrofă. Treaz fiind, se gândea la el, dormind, îl visa și plângea neîntrerupt, așa încât, după vreo două săptămâni, mama lui, temându-se pentru sănătatea lui, îl trimise la Capriglio, la bunica sa.
      „În acest timp am avut un alt vis în care eram aspru dojenit că mi-am pus nădejdea în oameni, nu în bunătatea și grija Părintelui Ceresc”.
      Iată adevărata greșeală: se încrezuse nu în Dumnezeu, ci în oameni! Și cât e de înșelătoare speranța pusă în oameni, fie pe plan personal, fie colectiv. Nu a fost primul, și nici ultimul, Ioan Bosco, cel care să o experimenteze.
      O a doua greșeală este exclusiv a noastră: ni se pare ca cele 6. 000 de lire erau o pierdere ireparabilă. Dar în mâinile Celui Atotputernic nimic nu este ireparabil. Noi socotim sărăcia și suferințele drept rău, uitând că în focul lor s-au călit sufletele tuturor sfinților, fiind încă din fragedă copilărie cărăruia privilegiată ce grăbește ascensiunea culmilor. Suferințele și lipsurile sunt, pentru sfințirea noastră, ceea ce este poteca abruptă spre vârful suprem: dacă îți cere să sângerezi e numai pentru că este mai directă; sau iarăși, ele sunt creuzetul pentru minereul de aur: singurul și adevăratul mijloc de grabnică și totală purificare. Atât Sfântul Ioan al Crucii (+1591), cât și Sfântul Ioan Maria Vianney (+1859), pentru a nu aminti decât de doi omonimi, de mici copii au rămas și ei orfani de tată, ducându-și viața în lipsuri și mizerii fără număr. Privind, în schimb, ce le-a mijlocit suferința: unuia să fie doctorul celei mai înalte spiritualități a Bisericii, iar celuilalt, parohului din Ars – Ioan M. Vianney, să fie sfântul ce a impresionat prin viața lui austeră toate mediocritățile veacului trecut (proclamat apoi drept patron al tuturor preoților din pastorație), trebuie să recunoști că „nebunia” Crucii este totuși supremă și inegalabilă înțelepciune. Ceea nu ne împiedică, bineînțeles, ca pe acest drum al sărăciei, al încercărilor și suferinței să preferăm să-i admirăm pe sfinți, iar nu să-i imităm.
      Pentru Ioan, oricum, zarul era aruncat, și gestul său îl va naufragia din nou în plină mare. Avea 15 ani împliniți, iar pentru continuarea studiilor nici un luminiș, nici în acest an, deși anul școlar era binișor înaintat.
      Dar nu greutățile materiale pot reține, în drumul lor, sufletele mari. În mod providențial, de curând se deschisese la Castelnuovo un gimnaziu comunal cu profilul unei școli primare cu șapte clase. Fiindcă nu avea mijloace pentru a plăti o gazdă, se decise să o frecventeze de acasă. Influența și bunul nume al unchiului său Mihail îl ajută să fie primit peste regulament, în preajma Crăciunului 1830.
      În sfârșit iată-l elev! Orarul fiind atât înainte, cât și după masă, cele două drumuri însumau vreo 20 km zilnic; dar ce contează când poți studia? Deși era în decembrie, făcea de multe ori drumul desculț, cu ghetele în spinare, încălțându-se abia înainte de a ajunge la școală.
      Ardoarea tinerească a sufletului este însă una, rezistența fizică alta. Până la sfârșit ar fi căzut istovit și, de aceea, începu să-și aducă în traistă câte ceva de-ale gurii. Ba, în anumite seri, când furtuna mugea afară, sau drumul era prea înzăpezit, nici nu se mai întorcea acasă, ci dormea într-un ungher de sub o scară a unui croitor, Giovanni Roberto, care sfârși prin a-l primi în gazdă în schimbul unei modeste pensiuni în natură (grâu, vin și ouă). Pâinea i-o aducea mama de acasă, o dată pe săptămână.
      Era cea de-a doua despărțire a fiului de mamă. La plecare, ea îi făcu o singură recomandare, dar, așa de simplă, așa de ocrotitoare: „Fiul meu, mai presus de toate, fii evlavios față de Preacurata!”
      Primele săptămâni la Castelnuovo au fost mai curând grele. Elevii mai mici își găsiseră un savuros subiect de distracție în acest tânăr de 15 ani, îmbrăcat cu un surtuc cine știe al cui, ce-i venea ca armura lui Saul micului David, când cu Goliath.
      Răutatea celor mici, tocmai fiindcă e spontană și mai lipsită de artificii, e mai batjocoritoare, mai crudă și mai dureroasă. Și nu concepția modernă a școlii poate să remedieze acest rău. Școala pare să favorizeze înmagazinarea de cunoștințe, sistematizate aproximativ - tur de forță pentru memorie, nu formarea inimii și a caracterului pentru viață. Iar părinții, în loc să suplinească această deficiență, o accentuează, stimulându-și copiii să ajungă cu orice preț primii; parcă ar fi la cursele de cai sau de ogari. Ei ar tolera aproape orice, inclusiv înșelăciuni, intrigi, copieri, protecții etc., numai ținta de a-și vedea odraslele premianți să fie atinsă. Or, în acest fel, se distruge acea nevoie de a intra prin bunătate în comuniune de suflet cu ceilalți, atât de adânc tinerească și de formativă. Părinții nu-și dau seama că, pentru viață, copii lor ar dobândi mai mult dacă ar ști să fie mai buni, să-i ajute pe cei lipsiți și, mai ales, modești. Ce bucurie curată nu e aceea, de exemplu, când, deși știi, lași pe un altul mai slab să răspundă, tocmai pentru a-l ajuta să reușească și el, pentru a-i face și lui o plăcere. Căci adevărata mărime de suflet, aceea pe care bucuria o învăluie, nu se câștigă decât în măsura în care știi renunța la o plăcere a ta, pentru a o dărui altora.
      A râvni locul întâi cu orice preț poate fi calea cea mai sigură de a ajunge un monstru de egoism sălbatic. De aceea, în multe clase, anumiți premianți se văd izolați. Fiind egocentrici și răutăcioși, deși sunt tineri, le lipsește principala și cea mai adâncă bucurie a tinereții: aceea a fuziunii de suflet cu ceilalți, ce nu se dobândește decât prin bunătate și uitare de sine. Se prea poate ca ei să câștige cursa școlii, dar o pierd pe cea a formării adevăratului caracter. Iar când bunătatea inimii lipsește, Dumnezeu ne păzească de anumiți premianți, căci ei pot deveni pricina unor mari catastrofe.
      De altfel, chiar în știință, premierea școlară nu spune prin sine prea multe: Pasteur era al 44-lea în clasă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie neasemuitul Louis Pasteur. El avea, pe lângă inteligență, și inimă, o nevoie lăuntrică de a fi bun oricând și cu oricine. Mintea lui, fecundată de o mereu însetată năzuință spre bine, a și făcut din el binefăcătorul căruia îi este și îi va fi recunoscătoare, pentru de-a pururi, omenirea întreagă. Dintre premianții din aceeași promoție, oare care i-ar putea sta alături marelui Pasteur? Aceasta este o chestiune la care îi lăsăm să răspundă acei părinți ce țin cu orice preț să-și vadă copiii premianți. Și faptul că un tânăr a reușit abia al 42-lea din 58 de candidați, nu l-a împiedicat pe acesta să ajungă marele Napoleon! [16]
      A fi premiant, când bunătatea inimii și formarea caracterului e salvată, e foarte bine. Dar a ajunge premiant, prin jertfirea acestora, e o catastrofă. Pentru adevărata ta fericire ar fi mult mai bine să fii și ultimul dintre promovați, dar să ai măcar un gram de bunătate în plus, decât să fii premiant pe școală sau șef de promoție pe țară, dar cu inima închircită de invidie, mândrie și egoism feroce. Nu „primul cu orice preț” ci „cel mai bun cu orice jertfă”, iată Idealul!
      Trecută prima senzație, Bosco își dobândi repede prieteni, îndeosebi printre cei mai buni, încântați de ținuta lui.
      Dar și cei răi, pentru care școala părea mai mult un loc de întâlnire spre a se distra cu jocuri de noroc și alte prostii, îi dădeau târcoale. La o invitație ce i-o făcură să se joace și el pe bani, se mulțumi să le răspundă că el nu are bani.
      - Dar e vreme să te trezești și tu la viață, dragul meu, și să înveți cum se trăiește în lume! Ia de la gazdă sau de acasă, ce mai atâta tărăgăneală!
      - Eu să fur? Niciodată! Cine fură e hoț, și hoții totdeauna o sfârșesc rău. Banii de care am neapărată nevoie, mi-i dă mama de unde poate. Cum s-o fur dacă mă iubește așa de mult? Fără știrea ei n-am făcut niciodată nimic și nici nu mă gândesc să încep tocmai prin a face rele. Dacă cei din ceata voastră fură, sunt niște ticăloși; iar dacă înșiși nu o fac, ci îi îndeamnă numai pe ceilalți, sunt niște fățarnici și nerușinați!
      Acest răspuns hotărât se răspândi printre copii și, ajungând și la urechile profesorului de latină, acesta îl stimă și mai mult.

8) Prejudecăți de profesor

      Programul școlar pe atunci în vigoare, publicat în 1823 de Regele Carlo Felice, avea o orientare pronunțat religioasă, așa încât, sub acest aspect, Ioan era în largul lui. Din lipsă de personal didactic, profesorul de latină era chiar parohul local, Don Emanuele Virano, om cu multă carte, cu un rar simț pedagogic, cu un dar înnăscut de a comunica și altora știința și cu mult ascendent asupra tinerilor.
      Deși preda latina simultan la patru clase reunite, o făcea cu atâta tact și atenție distributivă, încât cine avea bunăvoință putea profita din plin. Pentru a-și coordona noțiunile împrăștiate, Ioan începu, cum era și firesc, cu programul primei clase.
      Progresul său atrase în curând atenția corpului profesoral asupra sa. Anume, într-o zi li se dădu drept temă o lucrare liberă asupra bătrânului Eleazar, care preferă să moară decât să mănânce carne oprită de lege. Bosco o dezvoltă cu atâta măiestrie, încât nici unuia dintre profesori nu-i venea să creadă că ar fi putut-o face singur. Când i se prezentă și lui Don Moglia, unchiul fostului său stăpân, acesta deveni neclintit în părerea că aici nu poate fi vorba decât de o înșelăciune, dat fiind că în tot Castelnuovo și în jur n-ai găsi oameni maturi care să poată compune o astfel de lucrare. Ce-i drept, însuși Don Virano, rămase uimit de calitatea compoziției și-o aprecia, dar din nefericire pentru Ioan, acesta în curând trebui să plece, fiind promovat și transferat în altă parte în 1831. Prin plecarea lui, Bosco pierdea pe cel mai drag dintre profesori, pe cel care, la rândul său, îl aprecia. Îi urmă ca diriginte de clasă tocmai Don Moglia, vechea noastră cunoștință din Moncucco.
      Ce imensă deosebire între acești doi profesori! Și ce este mai mult, date fiind ideile de atunci, Don Moglia nu reușea să priceapă cum putea să aibă un biet servitor de la țară nemaiauzita cutezanță de a aspira să devină preot! De altfel, însăși vârsta înaintată a lui Ioan constituia pentru el cea mai bună dovadă a incapacității ereditare a acestuia pentru carte, mai cu seamă că era și din Bechis, „cătunul lui Murialdo, el însuși codaș printre sate...”
      O întâmplare neînsemnată dovedi cu prisosință și fără zăbavă ce este în stare prejudecata într-un suflet de educator. La lucrarea în scris numită: „a locurilor” (întrucât ordinea de clasificare între elevii clasei se stabilea pe baza notelor obținute pe ea), Ioan, deși în mod scriptic aparținea primei clase gimnaziale, insistă pentru a i se permite să facă lucrarea ce se dăduse celor din clasa a IV-a. Era vorba de o traducere din latină în italiană.
      - Ce obrăznicie! Dar nici nu visa, îi răspunse înțepat Don Moglia.
      - Dar o să vedeți că o voi face bine.
      - Un țărănoi din Murialdo, ce cutezanță! Ai face mult mai bine s-o ștergi de pe aici: tu și latina! Ha, ha, ha! Să aduni ciuperci și cuiburi de păsări, la asta vă pricepeți voi cei din Murialdo; dar să faci o traducere corectă din latină, oh, nu, de o mie de ori nu!
      - Totuși, vă rog să îmi permiteți, zise el blând, înroșindu-se tot, și o să vedeți.
      - N-am să văd nimic, fiindcă nu-ți voi corecta nimic. N-am timp de pierdut cu astfel de tâmpenii!
      - Vă rog...
      - Eu nu mai am nimic de spus... Și, acum, fă ce vrei!
      Bosco făcu totuși traducerea și, la sfârșitul celor trei ore de lucru, i-o duse și el la catedră. Profesorul pur și simplu o împinse de o parte.
      - V-aș ruga să-mi corectați greșelile, insistă băiatul.
      - Dar nu ți-am spus, măgarule, că voi cei Murialdo nu sunteți buni de nimic, n-ai înțeles? strigă el ieșindu-și din fire.
      - Vă rugăm citiți-o, domnule profesor, citiți-o, îi strigară mai mulți elevi în cor, ce ardeau de curiozitate, vrem să-i auzim neroziile!
      Profesorul Moglia, ce se lasă ușor dus de nas de elevi, le făcu pe voie și citi traducerea. Era fără greșeli ori ca și fără greșeli.
      - Dar nu v-am spus eu că nu-i bun de nimic? strigă el punând traducerea pe masă. E imposibil s-o fi făcut el. A copiat-o, desigur, evident că a copiat-o de la vecini!
      Se ridică atunci chiar colegul lui de bancă, ce-l observase tot timpul cum lucrase fără cărți și fără ajutor:
      - Domnule profesor, examinați celelalte lucrări și veți vedea că nu este nici una asemănătoare cu a lui. Bosco n-a copiat!
      Observația era cât se poate de judicioasă și s-ar fi încheiat orice discuție; dar Don Moglia, cu și mai mare înverșunare, țipă:
      - Stai jos, obraznicule! Voi vreți să mă învățați pe mine? Când eu zic că Bosco a copiat, asta vrea să spună că a copiat! Nu v-am spus eu că cei din Murialdo nu sunt buni de nimic, dar absolut de nimic?
      Moglia se încăpățâna în părerea lui preconcepută, dar și martorul care văzuse totul îl apăra cu îndârjire și, de îndată ce luară recreație, descrise cu entuziasm ceea ce văzuse cu proprii lui ochi.
      Inteligența și răbdarea lui Ioan deveniră obiectul celei mai vii și neprecupețite admirații din partea colegilor. Și e atât de dulce gloria printre cei mici.

9) Căi misterioase

      Rămâi nedumerit în fața atâtor ghinioane ce urmăresc pe acest sărman băiat. Îndură un îndelung calvar până să ajungă la școală și, în loc să afle aici înțelegere, abia aici începe adevărata torturare a răbdării lui, cu un diriginte de clasă ce-l face să mai piardă încă un timp prețios, pe lângă tot cel pierdut înainte.
      În clasa unui astfel de profesor, firește, nu se putea aștepta la prea multe. Drept compensație, în afară de programul de școală, care era cum era, el învăța o mulțime de alte lucruri, ce-i vor fi de real folos în marea-i operă educativă de mai târziu.
      Învăța între cele dintâi muzica. Croitorul Roberto, care-l găzduia, cunoștea muzica și se pricepea la belcanto, fiind și cantorul și dirijorul corului bisericii parohiale. El îl învăță bucuros, ca să-l ajute la slujbele sacre, mai ales că Ioan avea o voce de înger și o ureche foarte fină. Prindea ușor orice melodie; se opri însă la atât. În paralel, învăță violina și pianul, devenind în scurt timp un abil organist.
      Tot de la gazda sa învăță croitoria, ajungând în curând să-și plătească pensiunea prin ajutorul prețios ce-l dădea acestuia. La început cosea doar nasturi și butoniere, apoi ajunse să croiască pantaloni, veste și pe urmă chiar vestoane. „Ar fi căzut din nori-zice Auffray, biograful său francez - de i-ar fi spus atunci careva că, ajuns preot, această îndemânare de meseriaș o să-i folosească tot atât cât și latina. Pe drumuri misterioase, Providența îl pregătea pentru marea misiune și, când o va înțelege, va fi așa de recunoscător lui Dumnezeu că l-a călit în focul încercărilor.”
      De la Evasio Savio, ce avea faimă nu numai de bun creștin, ci și de fierar iscusit, învăță să mânuiască pila și ciocanul, însușindu-și, cu spiritul său de observație și întrebările lui chibzuite, și această meserie. Într-un atelier vecin învăță tâmplăria, așa cum, în anul ce va urma, va învăța de la pantofar să repare ghete și să pingelească perfect.

10) Ascendentul asupra celorlalți

      O altă preocupare firească pentru el a fost prietenia cu tinerii din școală și din regiune. Întâmplarea cu Don Moglia îi sporise mult ascendentul printre cei mici, iar părinții, observând că, prin prietenia cu Bosco, copiii lor devin mai buni și mai sârguincioși, îl vedeau cu drag întotdeauna. Mulți ani mai târziu, viitorul cardinal Cagliero, localnic din Castelnuovo, mai auzea vorbindu-se, pe când era doar copil, despre ținuta exemplară a elevului de odinioară, Bosco, în decursul scurtei lui treceri pe aici.
      De altfel, faima năzdrăvăniilor lui de acrobat și scamator îl precedaseră, iar la Castelnuovo avu nu o dată prilejul să și-o dovedească din nou, lucru ce-i spori și mai mult popularitatea în această lume tinerească.
      Dar grija zilei de mâine îl constrângea, uneori, să se folosească nu numai de meseriile învățate, ci și de dexteritatea și agilitatea sa, tocmai pentru a-și agonisi strictul necesar sărăcăciosului său trai. Iar ceilalți credeau că el se distrează!
      Așa, într-o zi, cu prilejul unei solemnități în Montafia, un sat vecin, se aranjase un program festiv popular cu numeroase puncte de senzație. Printre acestea, cel care distra cel mai mult era „Prăjina serbării - la Cuccagna”, cum îi ziceau localnicii.
      Era un trunchi de pin neted de vreo zece metri lungime, bine lustruit și uns cu ulei, pe care localnicii îl înălțaseră vertical, înfigându-l bine în pământ. Pe un cerc fixat de vârf, erau atârnate diferite obiecte atrăgătoare: un cârnaț gata fript, o punguliță cu 20 de lire (sumă ce reprezenta pensiunea întreagă a unui student pe timp de o lună), batiste și alte obiecte. Ce distracție savuroasă era, pentru mulțimea de gură-cască, să vadă furia cu care tinerii cu mușchi viguroși începeau să se cațăre pe prăjina unsă, ajutându-se de mâini și de picioare, și apoi cum, rând pe rând, unii ajunși la o treime sau mai puțin, câte unul chiar la jumătate, recădeau la sol, spre rușinea lor și în mijlocul unor hohote de râs generale.
      Ne putem ușor închipui dacă lucrurile din vârf îi făceau sau nu cu ochiul lipsitului nostru elev! Dar el făcu și acum ceea ce va face întotdeauna în viață, în fața unei situații noi: își deschise bine ochii! În timp ce-și aștepta cu răbdare rândul, observă că motivul principal al insuccesului era pripeala și iureșul prea mare cu care toți se avântau la începutul cățărării.
      După ce aproape toți concurenții serioși de prin sat și din jur abandonaseră, plăti și el taxa și se apropie de prăjină să-și încerce norocul.
      Începu să se cațăre încet-încetișor, de parcă ar fi avut înainte o jumătate de veac și, din când în când, încrucișându-și strâns picioarele pe prăjină, ședea pe călcâi pentru a se odihni. Spectatorii hohoteau la fiecare nouă oprire, așteptând ca el să alunece în jos fulgerător, așa cum pățiseră, fără excepție, toți cei ce-l precedaseră, care, din clipa în care se opreau, opriți erau și apoi recădeau fără amânare la sol.
      Dar de data aceasta se înșelaseră: Bosco se oprea nu din slăbiciune, ci din calcul, pentru a-și menaja puterile. Așa va face și în marile sale creații de mai târziu: când obstacolele ce-i barau calea se dovedeau insurmontabile prin atac frontal și imediat, el va temporiza. Adversarii săi vor jubila prematur luând această așteptare drept o abandonare a proiectului, pe când nu era de fapt decât un simplu popas de refacere pentru a pregăti un contraatac victorios. Or, când din obstacole îți știi face puncte de sprijin, timpul și toate și Dumnezeu Însuși îți devin aliați.
      Bosco se mai oprise odată ceva mai sus de jumătate, până unde niciunul nu ajunsese înaintea lui și, când reîncepu urcarea, râsetele conteniră ca prin farmec. Ajuns la trei sferturi, se transformară în încurajări ce deveneau tot mai generale și mai susținute. Iar când ajunse la vârf, în timp ce prăjina, destul de subțire, se legăna amețitor, el foarte calm luă pungulița cu cele 20 de lire, cârnațul și o batistă, lăsând celelalte obiecte anume ca jocul să se poată continua, entuziasmul se transformase în ovații.
      Coborî ca un fulger și dispăru în mulțime cu prețioasa-i pradă.

11) Când „visezi”, celelalte nu contează!

      Sfârșindu-se și acest chinuit an școlar, își petrecu vara lui 1831 la fratele său, Iosif. Acesta, pentru a putea înnoda cele două capete, luase, împreună cu mama Margareta, să lucreze, în parte, o mică proprietate numită Sussambrino, ce se găsea, ca și Bechis, tot în hotarul comunei Murialdo. Deși locuiau aici, timpul și-l împărțeau pentru a putea face față lucrărilor și la Bechis. Sosirea lui la Sussambrino pricinui o nespusă bucurie fratelui său, care voia să-l scutească de orice muncă, anume ca să se dedice studiului.
      Dar, în cele trei luni de vacanță, nu voia să le fie o povară. Mergea cu vitele la pășune, ba mai punea și mâna când munca la câmp era mai arzătoare. Își înjghebase și un mic atelier în care dregea uneltele agricole – nu în zadar învățase atâtea meserii – sau își repara hainele sale sau ale lui Iosif.
      Duminica, o ceată de copii se țineau scai de el, căci îi distra cu un câine docil și făcea o mulțime de mișcări șugubețe, trezind veselia tuturor. Acest câine i se atașase așa de mult, încât în anii când era student la Chieri, când Mama îl aducea cu ea, ca să-și arate bucuria, făcea fel de fel de pozne și ghidușii, și abia îl mai puteau sili să se întoarcă acasă.
      Pe același deal cu ferma Sussambrino se găsea, lipită de via lor, și via părinților unui coleg de-al său, Iosif Turco. Când strugurii începură să dea în pârg, el sta de pază în vârful colinei ce domina cele două vii, cu vreo carte în mână. Citi mult în acest timp: operele ascetice ale Sfântului Alfonso Maria de Liguori, câteva Catehisme explicate și alte cărți de viață spirituală împrumutate de pe la preoți și cunoscuți.
      Tatăl lui Iosif Turco venea cu drag să stea de vorbă cu Ioan.
      - Curaj, dragul meu, Preacurata te va ajuta.
      - Într-adevăr, la Ea e toată nădejdea mea, deși acum trăiesc tot în nesiguranță. Aș vrea să continuu liceul, dar mama n-are mijloacele necesare.
      - Ai încredere. Pe cei cu inima curată Dumnezeu nu-i părăsește.
      - Nădăjduiesc și eu, însă...
      Și acest „însă”, câte gânduri negre nu-i trezea.
      Până într-o bună zi, când cei doi Turco, tatăl și fiul, îl văzură alergându-le radios în întâmpinare.
      - Ce-i cu tine, Giovannino, de-ai devenit vesel dintr-odată; până mai ieri erai tot abătut.
      - De data aceasta am vești bune, foarte bune chiar. Am visat astă noapte că-mi voi continua studiile, mă voi face preot și voi fi în fruntea multor tineri, de a căror educație mă voi îngriji în viitor. Asta-i: voi fi preot.
      - Păi, ăsta nu-i decât un vis!
      - Așa-i, dar celelalte nu contează! Da, voi fi preot și voi avea nenumărați tineri de îngrijit și le voi putea face mult bine.
      Visul cu pricina și-l povesti în duminica viitoare în familia colegului: „Am văzut venind spre mine o Mare Doamnă care conducea o turmă nespus de mare de oi și miei și care, apropiindu-se, îmi zise:
      - Iată Giovannino, toată această turmă ți-o dau în grijă!
      - Dar cum voi putea eu păzi atâtea oi și atâția mielușei? Unde să găsesc pășunile să-i pasc?
      - Nu te teme, îmi răspunse Doamna cea frumoasă, sunt Eu cea care te voi ocroti și te voi ajuta!
      Acestea zicând, Ea dispăru.”
      Și de fapt l-a și ajutat, căci toamna următoare, mama Margareta reuși să-l trimită la Chieri, o adevărată cetate a școlilor, pentru a-și continua studiile liceale.
      O doamnă, Lucia Matta, care se mutase la Chieri anume pentru a-și îngriji și supraveghea personal fiul la liceu, se învoi să-l ia în gazdă și pe Ioan, pentru douăzeci și una de lire pe lună, iar dacă el ar ajuta-o ca servitor, pentru și mai puțin.
      Dar de unde să faci rost de banii necesari pentru îmbrăcăminte și pentru a plăti anticipat găzduirea pe trei luni?
      Giovannino își luă curajul cu ambele mâini și umblă cu un sac, din poartă în poartă, pe la toți consătenii din Murialdo, cerându-le obolul. Îl costa, dar nu i se spusese odinioară în acel vis misterios: „Fă-te umil!”?
      Nimeni nu-l respinse și-și făcu provizie de cereale, ouă și caș. Iar parohul din Castelnuovo, la sugestia unei credincioase, îi oferi cu generozitate o însemnată sumă de bani.
      În acest fel, în noiembrie 1831, se îndrepta spre Chieri, cetatea viselor lui tinerești, cetatea studiilor, așa de bună și de evlavioasă, ce odinioară adăpostise pentru mai multe luni pe marele Alois Gonzaga (1568-1591), tânărul sfânt, patron al curăției.
      La Castelnuovo se întâlniră cu tânărul Ioan Filipello, care la cererea mamei Margareta consimți să-l însoțească la Chieri. Ajunși la Avignano, la mai bine de jumătate drumul, se odihniră puțintel. Din vorbă în vorbă, Filipello, vrăjit de curgătoarea poveste a lui Ioan, ce în conversație se servea cu o adevărată măiestrie de tot ceea ce auzise la predici, la Catehism și în școală sau citise, îi zise la un moment dat încântat:
      - Tu de-abia începi liceul și știi atâtea lucruri! Repede o să ajungi paroh!
      - Paroh? Dar, știi tu, dragul meu, ce înseamnă a fi paroh? Știi ce obligații are un paroh? Când se ridică de la masă sau de la cină, trebuie să se gândească: eu am mâncat, dar... oare toate oile mele au avut cu ce să-și potolească foamea? Ceea ce are mai mult decât necesar ar trebui să dea celor nevoiași. Și câte alte răspunderi foarte grele! Oh, nu! Filipello dragă, eu unul nu mă fac paroh! Merg să studiez spre a-mi consacra apoi viața celor tineri!
      Își reluară drumul.
      Sfârșitul îndelungatelor încercări părea că se apropiase, și cei șapte ani de chinuri se sfârșeau cu o neasemuită nădejde. În ciuda anotimpului morocănos, în sufletul tânărului de șaisprezece ani, care în acea zi de 4 noiembrie 1831 pornise spre Chieri, răsărise soarele celor mai înaripate nădejdi.
      Umerii lui, deși robuști, se încovoiau sub greutatea celor doi desagi de făină și de porumb – produse pe care trebuia să le vândă, pentru a-și câștiga banii necesari pentru cărți, caiete și celelalte rechizite școlare; dar inima lui îi creștea la gândul fericit că, cel puțin acum, calea spre ținta îndelung jinduită era, în sfârșit, liberă.
      De data aceasta nu se mai înșela!

Capitolul V. Un licean de pomină

1) Chieri, cetate de studenți și de mănăstiri; 2) Memorie, nu glumă! ; 3) „Visătorul”; 4) Mereu primul; 5) Asociația Veseliei; 6) Scamator; 7) O întrecere... cu banchet; 8) Studiază clasicii; 9) Când un sfânt ți-e prieten; 10) Iubirea nu alege; 11) „Și dacă spre nefericirea ta...”; 12) La răspântie.

1) Chieri, cetate de studenți și de mănăstiri

      Chieri, orășelul în care Ioan Bosco își va petrece zece ani din tinerețe, este un mic giuvaer de veche cetate italiană. Mititică, dar împovărată de multe glorii și de ani mulți, își pierde originea în negura unor vremi trecute, păstrând, în multe privințe, înfățișarea din veacul al XIII-lea. Republică temută odinioară și având chiar dreptul de a bate monedă, își extindea stăpânirea peste treizeci de teritorii și castele ale șesului, trecând în istorie sub numele de „Chieri dalle cento torri” (Chieri cea cu o sută de turnuri). Căci toate familiile mari din împrejurimi – Balbo, Benso, Broglia, Tana – își înălțaseră aceste fortărețe ca simbol și puncte de sprijin ale puterii lor.
      La vreo 15 km est – sud – est de Torino, ocrotită din trei părți de un șirag de coline, ea privește zâmbitoare câmpia vastă ce, între Torino și Asti, își desfășoară holdele mănoase de grâu, pășunile verzi și viile aromate.
      Pe timpul lui Don Bosco, număra vreo 9. 000 de locuitori și, la fel ca și astăzi, era orașul mănăstirilor, al studențimii și al țesătorilor. Vreo 4. 000 lucrau în cele douăzeci de țesătorii de bumbac, în timp ce alte câteva sute lucrau mătasea, târgurile din Chieri fiind printre cele mai importante și căutate din Piemont.
      Catedrala gotică, cu cele cinci naosuri și douăsprezece altare, era mândria Piemontului, căci nici măcar capitala, Torino, nu avea nimic ce să-i opună nici ca mărime, și nici ca măreție. Înconjurată de bisericile și mănăstirile tuturor ordinelor călugărești, ea părea o cloșcă în mijlocul puilor săi. Și care ordin – se întreabă retoric Auffray – nu își avea aici biserica și mănăstirea sa? Franciscanii, Dominicanii, Iezuiții, Filipinii, Clarisele și atâtea altele.
      Cetate de amintiri, de pietate și de studiu, Chieri va fi, pentru Ioan, atelierul ce, din minereul scos din acea inepuizabilă mină de material uman al satului, va făuri, în bronzul eroismului și al virtuților, sufletul de apostol și chipul viitorului cuceritor al tinerimii.
      Viața studenților săraci era pe atunci foarte aspră. Astăzi, o chemare serioasă sfârșește, de obicei, prin a găsi o bursă sau un binefăcător care să-i permită continuarea studiilor, lucru aproape necunoscut pe atunci.
      Cum o scoteau la capăt? Cu jertfe și austerități de multe ori eroice. Ce-i drept, asistența la cursuri era gratuită, dar rămâneau toate celelalte. Și nu erau puține.
      Elevii săraci se întovărășeau la o gazdă, ce le oferea un locșor de dormit și ciorba. Se plătea fie în bani, fie în natură, cu cereale, cartofi, castane sau vin; alții se achitau prin contra servicii, punându-se în timpul liber la dispoziția stăpânului casei pentru fel de fel de corvezi. Mulți dintre ei mâncau „din brișcă”, adică din ce le puteau aduce părinții la o săptămână-două, o dată. Pentru asemenea merinde, nici nu era nevoie de alt tacâm decât briceagul...
      Așa venea și mama Margareta în fiecare sâmbătă, cu pâinea neagră și provizia de porumb, fasole, făină și castane.
      Fără foc, în serile de iarnă se răbda de frig, dar se sufla în mâini și se bătea din picioare, și apoi iarăși ochii se plecau asupra cărții, și degetele înțepenite de frig continuau să scrie. Iarna, pentru studențimea săracă din orice veac, a fost o problemă gravă. Păcat că în acel parlament al naturii, unde fenomenele meteorologice decretează limitele anotimpurilor pentru fiecare an în parte, ei nu aveau acces. Că deh, de-ar fi depins numai de votul lor mersul vremii, apoi, cel puțin pe timpul școlii, ar fi optat și ei ca țiganul ce se plângea:
      - Toate ar fi bune, românico, numai iarna de n-ar fi!
      - Bine, dar cum ai vrea tu să fie lucrurile, măi țigane?
      - Apoi să fie iac-așa, tot trei veri și o... vară!
      Banii pentru procurarea cărților, rechizitelor școlare și celelalte lucrușoare necesare trebuiau câștigați cu eforturi supraomenești, dând meditații, transcriind caligrafic acte și lucrări, mașina de scris nu exista încă, deci copiind, cum se spune tehnic, ba chiar și cu lucrări manuale, adeseori servile și umilitoare.
      Era aspră viața în comparație cu cea din școlile țărilor civilizate, deși n-avem de ce îi plânge: ei ieșeau căliți din lipsurile și încercările acestea și deveneau oameni care cutezau și știau să privească apoi viața în față. Durerea nu-i frângea, fiindcă o cunoscuseră de timpuriu.
      Pe Ioan nici la Chieri încercările nu-l vor uita. Și de ce l-ar fi uitat? Nu erau vechi cunoștințe? În copilăria acestui tânăr, trenul necazurilor părea să aibă linie dublă: Nici nu ajungeau să plece unele, că și soseau celelalte, căci lipsurile și mizeria aveau în viața lui atâtea halte, aproape câte zile în an.
      Pentru a-și plăti pensiunea, primi să facă nu numai pe servitorul gazdei Lucia Matta, ci și pe meditatorul fiului ei. Acesta, deși era cu o clasă mai sus, era mai tânăr și ca vârstă și, mai ales, ca minte. Cu felul său blând și mereu vesel, cu mici atenții și îndeosebi printr-o evlavie sănătoasă, reuși să-l transforme total, făcându-l bun, ascultător și diligent. Dacă până mai ieri fusese o adevărată tortură pentru profesori, ajunsese printre primii și cei mai iubiți din clasă. Lucia Matta fu atât de încântată, încât drept recunoștință, îi iertă întreaga pensiune, lui Ioan rămânându-i să se îngrijească doar de cărți și de haine.
      Tânărul Matta va termina, astfel, cu bine liceul și-i va păstra lui Ioan o nedezmințită recunoștință. Acesta, la rândul său, va accepta fără taxe, în 1869, pe fiul lui Matta în Institutul său și, în timpul celor trei ani, îl așeză chiar la masa sa. Căci recunoștința, această floare atât de rară în grădina omului de rând, e pururi verde și înflorită într-un suflet de sfânt.
      După doi ani, fiul său terminând liceul, Lucia Matta se întoarse la Castelnuovo, iar Ioan trebui să-și caute o altă gazdă.
      Fu găsită în persoana unui văr de-al familiei lor, anume Iosif Pianta, care tocmai se mutase din Murialdo la Chieri, unde deschisese o cafenea aproape de Piața Mare. La insistența Margaretei, acesta îl acceptă ca băiat de serviciu în bar. Nu avea nici o plată, dar avea, în schimb, în mod gratuit, casă și masă. „Casă și masă” este iarăși un fel de a vorbi, căci dormea deasupra unui cuptor pentru coptul prăjiturilor, unde ajungea urcând o mică scară. Firida în care se cuibărea era așa de strâmbă și scurtă, încât picioarele îi ieșeau nu numai de pe saltea, ci și peste marginea zidăriei cuptorului. E adevărat însă că regimul alimentar ce-l avea nu-i prea da ghes lăuntric să se întindă, dimpotrivă! Peste puțin timp, văzându-l tot mai slab, ieși vorba între colegi că lui Ioan îi chiorăia stomacul de foame, așa că unul dintre ei, Iosif Blanchard, adeseori îi făcea parte din fructele și pâinea sa, deși fratele său, Leandru, îl pâra acasă mamei lor. Aceasta însă, fiind vânzătoare de fructe, îi trimitea uneori câte un fruct, spunându-i fiului său, Iosif: „Du-i-l lui Ioan, e băiat așa de bun, și el se va ruga, în schimb, pentru noi.”
      În anul ce urmă, Blanchard, întrerupându-și studiile, drumurile lor se despărțiră. În 1876, după vreo 35 de ani, întâmplarea făcu așa încât cei doi prieteni și foști colegi să se reîntâlnească în Chieri. Don Bosco se afla într-un grup de preoți și notabilități bisericești, când îl recunoscu pe fostul său coleg Blanchard în persoana unui meseriaș ce trecea pe cealaltă parte a străzii, ce-și ducea prânzul într-o mână și o sticlă de vin în alta.
      - Blanchard, Blanchard! Îl strigă Don Bosco, părăsindu-i de îndată pe ceilalți și apropiindu-se radios. Cât mă bucur să te revăd; spune-mi, scumpul meu, ce mai faci?
      - Bine, domnule cavaler, mulțumesc, bine...
      - Dar bine, Iosife, tu așa mă iei? De ce-mi spui „cavaler”? De ce nu mă tutuiești? Tu nu mai ești același scump prieten al meu din copilărie? Eu nu sunt decât tot sărmanul Bosco, fără titluri și fără altceva...!
      - Te rog, iartă-mă, dar știi, credeam...
      Bietul Blanchard, de și-ar fi terminat studiile, și-ar fi putu exprima ezitarea prin dictonul clasic „Honores mutant mores”. Se temuse că, și lui Don Bosco, onorurile i-ar fi făcut să i se urce fumurile...
      Oricum, cu prânzul în mână și în hainele de lucru, el se simțea totuși stingher să vorbească așa de familiar cu Don Bosco, devenit, între timp, un personaj așa de însemnat.
      Don Bosco, observându-i jena, îl întrebă direct:
      - Dar ce s-a întâmplat? De ce ești așa? Nu-ți mai place acum de preoți?
      - Ba, dimpotrivă, răspunse el prompt, dar știi, eu nu sunt în ținuta în care să mă pot opri cu oameni așa de aleși...
      - Dar nu despre așa ceva este vorba acum! Tu crezi că eu aș putea uita vreodată faptul că, pe când eram elevi, de atâtea ori mi-ai potolit foamea și că ai fost în mâinile Providenței unul dintre primii binefăcători ai sărmanului Don Bosco?
      Zicând aceasta, Don Bosco, cu tactul său irezistibil, îl și luase prietenos de braț și-l prezentă celorlalți:
      - Iată, domnii mei, unul dintre primii mei binefăcători. Și după ce le povesti faptele, se întoarse spre Blanchard:
      - Țin atât de mult să știi că îmi amintesc întotdeauna cu drag binele pe care mi l-ai făcut. Apoi, la despărțire, strângându-i călduros mâna, adăugă:
      - Ori de câte ori vei trece prin Torino, ești invitatul meu la masă!
      Zece ani mai târziu, în 1886, Blanchard, auzind că Don Bosco căzuse la pat grav bolnav, se prezentă la Oratoriu, dar portarul îl opri:
      - Astăzi nu se poate vorbi cu Don Bosco
      - Bine, bine... Don Bosco este sau nu este acasă?
      - Este acasă, dar nu primește pe nimeni fiind foarte bolnav.
      - N-are importanță: el mă va primi, fiindcă de mii de ori mi-a spus să vin.
      - Se prea poate, dar nu astăzi, căci opreliștea medicului e pentru toți.
      - Pentru toți fie, afară însă de mine, care-i sunt prieten din copilărie. Or, aflând că este bolnav, am venit anume și cu atât mai mult trebuie să-l văd.
      La această insistență ingenuă, portarul anunță Superiorul casei, care-l lăsă să Între , deși chiar regelui venit călare cu un aghiotant i se va refuza, în împrejurări pe care le vom relata într-un alt capitol.
      Ajuns în anticamera Sfântului, o nouă greutate: Secretarul nu voia să-l lase să vorbească decât cu Superiorul Casei, Don Rua.
      În timp ce parlamenta, Don Bosco, recunoscându-i vocea, se dădu jos din pat și, târându-se până la ușă, îi scoase din încurcătură. Îl invită în cameră și, dându-i un scaun lângă pat, îl întrebă despre toate: sănătate, familie, ocupații și, la un moment dat, cu un profund accent de recunoștință, îi zise:
      - Sunt atâția ani de când ne-am cunoscut... Eu sunt acuma bătrân și bolnav, dar nu uit niciodată ce ai făcut pentru mine în timpul copilăriei noastre. Mă voi ruga pentru tine, dar nu uita nici tu de sărmanul Don Bosco.
      După vreo jumătate de oră, când să se despartă, Don Bosco neputând să coboare în refector, dete ordin ca Blanchard să fie reținut la masă și să ocupe locul destinat dânsului la masa Superiorilor, cărora bătrânul prieten le povesti cele întâmplate și cuvintele de recunoștință pe care Don Bosco i le adresase.
      Blanchard constatase la rândul său că, în mijlocul unei lumi dominate de parveniți, mai există o fidelitate pururi nedezmințită și încântătoare, aceea a inimii de Sfânt.
      Dar să revenim la elevul Bosco. Pensiunea lui Pianta, unde își petrecu ultimii doi ani de liceu, era cât se poate de primejdioasă și, în timp ce cu o carte în mână trebuia să noteze punctele la biliard, de atâtea ori îi era dat să audă cuvinte nespălate. Nu o dată îi pusese la punct, încât până la urmă unii dintre cheflii îi spuneau patronului că ei se dispensează de serviciile acestui băiat.
      Între timp Ioan își însușise arta fabricării de băuturi, ciocolată, înghețată, cafea, răcoritoare și alte specialități ale casei. Ceea ce fă ce el avea ceva deosebit, așa că Pianta nu o dată îi propusese cu insistență să-i devină asociat, căci ar fi avut cel mai strălucit succes în branșă. Ioan doar zâmbea la aceste propuneri și-și vedea liniștit de drumul său. Cel înțelept din toate știe profita: „Impara l’arte e mettila da parte”, adică învață meseria și păstreaz-o în rezervă pentru când vei avea nevoie de ea, cum zice proverbul italian. El învăță și arta culinară, lucru ce-i va fi de mare folos pentru conducerea cantinelor Institutelor pe care le va crea mai târziu.
      Seara, după închiderea localului, chircit în așternut și la lumina plăpândă a opaițului de seu, își continua cu zor lecturile ce-i vor alimenta, din belșugul lor, activitatea de scriitor, predicator, și, mai târziu, de educator.
      Nu i-a fost ușor! Din zori și până târziu în noapte, nici mușchii, dar nici gândul său nu mai găseau odihnă: câtă risipă de energie Și în ciuda atâtor greutăți ori poate din cauza lor, tânărul elev reușea de minune la studii. Părea chiar că inteligența lui câștigase rămânând opt ani necultivată, căci înfrunta greaca și latina cu o vigoare așa de proaspătă și atâta ardoare, încât reuși să și le însușească la perfecție.

2) Memorie, nu glumă

      Cu sosirea la Chieri, începuse pentru el o viață nouă. Deși străin printre străini, devenise oricum orășean.
      Încă din primele zile îi veni în ajutor un foarte bun preot, Don Eustachio Valimberti, care, remarcându-l imediat, îl recomandă Directorului Școlii, părintele dominican Sibilla, ba le vorbi despre el și altor profesori. Îl sfătuia în toate, îl încuraja, îi era părinte.
      Școala pe atunci, dacă era mai puțin birocratică și formalistă, nu s-ar putea spune că ar fi fost și mai puțin temeinică. Ca să fii admis să promovezi dintr-o clasă în alta, nu se cerea hârtia-certificat, ci cunoștințele corespunzătoare. Pentru a i se stabili nivelul școlar de cunoștințe, fu supus unui examen preliminar. N-a fost tocmai ușor, el știind despre toate câte ceva, dar cunoștințele sale nu erau sistematizate, capul său tânăr semănând mai curând cu un ghiveci decât cu un ansamblu organizat de noțiuni. O situație pentru care, de altfel, nu e nevoie să mergi tocmai cu un veac în urmă, spre a o întâlni printre elevi...
      „Studiile de până aici erau despre toate, însă nu ajungeau la nimic, căci, deși aveam multe cunoștințe folositoare, ele erau dezordonate și cu atâtea goluri”, mărturisea el mai târziu.
      De aceea fu admis abia în clasa I de liceu unde, cu cei 16 ani ai săi, părea un Guliver printre pitici. Profesorul de clasă, T. Pugnetti, era cum nu se poate mai binevoitor. În urma progresului înregistrat și fiind primul în clasă, dirigintele îi obținu o sesiune de examen particular, în mod excepțional, și a fost promovat în clasa a II-a.
      „Am intrat cu bucurie în noua mea clasă, căci aici colegii erau și ei mai mărișori și, mai ales, pentru că dirigintele era chiar Don Valimberti, care-mi era așa de drag. După alte două luni, fiind iarăși primul în clasă, mi se aprobă un alt examen extraordinar și am fost, astfel, promovat în clasa a III-a de liceu.”
      Aici era profesor Cima Iosif, om sever și autoritar. Văzând că-i intră în clasă, la jumătatea anului, un elev cât el de înalt, spuse în glumă în plină clasă: „Ăsta unul ori e foarte talentat, ori e un mare dobitoc. Ei, ce zici?”
      Cu totul zăpăcit de asemenea primire: „Ceva printre ele, am răspuns, e un biet băiat care are însă toată bunăvoința de a-și face datoria și a progresa în studii.”
      Răspunsul meu îi plăcu și, cu o amabilitate neobișnuită, adăugă: „Dacă ai bunăvoință, în bune mâini ai picat: eu n-o să te las să ruginești. Fă-ți deci curaj și, de vei avea greutăți, spune-mi-le de îndată și ți le voi înlătura”.
      Încurajat de aceste cuvinte, îi mulțumi și-și luă în primire locul în bancă.
      Continuă să studieze cu aceeași diligență și să fie mereu întâiul și aici. Nu peste mult timp, o mică întâmplare făcu să se vorbească și mai mult despre el:
      „După vreo două luni, povestește Don Bosco, un mic incident făcu să se vorbească nițel despre mine. Într-o zi, profesorul explica viața lui Agesilas, scrisă de Cornelius Neppos.”
      Ioan își uitase textul lui Neppos acasă; stătea atent la explicări întorcând, în loc de textul manualului, paginile gramaticii latine, vestitul Donatus, în timp ce ceilalți urmăreau textul manualului. Dar colegii vecini băgaseră de seamă și chicoteau: începu să râdă mai întâi unul, apoi un altul, până ce toată clasa era în mișcare.
      - Ce s-a întâmplat? Spuneți-mi imediat ce s-a întâmplat, izbucni profesorul, om sever, netolerând dezordinea. Nu suflă unul un cuvânt dar, cum ochii tuturor erau ațintiți asupra lui Bosco, aceasta spunea îndeajuns. Profesorul îl provocă să răspundă:
      - Citește din nou fraza și repetă explicațiile pe care le-am dat, îi zise, crezându-l nu numai distrat, ci și cauza distragerii atenției celorlalți.
      „Mă ridicai și, tot în mână cu gramatica latină, recitai din memorie textul, construcțiile gramaticale și explicațiile.”
      Repetase textul cu exactitate și explicase magistral, spre uimirea tuturor. Când sfârși, colegii izbucniră instinctiv intr-un „O” de admirație și fără să-și mai dea cu seama ce fac, aplaudară frenetic.
      Cine ar putea descrie furia profesorului? Pentru prima dată în toată cariera nu mai putea menține disciplina în clasă? Indignat la culme coborî și voi să-i ardă o palmă lui Ioan. Dădu cu toată setea, dar lovitura merse în vânt, căci acesta își plecase capul fulgerător. Pe când apuca mânios cartea lui Bosco pitit sub bancă, elevii ceilalți îi strigară care este pricina gălăgiei lor: Bosco avea în mână gramatica lui Donatus, dar citea și explica exact, ca și când ar fi avut în mână textul lui Neppos.
      Profesorul îi confiscă gramatica, nevenindu-i să creadă și-i spuse să continue. Ioan mai recită două fraze și le comentă ca și când ar fi avut înainte textul manualului. Mânia profesorului se preschimbă acum în uimire. La sfârșit, îi zise:
      - Pentru minunata ta memorie, te iert de astă dată că ți-ai uitat textul acasă și că ai distrat întreaga clasă; ești foarte norocos că ai o astfel de memorie; să ai grijă să o folosești bine în viață.
      Niciodată, poate, un sfat n-a fost mai cu fidelitate urmat.

3) „Visătorul”

      Convingerea intimă a colegilor era însă că, în afară de memoria și de inteligența sa excepțională, Ioan mai era ajutat, din când în când, și de o asistență misterioasă și extraordinară.
      Iată ce povestesc unii dintre foștii săi colegi:
      Într-o noapte Ioan visă că profesorul le dăduse la extemporalul pentru locuri „il lavoro del posti”, în italiană, ce stabilea ordinea de clasificare în clasă, o anumită temă și încerca să o facă. Abia trezit, sări din pat și scrise textul visat, o traducere grea din latină. În zorii zilei se prezentă la o cunoștință de a sa, un preot bun latinist, care i-o corectă. Cum a fost, cum nu, în aceeași dimineață, nu numai că extemporalul avu loc, dar culmea, textul era tocmai cel visat de Ioan. Fără dicționare, și fără nici o bătaie de cap, el scrise cursiv traducerea exactă a lucrării visate, așa cum îi fusese între timp verificată și corectată de un latinist.
      Atât perfecțiunea, cât mai ales repeziciunea uluitoare cu care își isprăvise lucrarea trezi cea mai vie mirare; iar el, întrebat fiind de profesor, mărturisi cu simplitate că o visase stârnind uimirea tuturor.
      Altă dată își terminase atât de repede lucrarea, încât era neverosimil ca un tânăr să învingă atâtea dificultăți gramaticale într-un răstimp atât de scurt; de aceea, profesorul, intrigat, o citi imediat, cu toată atenția. Abia acum începu cu adevărat să se mire, căci era perfectă întru toate. Înmărmurit, el îi ceru să-i aducă ciorna pe care lucrase. Ioan i-o aduse. O nouă uimire. Profesorul compusese textul temei abia cu o seară înainte și, considerând că ar fi prea lungă, nu o dictă în clasă decât pe jumătate, pe când în caietul lui Ioan, textul temei se găsea în întregime și fără nici o corectură, așa cum lucrase dânsul acasă, fără o singură silabă în plus sau în minus.
      În acest scurt timp nu era posibil să o fi copiat la școală, chiar de ar fi ajuns la ea și mult mai puțin se putea presupune că Ioan ar fi reușit să se strecoare în locuința sa, departe de școală, mai ales că profesorul nici nu lipsise în seara precedentă de acasă. Deci Ioan explică: „Am visat”.
      Da, visase întreaga temă și, înainte de a se prezenta la școală, transcrise în caiet atât textul, cât și traducerea corectă.
      De aceea, pe drept cuvânt, colegii săi îl porecliră „Visătorul”. În altă zi visă că fratele vitreg Antonio se îmbolnăvise de friguri, căzând la pat după ce dăduse pâinea la Madama Damevino, în Bechis. În dimineața următoare, povesti visul colegilor săi; aceștia îi spuseră: „Fii sigur că e așa cum ai visat”. Și de fapt așa și era, și în aceeași seară, abia sosit la Chieri, îl întrebă pe fratele său Iosif:
      - Lui Antonio îi e mai bine acum?
      Uluit, Iosif îl întrebă:
      - Dar tu știai că e bolnav?
      - Da, știam, îi răspunsese Ioan în prezența câtorva dintre colegii săi, cărora dimineața le povestise visul.
      - Cred că nu-i mare lucru, adăugă Iosif; l-a luat febra ieri pe când era dus cu pâinea la Madama Damevino; dar acum îi e mai bine.
      Cei din jur se priviră cu înțeles. Aveau pentru ce.
      Ulterior, când Don Bosco ajunsese celebru, întrebat fiind asupra viselor lui școlare, el confirmă exactitatea celor povestite de foștii săi colegi. El însuși va povesti, de altfel, atâtea altele pe care le va avea în cursul extraordinarei sale vieți, așa cum vom vedea.
      Dar visele nu erau singurele lucruri ce-l scoteau din comun. Pietatea sa era cel puțin tot atât de necomună. Ce orientare justă încă din copilărie: alegerea unui îndrumător de conștiință, adică duhovnic, i-a fost prima preocupare.
      „Cea mai fericită întâmplare a fost pentru mine alegere unui confesor stabil încă din primul an la Chieri în persoana profesorului de Teologie Maloria... Mă primea totdeauna cu multă bunătate ori de câte ori mergeam la el. Mai mult, mă încuraja să mă mărturisesc și să mă cuminec des.”
      Or, în acea vreme, nu prea era lucru ușor să găsești preoți care să încurajeze frecventarea Sfintelor Taine:
      „Nu-mi aduc aminte ca vreunul din maeștrii mei să mă fi sfătuit așa ceva vreodată. Cine se spovedea și se cumineca mai mult decât o dată pe lună era considerat printre cei mai virtuoși, ba mulți confesori nici nu o permiteau.”
      „Iată de ce sunt atât de recunoscător acestui conducător spiritual al meu. Dacă n-am fost și eu tras către anumite dezordini, în care cad ușor tinerii fără experiență în internatele mari, i-o datorez lui.”
      La examenele de sfârșit de an fu promovat, în mod strălucit, absolvent și al clasei a III-a de liceu. Într-u an făcuse trei clase, tot cursul inferior al liceului de atunci.
      Un altul în locul lui s-ar fi mândrit ca de un adevărat succes. Pentru el, în schimb, era un motiv serios de a se examina dacă nu o luase prea pripit. Tocmai de aceea își petrecu vacanțele acelui an studiind sub conducerea lui Don Dassano, la care apelase.
      Întâlnirea cu Don Dassano nu fusese chiar întâmplătoare, căci la o trecere a prin Bechis, acceptă să se ocupe de Ioan și-i dădu câteva pagini latinești de studiat pe de rost, spunându-i să se întoarcă peste câteva zile, ca să vadă ce stofă are în el. Care nu-i fu mirarea când Ioan se întoarse peste câteva ore, fluierând lecția la perfecție.
      - Ei bine, îi zise acesta uimit, te iau cu mine. O să te învăț, iar tu îmi vei îngriji în schimb calul.
      Era tot ce dorea și Ioan, căci în zilele când nu trebuia înhămat, calul rămânea în grajd și la dispoziția sa. Îl ducea la păscut, dar se și distra stând în picioare pe spatele calului în timp ce acesta galopa. Aceasta îi era distracția favorită.

4) Mereu primul

      Mulțumită străduinței depusă peste vară, intrând în clasa a IV-a, a fost tot anul primul la toate studiile. În curând l-au solicitat să dea meditații unor elevi cu o clasă sau chiar două superioare lui. Ceea ce câștiga astfel era o adevărată mană cerească pentru strâmtoratul nostru prieten.
      La sfârșitul anului, cu prilejul unei inspecții, Ioan era să o pățească. Iată cum.
      Inspectorul ministerial, Iosif Gazzano, era spaima școlilor, mai ales a școlarilor. Toată tinerimea era în fierbere. Gazzano fiind prevenit de primirea ostilă ce-l aștepta la Chieri, abia sosit, adună școlărimea și le ținu un discurs în care îi asigura nu numai că nu va fi aspru, dar chiar binevoitor. Spiritele se mai liniștiră. El le dictă temele și, după ce adună lucrările, plecă fără veste la Torino. Abia de acolo trimise notele, nici că se puteau mai drastice. Cu toate acestea clasa lui Ioan a fost promovată, el singur fiind primejduit.
      Ce se întâmplase? El își dăduse traducerea și altora, și examinatorul îl sancționă, considerând că-și copiase lucrarea de la altul. L-a salvat numai insistența și bunăvoința excepțională a profesorului său, Părintele Giusiana, dominican, care reuși să-i obțină în mod cu totul excepțional reexaminarea. Acest al doilea examen îl trecu cu nota maximă, și Iosif Gazzano îi rămăsese prieten pe viață.
      Era obiceiul, la acest liceu, ca din fiecare clasă cel mai bun să fie scutit de taxele școlare. Niciodată această scutire n-a fost mai binevenită ca în cazul lui Ioan Bosco. El va beneficia, de altfel, regulat de ea în toate clasele liceului până la absolvire.
      În luna septembrie a aceluiași an asistă la Prima Sfântă Liturghie a lui Don Giuseppe Cafasso, celebrată la Castelnuovo. Sfânt autentic, Don Cafasso va fi viitorul său duhovnic și principalul colaborator și îndrumător, mai ales în primii ani de preoție ai lui Don Bosco.
      În anul ce urmă 1833-1834, pe clasa a V-a, râvna sa fu încununată de un succes și mai strălucit. Inspectorul general, profesorul Lanteri, ce prezida comisia examinatoare, îl examină la greacă din Tuchidides, scriitor cu mari dificultăți de limbă și de stil, dar el răspunse splendid. Trecând la latină, Lanteri deschise la întâmplare cartea Paradoxurilor lui Cicero cerându-i să traducă. Bosco, văzând capitolul, începu de la titlu să recite pe de rost tot acel paragraf. Inspectorul asculta uimit, dar când candidatul voi să treacă la paragraful următor zise:
      - Basta (ajunge) , dă-mi mâna. Vreau să fim prieteni de aici înainte.
      Și începură să vorbească despre lucruri străine de școală. Bunele lor relații continuară încă mulți ani după aceea. [17]
      Clasa a VI-a, ultima de liceu, Ioan o petrecu în gazdă la un croitor, Cumino, unde stătuse odinioară și Don Cafasso. Dar fiindcă încăperea ce-i servea drept cameră nu era decât un fost grajd, la intervenția lui Don Cafasso, ce-și păstrase relațiile prietenești cu fosta sa gazdă, obținu o cameră mai convenabilă.

5) Asociația Veseliei

      În decursul liceului nici nu s-ar putea spune cât de mult îl îndrăgiseră cu toții, superior, duhovnic și ceilalți profesori. Toți îi păstrară o fidelă și nepieritoare afecțiune. Să nu mai vorbim de colegii săi de școală; l-ar fi purtat pe palme.
      La început însă nu fusese ușor. Flăcăiandrul în straie țărănești părea un Guliver printre piticii din clasa I. Dar așa cum nici sângele apă nu se face, tot așa nici o inimă de aur însoțită de o inteligență vie nu zăbovește prea mult să se facă iubită și prețuită de toți. În mod instinctiv căuta să se facă iubit anume spre a-i înrâuri spre bine. Dar nici nu-i trebui mult ca să-și dea seama că nu toți erau făină de prescură. De aceea era precaut în strângerea relațiilor, observând cum o seamă dintre cei mai răi din clasele mai mari se țineau de el ca dracul de călugăr. Prestigiul lui Ioan ar fi fost un atât de bun paravan pentru ei și un mijloc de a-și extinde influența printre ceilalți. Îl chemau și-l îndemnau să fugă împreună de la lecții, să meargă pe furiș la înot, la teatru, la jocuri, ba i se propuse direct chiar și să fure, de casă sau de la gazdă, pentru a participa la jocurile pe bani sau să-și cumpere prăjituri.
      Ioan le răspunse atât de tăios, încât repede fu scutit cu totul de solicitări. După ce cunoscu mediul de viață, el își împărți colegii în trei categorii: buni, indiferenți și răi. Pe ultimii se hotărî să-i evite cu orice preț; cu cei indiferenți se întreținea numai la nevoie sau când i-o cerea buna creștere; cu cei buni legă prietenie, deși familiaritatea și intimitatea nu era dispus să o acorde decât celor mai buni, de s-ar fi găsit și din aceștia.
      Părinții, la rândul lor, văzându-i seriozitatea, îl solicitau cu drag să le mediteze copiii. Colegii înșiși, simțindu-i superioritatea intelectuală, lipsită însă de aroganță, recurgeau spontan la ajutorul său când se aflau în vreun impas la carte. În acest fel, se trezi înconjurat, încetul cu încetul, de o numeroasă echipă, toți dornici să-și petreacă timpul împreună.
      „Deoarece cei mai ștrengari, care se învârteau mai mult în juru-mi, erau și cei mai inteligenți la lecții, ei apelau la mine să le împrumut temele sau să le dictez lecțiile pe care, din neglijență nu și le făcuseră. Profesorul își dete seama la timp și mă pedepsi aspru, fiindcă în felul acesta le încurajam trândăvia, mare și altfel.”
      „Atunci am ales un drum mai puțin dăunător: le explicam greutățile, ba mai și ajutam unde era neapărată nevoie. Cu acest mijloc făceam plăcere tuturor și-mi câștigam simpatia și afecțiunea colegilor.”
      „Începură să mă caute pentru a se recrea, apoi pentru a-mi asculta povestirile și a-și isprăvi lucrările de la școală. La urmă veneau fără măcar să mă mai întrebe de ce, așa cum o făceau și cei din Murialdo sau Castelnuovo.”
      Sosi astfel și ziua în care socoti binevenit momentul de a da acestei mulțimi, ce-i gravita în jur, o formă organizată, un scop precis și un nume. Așa se născu „ASOCIAȚIA VESELIEI”. Genialitatea titlului ascundea, în germen, ceea ce va fi mai târziu programul său educativ.
      Nu mai puțin semnificativ era Regulamentul noii societăți. La început nici nu aveau reguli; membrii erau doar obligați să-și vadă de carte și să vorbească despre lucruri care să-i mențină veseli, socotind drept izvor de tristețe tot ce era potrivnic conștiinței creștine. Fără conștiință împăcată, veselia nu e decât o parodie macabră.
      Legea Asociației se formula ca de la sine, pe parcurs, din două articole atât de substanțiale: 1) Evitarea oricărui cuvânt sau fapte nevrednice de un creștin și 2) împlinirea exactă a îndatoririlor școlare și religioase. Iar ca motto și cuvânt de ordine pentru întreaga companie era – a fugi de tristețe și de melancolie.
      „Toate aceste lucruri veneau, scria el în „Amintiri”, să-mi câștige o anumită stimă, iar în 1832 eram considerat de către colegi drept căpitan al unei mici oștiri. Eram căutat din toate părțile pentru a da spectacole, a medita și a pregăti elevi la domiciliu. În acest fel, Providența mă ajuta să mă descurc singur cu îmbrăcămintea, obiectele de școală și celelalte, fără să mai recurg la cei de acasă. (... ) În zilele duminică și sărbătoare mergeam la Biserica Sf. Antonio, unde părinții iezuiți explicau de minune Catehismul, și cu așa exemple, încât și acum, la bătrânețe, multe dintre ele le mai țin minte.”
      „Peste săptămână se întruneau la casa unuia sau altuia dintre membri, vorbindu-se de toate, dar mai ales de religie. La aceste întruniri erau admiși să participe și cei nemembri, numai să fi vrut.”
      „Ne petreceam timpul în recreații sănătoase, cu conferințe și lecturi religioase, ne rugam și ne dădeam unul altuia îndrumări bune și ne semnalam reciproc defectele personale, pe care le observaserăm fie noi înșine, fie că auziserăm pe alții vorbind despre ele. Fără să o știm puneam în practică acel sublim sfat: „Fericit este cel ce are cine să îl certe” sau cum zicea Pythagoras: „Dacă nu ai un prieten care să-ți corecteze defectele, atunci plătește-ți un dușman să-ți facă acest serviciu”.
      În zilele libere, sub conducerea președintelui, ieșeau la plimbare pe dealurile înflorite din jur, de unde se vedea în depărtări Torino, și se întorceau acasă cu fragi, mure, flori sau ciuperci, după anotimp. În alte zile organizau o adevărată expediție asupra capitalei Torino, având drept muniție o felie de pâine, în fața căreia, dacă nu rezista capitala, apoi foamea stomacului lor robust nici atât. Oricum cei 15 km la dus și tot atâția la întors meritau să-i faci, căci la Torino aveai ce vedea, deși s-or fi gândit, poate nu o dată, pentru calea întoarsă, că n-ar fi avut multe împotrivă dacă luau calul de bronz din Piața San Carlo și cel de marmură de la Scara de onoare a Palatului Regal. I-ar prinde-n viu, devenind niște telegari focoși, înhămați, firește, la caleașca Asociației Veseliei, caleașcă, desigur tot minunată, ca și visul lor...
      Visuri și planuri de copii. Fără îndoială. Deși Dumnezeu le urmărește, poate, cu mai mult interes și le găsește mai nobile decât anumite planuri ale oamenilor mari...
      Alteori, când arșița era prea dogorâtoare sub cerul italian, se mulțumeau să iasă înspre seară la marginea orașului. Așezați la sfat pe podul de peste râu, priveau cu nesaț la toate minunățiile inventivului scamator și acrobat din Bechis. Ca și altădată, și acum, toată această sănătoasă și exuberantă veselie se încheia cu o rugăciune.
      În luna mai, consacrată în mod deosebit Preacuratei, atenția sa se îndrepta spre cei mai ștrengari și, cu mii de ingenioase și nevinovate stratageme, deseori reușea să-i facă să îngenuncheze pentru Spovadă în vreunul din Sanctuarele Preacuratei Fecioare Maria.
      Toate aceste îi serveau lui Ioan să-i arate, cu fapta, colegilor săi, că veselia, diligența, rugăciunea, bunătatea, spoveditul și cuminecatul des nu sunt decât răsfrângeri și irizări ale uneia și aceleași pietre prețioase: curăția sufletului.
      În vacanța de vară, introduse Asociația și printre vechii prieteni din Murialdo, care, an de an, știind când se întoarce din Chieri, îi ieșeau înainte la o mare depărtare și-l însoțeau cu alai până la casa părintească. În aceste luni de vară, aduna cete întregi în jurul său pentru Catehism, învățându-i pe copii să scrie, să citească și să fie veseli. Cursurile nu erau însă fără obligații: le cerea în schimb să se spovedească și să se cuminece o dată pe lună. În acest fel, când era în clasa a V-a, avea în vacanțe un adevărat Oratoriu festiv, cu vreo cincizeci de copii, despre care scrie: „Mă iubeau și mă ascultau ca și când aș fi fost tatăl lor.”

6) Scamator

      Această neobosită preocupare de a face binele, chiar și în clipele de joacă sau de odihnă, era însuși rostul întregii sale vieți.
      „În mijlocul studiilor ca și al celorlalte îndeletniciri am mai învățat diferite jocuri. Cărțile de joc taroschi, jocul cu bile (pallottole), cu pietricele (piastrelle) (... ), salturile, alergările erau toate distracții pe gustul meu, în care, dacă nu eram celebru, oricum nici mediocru nu eram. Multe le învățasem încă din Murialdo, altele la Chieri; dar dacă în pajiștile din Murialdo eram doar un mic învățăcel, în acel an devenisem un maestru încercat.
      Acestea trezeau multa uimire, fiindcă în acea epocă fără multe distracții, astfel de jocuri erau prea puțin cunoscute și păreau minunății de pe un alt tărâm.
      Ce să mai zic despre jocurile de prestigiu? Adeseori dădeam spectacole publice. Întrucât memoria mă servea de minune, știam pe de rost o bună parte din clasici, îndeosebi poeții Dante, Petrarca, Tasso, Parini, Monti, dar și alții, îmi erau așa de familiari, încât mă puteam servi de ei după plac, ca și de un lucru al meu. De aceea, îmi era așa de ușor să improvizez, pe nepregătite, orice argument. În aceste întruniri și spectacole cântam cu vocea sau din vreun instrument și compuneam versuri ce păreau capodopere, dar care nu erau aievea decât frânturi din diferiți autori, modificate și adaptate de mine la subiecte adecvate.
      Mirarea sporea când începeam partea de scamator. Să vezi ieșind dintr-un mic săculeț mai multe mingi la rând, toate mai mari decât recipientul, sau dintr-un mic buzunar să scoți ouă ca dintr-un cuibar erau lucruri ce uimeau.
      Când mă vedeau culegând mingi de pe nasurile spectatorilor, ghicind câți bani are unul sau altul în buzunar, când prefăceam în praf monede de metal cu o simplă atingere atunci începură să se îndoiască despre mine că aș fi putut face toate aceste lucruri fără intervenția vreunui aghiuță.”
      Fu prins în această părere până și propria lui gazdă, un anumit Toma Cumino. Dacă apostolul Toma nu crezuse nici Mântuitorului, pe care-l vedea, Toma al nostru credea și diavolului, pe care nu-l vedea. Și cum încă!
      O fi fost el bun creștin, și de glumă și mai bun, dar felul lui de-a fi, mai simplu decât un porumbel și mai curios decât o femeie, se preta foarte ușor păcălelilor și surprizelor. Ingeniozitatea lui Ioan era de-a dreptul zgândărită și provocată de acest fel de-a fi.
      Așa, de ziua sa onomastică, gazda pregătise cu mare grijă piesa de rezistență a banchetului, un pui în aspic. Când se aduse însă pe masă castronul în care gazda însăși așezase puiul fript și-l descoperiră, de sub capac sări un cocoșel care, de bucurie că se vedea eliberat și ca să arate cât era de puțin fript, începu cu un cucurigu din toți rărunchii, bătând și din aripi... Altă dată, după ce se pregătise o oală de spaghetti (un fel de budincă din macaroane spiralate, cu ouă, unt, brânză, friptură tocată, sos picant etc. ), când să le servească nu mai erau decât coji uscate de pâine. De mai multe ori, după ce el însuși umpluse sticla de vin, când își vărsa în pahar era apă de cea mai pură calitate chimică, și invers, voind să bea apă, se trezea că-și toarnă în pahar vin. Prăjiturile se metamorfozau în simple felii de pâine, monedele din pungă în nasturi sau bucăți de tinichea, pălăria în căciulă, iar nucile și alunele, în ghindă.
      Ce priveliște mai erau toate acestea pentru credulul Toma! Pentru Ioan, mutra acestuia îngălbenită de spaimă și nedumerire era o priveliște încă și mai deosebită. Cu gura întredeschisă privea peste ochelarii ce alunecau singuri spre vârful nasului, iar surâsul schimonosit părea că spune: „Dar asta ce naiba o mai fi?”
      Iar când și ochelarii îi dispăreau, iată că-i regăsea prin vreunul din buzunarele pe care cu o clipă înainte le cercetase și recercetase până le întorcea pe dos. Un obiect bine ascuns, de exemplu portofelul, apărea ca din pământ, în timp ce un altul, ce-l avea sub mână, devenea de negăsit. Într-o zi Ioan parie chiar că va face să vină pe masă o cheie al cărei ascunziș doar gazda îl știa... Aceasta fu descoperită pe fundul supierei, de îndată ce supa fu servită...
      La toate aceste glume, convingerea lui Toma despre natura acestor fenomene se stabilise definitiv:
      „Oamenii nu pot face aceste lucruri, iar Dumnezeu nu-și pierde vremea cu astfel de năzdrăvănii. Este deci diavolul cel ce le săvârșește!”
      Silogismul era atât de convingător pentru el, încât i se părea că ar fi tranșat definitiv chiar și una din acele solemne și interminabile discuții publice ale anumitor filozofi medievali...
      Socotea de datoria lui să se descotorosească neapărat de Ioan și totodată să-i pună în gardă pe cei în drept. De aceea se adresă unui preot, un anumit Don Bertinetti, spunându-i: „Cred că am la mine în casă un vrăjitor care lucrează cu dracul!”
      Și-i povesti un sac de întâmplări, văzute de el, dar mai ales nevăzute, dar pe care le bănuia, descriindu-le cu așa vioiciune de culori și convingere, încât repede îl convinse și pe Don Bertinetti. Dar fiindcă să te prinzi cu Diavolul de piept nu-i prea ușor și nici recomandabil, Don Bertinetti, la rândul său, declină onoarea acestei înfruntări și referi cazul unui respectabil canonic, Don Burzio, parohul Catedralei din Chieri și Inspectorul școlilor de acolo. Acesta îi trimise vorbă lui Ioan să vină imediat, deși clopotarul, însărcinat să-l cheme, cunoscându-l bine pe Ioan, îl asigură că un băiat mai bun și exemplar decât el n-ai găsi în tot Piemontul.
      Om de mare vază, foarte cult, evlavios și prudent, canonicul tocmai își recita Breviarul când intră Ioan, îi răspunse la salut cu demnitate, zâmbindu-i, și-i făcu semn să aștepte până își va termina rugăciunea. Când termină, îl invită să-l urmeze în birou și-l examină din Catehism. Ioan răspundea de minune, deși abia-și stăpânea râsul, bănuind unde avea să sfârșească tot acest interogatoriu. Îi cercetă toată ziulica, fiecare ocupație, și părea mulțumit de răspunsuri, dar nu și de cel ce-i răspundea: știa el doar ce știa... Devenind dintr-o dată grav, începu să-i spună:
      „Scumpul meu, eu sunt foarte mulțumit de cunoștințele tale și de purtarea ta de până acum la școală. Am zis: de până acum, fiindcă, vezi, hm... se povestesc acum atâtea pe socoteala ta. Mi s-a spus că știi gândurile altora, câți bani are omul în buzunar, că faci să se vadă ceea ce e alb negru, și negru ceea ce e alb, că descoperi lucruri de la distanță și altele! Unii sunt chiar convinși că te servești de vrăji și că e diavolul ce-l ce se amestecă aici. Spune-mi, unde ai învățat știința aceasta? Cine ți-a fost maestru? Vorbește-mi deschis și cu toată încrederea, căci te asigur că nu mă voi strădui decât pentru a-ți face bine.”
      E interesant cum se vor ține scai de Don Bosco acest soi de oameni. Mai târziu, alți doi, tot pentru a-i face numai bine, era cu putință vreun alt gând din partea lor?, vor încerca să-i asigure „nebunului” Don Bosco o internare rapidă și gratuită la balamuc...
      Ioan, fără să se tulbure îi răspunse:
      - Să vedem. Așteptă puțin și apoi continuă: Vă rog să-mi dați cinci minute de gândire, însă vă rog să-mi spuneți ora exactă.
      Canonicul își căută ceasul în buzunar, dar ia-l de unde nu-i!
      - Dacă nu aveți ceas, adăugă el, dați-mi o monedă de cinci soldi.
      După ce-și scotoci toate buzunarele în zadar, exclamă furios:
      - Ticălosule, ori ești servul diavolului, ori diavolul se servește de tine! Mi-ai furat ceasul și portmoneul, mișelule! Nu mai pot tăcea: te voi denunța. Mă mir cum mă mai stăpânesc să nu-ți dau o mamă de bătaie...
      Dar văzându-mă liniștit și zâmbitor, se mai calmă puțin, apoi reluă:
      - Mai bine să aranjăm lucrurile în mod amiabil. Explică-mi aceste mistere: cum se face că portmoneul și ceasul meu mi-au dispărut din buzunar, fără ca eu să-mi dau seama? Și unde sunt acum aceste obiecte?
      - Domnule Canonic, începui eu respectuos, vă explic totul în două cuvinte: totul e în funcție de îndemânare și rapiditate de mână, înțelegere prealabilă sau lucru dinainte pregătit...
      - Dar ce comedie de înțelegere prealabilă putea fi când e vorba de ceasul sau de punga mea!
      - Iată pe scurt ce a fost: când am ajuns la dumneavoastră, tocmai dădeați milostenie unui sărac și ați lăsat portmoneul pe îngenuncherul de colo; mergând dintr-o cameră în cealaltă, v-ați lăsat ceasul pe mescioara aceea, preocupat poate de prezența mea. Eu le-am ascuns pe amândouă și, în timp ce credeați că le aveți la dumneavoastră, ele se găseau sub acest abajur!
      - Acestea zicând, am ridicat lampa de unde apărură ambele obiecte, pe care el le credea dispărute „prin opera diavolului”!
      Râse, nu puțin, simpaticul canonic, mă făcu să-i dau o mostră-două de dexteritate și, când cunoscu modalitatea prin care lucrurile pot fi făcute să dispară și să apară, fu încântat și-mi oferi un mic cadou, încheind audiența prin cuvintele:
      - Mergi și spune-le tuturor că maestra admirației e ignoranța: Ignorantia est magistra admirationis!
      De altfel, și Don Bosco, ca toți sfinții, avea un fel de a fi ce părea bizar și de neînțeles pentru capetele obișnuite, tocmai fiindcă îi depășea și evolua la înălțimi inaccesibile mediocrității.

7) O întrecere cu... banchet

      A râvni binele și a împiedeca răul devenise pentru Bosco o adevărată obsesie. Când da peste grupuri de colegi sau de cunoscuți unde se vorbea și despre lucruri mai puțin potrivite, se strecura șiret și, pentru a-i distra, fel de fel de jocuri curioase (să se încovoaie îndărăt până ajung cu ceafa la pământ; stând cu călcâiele unite, să atingă pământul cu fruntea fără să îndoaie genunchii și fără sprijinul mâinilor; să pună degetul mic de la mâna dreaptă într-un punct al vestonului unde cu cel mic de la mâna stângă nu poți ajunge - pe cotul stâng - etc. ). În timp ce unii încercau, ceilalți se strâmbau de râs văzând căzăturile și tumbele celor fără experiență. Astfel distrați, nici nu se mai gândeau la rele, și conversația lua întorsătura dorită de Ioan.
      Aceste întruniri de după-masă prilejuiră, în una din zilele lui 1834, un eveniment ce puse în mișcare tot orășelul.
      Apăruse de câteva zile un acrobat și scamator care îi atrăgea cu năzdrăvăniile sale pe toți gură-cască. Între altele, parcursese orașul de la o barieră la alta în două minute și jumătate cu o viteză uluitoare.
      Lucrul în sine era desigur nevinovat, dar de ce își alesese tocmai ora când Bosco, cu brigada sa, obișnuia să meargă la lecțiile de Catehism? Or, natural, când e să alegi între o predică ce se face tot anul, oricât de vină, de plină de povestiri ar fi ea, și spectacolul oferit de un scamator doar în trecere prin Chieri, tineretul nu șovăia: alerga la spectacol.
      „Președintele” nostru era îndurerat. Încercând să-l înduplece pe scamator să-și aleagă o altă oră, acesta îi râse în nas și luă peste picior toată școlărimea din Chieri, trimițându-le vorbă că, dacă este și vreun tânăr printre ei, și nu sunt toți doar mormoloci de broaște, să vie să se măsoare cu el.
      Provocarea aceasta era nu numai o sfidare, ci o insultă ce-i rănise pe toți în cel mai legitim amor propriu. Se solidarizară și făcură din răzbunare o chestie de onoare și de grup. Rușinea trebuia spălată, dar cine l-ar fi putut înfrunta în afară de Bosco?
      - E nemaipomenită cutezanța de a-și bate joc de noi, la noi acasă! Primește Ioane! Rușinea aceasta trebuie spălată cu orice preț.
      La urma urmelor, nici Bosco nu dorea altceva: prezența acestui ins prea îi răsturnase programul de duminică după-masă. De aceea acceptă, căci, pe lângă onoarea colegilor ce trebuia salvată, voia să spulbere și înfumurarea unuia ce se credea de neîntrecut.
      Știrea apropiatei întâlniri trecu din gură în gură, trezind o vie curiozitate în tot orășelul, mai ales că tineretul în fierbere nu mai vorbea decât despre aceasta. Acrobatul, mai mult decât sigur pe sine, enumera de pe acum avantajele de tot felul (financiare, popularitate etc. ) pe care această biruință i le va aduce.
      Se procedă după toate regulile sportului: se fixă în prealabil exercițiul și terenul, se desemnară arbitrii și se stabili premiul pentru învingător.
      Se alese alergarea, iar drept teren, calea Torino.
      Vestea că „un elev înfruntă un alergător de profesie” se răspândi fulger. Pariul era de 20 de lire, sumă mărișoară și echivalentă cu pensiunea studențească pe o lună. Pentru Ioan, neavând banii, câțiva prieteni din Asociația Veseliei avansară suma. La data și ora fixată, jumătate orașul să asiste.
      Ioan își făcu semnul crucii, se rugă și luă loc la linia de start. Se pleca din capătul lui Viale Torino și trebuia ajuns la bariera din cealaltă parte a orașului. Dat semnalul, în primele clipe, atletul, plecat ca o săgeată, îl distanță binișor pe Ioan. Aceasta însă, stimulant de asistență și de ambiția de a învinge, după vreo trei sute de metri îl ajunse și-l lăsă atât de mult în urmă, încât, pe la jumătate cursa, acesta abandonă și se dădu bătut.
      - M-ai învins la fugă, dar la salt ești al meu. Pe cât pariem? Pe patruzeci de lire?
      - Fie, răspunse Ioan, care avea acum suma dorită.
      Veni rândul atletului să aleagă locul. El propuse să se sară peste albia pârâului, acolo unde este mai lată. Saltul era cu atât mai riscant și mai dificil, cu cât pe marginea cealaltă se găsea un mic parapet. Fără suficient avânt, riscul era de a face o baie pe cât de gratuită, pe atât de completă.
      Sări atletul mai întâi, descriind în aer o traiectorie de toată frumusețea și atinse pământul pe partea cealaltă, pe limba de mal pe care se sprijinea parapetul, tocmai la poalele acestuia. Cu vârful picioarele atinsese chiar poalele zidului: un centimetru mai încolo nu se putea merge. Toți se întrebau nedumeriți ce-ar fi putut face rivalul său pentru a sări și mai bine. Atletul, zâmbind sfidător, aștepta replica lui Ioan.
      Acesta nu se tulbură. Execută un salt perfect calculat, traiectoria sfârșindu-și-o cu mâinile pe muchia zidului, și, ca și când acesta ar fi fost capra de gimnastică, sări peste zid cu o mișcare îndrăzneață și neașteptată, fără să-l atingă și căzu drept în picioare dincolo de parapet. Victoria era completă și aplauzele nu mai conteneau.
      Atletul-scamator nu se dădu învins nici în urma acestui nou eșec și-i zise:
      - Totuși te voi birui; alege-ți orice joc de dexteritate vrei și vei vedea.
      - Aleg dansul baghetei magice și pariez pe 80 de lire, zise Ioan, trecând acum el la ofensivă.
      Luă un baston și-i puse în vârf o pălărie. Îi așeză apoi celălalt capăt în palma deschisă și, după ce făcu pălăria din vârf să se învârtească, săltă bastonul din mâna stângă în dreapta, cu pălăria ce continua să se învârtească, apoi îl făcu să sară pe rând pe unul din cele cinci degete, (echilibrul fiind menținut tot timpul, fără ajutorul celeilalte mâini), apoi în sus pe braț, pe cot, pe umăr, de aici pe barbă, pe buze, pe nas, pe frunte și de acolo făcu calea întoarsă ce aceleași etape, până ajunse din nou pe degetul mic și de aici în palmă, de unde pornise. Spectatorii, ce-și reținuseră respirația, izbucniră la mișcarea finală într-un strigăt de admirație deplin satisfăcută.
      - E rândul meu, zise celălalt, încrezut, l-ai ales rău, fiindcă e tocmai jocul meu preferat și în care mă simt mai tare. De data asta o vei înghiți!
      Și într-adevăr, abilitatea acestui scamator era extraordinară: pălărie și baston săltau ca vrăjite de la un punct la celălalt al corpului său și erau deja pe calea de întoarcere, când, în clipa trecerii de la nas la bărbie, bastonul se împiedică de vârful nasului cam lung și... adio! Trebui să se ajute cu mâna ca să împiedice căderea cuplajului.
      Pentru a treia oară, David îl biruise pe Goliath.
      Înfrânt chiar și pe terenul îndeletnicirilor sale profesionale și ușurat și de bani, acrobatul nu se mai stăpâni, riscă și restul de bani ce-i mai avea, nădăjduind să repare astfel ruina făcută pungii și renumelui său. Ar fi fost culmea să rămână umilit de un elev!
      - O sută de lire pentru cine va ajunge cu picioarele mai aproape de vârful ulmului de colo, și arătă spre un arbore de lângă șosea.
      - Fie, o sută de lire, răspunse Bosco, ce prinsese curaj în urma succeselor precedente.
      Acrobatul își scoase vestonul și vesta și, prinzându-se de trunchiul uriașului copac, îndată ajunse sus. Îndemânarea acestuia era prodigioasă. Îți făcea impresia că nici o veveriță n-ar fi reușit să se urce nici mai repede, nici mai sus de unde ajunsese el. Vârful ulmului se legănă amenințător și părea că se va rupe. Acrobatul coborî în mijlocul admirației și aclamațiilor.
      De data aceasta, susținătorii lui Ioan îl vedeau iremediabil pierdut.
      - Sărmane prietene, acum chiar că ai sfeclit-o, îi șopti un coleg.
      - O să vedem, îi replică el calm.
      Nu mai puțin rapid și cutezător, Bosco ajunse și el la acel punct extrem din vârful ulmului, deasupra căruia ar fi fost o nebunie să te mai urci. Dar cum spune un proverb italian, cunoscut de Ioan: „Con arte e con ingegno s'acquista mezzo regno; con ingegno e con l'arte, s'aquista l'altra parte” (Cu arta și cu iscusința câștigi jumătate de împărăție, cu iscusința și cu arta câștigi și cealaltă jumătate).
      Ajuns în vârf, spre spaima tuturor, îl văzură prinzându-se solid cu mâinile de ultima ramură ce-i putea susține greutatea, și apoi se văzu acel trup agil de adolescent ridicându-se în mâini, într-un echilibru desăvârșit, cu picioarele în sus. Vârful picioarelor lui păreau să depășească înălțimea ulmului.
      Mulțimea de jos, cutremurată pentru o clipă de îndrăzneala de negândit a mișcării, izbucni într-un „uraaa...” nesfârșit și, peste puțin timp, tânărul învingător revenea la pământ în vuietul unor aclamații delirante.
      „Cine-ar putea descrie, oare, zice Don Bosco în «Amintiri», aplauzele mulțimii, bucuria nebună a colegilor mei, furia acrobatului și mândria mea de tânăr ce ajunsesem să înving nu vreun coleg sau altul, ci un maestru temut în arta sa?”
      Din organizator de spectacole, fostul acrobat devenise el însuși un întreg spectacol în mâhnirea lui de om zdrobit: pierduse atât banii, cât și renumele, iar pe deasupra, conform învoielii, trebuia să plece și din Chieri, să nu mai deranjeze programele festive ale Asociației Veseliei.
      Suma pierdută se ridica la 240 de lire: întreținerea unui student pe 12 luni!
      Dar Bosco, băiat, avea inima lui Don Bosco om mare. Văzându-i nenorocirea și mâhnirea, îi propuse fostului său rival restituirea sumei, cu condiția să plătească un mic banchet membrilor asociației, la „Albergo del Muletto” (Hanul catârului).
      Propunerea fu primită de scamator cu entuziasm și cu un entuziasm și mai mare de cei 22 de susținători ai lui Ioan: galeria își făcuse și ea datoria pe deplin! Banchetul îl costă doar 25 de lire, așa încât i se restitui restul de 215 lire, pe care acesta îl primi cu recunoștință.
      Numele lui Bosco devenise un simbol al tineretului din Chieri, iar ținuta lui modestă, obiectul simpatiei generale.
      Mai ales clopotarul Domului, Domenico Pagliano, veche cunoștință și admirator înfocat al lui Ioan (el îi luase apărarea în fața canonicului Don Burzio, când cu acuza de „vrăjitorie”), era în culmea fericirii. De aceea, până ce trăi, nu mai prididea să povestească isprăvile acelor zile și să laude biruința lui Ioan, ca și când ar fi tras clopotele a mare sărbătoare.

8) Studiază clasicii

      În mijlocul atâtor preocupări disparate și distracții, s-ar părea că studiul nu putea fi decât neglijat. Dar aici e deosebirea dintre mediocri și sfinți: ultimii excelează și în lucrurile secundare, deși atenția le rămâne toată la îndatorirea principală.
      Pentru el, atenția în clasă era suficientă pentru însușirea perfectă a lecției.
      „Cu atât mai mult - scria el în «Amintiri» - cu cât pentru mine, în acea vreme, nu era nici o deosebire între a citi și a studia, și cu ușurință puteam reproduce conținutul unei cărți sau al unei cuvântări auzite. În plus, fiindcă mama mă obișnuise de mic să dorm puțin, puteam petrece două treimi din noapte citind și să-mi folosesc, în schimb, timpul de peste zi cu meditarea altora și dând ore particulare. Se găsea atunci la Chieri un librar evreu, căruia îi plăteam cinci centime pentru fiecare volum citit... Citeam câte un volum pe zi.”
      „În clasa a IV-a, am citit autori italieni.”
      „În clasa a V-a, am studiat clasicii latini, începând cu Cornelius Nepos, Cicero, Sallustius, Quintus Curtius, Titus Livius, C. Tacitus, Ovidius, Virgilius, Horatius și alții. Le citeam operele cu plăcere și le gustam ca și când le-aș fi înțeles pe deplin. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar așa, fiindcă, ajuns preot și trebuind să explic altora aceste celebrități clasice, am văzut că numai după mult studiu și după multă pregătire reușeam să le pătrund sensul și frumusețea.”
      „Dar îndatoririle școlare, repetițiile numeroase, cititul mult îmi răpeau o bună parte din zi, ba chiar din noapte. Nu o dată mi s-a întâmplat ca ora sculării să mă surprindă cu Decadele lui Tit Liviu în mână, a căror lectură o începusem cu o seară înainte.”
      „Dar acest regim îmi ruină în așa măsură sănătatea, încât, pentru mai mulți ani apoi, am fost cu un picior în groapă. De aceea voi da întotdeauna sfatul să faci numai ce omenește e posibil, nu mai mult. Noaptea e făcută pentru odihnă și, în afară de un caz de necesitate, după cină nici n-ar mai trebui să ne ocupăm de lucruri științifice. Cine-i robust va rezista câtva timp, dar totdeauna un astfel de program are urmări nedorite pentru sănătate.”

9) Când un sfânt ți-e prieten

      Pentru a-l îndrăgosti de culmi, Dumnezeu făcu să-i răsară sus pe creste o floare a reginei - floarea unei delicate prietenii. Luigi Comollo va fi singura prietenie omenească, de care acesta, prieten a mii și mii, se va lăsa vrăjit.
      Cum s-a ivit această prietenie?
      La o pensiune studențească se vorbea într-o zi despre virtuțile unuia sau altuia dintre școlarii exemplari.
      - La Chieri se găsește și un sfânt, e nepotul parohului din Cinzano, afirmă la un moment dat gazda, un creștin autentic.
      La această afirmație solemnă, Bosco zâmbi, convins că sfinți nu întâlnești la tot pasul, iar un sfânt chiar așa de tânăr, orice s-ar spune, părea neverosimil.
      - Cu toate acestea așa e, continuă Marchisio, gazda casei. De altfel, cam are cui semăna, căci și unchiul său, parohul, calcă tot a sfânt.
      Știindu-l pe Marchisio om ponderat în vorbe și bun creștin, Ioan era nespus de curios și ardea de dor să-l cunoască personal pe Comollo. O întâmplare dramatică îi aduse față în față.
      Era în primele zile de școală, Bosco fiind în clasa a V-a, iar Comollo în a IV-a, iar la unele materii clasele lor aveau lecții comune. Oricine știe în ce fel își petrec timpul unii elevi până la intrarea profesorilor în clasă. Și la Chieri se întâmpla ca în orice altă parte: glume, jocuri, certuri, îmbrânceli, strigăte, sărituri și alergări peste bănci și câte altele ce se contopeau într-un vacarm general. Într-o astfel de dimineață deosebit de zgomotoasă, unul din elevii cei mai răi, constatând că unul din colegi, un băiat de vreo 15 ani plăpând și sfios ca o copilă, rămânea impasibil la locul său, repetându-și lecțiile, voi să-l atragă în dezordinea și gălăgia generală.
      - Mai lasă-le naibii de cărți! Hai și tu cu noi!
      - Mulțumesc de invitație, dar la joacă n-am îndemânare și m-aș face numai de râs.
      - Cu atât mai bine, vom avea de ce râde! Haide! și-l zgudui încercând să-l urnească din bancă.
      - Ți-am spus că nu vin!
      - Atunci, te-oi sili eu să vii!
      - Fă cum crezi, dar nu pot și nu vreau să mă amestec cu voi!
      Nici nu sfârșise bine vorba, și o palmă i se lipi pe obraz, răsunând. Cel jignit se făcu palid, apoi se înroși tot și, deși era mai mare decât cel ce-l lovise, stăpânindu-și emoția, în mijlocul unei tăceri generale, îi zise:
      - Ei, acum ești mulțumit? Da? Atunci lasă-mă în pace, din parte-mi, te-am iertat!
      Acest act de stăpânire de sine îl mișcă până în adânc pe focosul Bosco, care întrebă imediat cine e noul venit.
      - E Luigi Comollo, nepotul parohului din Cinzano.
      - El e? mă bucur, zise el mulțumit că 1-a descoperit, fără să-l caute, pe tânărul atât de mult lăudat în pensiunea lui Marchisio.
      Din acea zi, o prietenie profundă îi va uni pe cei doi tineri și deveniră de nedespărțit. Toate îi apropiau: evlavia, dragostea de carte, iubirea față de Preasfânta Fecioară, râvna de a face bine colegilor, spiritul lor de jertfă, ba chiar și natura lor diametral opusă. Căci temperamental, Comollo și Bosco nu se asemănau deloc. Primul era calm, recules, iubitor de singurătate. Avea o structură mai curând firavă și era timid la culme; Bosco era numai mișcare și viață, dăruit cu o putere fizică puțin obișnuită și nu dorea decât prilejul de a o putea folosi; setos de acțiune, pândea orice prilej spre a-și ajuta colegii. Într-un cuvânt: un temperament sangvin tipic, pe când celălalt era un flegmatic. Or, poate tocmai aceasta a făcut să nu fie nicicând o prietenie mai bine închegată decât aceasta; și prea puține au dat vreodată roade egale.
      „Cine a câștigat mai mult? se întreabă unul din biografi, Auffray. Ioan spune că dânsul - și trebuie să-l credem. Cert este că influența lui Comollo asupra sa a fost profundă. Văzându-și prietenul totdeauna blând și liniștit, natura lui impetuoasă și violentă se liniști, devenind calmă și perfect stăpânită.”
      „Ne-am deschis deplin sufletul unul altuia - mărturisește mai târziu Don Bosco - și aveam nevoie unul de celălalt. Eu de ajutor spiritual, el de forța mea fizică..., fiindcă eram temut de toți colegii, chiar mai mari ca vârstă și statură, pentru curajul și puterea mea.”
      „Într-o zi, câțiva începură să-și bată joc și să-l lovească pe Comollo și pe un altul, Antonio Candello, model și acela de blândețe (... ).
      - Vai de cine mai îndrăznește să se mai atingă de ei, strigai eu cu ton ridicat.
      În acea clipă, un număr respectabil dintre cei mai bine legați și obraznici luară poziție de apărare solidară și de amenințare contra mea, în timp ce două palme răsunară pe obrajii lui Comollo.
      În acel moment - uitând de mine și trezind în mine nu mintea, ci forța brută - neavând la îndemână vreo bâtă sau vreun scaun, apucai pe la spate pe unul dintre agresori și mă folosii de el ca de o măciucă pentru a-i lovi pe ceilalți. Patru căzură mototol la pământ, iar ceilalți își luară tălpășița, țipând și implorându-mi iertarea.
      Și culmea, tocmai atunci mai trebui să Între  și profesorul, care, văzând mâini și picioare agitându-se prin aer în mijlocul unui zgomot de iad, începu să țipe împărțind pe nimerite și cu nemiluita palme în dreapta și în stânga.
      Furtuna furtunilor era să se abată asupra mea; dar după ce i se povesti pricina acelei încăierări, ceru să-i repet în fața lui acel tur de forță. Făcu nespus haz profesorul, râseră și elevii, minunându-se cu toții, și se uită și de pedeapsa ce mi s-ar fi cuvenit.
      Comollo însă mă luă din scurt, îndată ce am reușit să vorbim între patru ochi:
      - Dragul meu, puterea ta mă înspăimântă; dar crede-mă, Dumnezeu nu ți-a dat forța ca tu să-ți masacrezi colegii. El vrea să ne iubim, să iertăm și să facem bine celor ce ne fac rău!”
      Ioan va înțelege acest program, îl va face ținta eforturilor sale, așa încât, în tot decursul seminarului, nu va mai fi seminarist atât de pașnic și senin ca Bosco.
      Această ieșire este însă revelatoare: ea ne arată ce eforturi considerabile a trebuit să facă, pentru a-și înfrâna o natură așa de iute, bogată și clocotitoare, pentru ca, devenit preot, să fie judecat de toți drept omul cel mai blând din lume. Și mai sunt și din cei ce susțin că sfințenia ar fi o morală osificată! Să fii plin de seva vieții și să-ți strunești, armonizând în eroism și într-o supremă tensiune, forțele antagoniste ale unui temperament de o exuberantă bogăție, de când aceasta se numește osificare?
      „Nici n-a fost numai blândețea, comentează Auffray, singura virtute pe care Ioan și-o dobândi din intimitatea cu acest tânăr admirabil; prietenia lui Comollo a fost, am putea spune, după educația mamei Margareta și prețioasele lecții ale lui Don Calosso, marea putere formativă a inimii lui Ioan. O mamă, un venerabil preot, un prieten! Fericiți sunt cei ce întâlnesc aceste trei forțe afective spre a-i forma în bine încă din dimineața vieții lor!”

10) Iubirea nu alege

      Frecventând Domul, se împrietenise nu numai cu clopotarul ci și cu crâsnicul șef, un anumit Carlo Palozzolo, om de sinceră pietate, care de trei ori făcuse pe jos pelerinajul până la Roma, vreo 700 km, să viziteze Bazilicele și Catacombele. Avea spre 35 de ani și, deși mediocru ca inteligență, fără mijloace materiale, și în ciuda multiplelor sale ocupații, dorea cu orice preț să ajungă preot. Îl rugă pe Bosco să-l ajute, ceea ce acesta acceptă bucuros. Îi dădea lecții zi de zi, așa încât, în doi ani, acesta își termină liceul în particular (fără frecvență) și reuși să Între , deodată cu fostul său meditator, în seminar. Munca n-a fost zadarnică, nu numai pentru că Palozzolo deveni un preot model, un bun confesor și un excelent paroh la Sfântului Pancrațiu din Pianezza, ci și fiindcă a fost primul început al unei mari opere de mai târziu: Opera Mariei Ajutătoare pentru chemările întârziate.
      În școală avea aceeași râvnă de a face bine oricând și oricui, fără deosebire. Avea vreo patru sau cinci colegi evrei, ce erau puși într-o grea dilemă săptămână de săptămână: ori își făceau lecțiile sâmbăta, și atunci călcau Legea repausului rabinic, ori nu, și atunci erau dojeniți de profesori și batjocoriți de colegi. Ioan se oferi să le facă el lucrările de sâmbătă, ceea ce îi scutea să lucreze împotriva conștiinței și, totodată, de criticile celorlalți. Aceasta o făcea fiindcă adevărata iubire creștină e sinceră și fără gânduri ascunse, și tocmai aceasta aduse o mare mângâiere sufletului său de apostol.
      „Când eram în cafenea, la Pianta, am cunoscut un tânăr evreu pe nume Iona. Era de vreo 18 ani, foarte frumos ca înfățișare, cânta minunat și era un excelent jucător de biliard. Ne cunoscusem la librăria lui Elias și, abia venit, întreba de mine. Clipele libere și le petrecea în camera mea: cântam cu vocea și la pian sau citeam, iar el asculta bucuros nenumăratele povestiri ce i le îndrugam.”
      Într-o zi a avut o ceartă, cu posibile consecințe funeste. Alergă la mine după sfat.
      - Dacă ai fi creștin, dragă Iona, te-aș duce să te mărturisești, dar...
      - Bine, dar și noi ne putem mărturisi!
      - E adevărat, dar confesorul vostru nu e legat să păstreze secretul, nu are nici puterea să ierte păcatele și nu vă poate administra nici un Sacrament.
      - Dacă zici tu, eu sunt gata să merg și la un preot creștin!
      - Te-aș putea duce eu, dar e nevoie de multă pregătire înainte.
      - Ce pregătire?
      - Vezi tu, dragă Iona, Mărturisirea iartă numai păcatele făcute după Botez; de aceea, înainte de a primi orice Taină, tu trebuie să primești Botezul.
      - Și ce-ar trebui să fac pentru a-l primi?
      - Să înveți Catehismul și să crezi în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
      - Și ce avantaje aș avea prin Botez?
      - Botezul îți șterge păcatul strămoșesc și păcatele personale, îți deschide calea pentru primirea celorlalte Taine, te face fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al Cerului. Te mântuiești!
      - Dar noi evreii, noi nu ne putem mântui?
      - Nu, dragul meu, evreii, după venirea lui Isus Cristos, nu se mai pot mântui fără a crede în El.
      - Dar dacă mama ar afla că vreau să mă botez ar fi vai și amar de mine!
      - Nu te teme; Dumnezeu e stăpânul inimilor; dacă El te cheamă să te faci creștin, va face fie ca mama ta să se împace cu gândul, fie că te va ajuta să reziști...”
      Din ziua aceea, Iona îndrăgi religia noastră. Mergea la cafenea și, după o partidă de biliard, își căuta prietenul pentru a vorbi despre religie.
      Iată însă că, într-o zi, mamă-sa găsi, între salteaua lui și somieră, un Catehism. Părea sfârșitul lumii. Interveni pe la rudenii, la rabini, iar acasă îi făcu viața imposibilă, încât îl sili să plece din familie.
      Fire dârză și cu judecată rece, el rămase consecvent sieși: „Mă botez neapărat - se destăinui el prietenului său. Am cumpănit totul și-mi dau seama că, atunci când voi muri, nici rabinul, nici mama și nici alții nu mă vor însoți ca să răspundă, în locul meu, lui Dumnezeu. Botezându-mă, nu numai că nu trădez religia Părinților, ci simt, dimpotrivă, că doar o completez. De acum Cristos e totul pentru mine!”
      Deși trăia în lipsuri, primi în sfârșit Botezul, cu mare solemnitate, spre edificarea întregului orășel, atrăgând prin exemplul său și pe alți coreligionari la Creștinism. Deveni un creștin exemplar și până trăi, prin 1880, nu încetă să-și viziteze prietenul ce-i făcuse cel mai mare bine în viață.

*
*     *

      Din cele povestite până aici e limpede că ascendentul asupra tineretului din Chieri, de care se bucura Ioan, era cel al unui adevărat lider. Iar latura cea mai interesantă a acestei înrâuriri morale era iscusința cu care știa găsi și râvna cu care știa folosi mijloacele cele mai ingenioase și eficiente, spre a face bine tineretului.
      O faptă din acele timpuri nu poate să nu impresioneze atenția unui observator obiectiv: dintre cei 25 de colegi pe care îi avea Bosco în clasa a V-a, 21 se făcură preoți, alți trei medici, - ceea ce era tot o consacrare a vieții în slujba aproapelui - și abia unul singur se făcu comerciant. Prezența lui Bosco printre ei să nu fi contribuit, oare, cu nimic la menținerea focului sacru al chemării?
      De altfel, să fie, oare, ceva mai de preț și mai frumos pe lume decât chemarea la sfințenia preoției și adevărata trăire a ei; ceva mai sublim decât a dispărea, tu, ca om, și a te identifica cu Cristos, pentru ca El să fie totul în tine?

11) „Și dacă spre nefericirea ta...”

      Dar cel ce ajutase pe alții în chemare ajunsese el însuși la o răspântie hotărâtoare. Se simțea strivit de sublimitatea preoției, iar, pe de altă parte, simțământul propriei nevrednicii îl făcea să se îngrozească de prea grelele obligații ce și-ar asuma ca preot în pastorație. Această criză interioară ce-i sfâșia sufletul era dublată de o alta, externă și pur materială, ce-l îndruma spre călugărie, căci bani pentru a-și plăti seminarul nu avea de unde să mai nădăjduiască, pe când, intrând în mănăstire, scăpa atât de obligațiile pastorale ale preoției, cât și de nevoia de a găsi fondurile necesare pentru întreținere, pe timpul studiilor din seminar, deci latura financiară a chemării.
      „Visul din copilărie îmi era mereu întipărit în minte - scrie el în «Amintiri» - și se reînnoise, în repetate rânduri, cu noi și noi amănunte. Dacă m-aș fi luat după ele, ar fi trebuit să aleg preoția spre care mă simțeam înclinat; dar nu voiam să cred în vise. (... ) Oh, de-aș fi avut atunci un îndrumător care să se îngrijească de chemarea mea, el ar fi fost cea mai mare comoară; dar această comoară îmi lipsea. Aveam un duhovnic ce voia să facă din mine un bun creștin, dar în chemarea mea nu voia să se amestece.”
      „Am stat în cumpănă cu mine însumi și, după ce am citit câteva cărți despre alegerea profesiunii, m-am decis să intru la franciscani.”
      „De rămân preot în lume - îmi ziceam - chemarea mea e expusă să naufragieze. Voi îmbrățișa deci starea ecleziastică, renunțând la lume și intrând în mănăstire unde mă voi putea dedica studiului și meditației. Acolo, în singurătate, îmi voi putea combate pasiunile, mai ales mândria ce avea rădăcini adânci în inima mea.”
      „Am cerut franciscanilor din Mănăstirea Păcii, din Chieri, să mă accepte, am făcut și examinarea prealabilă admiterii și toate erau pregătite pentru intrarea mea.”
      Dar nu acestea erau planurile Providenței. Avu un alt vis în care un franciscan îi spuse dojenitor: „Tu cauți pacea, dar în Mănăstirea Păcii nu o vei găsi... Alt loc și alt seceriș îți pregătește ție Dumnezeu!”
      „Am expus totul la proxima Mărturisire, dar confesorul nu voia să audă nici de vise, nici de călugărie: aici fiecare să-și urmeze înclinările și nu sfaturile altora, spunea el.”
      Ceruse și sfatul lui Don Cinzano, parohul său din Castelnuovo, care interveni pe lângă mama Margareta spunându-i să-l îndemne să se facă preot, nu călugăr: „Nu mai ești tânără - îi spuse - și cine te va îngriji peste câțiva ani, dacă nu Ioan, devenit preot? Este interesul Dumitale să-l faci să renunțe la gândul călugăriei; și este mai ales interesul său personal: ar fi păcat ca un tânăr cu calități atât de rare să se îngroape într-o mănăstire. De altfel, va reuși splendid ca preot.”
      În ziua următoare, mama Margareta era la Chieri.
      - M-a căutat, ieri, Don Cinzano. Pe cât spune el, s-ar părea că ai avea de gând să te faci franciscan.
      - Da, mamă, și sper că dumneata nu ai nimic împotrivă.
      - Oh, nu! Dumnezeu să mă păzească! Tot ce-ți cer e să chibzuiești bine pasul ce-l faci! Urmează-ți chemarea, oricare ar fi ea. Primul și singurul lucru ce-l aștept de la tine e mântuirea sufletului tău. Parohul ar vrea să te abat de la această hotărâre, în vederea ajutorului ce mi l-ai putea da mai târziu. Dar eu îți spun: în astfel de lucruri eu nu mă amestec și nici nu vreau să mă amestec câtuși de puțin, fiindcă Dumnezeu e înainte de toate! Cu mine nu-ți bate capul; de la tine nu aștept nimic și nici nu-ți voi cere niciodată nimic. Ba dimpotrivă, ține minte că eu săracă m-am născut, săracă am trăit, și săracă vreau să mor. Mai mult, ți-o spun răspicat, dacă te-ai hotărî totuși să te faci preot de mir ȘI SPRE NEFERICIREA TA AI AJUNGE BOGAT, nu uita că n-o să-ți mai trec în veci pragul casei. S-o știi, odată pentru totdeauna!
      „Sunt mame - scrie Rene Bazin - cu suflet de preot; ea era una dintre acestea!” (Auffray).
      La șaptezeci de ani, Don Bosco își mai aducea aminte de această mamă fără seamăn: îi revedea înfățișarea poruncitoare și-i mai răsuna în urechi timbrul acela hotărât, convins, pătrunzător, al glasului ei, și nu-i putea repeta cuvintele decât mișcat până la lacrimi.
      Ce sublimă înțelegere a preoției din partea acestei mame, ce, în clipa pășirii pragului sanctuarului, sapă, în sufletul fiului ei, drept singurul motiv și unicul program al ministerului preoțesc, gândul consacrării numai lui Dumnezeu și necesitatea dăruirii totale și exclusive în serviciul Lui!

12) La răspântie

      Mama își spusese cuvântul.
      Ioan își deschise, cum era firesc, sufletul și prietenului său scump, Comollo, și-i înșiră îndoielile ce-l frământau. De comun acord începură o novenă, iar Luigi Comollo îi scrise unchiului său, un excelent preot, expunându-i dubiile și frământările lui Bosco.
      În ultima zi a novenei, se împărtășiră și ascultară două Sfinte Liturghii cu acest gând. Când se întoarseră acasă, găsiră răspunsul lui Don Comollo, conceput astfel:
      „Chibzuind toate lucrurile expuse, eu l-aș sfătui pe prietenul tău să părăsească orice gând de a intra în mănăstire. Să Între  deocamdată în seminar și în timpul studiilor va avea tot răgazul dorit pentru a putea cunoaște mai bine ce așteaptă Dumnezeu de la el. Să nu aibă nici o teamă că și-ar pierde chemarea, căci, cu reculegere și cu fidelitate la deprinderile de pietate, va trece cu bine peste toate încercările.”
      Totuși, în fața greutăților financiare de neînvins și convins că în mănăstire va avea o mai mică răspundere, în ciuda acestui sfat, plecă la Castelnuovo pentru un rămas bun de la Don Cinzano. Fostul său maestru fierar, Evasio Savio, îl întâlni în cale.
      - Ce vânt te aduce pe la noi, Giovannino?
      - Am venit să-i cer parohului un certificat de moralitate și bună purtare: mă fac franciscan!
      - Cum?!?... Tu?... De ce?
      - Nu mai am mijloace să-mi continui studiile. Mama e prea săracă. Or, intrând în mănăstire, toate se aranjează.
      - Dar tu ai prânzit astăzi?
      - Nu.
      - Haide atunci până la mine. Vei lua mai întâi o gustare, iar după-masă voi vorbi eu cu părintele. Cine știe de nu te-om putea ajuta cumva?
      Ioan primi bucuros invitația acestui vrednic creștin, de la care, între două înghițituri, primi acest sfat înțelept:
      - Tare mi-e teamă că te pripești. De-aș fi eu în locul tău, m-aș sfătui înainte de toate cu Don Cafasso. Nu-i el bătrân, dar e așa de sfânt.
      Don Cafasso era tot din Castelnuovo și era abia cu patru ani mai în vârstă decât Bosco. Deși fusese hirotonit preot abia de curând, avea o bine meritată faimă de sfânt. Se găsea și el pe atunci în Torino, desăvârșindu-și studiile sacre la colegiul Sfântul Francisc de Assisi și catehizând bolnavii din spitale, deținuții din temnițe și din Institutul Corector.
      În prima zi liberă, Bosco alergă la Torino, unde-și expuse cazul.
      Ce clipă solemnă! O întreagă existență - și ce existență! - depindea de decizia ce-o va pronunța un tânăr preot de abia 25 de ani. Dar el o rosti fără urmă de ezitare, calm și hotărât, ca și când ar fi citit tot viitorul interlocutorului său:
      - Îți vei continua studiile, vei intra în seminar și fii apoi gata să urmezi semnele Cerului.
      Figura atât de scumpă a lui Don Cafasso o vom întâlni mereu; îl vom vedea intervenind la toate răspântiile decisive, totdeauna pentru a-i lămuri lui Bosco voința lui Dumnezeu și a-i aduce o nouă binecuvântare a Cerului.
      Dar el n-a fost poate niciodată atât de inspirat, atât de providențial în sfaturi, ca în dimineața de mai 1834, când sfatul său a fost macazul de care s-a servit Providența să îndrume viața acestui tânăr, a cărui glorie curată o va depăși într-o zi pe aceea a minunatului său sfetnic, pe calea măreței misiuni pentru care fusese predestinat.
      Ce înseamnă un adevărat duhovnic în viața unui suflet! în istoria unei chemări! E o forță și o lumină divină de neînlocuit!
      Ioan ținuse seamă întrucâtva și de sfaturile lui Don Comollo, și de cele ale lui Don Cinzano, de vorbele prietenilor și de vise. Dar îndrumarea decisivă a dat-o Don Cafasso, al cărui cuvânt a însemnat sentința definitivă și inapelabilă.
      Bosco simțea că prin el îi vorbește Dumnezeu, căci o liniște adâncă și de netulburat i se coborî în suflet și începu să se pregătească pentru intrarea la seminar.
      De acum avea certitudinea deplină că Cel ce-i vorbise prin preotul său, arătându-i drumul cel bun, îl va ajuta să ajungă și la ținta mult dorită.

Capitolul VI. Seminarist

l) „Nu haina onorează preoția”; 2) „Floarea Reginei”; 3) Mistuit de o mare pasiune; 4) Recreații dorite de toți; 5) „Clericul cu păr buclat”; 6) Visul se repetă; 7) „Bosco, eu sunt mântuit!”; 8) Mâna Mamei; 9) Cuvinte cu trecere la cer; 10) În vacanță; 11) Când un sfânt improvizează; 12) Mai câștigă un an; 13) Două întâlniri providențiale; 14) Cea mai frumoasă zi din viață; 15) Suflet de mamă.

1) „Nu haina onorează preoția”

      Gândul care, o vreme, îl obsedase - de a intra în mănăstire - și sfatul contrar al lui Don Cafasso avuseseră loc în clasa de retorică, pe atunci penultima clasă de liceu.
      Cu un an și jumătate mai târziu primi reverenda de seminarist chiar din mâinile parohului său în cadrul unei funcțiuni solemne săvârșite înainte de Sfânta Liturghie Mare, în aceeași biserică din Castelnuovo unde, cu 20 de ani înainte, fusese botezat.
      Era duminică, 25 octombrie 1835, zi când în localitate se celebra și se sărbătorea Sfântul Arhanghel Rafael. În Apusul catolic, îmbrăcarea hainei sacre are ceva din solemnitatea înveșmântării medievale a cavalerilor.
      „Când mi se porunci, scrie el, să-mi lepăd hainele de mirean prin cuvintele: «Domnul te dezbracă de omul cel vechi și de faptele sale», mi-am zis: «Vai, câte lucruri vechi nu am de lepădat, o, Dumnezeul meu! Nimicește Tu în mine toate obișnuințele rele!»”.
      „Când mi s-a întins haina sacră spunându-mi-se: «Înveșmânteze-te pe tine Domnul întru omul cel nou, zidit după Dumnezeu, în dreptatea și sfințenia adevărului», mă înfiorai tot și adăugai în sinea mea: «Da, Dumnezeul meu, fă ca din această clipă să îmbrac un om nou, să încep o viață nouă, cu totul conformă voinței Tale divine, iar dreptatea și sfințenia să-mi fie singurul obiect al gândurilor, vorbelor și faptelor mele. Așa să fie! Fii Tu mântuirea mea, o, Marie!»”
      Cum se adună albinele când descoperă mierea, așa veniră roi tinerii din împrejurimi la această înveșmântare. Dar la sfârșitul slujbei, când îl văzură în noua sa haină, un simțământ de sfioasă și sacră teamă îi cuprinse făcând ochii mari. Însă, în curând, zâmbetul lui senin, mereu același, le dovedi că se pot apropia de el ca și mai înainte, cu prietenia și încrederea din totdeauna.
      Ziua aceasta ar fi fost însă prea senină și prea nepământească, dacă ar fi rămas fără surprize. Tocmai de aceea, o neașteptată și revelatoare lecție îl va întâmpina chiar în pragul noului fel de viață.
      Cu cea mai bună intenție și cu gândul de a-i face o bucurie de ziua înveșmântării, parohul îl duse cu sine la praznicul Sfântul Rafael la Bordella, cartier al Castenuovului. La început refuză și nu cedă decât la insistențele parohului, căci presimțea că se va simți stingherit: „făcând figura unei paiațe nou îmbrăcate, ce se prezintă pentru a fi văzut”, cum singur se exprimă. „După câteva săptămâni, de aspră și serioasă pregătire pentru această zi atât de mult dorită, să mă găsesc în mijlocul unei lumi amestecate, de toate condițiile sociale și sexele, strânși pentru veselie, flecăreală, mâncare și băutură, lume ce nu urmărea decât să danseze, să-și petreacă și să chefuiască, mă întrebam: Ce poate căuta pe aici unul care în dimineața aceleiași zile îmbrăcase haina sfințeniei, pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu?”
      Când se întoarseră acasă era noaptea târziu. El pășea tăcut și cu o mâhnire de moarte în suflet. Parohul intrigat se interesă cum și de ce, în această zi de publică veselie, el era așa de posomorât și îngândurat?
      El răspunse deschis că: „Funcțiunea sacră de dimineața era în total dezacord cu ceea ce se petrecuse în seara aceasta. Mai mult, adăugai, când văzui pe unii dintre cei la care mă așteptam mai puțin aproape chercheliți de vin și făcând pe bufonii în mijlocul comesenilor, m-a cuprins o scârbă și mi s-a făcut silă și de chemarea mea. De-aș ști că aș ajunge vreodată un preot alde ăștia, aș arunca fără zăbavă și pentru totdeauna haina aceasta și aș rămâne simplu mirean, însă bun creștin; sau, retrăgându-mă cu totul din lume, m-aș face trapist sau certozin.” [18].
      Atunci se hotărî să nu mai participe niciodată la astfel de praznice. El, care va fi crainicul bucuriei pentru generațiile și tineretul unei lumi întregi, simțea, cu o evidență ce devenise chin, cât de amarnic se înșeală lumea când caută veselia și fericirea în chefuri sau petreceri.
      Adevărata bucurie e doar cea adăpostită de virtute în străfundurile inimii. De aceea, sfinții și toți oamenii mari simt imperios nevoia reculegerii și a trăirii interioare. Când cântecul bucuriei, pe care numai o viață curată ți-l dă, a încetat din inimă, toate cântările și melodiile lumii nu-l vor putea suplini. Îți vor zgâlțâi cel mult simțurile ostenite, pentru ca, în clipa următoare, să te trezești și mai gol sufletește și mai amărât.
      Adevărata bucurie este conștiința trăirii unei armonii, a unei plenitudini de armonii. Iar prima armonizare de realizat e cea dintre activitatea noastră și destinul nostru de pelerini ai Paradisului, armonizare ce se face în adâncurile sufletului, acolo unde simțurile nu știu pătrunde. Ceea ce dau simțurile este șubred și supus putrezirii ca și ele, etern fiind numai ceea ce este spirit sau, cel puțin, pe deplin spiritualizat. Prima armonizare de înfăptuit trebuie să fie cea dintre spiritul nostru și Spiritul Infinit însuși. Or, dacă în adâncurile ființei și sufletului nostru contactul cu Dumnezeu e desfigurat și nimicit de păcat, veselia simțurilor e doar o efemeră și lugubră parodie, asemenea cu veselia unei maimuțe ce-ar face haz și ar dansa pe sicriul propriului stăpân, a sărmanului suflet. Iar anumiți „studenți teologi”, pentru a nu spune mai mult, găsesc ceva normal să ia parte la petreceri, ba să le și organizeze! O, Doamne, Răstignitule de pe Calvar, cu aceștia ce vei face?
      În zilele următoare așternu pe hârtie un program de viață îndelung cumpănit:
      „În anii trecuți, ticălos n-am fost, dar eram împrăștiat, vanitos, preocupat de jocuri, spectacole, sărituri, distracții și alte lucruri asemănătoare, ce înveseleau pentru o clipă, dar lăsau inima nemulțumită.”
      Se hotărî să evite jocurile, violina, vânătoarea, teatrele și banchetele și să păzească reculegerea, cumpătul în toate, lecturile bune și atmosfera de delicată curăție care să-i asigure păstrarea și pe mai departe a virtuții frumoase. Iar pentru a-și menține vie râvna de apostolat: „voi povesti zilnic exemple edificatoare colegilor, prietenilor, rudeniilor și, de nu voi avea pe altcineva, cel puțin mamei”.
      Odată formulate, reciti hotărârile luate în fața unei icoane a Preacuratei și promise în mod solemn, oricât ar costa, să le păzească întreaga viață.
      Cinci zile mai târziu își luă adio de la Mama, pentru a intra în seminar la Chieri. Cu o seară înainte, după ce numeroșii prieteni și cunoscuți, veniți să-și ia rămas bun, plecaseră, mama își luă fiul la o parte și-i spuse, ochi în ochii lui:
      „Ai îmbrăcat haina sacră, dragul meu Giovannino. Tu ghicești bucuria și mângâierea pe care mi-a adus-o inimii acest fapt. Dar adu-ți aminte că nu haina onorează preoția, ci practica virtuții. Dacă, din nefericire, ai ajunge să șovăi cumva în chemarea ta, te conjur să nu dezonorezi această haină. Las-o imediat, căci eu prefer să am drept fiu un biet plugar decât un preot neglijent în îndatoririle sale. Când ai venit pe lume, te-am consfințit Preacuratei Fecioare Maria; când ți-ai început studiile, ți-am recomandat aproape exclusiv devoțiunea față de Imaculata. Acum te conjur fierbinte să fii cu totul al Ei. Iubește-i pe cei ce O iubesc și, de vei ajunge într-o zi preot, răspândește fără încetare devoțiunea față de Preabuna Mamă...”
      De emoție, glasul i se opri în gâtlej. Dar și fiul său lăcrima.
      „Mamă, îi răspunse după o lungă pauză, înainte de a porni pe această cale, lasă-mă să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Sfaturile pe care mi le-ai dat, întipărite în inima mea pentru totdeauna, vor fi pentru mine o adevărată comoară.”

*
*     *

      În zorii zilei următoare plecă spre Chieri, unde porțile Seminarului mult visat se deschiseseră în sfârșit și pentru el.
      Dar cum se rezolvase, oare, latura financiară a chemării sale?
      Don Cinzano, parohul său, îi vorbise lui Don Cafasso (care era și el tot din Castelnuovo). Acesta, la rândul său, interveni pe lângă Don Guala, profesor de Teologie și directorul Colegiului de perfecționare a studiilor preoțești, un om pe cât de inimos și cucernic, pe atât de bogat. Acesta plăti el, în primul an, întreaga pensiune. În anii următori, n-a mai fost nevoie decât de o întregire, fiindcă Bosco obținu, ca premiu (ce-i revenea celui mai bun la studii și la purtare), suma de 60 de lire, iar sub titlul de semibursă seminarială, o altă sumă, acordată celor mai lipsiți și diligenți. Premiul amintit 1-a primit în toți cei cinci ani următori, ca și semibursă, iar din anul IV, mai primi și salariul de sacristan seminarial, alte 60 de lire. Ceea ce mai lipsea era întregit de Don Guala și Don Cafasso.
      Viitorul apostol al carității și binefăcătorul tuturor începu el însuși prin a avea nevoie de toți, căci chiar trusoul îi fusese dăruit în urma unui apel făcut de Don Cinzano în parohie. O persoană distinsă îi cumpărase reverenda, primarul, pălăria, un altul, ghetele, parohul îi dădu propriul său pardesiu, iar alții, lenjeria, ciorapii și celelalte.
      Intrarea în seminar venea tocmai la timpul potrivit pentru a-l scăpa de încorporare ca soldat în slujba Cezarului pe cel ce avea să fie mai mare în cuceririle sale pentru Dumnezeu decât un Napoleon în ale lumii. Legile de atunci știau da nu numai ce-i al lui Dumnezeu, ci și pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu lui Dumnezeu, scutindu-i de militărie.
      Seminarul, practic și etimologic, aceasta ar și vrea să fie: un sămânțar (de la semenis = sămânță), adică o seră sau răsadniță în care semințele și apoi florile încă plăpânde ale chemării sacre sunt cultivate, pentru ca mâine, răsădite în mijlocul mulțimilor, să le înmiresmeze cu parfumul unei vieți curate și sfinte.
      În Seminarul din Chieri, Bosco regăsi încă proaspete urmele trecerii duhovnicului său pe acolo: a lui Don Cafasso. Totul mai era încă pătruns de mireasma virtuților și sfințeniei acestuia:
      „Mirosul suav al virtuților sale îmbibase zidurile bătrânului Seminar. Dragostea lui față de colegi, supunerea față de Superiori, răbdarea cu care suporta defectele aproapelui, grija de a nu supăra pe nimeni, bucuria ce-o avea de a servi pe toți, indiferența față de meniu, resemnarea în fața intemperiilor și inegalității anotimpurilor, promptitudinea în catehizarea copiilor, ținuta sa întotdeauna exemplară, râvna pentru studiu și pietatea, toate aceste virtuți străluciseră în mod atât de viu în timpul anilor săi de seminar, încât lăsaseră în urma lor o statornică bună mireasmă...”

2) „Floarea Reginei”

      Cu toate acestea, nu simțea, oare, Bosco, cu cele douăzeci de primăveri ale sale, greutatea renunțării definitive la tot ce e lumesc, inclusiv la libertatea și independența sa, închizându-și tinerețea între ziduri umezite și mucegăite de secolele multe ce trecuseră peste ele?
      Cum înșeală uneori aparențele!
      Bucuria nu ți-o poate da nimeni și nimic, dacă nu o porți în suflet. Seminarul nu numai că nu a fost, pentru tinerețea lui, o încarcerare; dimpotrivă, a fost o oază a adevăratei bucurii. Un „motto” scris pe un ceasornic solar din curtea seminarului: „Afflictis lentae, caeleres gaudentibus horae” (Dacă zăbavnice sunt ceasurile pentru cei întristați, pentru cei veseli, ele sunt grabnice), ne dezvăluie de ce, pentru el, anii seminarului mai curând au zburat decât au trecut. Pentru cei cu adevărat chemați Seminarul va fi totdeauna un sălaș al bucuriei. O bucurie austeră, dacă vreți, dar cu atât mai tonică și mai profundă. Ca și pentru Floarea Reginei, nici chemării la preoție nu-i priește decât aerul tare al culmilor, acolo unde cerul e senin și unde lumina soarelui e veșnic pură, desprinsă de tot ce este pământesc. „Nimenea din cei legați de poftele și de plăcerile trupești nu este vrednic să vină sau să se apropie sau să slujească Ție, împărate al măririi; pentru că a sluji Ție, mare și înfricoșător lucru este chiar și Puterilor celor cerești” spune, așa de exact și totodată așa de exigent, minunata rugăciune pe care o recită zilnic preotul în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie. Și, pregătindu-se de punctul culminant al prefacerii, un fior sacru trece prin întreaga mulțime care cântă, ca ecou al rugăciunii de mai sus: „toată grija cea lumească, de la noi s-o lepădăm!”
      Totul se plătește. De aceea, înălțarea pe care ți-o dă Preoția cere abnegație și impune renunțări nederogabile, așa cum un avion, numai dacă își smulge roțile din mâlul comun se poate înălța și zbura. Se renunță la balastul și tina lumii, pentru a primi, în măsura renunțării, mărgăritarele și toate comorile sfințeniei lui Dumnezeu. Să fie, oare, o proastă afacere învoiala prin care Cel întreitsfânt ți-a ajuns Mare Datornic? Și pe Pământ, desigur, sunt multe bucurii legitime. Dar ele nu sunt decât umbra netrainică și părelnică a bucuriei esențiale rezervată de Dumnezeu celor ce s-au lepădat de sine și de toate, spre a culege cu mâini curate, de pe culmile austere, dar însorite, ale Calvarului, această Floare a Reginei care e Sfânta Preoție. Nu numai că sfinții nu pot fi deplânși, ci ei sunt cei ce posedă Bucuria Lui, ce singură nu piere și nu înșeală niciodată.
      De aceea, pentru cei chemați, când sufletul lor e generos și curat, Seminarul e tot ce poate fi mai vesel și mai încântător pe Pământ.
      Anul școlar începu prin trei zile de exerciții spirituale. Ioan încercă să le facă exemplar și, cerând sfatul unuia dintre Superiori pentru a corespunde mai bine chemării, acesta îi răspunse: Un singur lucru - împlinirea exactă a îndatoririlor de seminarist.
      „Am luat drept bază acest sfat și mi-am pus tot sufletul în observarea fidelă a regulilor Seminarului. Nu făceam nici o deosebire atunci când clopoțelul mă chema la studiu, în Capelă ori la masă, în recreație sau la odihnă. Această exactitate îmi câștigă în curând atenția colegilor și stima superiorilor, astfel încât timpul petrecut în seminar mi-a fost o încântare.”
      Apreciat și iubit de superiori, ca și de toți colegii, la sfârșitul anului VI, când sosi și ziua plecării, o adevărată sfâșiere lăuntrică se săvârși în interiorul său:
      „Superiorii mă iubeau - scrie el - și-mi dădeau în continuare semne de deosebită bunăvoință. Colegii îmi erau atașați dincolo de tot ce se poate închipui. Se putea spune că eu trăiam pentru ei și că ei trăiau pentru mine. De aceea, despărțirea de ei și plecarea mea din acest loc scump, unde petrecusem șase ani, unde am primit educația, știința și spiritul ecleziastic și mă bucurasem de toate semnele de bunătate și afecțiune ce s-ar putea dori, mi-a fost extrem de dureroasă: dolorosissima.”
      Nu vrem să spunem prin aceasta că, în seminar, încercările l-ar fi ocolit. Ne limităm să semnalăm doar cele care l-au costat mai mult: o anumită distanță oficială la început între superiori și seminariști și imposibilitatea de a se cumineca zilnic. Monstrul jansenismului, această erezie ce-L descrie pe Dumnezeu ca pe un stăpân exigent, aproape hain, iar nu Părintele dintre toți cel mai tată, erezie de care s-a lăsat contaminat în parte și un Pascal și puțintel însuși marele Bossuet, făcea ravagii și aici. Unii superiori se considerau îndatorați să păstreze distanță, să-și mențină aureola autorității neștirbită.
      Prin contrast, a fost un mare bine și acesta, căci Bosco a simțit pe viu cât de greșită e atitudinea distantă și a înțeles că, pentru educarea tinerilor, Educatorii trebuie să aibă o atitudine externă nu de Superiori, ci de Părinți.
      „Aceasta îmi aprindea tot mai mult în inimă dorul de a ajunge odată preot, să mă amestec cu tinerii și cu preocupările lor, să le vorbesc, să-i asist în toate, să-i cunosc bine și să-i supraveghez neîncetat cu acea dragoste curată care să-i pună în imposibilitatea practică de a face răul, să le fiu de folos și să-i ajut în toate nevoile lor.”
      Aceeași rezervă se observa și față de Preasfânta Euharistie, și tot din cauza jansenismului. Sfânta împărtășanie nu se permitea decât în zilele de sărbătoare, în timp ce el era mistuit de dorul Ei, numind-o atât de plastic și justificat: „Alimentul cel mai eficace al chemării mele.”
      El profita de faptul că Biserica Sfântul Filippo din vecini avea un coridor ce comunica direct cu Seminarul. În timp ce ceilalți mergeau la micul dejun, el se furișa aici să se cuminece, revenind în clipa când colegii intrau la cursuri, dar lipsindu-se, astfel, de dejunul zilnic - renunțare nu tocmai mică, timp de șase ani,  pentru un fizic viguros ca al său, cu un program de mare efort ținând seama și de faptul că regimurile seminariale numai prin abundență nu păcătuiesc, chiar și cu dejun cu tot.
      Acești norișori nu vor posomori însă seninătatea acestui suflet tânăr, pe bolta căruia răsărise acel astru al chemării, ce de pe acum îi transformase viața într-o încântare.
      Veselia tinerească a sufletelor curate, atmosfera de iubire curată și prietenie, caldă ca o primăvară, a colegilor, dar mai ales mirajul apropierii continue și a prezenței reale, sub același acoperiș, a Aceluia, ce atâta bucurie aduce în sufletul oricui îl primește cu dispozițiile recerute, încât chiar și suferința se topește pierzându-și contururile la atingerea Lui, așa cum și le pierde stropul ce cade în imensitatea Oceanului - toate acestea vor face ca pentru Bosco Seminarul să fie o oază a bucuriei.

3) Mistuit de o mare pasiune

      Dotat cu o inteligență ieșită din comun și cu o memorie fără pereche, el se ocupa concomitent și de alte studii decât cele impuse de școală, fapt ce-i va înzeci valoarea de educator și scriitor, odată devenit preot.
      Pentru el, a asculta cursurile și a le însuși perfect erau lucruri identice, așa încât toate orele de studiu și le întrebuința pentru alte lecturi. Superiorii știau totul și-l aprobau tacit.
      Obișnuit din liceu cu clasicii, cu stilul lor elegant, dar bombastic, cu figurile emfatice ale mitologiei și fabulelor antice, nu afla nici o plăcere în citirea lucrărilor ascetice, scrise, firește, mai ponderat.
      Iată însă că, în anul II de filosofie, îi căzu în mâini Imitația lui Cristos, în originalul latin. Citind câteva capitole din Cartea a IV-a, despre Sfânta Euharistie, rămase încântat de frumusețea gândurilor și de felul limpede și ordonat în care autorul expunea acele mari adevăruri:
      „Mi-am zis atunci: acesta este un om învățat. Continuând apoi iar și iar să citesc din această carte de aur, nu întârziai să-mi dau seama că un singur stih cuprindea mai multă înțelepciune și morală decât aș fi putut găsi în toți clasicii vechi. Acestei cărți îi datorez faptul că am încetat cu lecturile profane.”
      Dar cum și de ce n-a reușit să guste de la început frumusețea cărților care tratează despre religie și viața spirituală? se va întreba cineva. Fiindcă frumusețea acestora este interioară, iar nu de stil, și presupune, de aceea, o maturitate de gândire pe care un tânăr din ultima clasă de liceu - din anul I de filosofie încă nu o are. Pentru a fi mai expliciți am adăuga că așa-zișii „intelectuali” nu sunt capabili să guste anumite scrieri ale sfinților, tocmai fiindcă sunt total neinițiați în tainele vieții interioare, fiind un limbaj pe de-a-ntregul criptic pentru ei.
      Dar revenind la Bosco, faptul că studiase atât de temeinic clasicii va însemna o adevărată binecuvântare pentru el, căci își formase astfel fondul de cultură și umanism indispensabil întemeietorului atâtor institute educative.
      Învăță pe de rost Noul Testament în latină și greacă și își însuși atât de bine și ebraica, încât în prezența lui Don Lemoyne, pe când era la Roma, în 1884, susținu, fără text, o documentată discuție cu un mare specialist asupra anumitor particularități ale originalului ebraic, confruntând din memorie locurile paralele!
      Citi, tot în particular, pe Flavius Josephus, conferințele lui Frassinhous, Marchetti, Balmes, Istoriile bisericii ale lui Henrion, Fleury; apoi tratatele lui Segneri, Cavalca, Passavanti, Cesari, Bartoli etc. Era familiarizat cu operele Sfântului Augustin, Sfântului Ieronim, Sfântului Francisc de Sales și îndeosebi cu ale Sfântului Toma de Acquino, din care învăță pe de rost articolele privitoare la argumentele de mai mare importanță. Citi voluminoasele Comentarii biblice ale lui Cornelius a Lapide și Tirino, pe cele ale altor exegeți și bibliști de atunci, precum și operele Bolandiștilor. [19]
      Era o performanță nu rară, ci pur și simplu unică.
      A și rămas totdeauna premiantul I pe tot seminarul, distanțându-și apreciabil colegii. Doar în anul II de filosofie, un coleg de o inteligență excepțională îl egală. Superiorii le propuseră să-și împartă premiul. Ioan se învoi imediat, dar celălalt, deși foarte bogat, făcea mutre, voind totul pentru sine și, mai ales, cinstea de a nu avea egal. Li se dădu atunci o nouă lucrare, incomparabil mai grea. Ioan rămase, de astă dată, învingător necontestat.
      Și la studiu, ca în tot ce va face în viață, își va pune tot sufletul, studiul devenindu-i marea și misterioasa pasiune. Nu citea, ci devora cărțile, profitând de cea mai mică frântură de timp disponibilă, lucru ce-i va periclita însă sănătatea, așa cum vom vedea în curând. Citea încontinuu până la intrarea profesorului în sala de curs, în timpul recreațiilor extraordinare și chiar masa în așa fel o lua, încât, după douăzeci de minute, studiul să poată fi reluat. Ba mai ciupea și din timpul destinat pregătirilor de plimbare sau de participare la funcțiile din Catedrală. Pentru cine e mistuit de râvna de a lăsa o dâră de lumină în urma lui în viață, fiecare clipă poate fi o comoară.
      Vacanțele, ce durau patru luni și jumătate, îi ofereau o splendidă oportunitate de adâncire a studiilor preferate.
      În 1836, avu norocul să fie chemat ca repetitor (profesor suplinitor) pentru limba greacă de către Iezuiții din Torino. Aceștia, din cauza ciumei, anticipaseră plecarea în vilegiatură a internilor, la Montaldo. însă, întrucât anul școlar nu se încheiase oficial, iar elevii externi mai rămâneau la Torino cu corpul profesoral obișnuit, pentru internii plecați la Montaldo erau necesari suplinitori. La propunerea lui Don Cafasso, fu chemat și clericul Bosco. Atât din necesitatea de a propune, cât mai ales pentru a avea alături un elenist neîntrecut, iezuitul Bini îl făcu să profite din plin de această vacanță, pentru o temeinică asimilare a limbii eline. Acest demn părinte, văzându-i marea bunăvoință, continuă pentru încă patru ani să-i corecteze, săptămână de săptămână, câte o compunere în greacă, pe care i-o retrimitea cu observațiile oportune. „Ajunsesem să cunosc elina tot așa de bine ca latina”, termen de comparație ce spune foarte mult când este vorba de un preot catolic apusean.
      Dar acest contact cu tineretul aristocrat din internat îi deschise ochii definitiv asupra profundei deosebiri dintre aceștia și prietenii săi din Murialdo, Castelnuovo sau Chieri. Comparația era pe de-a-ntregul în favoarea celor nearistocrați. Mai puțin prezentabili și arătoși și fără poleiala manierelor distinse, cu o inteligență mai puțin șlefuită, în schimb nu erau nici capricioși, nici viciați de bogăție și îngâmfare socială și, dacă nu aveau spoiala bontonului, aveau ceva mai de preț: o inimă de aur. Pricepu, odată pentru totdeauna, că tinerii provenind din familiile celor nobili și bogați ar fi un câmp mult prea restrâns pentru zelul său apostolic dornic să cuprindă lumea și că abia dincolo de seifurile cu titluri nobiliare și cu bogății se găsește adevărata valoare a omului: sufletul autentic omenesc, neviciat de ele.
      În vara aceea înțelese mai bine cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Vai vouă, bogaților (... )”, și mai ales rostul și înțelesul peșterii din Betleem...
      Chipul lui Isus, ce-i străjuise copilăria, se lumina acum cu o nouă rază - aceea a sărăciei voluntare. Înțelegea ceva din măreția acelei totale despuieri a Celui ce, murind pe Cruce, voia să nu mai aibă nimic al Său, chiar și Mama dăruindu-și-o lui Ioan și nouă tuturor. Dacă Don Bosco de mai târziu va avea mult de lucru cu cei bogați și le va cere insistent obolul, nu va fi atât de dragul promovării operelor sale, cât pentru că știa tot binele ce-l face acestora: „Nu ei ne îndatorează - le spunea Don Bosco colaboratorilor săi - ci noi îi îndatorăm și, ajunși Dincolo, ne vor fi extrem de recunoscători că am apelat la bogăția și resursele lor până mai erau pe Pământ.”

4) Recreații dorite de toți

      Atât de zgârcit cu timpul pentru sine, era în schimb darnic cu colegii și tineretul extern.
      Nu toți colegii săi erau ușă de biserică; și el nici nu face un mister din asta. Intrați în seminar fără chemare și fără aptitudinile necesare, ei își păstrau felul lumesc de a fi și de a judeca. Erau simpli clerici năimiți, care, mai curând sau mai târziu, sfârșeau prin a părăsi seminarul. Când i se cerea însă vreun serviciu, el nu făcea discriminări. Felul său jovial, deschis, conversația plăcută, înțelegerea împăciuitoare le stârnea tuturor dorința să recurgă la el. Făcea pe frizerul, îi bărbierea și-i tundea, făcea berete (potcapul patrunghiular latin), petecea hainele, repara ghetele, îngrijea și-i asista cu o neegalată competență pe cei bolnavi, ba scotea și dinți!
      Era apoi un coleg unic: rezolva dificultățile școlare, repeta lecțiile, rezuma inteligent și reliefat cursurile, împrumuta cărți, însenina prin veselia sa fețele posomorâte. Celor ce în timpul vacanței, în urma invitației parohilor respectivi, trebuiau să predice și nu reușeau să-și compună singuri predica, le-o pregătea bucuros tot el.
      A fi în societatea lui era o plăcere, îndeosebi în timpul recreațiilor. Dat fiind că Don Cafasso, duhovnicul său, nu-i aprobase hotărârea luată cu prilejul înveșmântării de cleric de a numai face nici o scamatorie sau joc de dexteritate, profita uneori de această îndemânare, ca să-și distreze colegii.
      Era inepuizabil în glume și spirite de bun gust și avea, mai cu seamă, un dar de povestitor neîntrecut. Propunea uneori, pentru variație, anumite dictoane sau fraze latinești sau grecești, care aveau totdeauna și o parte instructivă sau morală, pe lângă cea distractivă. Se traducea, dar se și învăța.
      În anumite zile era permis jocul de cărți, la care el avea un noroc deosebit, ieșind mereu câștigător. Ne mărturisește însă cu toată sinceritatea: „eram așa de absorbit, încât pentru un oarecare timp nu mai puteam nici citi, nici studia și mintea-mi era chinuită de craiul de cupă, de treisprezece sau cincisprezece de treflă, de jokeul de spadă etc. Am luat hotărârea să nu mai joc niciodată cărți, așa cum renunțasem și la alte distracții; era pe la jumătatea anului al II-lea de filosofie (1837).”
      Dar această hotărâre radicală nu veni din senin. Într-o zi Bosco câștigase de la un coleg o sumă oarecare, nu mare, totuși însemnată pentru sărăcăcioasa pungă a celuilalt. Văzându-l întristat, aproape plângând, îi restitui banii și se hotărî odată pentru totdeauna să nu mai joace cărți. Și așa făcu.
      Hirotonit, el va fi cu totul potrivnic jocului de cărți la preoți. Este un lucru semnificativ aversiunea pe care o au sfinții contra acestei patimi. Și Sfântul Ioan M. Vianney, unui preot ce se acuzase în Mărturisire că jucase cărți, motivând că după încheierea misiunilor se simțeau obosiți și aveau nevoie de o destindere, îi impuse un canon sever spunându-i: „Când cineva și-a terminat lucrul, se întoarce acasă. Nu ne-am făcut preoți ca să ne destindem!”
      Despre Don Bosco atât putem spune: dacă nu și-ar fi învins la timp această patimă, care de obicei aduce atâtea altele și duce la neglijarea propriilor îndatoriri, și-ar fi ruinat chemarea și, în mod cert, n-ar fi ajuns sfânt niciodată. Cărțile de joc și alte jocuri, zise sociale, îi pot duce pe cei pătimași la ruină, împreună cu familiile lor, iar celorlalți le răpește un timp atât de prețios, pentru care într-o zi li se va cere o teribilă socoteală.
      Recreațiile mai lungi le petreceau în plimbări prin pitoreștile împrejurimi ce înconjoară Chieri. Subiectele de conversație preferate în aceste plimbări erau cele de studiu. Încetul cu încetul, se formă o adevărată „Societate de lectură”, ce se reunea săptămânal, condusă de Ioan. Luau în discuție unele probleme de filosofie rămase obscure la cursuri, folosind numai limba latină, ceea ce le aduse marele avantaj că o puteau mânui pe urmă și în facultate, unde toate studiile se făceau în latină, cu o îndemânare și cursivitate surprinzătoare.
      Fiecare - povestește Don Bosco - avea dreptul să întrebe despre lucrurile pe care încă nu le știa sau pe care nu le înțelesese bine la cursuri sau din manuale. Celebru în întrebări era Comollo, intrat în seminar un an în urma mea. Peretti era iute la vorbă și totdeauna gata de răspuns. Garigliano știa asculta, dar când spunea ceva, era lucru gândit. Pe mine mă considerau ca un fel de președinte și arbitru incontestabil. Însă, întrucât erau ridicate uneori și unele chestiuni științifice cărora niciunul dintre noi nu le puteam da soluționare exactă fără pregătire, ne împărțeam dificultățile și fiecare trebuia să caute răspunsul până la data ce i se fixa.”
      După doi ani de filosofie, în 1837, începu Teologia. Studiile predilecte îi erau Dogmatica, Teologia Morală și Istoria Bisericii. Obișnuitul lor cerc de studii deveni, după expresia unuia din biografi, o adevărată moară ce măcina lecțiile, făcându-le materie digerabilă pentru toate stomacurile.
      În afară de acest cerc se mai înființa o „Societate de lectură” propriu-zisă, ce se întrunea în zilele de vacanță pentru discuții despre literatură, artă și bunele maniere. Membrii își citeau propriile lucrări în proză sau poezie. Se făceau și exerciții de elocvență sacră. Fiecare era liber să-și spună părerea, dar ultimul cuvânt îl avea Bosco. Unul din colegi povestea, mai târziu, cum el niciodată nu trecea cu vederea felul nepotrivit de exprimare când era vorba de lucrurile de natură delicată. Unuia dintre colegi îi reproșa odată două expresii despre femei, ce păreau galante și sentimentale, socotindu-le nepotrivite în gura unui cleric. Cel cenzurat ajunse și el preot, dar o sfârși în erezie. Cazul său confirmă, o dată în plus, care este răspunsul la întrebarea: pe unde intră viermele în măr? El nu intră, ci se găsește deja în floarea viitorului măr...

5) „Clericul cu păr buclat”

      Dar nu numai colegii, ci și externii, îi răpeau o parte din timpul său prețios, întrucât în Italia joia nu erau cursuri, în timpul recreației mai lungi de după-masă, o scenă curioasă se repeta săptămână de săptămână.
      Abia ieșiseră de la masă și se și auzi clopoțelul de la poartă. În clipa următoare un alt semnal, dat de astă dată chiar de portar, anunța că în vorbitor sunt vizitatori și-l chema pe Bosco, în dialectul piemontez: „Bosk de Castelnov” adică Bosco din Castelnuovo. (Mai era un Bosco Iacob, care va deveni mai târziu directorul Institutului Surorilor San Giuseppe din Torino).
      „Bosco di Castelnuovo, Bois de Chateau Neuf, Bosk de Castelnov”, și anume „Codrul [20] din Castelul nou”, repeta corul, devenit poliglot, al colegilor... Toată curtea era în freamăt, râdea și el, dar nu-și grăbea mersul liniștit.
      Se întreținea, în mijlocul unei veselii contagioase, cu tinerii ce-l înconjurau ca pe propriul lor tată și discutau despre școală, studii, deprinderile de pietate, le revedea compunerile școlare etc... Nu uita să le lase un gând bun și, uneori, îi ducea și în capelă, pentru o scurtă rugăciune, arătându-le o afecțiune cu totul specială. „Trebuie totdeauna să sfârșim convorbirile noastre cu un gând mai înalt”, mărturisea el lui Giacomelli, unul dintre cei trei prieteni ai săi preferați.
      Se ajunse astfel ca singura clipă de libertate pentru el să fie recreația de seară: era timpul povestirilor. Era apoi nespus de fericit când superiorii îl trimiteau la Dom, să-i învețe pe copii Catehismul.
      Îl cunoșteau liceenii, îl știau și cei mici: tot tineretul din Chieri îl cunoștea. Unul dintre ei, Giuseppe Brosio (despre care vom aminti mai târziu, fiindcă îl ajutase pe Don Bosco să redeschidă patronajul din Vanchiglia), ni-l evocă astfel:
      „Mi-aduc foarte bine aminte cum, pe când eram copil, frecventam Seminarul din Chieri pentru a-l căuta pe Don Bosco, care, deși numai cleric, era deja considerat de toți, nu numai de băieți, ci și de adulți, ca om de mare virtute, mai ales pentru că iubea la culme tineretul. Atât de mare era interesul său pentru noi, încât neîncetat se întreținea cu noi cu o afabilitate și drăgălășenie unică. Se poate spune că el nu trăia decât pentru copii. Duminica și în sărbători, când șirul seminariștilor se îndrepta spre Catedrală pentru slujba solemnă, băieții din Chieri îl pândeau și-l arătau cu degetul celor ce încă nu-l cunoșteau:
      - Vezi clericul acela cu părul buclat din șirul șase la dreapta?
      - Da, îl văd, ce-i cu el?
      - El e marele nostru prieten! De-ai ști cât e de bun!
      Clericul cu părul buclat, așa îl poreclisem între noi. Ceva tainic ne atrăgea spre el și ne făcea să-i dorim cunoștința și intimitatea. Eu unul am profitat de prietenia mea cu Comollo și, întrucât ei erau adeseori împreună, mi-a fost foarte ușor să fac cunoștință și cu Don Bosco și să-i câștig prietenia.”

6) Visul se repetă

      Bosco era mânat spre tineri de o atracție firească, spontană, de o tărie similară celei a instinctului matern, dar înnobilată și transfigurată printr-o tainică orânduire de Sus, o chemare harică de predestinat. Într-adevăr, în toată hagiografia nici un alt apostol al tineretului nu a avut atât de insistent, minuțios și miraculos indicată misiunea ce i se va încredința și toată evoluția ei, ca Don Bosco.
      În anul I de filosofie se visă preot îmbrăcat în ornate, dar lucrând după tejgheaua unui croitor. „Dar nu lucram haine noi, ci cârpeam haine uzate și coseam laolaltă un mare număr de petice de stofă.”
      În această viziune își întrezări viitoarea sa misiune de a se ocupa de tineretul rătăcit sau stricat din cauza condițiilor sociale potrivnice și de a-i purta atâta grijă, încât tinerii să se poată reintegra ca elemente creștine active în societate și să colaboreze ei înșiși la reînnoirea ei.
      Dar un vis și mai semnificativ avu în timpul uneia dintre vacanțe. Se văzu la Sussambrino, iar valea largă de la capătul lotului de pământ al fratelui său Iosif se preschimbă într-un mare și populat oraș. Pe străzi și în piețe erau în gâlceava o sumedenie de copii ai nimănui ce se jucau, se băteau, țipau, înjurau, blestemau. Auzind înjurăturile, se aprinse foc și se repezi între ei, mai întâi amenințându-i să tacă, iar apoi începând să împartă pumni și palme în dreapta și în stânga. Dar nici aceștia nu se lăsară și, răzbindu-l ca număr, îl luară la goană. În acea clipă însă, iată că un personaj impunător și misterios îi tăie calea și-i porunci să se întoarcă între acei zurlii nebunatici. Drept orice răspuns, el îi arătă urmele bătăii și loviturilor încasate, dând astfel să se înțeleagă cam la ce s-ar putea aștepta, de s-ar mai întoarce vreodată printre ei. La acest punct, Bărbatul misterios îi prezentă o Doamnă nobilă de o distincție nemaiîntâlnită, spunându-i: „E Mama mea: sfătuiește-te cu Dânsa!”
      Doamna îl învălui atunci într-o privire de negrăită bunătate și-i zise: „Dacă vrei să-i câștigi pe acești ștrengari, nu trebuie să-i iei cu răul și cu bătaia, ci cu blândețea și convingerea.” Și făcu așa.
      Ca și în primul său vis, fu martorul unei duble transformări: copiii aceia se preschimbaseră mai întâi în animale sălbatice, pentru ca după o clipă să devină toți mielușei blânzi.
      Să nu anticipăm ce vom avea de expus în capitolul al XV-lea. Totuși îți vine să te gândești: ce poate fi, la urma urmelor, și un vis?
      Cu toate acestea, când vezi cum aceste viziuni revin surprinzător de insistent și că de zeci de ori realitățile se mulează desăvârșit pe aceste vise, atunci trebuie să te întrebi dacă astfel de vise se mai pot numi simple vise sau, mai degrabă, viziuni, vizionarul fiind un adevărat predestinat al Cerului.
      În istorie se cunosc cazurile unor copii precoce, ce relevă încă de mici ce vor face în viață prin talentele neobișnuite cu care sunt înzestrați: gânditori ca Pascal, compozitori ca Mozart, pictori ca Rafael, strategi ca Napoleon etc. E și cazul lui Don Bosco. Cerul și pământul își dau întâlnire pentru a-i trasa drumul de urmat și, în timp ce o forță misterioasă îl mâna spre copii, aceștia, la rândul lor, se simțeau fascinați și irezistibil atrași spre el, ca de un magnet.
      Să amintim câteva dintre scenele acestor viziuni surprinzătoare?
      Între nouă și zece ani își visă misiunea ce-o avea de realizat. La 16 ani, când era să înceapă în mod normal liceul, Preacurata îi promite că-l va asista; la 19 ani, în timpul șovăirii de a se face preot sau călugăr, o figură severă de franciscan îi dezvălui că el nu mai are libertatea să refuze o misiune ce i-a fost predestinată; la 21 de ani, în anul I de filosofie, i se revelează categoria de tineri de care va trebui să aibă o grijă deosebită; iar la 22 de ani vede marele oraș Torino, în care își va începe truda de Apostol și de întemeietor de Institute pentru tineret.
      Ceva și mai semnificativ: aceste singuratice priveliști atât de revelatoare nu se vor sfârși aici, ci vor continua toată viața, până când întreaga operă a lui Dumnezeu va fi împlinită.

7) „Bosco, eu sunt mântuit!”

      Prietenia adevărată este un mărgăritar atât de rar pe Pământ. Iar prin lumina credinței noi știm că numai pentru aceasta am fost creați, ca să învățăm să intrăm în comuniune de suflet cu Cel Preaînalt, prin ucenicia făcută cu semenii noștri.
      În prietenie se întâmplă cam ceea ce se spunea odinioară că survenea în hotelurile spaniole: nu găseai decât ceea ce duceai cu tine. A avea un prieten adevărat, ce fericire! Prietenia e acea contopire de suflet și de destin între doi inși, în care trăirea și fuziunea merg, pe planul spiritului, până la identitatea de viață. Prietenul, fără urmă de gând sau satisfacție egoistă, trăiește în sufletul celuilalt până la contopire: „Sunt mai mult el decât eu însumi!”
      După Sfântul Toma, prietenia este a dori ca prietenul să existe, să fie fericit, să te bucuri de prezența și societatea lui. Dacă tovărășia nu este decât o unire de interese, iar camaraderia una de profesiune sau stagiu, doar prietenia adevărată este acea desăvârșită intimitate și fuziune de suflet ce se încheagă din urmărirea aceluiași destin, sub lumina caldă și transfiguratoare a unuia și aceluiași Ideal.
      Cine nu-și amintește de neasemuita prietenie dintre harpistul David și Ionathan, fiul lui Saul? Autorul psalmului 50, cum zice Bargellini în splendida sa biografie a Regelui Poet și Profet, și care gustase tot ce un om poate gusta savuros pe lume, nu se teme, sub lumina inspirației de Sus ce-l asista, să spună că prietenia lui Ionathan era de o mie de ori mai dulce decât orice iubire de femeie.
      E în parte un mister, dar se pare că numai între bărbați prietenia curată poate atinge astfel de profunzimi, dincolo de orice posibilitate de scrutare și de exprimare a limbajului omenesc.
      O astfel de prietenie i-a fost hărăzită și tânărului Bosco.
      „Măsura bunurilor puse în comun era diferită - zice unul dintre biografii săi, dar tocmai aceasta forma vraja și interesul acestei prietenii: ei se completau reciproc. Comollo îi oferea lui Bosco exemplul unei supuneri minuțioase, a unei fidelități dusă până la scrupul față de îndatoririle de seminarist, a unei iubiri delicate ce evita supărarea, chiar și numai cu o vorbă, a aproapelui, a evlaviei lui trăită intens, uneori prea gata de lacrimi și suspine, a unei austerități extraordinare și a perfectei lui ținute de seminarist model; iar Bosco îi dădea, în schimb, luminile unei inteligențe treze și prompte, o veselie de bună calitate, statornica sa bună dispoziție, un simț fără pereche al măsurii în tot ce făcea, oroarea lui pentru tot ce părea singular și toate însușirile norocoase ale unui caracter ce-i încânta pe toți.”
      „Dacă seminariștii puțin exemplari n-au reușit să mă atragă, dacă am putui progresa în chemarea mea - va scrie el puțin după moartea prietenului său - aceasta o datorez lui Comollo. Recreația mea era nu rar întreruptă de Comollo; mă trăgea de haină și mă ducea în Capelă, spre a face o vizită la Preasfântul Sacrament pentru cei în agonie ori să recităm împreună Rozarul sau Oficiul Preacuratei Fecioare Maria în sufragiul sufletelor din Purgator. Acest prieten minunat a fost norocul meu. Știa să mă dojenească, să mă mângâie și să mă corecteze cu atâta gingășie și iubire, încât, într-un anumit sens, eram fericit să-i dau prilej pentru a gusta plăcerea de a fi corectat...”
      „Deși abia de 19 ani, ajuna și postea riguros toate Paresimile și în celelalte posturi, ajuna în fiecare sâmbătă în cinstea Preacuratei Fecioare, renunța foarte des la micul dejun; la masă se mulțumea uneori cu pâine și cu apă, suporta orice dispreț sau jignire fără să dea semn de cel mai mic resentiment, era mai mult decât exact și în cele mai mici îndatoriri de studiu sau de pietate. Toate acestea mă înfiorau și mă făceau să văd în acest coleg un înger de prieten, un îndemn spre bine, un model de virtute pentru cine trăiește în Seminar.”
      În timpul vacanțelor își scriau foarte des și se cercetau reciproc de multe ori. Într-o astfel de vizită, pe când familia lui Ioan era la seceriș și rămăseseră singuri acasă în Bechis, Comollo îi citi predica pregătită pentru Adormirea Preacuratei și i-o recită apoi liber însoțind-o și de gesturi.
      După câteva ore de plăcută întrevedere, ne dădurăm seama că era ora prânzului. Eram singuri acasă. Ce-i de făcut?
      - Ei, bine, zise Comollo, eu voi aprinde focul, iar tu vei pregăti cratița și ape vom găsi noi ceva să punem în ea!
      - Ba nu, mai întâi să prindem un pui de-al mamei din ocol, zise Ioan.
      Zis și făcut. Dar să-l taie, nu se simțea niciunul în stare. Pentru a ieși di încurcătură, ne-am decis ca el (Comollo) să-l țină cu gâtul întins pe butuc, iar e să-i tai capul cu o bărduță. Dată lovitura, capul sări cât colo, iar Comollo scăpă puiul. Trupul fără cap se zbătea și, speriindu-ne amândoi, o luarăm la sănătoasa plângând.
      Peste puțin timp, Comollo, revenindu-și, zise:
      - Proști mai suntem! Dumnezeu ne-a poruncit să ne folosim de toate viețuitoarele de pe pământ lăsate de El spre binele nostru, de ce atunci atâta groaza pentru ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie așa?
      Ne reveni inima la loc, îl curățirăm și făcurăm o ciorbă minunată.
      Doi ani mai târziu, spre sfârșitul vacanțelor de toamnă, Comollo își presimte sfârșitul apropiat. Anul agricol fusese extrem de slab, iar recolta viilor era și ea compromisă. Cei doi prieteni, privind viile din vârful unei coline, comentau nenorocul.
      - Nu-i nimic, zise Bosco mereu optimist; culesul viilor va fi desigur mai bun.
      - Nădăjduiesc și eu, răspunse Comollo, ferice de cei ce vor ajunge să guste ș vinul acela. Tu unul vei ajunge!
      - Dar tu? Te pomenești că vei fi vrând să bei tot apă chioară, ca în Seminar.
      - Nu chiar, căci anul viitor sper să gust un vin mult mai bun, răspunse misterio Luigi Comollo.
      - Ce vrei să spui cu asta?
      - Nimic.
      - Ai vrea s-o apuci spre Rai?
      - Ce-i drept, mă simt atât de nevrednic; cu toate acestea, de câtva timp încoace mă mistuie o sete arzătoare după bunurile Cerului, încât mi se pare o imposibilitate să mai trăiesc mult pe Pământ.
      El nu se înșela și le reveni în minte un legământ pe care-l făcuseră puțin mai înainte. Dată fiind sinceritatea și încrederea nelimitată dintre ei, obișnuiseră să vorbească despre ce se va întâmpla când ar trebui să se despartă în caz de moarte.
      „Într-o zi, ne destăinuie Don Bosco, după ce citisem îndelung din Viețile Sfinților, între glumă și serios ne spuneam că ar fi o mângâiere pentru noi dacă cel care ar muri mai întâi ar da de veste celuilalt despre starea sa. Revenind și ulterior asupra acestor gânduri, am făcut acest pact: acela dintre noi care va muri mai întâi, dacă Dumnezeu o va îngădui, va da de știre despre mântuirea sa prietenului rămas în viață.”
      „Eu nici n-am bănuit gravitatea unei astfel de promisiuni și n-aș mai sfătui pe nimenea s-o facă; noi, cu toate acestea, o făcurăm și o socoteam drept un lucru sfânt și am reînnoit-o în repetate rânduri, mai ales în timpul ultimei boli a lui Comollo. Mai mult, ultimele cuvinte și chiar ultima privire au fost o confirmare a cele decise în acest sens. O știau aceasta și numeroși colegi.”
      Șase luni după convorbirea din vie, în 25 martie 1839, care în acel an era Lunea din Săptămâna Mare, Comollo căzu la pat asaltat de o febră pe care medicii nu o putură diagnostica, în ciuda definiției acelui răutăcios care spunea că medicina e arta diagnosticării, nu a vindecării...
      La 22 de ani, oboselile studiului, intensitatea trăirii interioare a unuia ce nu voia să acorde nimic naturii îl consumaseră. În 30 martie, Sâmbăta Mare, intră într-un delir de trei ore, căruia-i se adăugă zbuciumul sufletului. Deși era slab ca fizic, trebuiră uneori nu mai puțin de șase persoane să-l țină la pat; el, care avusese o evlavie atât de generoasă și plină de încredere, era auzit scoțând strigăte de groază la gândul apropiatei Judecăți. Apoi totul se liniști, iar sufletul își regăsi pacea, era a treia zi de Paști și, de tot înseninat, întărit cu Sfintele Taine, cu mâna în mâna lui Ioan, ce-l veghea la căpătâi suspinând, cu nevinovăția Botezului neîntinată, închise ochii pentru totdeauna. Ca întotdeauna, cei nevinovați sunt îngroziți de moarte, iar păcătoșii, împietriți. Preocupați doar de patimile lor, merg spre eternitate cu o inconștiență totală.
      Comollo murea marți, 2 aprilie 1839, iar în ziua următoare era înmormântat cu mare fast. Un fapt cutremurător a avut loc în noaptea următoare, cu prea mulți martori pentru a fi pus la îndoială. Bosco simțea că aceasta e noaptea când se va împlini promisiunea.
      Era către miezul nopții. În timp ce el singur, dintr-un dormitor de 20 de paturi, unde toți ceilalți dormeau duși, era încă treaz, deodată se auzi în fundul coridorului o bubuitură ca de tun, care se prelungea devenind tot mai asurzitoare și creștea pe măsură ce se apropia, zguduind zidurile, plafonul și podeaua. Toți seminariștii se treziră, tremurând îngroziți. „Eu eram împietrit”, ne mărturisește Ioan. Ușa se deschise trântită de perete, lăsând un uragan de trăsnete să năvălească în dormitor, în timp ce un tumult de bubuituri frânte, tot mai violente, asurzeau urechile. Nu se vedea totuși decât o lumină palidă, jucând culori diferite, ce păreau că se schimbă în același ritm cu hăuitul detunăturilor.
      Brusc, zgomotul încetă, lumina deveni tot mai clară, iar din mijlocul ei se auzi, limpede de tot, vocea lui Comollo, repetând de trei ori numele prietenului său: „Bosco, Bosco, Bosco, io sono salvo!”... Bosco, Bosco, Bosco, sunt mântuit!
      Urmă o lumină de o strălucire orbitoare, ce umplu tot dormitorul și le luă privirea; răsună apoi o bubuitură formidabilă și durduitul reîncepu prelungit și mai violent, de părea că întreaga clădire se va prăbuși sub un uragan al uraganelor, apoi totul se îndepărtă și dispăru în noapte.
      O tăcere de moarte se așternu pentru o clipă, iar beznele păreau acum un puhoi de clei negru, ce le lua și respirația.
      „Toți auziseră zgomotul, mai mulți auziră și cuvintele fără să le înțeleagă, iar alții le pricepură ca și mine și încă mult timp ele mai fură pomenite în acest Seminar.
      „Clericii, care săriseră din paturi la începutul fenomenului și alergau alarmați în dreapta și în stânga, se strânseseră într-un colț în jurul pedagogului-asistent și așteptau cu toții nerăbdători zorile izbăvitoare. Bosco, șezând pe patul său, încerca să-i liniștească, spunându-le - „Comollo e mântuit”, dar în zadar, căci toți erau consternați de tragica lecție a lumii de Dincolo. Bosco însuși abia mai târziu își reveni, căci în momentul fenomenului și groaza lui fusese la fel, încât ar fi preferat să moară. „Pe cât îmi amintesc - scrie el - a fost pentru prima dată că mi-a fost frică în viață.”
      Un neastâmpărat de seminarist îl făcea de multe ori să tresară, apropiindu-se tiptil pe la spate și țipându-i fără de veste în ureche: „Bosco, eu sunt mântuit!” Din această glumă de prost gust se declanșă o boală ce-l duse pe marginea gropii și nu se întremă decât mulți ani mai târziu.
      Oricine își poate închipui vâlva ce se produse.
      Dar din clipa în care Comollo era mântuit, de ce o fi permis Dumnezeu un astfel de fenomen cutremurător? Căile Lui noi nu le putem ști, dar se prea poate ca unele conștiințe amorțite să fi avut nevoie de această grozavă lecție, pentru a fi smulse din lâncezeala și amorțirea lor. Și pe cât se pare, chiar prietenia lor, deși atât de curată și supranaturală, trecând pragul Veșniciei, mai avea nevoie de o anumită purificare, ca tot ce-i pământesc.
      Don Giuseppe Fiorito, asistentul de atunci al dormitorului lui Bosco, ca și alți martori oculari, povestiră în repetate rânduri acest fapt tinerilor din Oratoriu, a cărui descriere amănunțită Don Bosco nu o inseră decât 45 de ani mai târziu, în cea de a doua ediție a biografiei lui Comollo, în 1884, când totuși o bună parte din cei de atunci mai erau încă în viață.
      Acest eveniment extern n-a fost singurul pricinuit de moartea lui Comollo. Câteva zile mai târziu, meditând asupra durerii lui de neconsolat, Ioan nu se putu reține să n-o compare în gând cu pierderea acelei mierle mâncate de pisică, pe când avea zece ani. Nu-și luase atunci angajamentul solemn să nu-și mai lege inima de nimeni și de nimic trecător? Curăția, suavitatea, gingășia lui Comollo îl făcuseră să-și calce cuvântul; pentru o a doua oară își dăruise inima făpturilor trecătoare, dar a fost și ultima. Marele beneficiu al acestei prietenii, harul minunat al acestei morți i-a dezlipit sufletul pentru totdeauna de bunurile acestei lumi.
      „Ca mâine, lumea din jurul său, tineretul de care se va apropia, făpturile toate, succesele obținute de credința lui, triumfurile cauzate de faima sfințeniei lui îi vor întinde - continuă Auffray - cupa lor amăgitoare, dar buzele sale nu se vor mai atinge de ea. La 24 de ani acest suflet este dăruit definitiv lui Dumnezeu, Binelui și Eternului.”
      Acest act eroic, dacă-i va purifica afecțiunea, nu-i va șterge însă din memorie amintirea prietenului incomparabil. Intimitatea lor va dăinui și după moarte. Într-una din nopțile lui 1847, mama Margareta, aveau camerele alăturate, îl va auzi conversând îndelungat cu un necunoscut.
      - Dar cu cine ai vorbit astă noapte? îl întrebă ea dimineața.
      - Cu Luigi Comollo, răspunse el simplu, păstrând pentru sine secretele de Sus încredințate de prietenul său de-a pururi fidel.

8) Mâna mamei

      În vacanțele ce urmară nu se mai putu restabili și reîncepu școala anului 1839-1840 istovit și tot tânjind o duse până la sfârșitul anului. Stomacului său nu-i mai pria nici o mâncare, se simțea torturat de o tenace insomnie, picioarele nu-l mai țineau, iar medicii îl declarară pierdut, irecuperabil.
      Căzu în cele din urmă la pat și zăcea de mai bine de o lună, când sosi mama sa total neștiutoare de situația disperată în care i se găsea fiul iubit, aducându-i o sticlă de vin vechi și o pâine de mei. Condusă în infirmerie, își dădu imediat seama de gravitatea bolii și, când să plece, vru să-și ia pâinea și vinul adus. Dar Ioan o rugă insistent să i le lase. Îi făcu pe voie. Abia plecată, i se trezi o poftă nebună să mănânce din pâinea aceea și să guste vinul. Luă cu greu o îmbucătură și o mestecă bine, bine cu o înghițitură de vin și îi dădu drumul pe gât. Apoi a doua și a treia oară, până le isprăvi de tot și-l cuprinse îndată un somn greu, pe care superiorii îl apreciară drept precursor al morții, mai ales că dură două nopți și o zi neîntrerupt, iar el arăta foarte palid.
      Dar, spre uimirea tuturor, când se trezi era aproape pe deplin vindecat. Este oare pentru prima dată că mâna mamei face adevărate minuni? Anumite sechele mai persistară și, înainte de a dispărea pricinuiră nu puține peripeții, între altele recidiva din 1846, când era într-adevăr să se sfârșească de-a binelea.
      În același an școlar (1839-1840), i se mai întâmplă o nenorocire tocmai în ziua când era să plece în vacanță; nu degeaba se spune că un rău nu vine niciodată singur. Afară ploua torențial, iar el stătea la geam dus pe gânduri, contemplând dezlănțuirea furtunii, când un trăsnet cu un zgomot asurzitor lovi în cerceveaua geamului de care se rezemase, iar pietrele, proiectate ca de o explozie, îl loviră în piept și-l aruncară pe spate la pământ, fără cunoștință, în mijlocul camerei.
      Colegii, crezându-l mort, îl întinseră pe pat, spălându-i fața, dar „eu mi-am revenit imediat, adăugă el, zâmbii și sării în picioare.”
      Ceea ce este mai curios în acest incident este faptul că aceste trăsnete păreau să aibă ceva personal cu Don Bosco. În iulie 1856, pe când făcea exercițiile la Sf. Ignațiu, tot în ziua plecării, fulgerul smulse o piatră pătrată din pavajul camerei tocmai de sub picioarele lui, dar, prin minune, rămase neatins. Peste alți cinci ani, în 16 mai 1861, un alt trăsnet va lovi cu violență chiar în camera lui Don Bosco, răvășind-o complet și zvârlindu-i patul în celălalt capăt al camerei, răscolind totodată și unul dintre dormitoarele elevilor.
      Dacă Sfântul a scăpat Cu viață - cum o va mărturisi el însuși - de cele trei trăsnete, el atribuia minunea unei medalii a Preacuratei pe care o purta la gât.
      Simplul joc al legilor naturii pare, oricum, insuficient pentru a explica ciudățenia și îndârjirea acestor trăsnete.

9) Cuvinte cu trecere la Cer

      În vara ce urmă, vizitându-i pe foștii săi stăpâni din Monccucco, familia Moglia, acceptă să fie nașul de Botez al ultimului lor copil. Fosta lui stăpână, Dorotea Moglia (cea care intervenise pentru ca soțul său să nu-l respingă pe micul Bosco, ci să-l accepte ca servitor), era la pat grav bolnavă, sleită de puteri. Cu o voce abia perceptibilă i se plânse că nu se va mai întrema niciodată și va muri în curând.
      - Dimpotrivă, fii veselă și fă-ți curaj: dumneata vei ajunge 90 de ani!
      Orice ar obiecta raționaliștii, sfinții își onorează cuvântul dat. Cuvintele lor sunt cecuri totdeauna onorate la Banca Cerului. De fapt, bolnava se și vindecă, iar în anii următori, deși lovită de boli grave, refuza doctoriile și răspundea tăios tuturor: „Don Bosco mi-a promis că voi trăi până la 90 de ani!”.
      Și aievea, îi supraviețui și lui Don Bosco și-l venera ca pe un sfânt, purtându-i portretul la piept. În fiecare zi i se ruga cu o încredere desăvârșită, fiind sigură că acum, din ceruri, o va asculta cu atât mai mult. Muri senină la 91 de ani.
      „O mare primejdie pentru clerici, scrie don Bosco în Amintiri, obișnuiesc să fie vacanțele de vară, mai ales din cauză că durau patru luni și jumătate. Îmi petreceam timpul citind și scriind, dar, neștiind cum să-mi folosesc zilele, am pierdut multe dintre ele. Încercam să omor timpul cu vreun lucru manual. Făceam fuse, sfârleze, popice, bile; croiam și coseam haine și ghete; lucram în fier și în lemn. Am făcut pe zidarul și compactorul de cărți. Și astăzi se mai găsesc la Murialdo un birou și o masă cu scaune, «capodoperele» mele din vacanță. Ieșeam la cosit iarba, seceram holdele, copileam și ajutam la culesul și îngrijirea viei, la storsul mustului, la trasul vinului și altele. Mă ocupam și de băieții mei obișnuiți, dar aceasta o puteam face numai în zilele de sărbătoare. Aveam o deosebită mângâiere să-i învăț Catehismul, căci erau și unii flăcăiandri de 17-18 ani cu totul neinstruiți în credință. (Cătunul lor nu avea preot). Dorul de carte ori poate chiar mania de a învăța cu orice preț, ce se răspândea și la țară, îmi aduse tineri de toate vârstele, setoși să învețe să scrie și să citească. Școala era gratuită, dar cu trei condiții: regularitate, atenție și Mărturisire lunară.”
      Într-una din veri, în timp ce era la Renenta, se întâmplă un fapt neobișnuit.
      „Castelnuovo, satul meu, ne mărturisește Iosif Turco, fusese devastat de grindină și furtuni vreo zece ani la rând; Don Bosco, pe atunci numai cleric, ne spuse într-o bună zi: „Până voi fi eu la Renenta, să n-aveți nici o teamă: n-o să mai fie furtună. Să ne rugăm Preacuratei și Ea ne va ocroti!” Lucru ce se adeveri întocmai.
      Cerul se făcuse, și de astă dată, girantul făgăduințelor sale.

10) În vacanță

      „Dacă puțin mai înainte spuneam că vacanțele sunt periculoase - continuă Sfântul în umilința sa - nu mă gândeam decât la mine. Unui biet seminarist i se poate întâmpla adeseori să ajungă în grav pericol, luat fără de veste. O pății și eu. Fusesem invitat la un praznic de familie la niște rudenii; nu voisem să merg nicidecum, dar mă luară cu frumușelul și mă momiră cu aceea că în satul respectiv nu este nici un cleric să cantoreze și să ministreze la Slujba solemnă. La insistențele unui unchi, în cele din urmă, am cedat. După ce se termină Liturghia, la care am ministrat și cântat, ne-am îndreptat spre casă. La masă, toate merseră bine până la un punct, când comesenilor începuseră să le cam sticlească ochii de vin, li se dezlegară și limbile în niște vorbe și apropouri ce nu mai puteau fi tolerate de un cleric. Încercai să le atrag atenția, dar glasul meu fu copleșit de vociferări. Neștiind ce-ar mai fi de făcut, mă gândeam s-o șterg. Mă și ridicai și-mi luai pălăria să plec, dar unchiul meu se împotrivi, în timp ce un altul începu să vorbească și mai nesărat și să insulte pe comeseni. De la vorbe, se trecu repede la fapte: strigăte, amenințări, ciocniri de pahare, sticle, farfurii și tacâmuri (furculițe și mai în urmă și cuțite), se uneau împreună pentru a face un zgomot infernal. Neavând altă scăpare, o luai la sănătoasa. Ajuns acasă, îmi reînnoii din toată inima hotărârea, făcută de repetate ori, să fiu mai retras, să nu alunec în păcat.”
      „Mi se mai întâmplă un fapt, tot așa de neplăcut, la Croveglia, cătun al Buttiglierei, unde fusesem invitat să ministrez și să cânt de Sfântul Bartolomeu. Totul reuși de minune, în Biserică și la prânzul onorat de prezența parohului și oferit de un unchi de-al său, organizatorul festivității.”
      Când se termină banchetul, fiind rugat să cânte la violină, el refuză. La insistențele celorlalți, răspunse că nu-și adusese violina. (Violina era instrumentul său predilect, la care renunțase însă, cu prilejul înveșmântării sale de cleric. )
      Într-o clipită i s-a adus o violină. Aceasta îl puse într-o situație cât se poate de jenantă, dar refuză din nou, până când unul dintre cei prezenți îl rugă doar atât: să-l secondeze măcar.
      „Mizerabilul de mine, exclamă el în Amintiri, cântai până auzii un zumzet și un zgomot ritmic, de joc. Apropiindu-mă de fereastră, văzui că mulțimea dansa și petrecea la sunetul violinei mele. Nici un cuvânt n-ar putea exprima mânia de care am fost cuprins în acel moment.
      Cum, am zis comesenilor, eu, care protestez împotriva unor asemenea petreceri, să fiu tocmai eu cel care le promovează? Una ca asta în veci n-o să mai fie!”
      Restitui violina străină, se întoarse pe dată acasă și, luându-o pe a sa, o făcu țăndări cu picioarele. Probabil că acest gest îi va șoca pe unii cititori, care ar vrea să impună și sfinților reacțiile și normele omului de rând, iar aeronavelor, în locul vitezei necesare pentru menținerea în zbor, doar ritmul molcom de deplasare al promenadei lor prin parc...
      Adevărul este că Don Bosco nu de muzică avea oroare, ci de deturnarea ei de la adevăratul rol. Așa cum desfășurarea ulterioară a vieții sale o va dovedi, muzica va fi un mijloc educativ extraordinar de eficient în mâinile sale.
      Dar să nu se uite că tot ce a creat Dumnezeu, indiferent la ce nivel de spiritualizare s-ar găsi, poate să devină un obstacol pentru cei ce înaintează spre sfințenia adevărată. Chiar și viziunile sfinților și revelațiile supranaturale, oricât de veridice ar fi, din clipa în care sufletul se alipește de ele și le admiră, pot deveni piedici insurmontabile pe calea sfințirii. [21]
      Din acea clipă, deși la nevoie îi învăță pe alții și violina, nu mai cântă niciodată, cu toate că scuze sau „motive de conveniență sacră” (ca de exemplu înălțarea fastului funcțiilor liturgice etc. ) ar fi putut găsi și el.
      Sfinții nu doresc decât unirea cu Dumnezeu, care pentru ei e mărgăritarul de mult preț pentru a cărui dobândire merită să vândă și să renunțe la tot ce au, numai să-l cumpere (Matei XIIL 45-46).
      Un alt episod interesant i se întâmplă când, ca vânător, se luase după un iepure, urmărindu-l din câmp în câmp, din vie în vie, trecând peste văi și peste coline mai multe ore în șir și, în cele din urmă, îl ajunse în bătaia puștii, ochi și trase, alica rupându-i coastele. „Sărmanul animal căzu, lăsându-mă abătut când îl văzui ucis.”
      La sunetul armei, apărură ca din senin câțiva colegi, care întâmplător se găseau pe acolo și-l felicitară pentru lovitura de maestru. Abia atunci Ioan își dădu seama în ce hal plecase de acasă: numai în pantaloni și cămașă, cu mânecile suflecate, fără reverendă și cu o pălărie de paie în cap. „Aveam - zice el - o mutră de contrabandist” și se simți foarte jenat și umilit, mai ales că era foarte departe de casă. Le ceru colegilor scuze pentru exemplul rău ce-l oferea cu un așa echipament. Reîntors acasă, își reînnoi hotărârea să nu mai vâneze de aici înainte niciodată. „Cu ajutorul Domnului, de astă dată am rămas credincios promisiunii făcute. Dumnezeu să-mi ierte sminteala.”

*
*     *

      Ciudată mai este și sfințenia, se va gândi unul sau altul dintre cititori, dacă-ți impune astfel de renunțări. La urma urmelor, ce rău este în puțin vin sau veselie ori într-o vânătoare? Sfințenia cere renunțarea la toate acestea? Îți cere să-ți zdrobești mai întâi violina?
      NU! Hotărât nu! Afară de un caz…
      - Și anume?
      - Afară de cazul că simți că ele te stânjenesc și te împiedică să te dărui total lui Dumnezeu. Sfinții nu sunt nici ei insensibili la artă și sunt și ei mișcați în fața priveliștii naturii sau a creațiilor artei. Dar, pe când ceilalți oameni se opresc la priveliștea naturii, la opera de artă în sine, deci la ceva ce este trecător și nestatornic, sfântul trece mai departe și vizionează Eternul prins în chenarul șubredei vremelnicii. Sfântul nu se oprește la culorile vitraliului Catedralei, ci privește spre razele ce îmbracă în lumină și frumusețe acest vitraliu, spre izvorul prim ce le irizează. Pe când ceilalți se mulțumesc cu lumina fumegândă a torțelor propriilor lor pasiuni, sfântul caută fondul etern a tot ce e frumos: INFINITUL. El caută o altă lumină: acea lumină ce nu mai este o simplă licărire a unui foc oarecare, chiar astru să fie, ci o plenitudine a Luminii Dintâi. Acea lumină ce nu mai e o simplă calitate a ceva material, ci însăși substanța ființei și armoniei dintâi, Dumnezeu, Lumină din Lumină...
      Bosco evită distracțiile și petrecerile comune nu pentru că ar avea oroare de ceea ce e plăcut și frumos, ci pentru că știe că sufletul său e prea mare pentru a se putea stampară cu prea puținul ce-l pot oferi făpturile, chiar toate fiind. Unui frumos de spoială, el preferă frumosul autentic și veridic. El face să tacă flașneta simțurilor nu pentru că, nu-i place muzica, ci pentru că, din sferele cerești, a început să perceapă preludiul transfigurator al unei simfonii ce depășește auzul și chiar închipuirea a tot ce-i pământesc.
      Sfântul renunță la muzica de bâlci a muritorilor de rând, pentru superioara audiție a Aceluia ce lui Beethoven i-a îngăduit să-i fure frânturi din Simfonia Infinitului. De aceea, gestul sfinților nu este o renunțare la poezie, la muzică, la artă, la frumos, ci regăsirea deplinei armonii în toată puritatea ei, deasupra tuturor simțurilor, în izvorul ei Dintâi, care e Dumnezeu. Și tocmai acesta este farmecul sfințeniei autentice: o viață sărmană de om e ridicată, gratuit, prin iubire, la trăirea în identitate de viață cu Dumnezeu și este invitată la banchetul Armoniei Divine.
      Renunțarea sfinților nu e o renunțare prin defect, ci prin exces: ei nu renunță ca să se lipsească, ci pentru că au ceva mult mai BUN și-L au cu prisosință; ei se lipsesc de frânturi, spre a nu pierde TOTUL!
      Ce ați spune despre un Beethoven devenit flașnetar? Ar fi murit, probabil, într-o mizerie mai puțin neagră, ar fi făcut mai mulți bani în viață, dar ce ireparabilă pierdere pentru artă și pentru această ingrată omenire!
      Nerecunoașterea geniului și a sfântului, până mai sunt încă în viață, ce este altceva decât resentimentul mediocrității care, în silă, tolerează să se vadă atât de mult depășită? Și, în fond, oare cu ce drept omenirea de rând detestă faptul incontestabil că geniile nu pășesc pe drumul neted și fără riscuri al mediocrității?
      Din același resentiment izvorăsc și criticile acerbe aduse renunțărilor sfinților. Căci ei nu renunță decât pentru a regăsi totul în Dumnezeu, transfigurat, purificat, infinitizat. Acest TOT îi vrăjește fiindcă este ceva dumnezeiesc nu numai în substanța lucrului, ci chiar și ca mod de realizare, ei înșiși fiind ridicați la un ritm și o amploare - de trăire a frumuseții - divine. Trebuie să precizăm totuși că am fi înțeleși cu totul greșit dacă s-ar crede că sfințenia nu ar fi decât un egoism distilat și eterat, un egoism care nu renunță la bucuriile de rând decât pentru ceva infinit mai de preț și mai delectabil. Nu! Sfințenia nu este un mister de egoism, ci unul de iubire și dăruire complet dezinteresată: Sfinții îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu, încât nu bucuriile lui Dumnezeu le caută și le râvnesc, ci pe El și numai pe El. Chiar dacă, prin absurd, iubirea lor n-ar fi nicicând răsplătită, ei tot atât de sincer și generos l-ar iubi, fiindcă El este vrednic, infinit de vrednic de toată iubirea lor și de toată iubirea tuturor...
      E un fel de a vorbi pe care nu-l înțeleg - o știm prea bine - decât cei cărora Iubirea le-a dat privilegiul și harul de a-l pricepe.
      Dar atunci se va obiecta: „Și cei ce nu-l au?”
      - Ei bine, ei să tacă... Sau, vorbind iarăși pe înțelesul lor și privind doar scoarța, nu miezul lucrurilor, sfinții nu sunt insensibili la artă, ci atât de sensibili, încât numai suprema Armonie, Dumnezeu însuși, îi mai fascinează. Ei detestă și elimină luminile ce nouă ne sunt de folos pentru a ne jalona drumul în noapte, ci pentru că ei sunt în plină zi. Ei se lipsesc de opaițele înecăcioase ce călăuzesc pașii muritorilor de rând, fiindcă sunt prinși în mirajul Astrului Frumuseții Nemărginite - Dumnezeu.

*
*    *

      „Pentru a reveni - continuă Don Bosco - cele trei întâmplări mi-au administrat o teribilă lecție și, de atunci încoace, m-am dedicat cu hotărâre mai statornică unei vieți de retragere și am rămas convins că cine vrea să se consacre într-adevăr slujbei Domnului trebuie să excludă cu totul petrecerile lumești. Este adevărat că, adesea, acestea nu sunt păcătoase, în sine luate; dar este și mai adevărat că, pentru conversațiile ce se fac, pentru felul nebunesc de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, ele sunt totdeauna o primejdie pentru virtute, îndeosebi pentru cea mai delicată dintre ele, aceea a castității.”
      Așa au gândit și gândesc toți sfinții. „Deși uneori jocurile și petrecerile sunt cinstite - zice Sfântul Ambroziu - cu toate acestea ele nu se potrivesc unui preot” (De Officiis, I, 23).
      Cât despre reproșurile și incriminările ce și le face, ele trebuiesc să fie privite în adevărata lor lumină, căci, așa cum spune Scriptura, „Justus prior est accuzator sui” (Pilde, 18, 17), cel drept este primul care se acuză pe sine.
      Dacă Bosco își este primul acuzator, ceilalți, în schimb, nu mai contenesc cu elogiile. Considerăm de prisos să mai transcriem o splendidă pagină a lui Don Ropolo, vice-parohul său, în care-i descrie purtarea din timpul vacanțelor. Ne mărginim să-i reproducem doar încheierea: „Toată ținuta sa era de o modestie și reculegere ireproșabile, cunoscând importanța exemplului bun. Pentru toate acestea, în fața tuturor consătenilor săi avea o trecere și o faimă extraordinară.”

11) Când un sfânt improvizează...

      Ioan își inaugura cariera de predicator încă din vacanțele primului său an de teologie. Dacă primele două predici au fost bine pregătite - prima despre Rozar, la cererea parohului local - celelalte două, din Cinzano și din Pecetto, au fost improvizații impuse de o necesitate de moment. Iată cum.
      La Cinzano mersese să-l felicite pe Comollo pentru predica din ajun ce reușise admirabil, predică despre a cărei pregătire am amintit mai sus, când cu tăierea puiului. Era 16 august, hramul parohiei Sfântului Roch. Sosi și ora prânzului, dar predicatorul angajat pentru slujba de seara nu mai apărea.
      „Se făcuse aproape ora urcării în amvon, dar oratorul așteptat nu mai venea. Dorind să-l scot pe paroh din încurcătură, alergam de la unul la altul dintre numeroșii parohi prezenți insistând să spună două vorbe mulțimii ce umplea biserica, dar nimeni nu voia să audă de așa ceva.
      - Dar se poate să lăsați să plece atâta lume fără câteva vorbe?
      Supărați de insistențele mele, invitații îmi răspunseră cu acrime:
      - Naiv ce ești! A vorbi despre Sfântul Roch nu e cum ai bea un păhărel de vin. În loc să ne tot molestezi, mai bine ai predica dumneata!
      La aceste cuvinte, toți bătură din palme. Jignit și rănit în mândria mea, le-am răspuns:
      - Eu n-aș fi îndrăznit să mă propun pentru un lucru atât de greu, dar fiindcă toți refuză, ei bine, accept!
      Se intonă un cântec religios, pentru a-mi da răgazul să-mi adun gândurile, apoi, redepănând în minte viața sfântului, pe care o citisem, m-am urcat în amvon și am ținut o cuvântare despre care totdeauna mi s-a spus că a fost cea mai reușită din câte ținusem până atunci și de atunci încoace!”
      Vecinul său, Iosif Turco, fiind de față la predică, spunea că predica fusese atât de închegată și logică, încât părea să fi fost îndelung studiată și expusă nu ca de un începător, ci ca de un orator obișnuit cu amvonul și hrănit cu studii profunde, așa încât trezi cea mai vie uimire în toți parohii prezenți la solemnitate. Orice s-ar spune, „marea pasiune pentru studiu” se revanșa de acum împărătește.
      Tot cam așa se întâmplă și la Pecetto. La insistența parohului, urcă în amvon după ce de-abia avusese timp să parcurgă „Lecțiile”, adică citirile Sărbătorii din breviarul latin [22]. Vorbi despre Preacurata, Regina Sfântului Rozar, Patroana comunei. Câțiva dintre ascultători, relatând faptul parohului din Castelnuovo nu mai găseau cuvinte să laude frumusețea cuvântării și măiestria oratorului.
      Dar când vorbi pentru a cincea oară, avu o cruntă și providențială decepție. Fusese invitat să vorbească despre Nașterea Preacuratei. Oriunde vorbise până atunci îi ridicaseră osanale artei lui oratorice, așa încât - cum însuși o mărturisea - „mărirea deșartă mă călăuzea.” Abia coborât din amvon, cu curiozitatea caracteristică debutanților, întrebă pe unul din cei mai inteligenți dintre criticii și admiratorii săi: „Cum a fost?” Căzu însă din nori când îl auzi pe acesta preamărindu-i acea nemaipomenită predică despre... sufletele din Purgator! Când colo, el vorbise despre Preacurata!
      Deziluzionat și arzând de nerăbdare să știe tot adevărul, i se adresă lui Don Giuseppe Pelato, parohul din Alfiano, care fusese prezent.
      - Poporul, oare, a înțeles?
      - Prea puțin; te-am putut urmări eu și fratele meu, tot preot și, poate, încă vreunul - doi.
      - Bine, dar n-am vorbit decât despre lucruri așa de simple!
      - Vor fi ele simple - după părerea dumitale, dar pentru popor sunt așa de înalte! A frunzării prin aluzii Istoria sacră, a zbura argumentând pe o urzeală din Istoria bisericească sunt toate lucruri pe care poporul nu le pricepe.
      - Ce mă sfătuiți să fac?
      - Să lași la o parte limba și argumentarea clasicilor și să vorbești pe înțelesul tuturor, popular, popular, popular! În loc de raționamente, mai bine asemănări, întâmplări și exemple practice și simple. Ține mereu minte că poporul pricepe prea puțin și că adevărurile de credință nu-i sunt niciodată îndeajuns de explicate!
      „Acest sfat părintesc îmi servi îndreptar toată viața. Mai păstrez și astăzi ca un rușinos «memento», cuvântările în care acum nu mai văd altceva decât mărire deșartă și limbă spilcuită. Atotmilostivul a voit să primesc acea salutară lecție, lecție atât de rodnică pentru predici, la Catehism și instructaje religioase, ca și pentru scris, lucruri în care mă deprinsesem încă de pe atunci.”

12) Mai câștigă un an

      În al cincilea an de Seminar și al treilea de Teologie, în care survenise atât moartea lui Comollo, cât și incidentul cu trăsnetul poznaș, deși încă bolnav, îi fulgeră prin minte gândul: ce-ar fi dacă anul penultim de Teologie l-ar face peste vară? Făcuse doi ani de filosofie și, adăugând cei cinci de Teologie ar fi făcut șapte, iar el era și așa cam înaintat în vârstă.
      Ce-i drept, așa ceva era cu totul neobișnuit, dar de ce n-ar încerca? Dorul să ajungă mai curând la altar îl zorea, căci studiile le va continua el și după hirotonire, cum de altfel vom vedea.
      Ceru audiență Monseniorului Fransoni, Arhiepiscopul de Torino, un prelat excepțional, și acesta îi aprobă derogarea solicitată, luând în considerare atât vârsta înaintată, cât și examenele excelente de până acum, cu condiția ca în noiembrie, când i se fixase sesiunea de examen, să se prezinte cu întreg materialul anului IV.
      Condiția a fost onorată peste orice așteptări, felul său de a răspunde fiind mai curând un spectacol de competență și măiestrie decât o simplă examinare. Examenul a fost public, așa că numeroșii clerici și colegi veniți ca să asiste au avut de ce să se minuneze.
      Anul V de Teologie a fost și el în nota de întâietate indiscutabilă a celorlalți ani. Aceasta nu-l scuti de o mică umilire în sesiunea din februarie. Când examinatorul îi ceru un anumit canon al Conciliului Tridentin, neamintindu-și textul, improviza unul ad hoc, în același sens. Don Gastaldi, viitorul episcop de Torino, îl întrebă atunci dacă într-adevăr așa sună canonul cerut. El nu-și mai stăpâni râsul și râse și profesorul. Dar acesta, deși glumise la examinare, nu mai glumi deloc când îi stabili calificativul și-i dădu un „Fere optime”, adică un „aproape foarte bine.”
      Acest quasi-eșec îi biciui râvna de studiu în așa fel încât, același profesor, la examenul final, se revanșă și îi acordă o notă ce de fapt nu exista între calificativele oficiale: un „plus quam optime”, adică mai mult decât foarte bine.
      Căci Bosco răspunsese perfect.

13) Două întâlniri providențiale

      Tot în 1839, anul morții lui Comollo, îl cunoscu pe Teologul Borel [23]. Acesta, preot exemplar, ținuse seminariștilor niște exerciții spirituale minunate.
      Teologul Borel, căruia își deschisese și el sufletul, îi lăsă ca amintire aceste cuvinte:
      „Cu reculegerea și Cuminecarea frecventă se păstrează și se desăvârșește chemarea și se formează un adevărat preot.”
      „Aceste exerciții spirituale - notează Don Bosco - făcură epocă în Seminar și, ani de-a rândul, li se mai păstră amintirea, iar maximele sfinte predicate în public sau date în particular de Teologul Borel erau încontinuu repetate de toți.”
      Această întâlnire avea să rodească îmbelșugat, căci tocmai Teologul Borel va deveni principalul colaborator al primilor săi ani.

*
*    *

      O a doua întâlnire memorabilă avu loc cu prilejul uneia dintre vizitele făcute la Torino, când seminariștii din Chieri cercetară și „Piccola Casa della Divina Providenza”, această minune vie a timpurilor noastre, prin care opt mii de infirmi, fără nici un fond sau patrimoniu, sunt susținuți zi de zi din mila tuturor, operă miraculos ținută vie de o intervenție a Cerului.
      Sfântul Iosif Cottolengo, fondatorul ei, a întemeiat o operă ce nu e pe placul eugeniștilor și rasiștilor, căci el a îndrăznit să accepte povara atâtor existențe naufragiate, simple epave ale imensului ocean omenesc, și era încântat că o face pentru Dumnezeu. El avea ferma convingere că un om care, după trup, nu mai este decât o biată epavă mai este totuși o valoare. El avea credința că și atunci când totul pare năruit și când a trăi și a suferi au devenit sinonime viața omenească mai poate avea un rost, cel mai sublim dintre toate fiind să colaboreze, prin suferință și iubire, la mântuirea proprie și a lumii. Creștinii sunt mândri de această sacră încredere, mândri de a menține viața nu pentru că a devenit, aparent, o „inutilă existență”, ci pentru că face parte din planul etern. Căci există un plan nefăcut de om, în care orice suferință e atinsă cu o dumnezeiască mângâiere de mâinile Unuia ce a suferit El însuși; este acel plan unde suferința nu mai e fără rost și fără preț, ci de o valoare eternă pentru victimă, ca și pentru Cel ce o alină. Acest plan este cel al Crucii Omului-Dumnezeu.
      Cu intuiția caracteristică sfinților, într-una din vizite, privi ochi în ochi pe acest seminarist, ce va ajunge sfânt ca și el, dar pe căi atât de diferite, și-i spuse:
      „Oh, cât ești de tânăr... eu sunt acum bătrân.”
      Apoi, prinzându-i o cută a reverendei, trăgând de ea încetișor, continuă să-i vorbească:
      „Vezi, fiul meu, această stofă e prea fină, dar, deocamdată, te poate încă servi; dar când vei fi preot, nu uita, va trebui să o schimbi cu alta mai tare și mai rezistentă, căci atunci vei avea atâția în jurul tău și te va trage unul într-o parte și altul în cealaltă, așa că, dacă reverenda ta nu va fi tare pentru orice încercare, vei fi nevoit să o porți sfâșiată!”
      Cuvinte misterioase ale unei intuiții de sfânt. Don Bosco le va înțelege sensul abia mai târziu, când în viața lui văzu într-adevăr tinerii asaltându-l și trăgându-l în toate părțile, realizând, în neștirea lor, prezicerea lui Cottolengo. Căci întâlnirile dintre sfinții autentici sunt întotdeauna priveliști deschise asupra viitorului și destinului lor, pe care Providența le așează la o răspântie a vieții lor...

14) „Cea mai frumoasă zi din viață”

      În septembrie 1840, fusese sfințit subdiacon; în primăvara anului următor, în sâmbăta înainte de cea de a cincea duminică a Paresimilor 1841, fu sfințit diacon; iar în 26 mai, sărbătoarea Sfântului Filip Neri, intră într-o casă de exerciții spirituale să se pregătească pentru Sfânta Hirotonire de preot.
      Hotărârile luate în cursul acestor exerciții spirituale și le notă într-un mic și sărăcăcios carnețel din care transcriem:
      „Preotul nu merge singur nici în Rai, nici în iad. (Notăm că acest gând îl va avea drag și-l va repeta pe urmă cu regularitate, de câte ori va vorbi într-o reuniune de preoți ori de seminariști. ) Dacă rămâne credincios chemării sale, duce cu sine în Rai și sufletele pe care, prin exemplul său bun, le-a mântuit; dacă săvârșește răul și-și smintește frații, se osândește la iad împreună cu sufletele pierdute prin pildele sale rele. Acest gând mă va ajuta să tind, din toate puterile mele, să observ următoarele hotărâri:
      1) Să nu fac niciodată o plimbare care să nu fie necesară;
      2) Să-mi întrebuințez cu sfințenie timpul;
      3) Când e vorba de mântuirea sufletelor, voi fi întotdeauna gata să sufăr, să lucrez și să mă umilesc;
      4) Iubirea și blândețea suavă a Sfântului Francisc de Sales îmi vor călăuzi fiecare acțiune;       5) Voi fi totdeauna mulțumit cu mâncarea ce o voi primi, afară de cazul, evident, că ar fi dăunătoare sănătății mele;
      6) Nu voi bea vin decât amestecat cu apă, și numai ca medicament, adică în zilele și în măsura în care sănătatea mea o va cere;
      7) Fiindcă munca este o puternică armă împotriva dușmanilor mântuirii mele veșnice, nu voi dormi niciodată mai mult de cinci ore pe noapte. Peste zi, mai ales după prânz, nu mă voi culca niciodată decât în caz de boală;
      8) Îmi voi face zilnic meditația și lectura spirituală. Peste zi voi face o scurtă vizită la Preasfânta Taină sau cel puțin o rugăciune. Pregătirea la Sfânta Liturghie va dura un sfert de oră și la fel mulțumita.
      9) În afară de scaunul Mărturisirii și de cazuri cu adevărat de forță majoră, nu mă voi opri niciodată pentru a sta de vorbă cu femei.”

      În 5 iunie 1841 fu hirotonit preot prin punerea mâinilor Mgr. Fransoni, iar în 6 iunie, duminica Preasfintei Treimi, celebră prima sa Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Francisc de Assisi. Era asistat de Don Cafasso, sfântul său duhovnic și binefăcător. „A fost cea mai frumoasă zi a vieții mele”, va scrie el în „Amintiri”.
      În timpul acestei prime Sfinte Liturghii, se simțea îndemnat lăuntric să facă o cerere deosebită. Ca toți sfinții, avea și el ferma convingere că într-adevăr Dumnezeu acordă întotdeauna harul implorat de un preot la Prima sa Sfânta Liturghie și de aceea ceru de tot fierbinte „eficacitatea cuvântului pentru a face bine sufletelor”.
      Patruzeci și trei de ani mai târziu, el mărturisea candid: „Mi separe că Bunul Dumnezeu a ascultat smerita mea cerere.”
      În umilința sa el spune numai „mi se pare”, dar cititorii noștri vor putea singuri constata cu ce minunată prisosință i-a fost acordat acest har. Un simplu cuvânt de-al său va opera miracole în suflete, schimbând dintr-odată voințele și trezind cele mai splendide chemări.
      Nu se grăbi să revină în satul natal, la Bechis, voind să se achite mai întâi de obligațiile recunoștinței sale pururi fidele.
      Luni, celebră la „Consolata”, mulțumind Preasfintei Fecioare pentru toate harurile pe care i le obținuse de la Mântuitorul.
      Marți, celebră la Chieri, în biserica Sfântul Dominic, unde mai trăia încă vechiul și iubitul său profesor, Pr. dominican Giusiana, ce-l aștepta cu toată duioșia unei inimi de adevărat părinte. În timpul Sfintei Jertfe, preotul plânse de fericire văzându-și, în sfârșit, fiul preaiubit ajuns la altar. Petrecură împreună toată ziua aceea, numită „de Paradis” (în Amintiri).
      Miercuri, celebră tot în Chieri, în Domul de acolo, unde o icoană a Preasfintei Fecioare, zi de zi, îi primise confidențele și rugăciunile și-l ocrotise în tot decursul asprei sale vieți de liceean.
      În Joia următoare, fiind și Sărbătoarea Preasfintei Euharistii (Corpus Domini sau Joia Verde), celebră și în Castelnuovo, unde toți îl așteptau, îl iubeau și atâția îl ajutaseră din inimă. Aici i se pregătise un adevărat triumf, parohul locului invitând la masă toate rudeniile lui Ioan, tot clerul, autoritățile și personalitățile din împrejurimi.

15) Suflet de mamă

      Dacă pe un artist l-ar fi încântat faptul că a devenit obiectul simpatiei generale, pe el în schimb îl obosea. Noul hirotonit jinduia să se poată sustrage cât mai curând tuturor acestor manifestări zgomotoase, să stea singur împreună cu neasemuita lui mamă.
      În sfârșit, pe înserate, o luară în doi spre Bechis. Ne putem închipui valul cald de sentimente ce le năpădi inimile.
      Pe ce căi misterioase trecuseră de cincisprezece ani încoace! O mână de Femeie și de Mamă, a Celei mai înalte dintre toate femeile și mai duioase dintre toate mamele, povățuise pașii amândurora și luase, în vis și în realitate, mâna acestui copil și, prin încercări de negândit, îl călăuzise fără greș la altar și la cereasca demnitate a Preoției Fiului Său!
      Când ajunseră aproape de casă și revăzu locul-scenă al visului de la nouă ani, nu-și mai putu reține lacrimile și exclamă:
      „Cât sunt de minunate căile Proniei Divine! Dumnezeu a luat de pe pământ un sărman copil, pentru a-l așeza împreună cu principii poporului Său ales!”
      Ajunși în casă, mama aprinse lampa de odinioară. Dar o altă lumină, mai vie, lumină ce nu se va mai stinge niciodată, se aprinsese în sufletele amândurora. Se pregătiră de culcare și, ca altă dată, cu douăzeci de ani în urmă, rugăciunea de seară țâșni spre ceruri, fierbinte, din cele două inimi curate.
      Și apoi mama îi spuse:
      „De acum ești preot, fiul meu, și celebrezi și ești mai apropiat de Mântuitorul. Adu-ți aminte însă că a începe să celebrezi Sfânta Liturghie înseamnă și a începe să suferi. Nu-ți vei da seama imediat, dar încetul cu încetul vei vedea că Mama ta ți-a spus adevărul... Știu că te vei ruga zilnic pentru mine, de voi fi vie, de voi fi murit, și-mi ajunge. Dar de aici înainte tu să nu te mai gândești decât la mântuirea sufletelor, iar grija mea să nu mi-o mai duci!”
      O așa mamă era demnă de astfel de fiu. Nu făcuse ea, oare, minuni de sacrificii, de renunțări, de răbdare, de umiliri, pentru a-și ajuta fiul să devină preot? Dumnezeu o păstrase în viață ca să poată săruta și ea mâna sfințită a fiului ei, ce nu mai era al ei, ci al Altuia și, prin El, al tuturor.
      Această mamă, când mai târziu, în 1854, ciuma făcea ravagii la Torino - ea care tremurase de atâtea ori pentru viața acestui fiu preaiubit - va fi cea care-i va spune că de data aceasta e de datoria lui să înfrunte primejdia. Iar el o va înfrunta cu un eroism ce va rămâne în Istorie.
      Cine, oare, ar putea vreodată înțelege inima de Mamă, afară de Cel Preaînalt?
      Sunt jertfe, sunt virtuți, sunt minuni de generozitate pe care, dacă nicăieri pe pământ sau între îngeri nu le-ai găsi, mai poți fi sigur să le afli undeva: în inima de mamă!
      Dacă preoția este suprema demnitate acordată de Dumnezeu omului, a fi mamă - nu în înțelesul doar biologic, ci spiritual al cuvântului (căci fecioria însăși, atunci când e consfințită pentru totdeauna lui Dumnezeu, e tot o maternitate cu totul spirituală: a sufletelor) - este tot ce a hărăzit Dumnezeu mai înalt femeii.
      După moartea ei, în 1860, lui Don Bosco i se păru că o reîntâlnește lângă Biserica Consolatei.
      - Mamă scumpă, nu ești moartă?
      - Am murit, dar sunt vie.
      - Și ești fericită?
      - Foarte fericită: felicissima!
      O mai întrebă între altele dacă după moarte ajunsese imediat în Rai, iar ea îi răspunse că nu! „Dar atunci cu noi ce va fi?”
      O întrebă dacă Comollo, Domenico Savio și alți băieți buni sunt deja în Rai. Răspunse că da. În sfârșit, o rugă să-i dea un semn al fericirii de care se bucură acolo. În acea clipă, toată ființa ei deveni dintr-odată strălucitoare, haina în care era îmbrăcată părea țesută în același atelier în care-și comandă veșmântul crinii văilor, avea fața de o măreție inexprimabilă și apăru înconjurată de un cor de îngeri. Și începu să cânte...
      Păreau armoniile a mii dintre cele mai neîntâlnite voci, care, de la basul cel mai profund, urcau până la notele cele mai înalte, cu o varietate de tonuri și o deosebire de modulații, cu vibrații mai mult sau mai puțin tari, uneori abia perceptibile, combinate cu atâta măiestrie, gingășie și acord, încât formau cea mai negrăită armonie.
      Sfântul, la această melodie de Paradis, rămase atât de extaziat, încât nici nu mai știa ce să-și mai întrebe mama, iar aceasta, sfârșind cântecul, se mai întoarse o dată spre el și-i spuse:
      - Te aștept, fiindcă noi trebuie să fim pentru totdeauna împreună. Și dispăru.
      Dar și aici, pe Pământ, dimpreună cu numele Sfântului, tot împreună va rămâne de-a pururi numele incomparabilei lui mame - MAMA MARGARETA.
      El nu va fi Sfânt decât fiindcă Ea a fost Mamă!
      Este ziua a doua de Crăciun și sărbătoarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu când scriem aceste rânduri.
      Îngenuncheați în gând în fața ieslei din Betleem și privind spre Maria cu Dumnezeiescu-i Prunc în brațe, ne vine să întrebăm mulțimea îngerașilor ce-l înconjoară dacă Cel Preaînalt și Atotputernic, în infinita Sa înțelepciune, a creat ceva mai frumos și mai măreț pe lume decât sufletul de mamă.
      Suflet de mamă: Preacurata Fecioară Măria, Monica, Brigitta, Margareta...
      În albumul veacurilor, filele rezervate mamelor sfinte ale neamului nostru până când, oare, mai rămânea-vor goale?

Capitolul VII. Un preot la răspântie

1) „Fața zâmbitoare”; 2) O trântă salutară; 3) Cuvântul Duhovnicului; 4) Căminul pentru preoți; 5) Copiii nimănui; 6) Sub semnul Imaculatei; 7) Entuziasm... modă... ; 8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant și un triumf; 9) Un ascendent girat de... îngeri; 10) Încep minunile; 11) Importanța Direcțiunii Spirituale; 12) Lupta pentru existență.

1) „Fața zâmbitoare”

      Primele cinci luni după hirotonirea sa, Don Bosco, rămase ca ajutor de paroh la Castelnuovo.
      Poezia primelor zile de preoție nu numai că nu apuse, așa cum se întâmplă cu cei lâncezi, ci dimpotrivă, se lărgea, devenind tot mai cuprinzătoare și mai suavă, nutrită fiind de un zel arzător și de acea dragoste divină fără de hotare, ce-n clipa hirotonirii, ca o nouă flacără a Rusaliilor, i se sălășluise în inimă.
      Deși harnic și zelos în toate ocupațiile parohiale, bucuria și deliciile lui erau copiii, pe care-i învață Catehismul și cărora le știa vorbi la suflet. O vrajă tainică îi atrăgea, așa încât, „ieșind din casa parohială, oriunde aș fi mers, eram mereu înconjurat de micii mei prieteni, ce mă sărbătoreau”, scrie el.
      La Bechis, la Murialdo, la Castelnuovo și oriunde apărea Don Bosco, aveai impresia că revezi scene idilice ale Evangheliei când Isus se vedea asaltat de tineri și de prunci. Cei mici îl porecliseră pe Mântuitorul - cum ne spune o tradiție păstrată de Sfântul Hieronim - „Fața zâmbitoare”.
      Și lui Don Bosco i-a fost dat să pășească pe aceste dumnezeiești urme.
      Încă din primele luni, a fost invitat cam peste tot, stârnind simpatia tuturor, mai ales că vorbea cu ușurință și accepta bucuros să predice oriunde.

2) O trântă salutară

      Așa, într-o zi, a fost rugat să facă panegiricul Sfântului Benign la Lauriano. Având însă și la Castelnuovo anumite obligații parohiale, fiindcă era zi de sărbătoare, a trebuit să-și împartă cu multă chibzuință timpul ca să ajungă peste tot.
      Ca să nu întârzie, se decise să o ia călare. își studiase bine cuvântarea și și-o închegase după legile celei mai bune elocințe. În timp ce-și rememora în gând pasajele principale, era sigur că-și va onora numele de bun orator, mai ales că și limba avea dubla calitate de a fi îngrijită, dar și pe înțelesul tuturor. Fără să-și dea seama, se căuta pe sine, dar era convins că se conformează întru totul sfatului lui Don Pelato de a vorbi „popular”.
      Or, cu cei ce se caută prea mult pe sine, Dumnezeu nu mai are ce face; ei își compromit nu numai sfințenia, ci chiar mântuirea. Tocmai de aceea, Providența, care veghea cu grijă asupra acestui destin prețios, îi rezerva o lecție mântuitoare acestei vanități timpurii.
      Mai în trap, mai în galop, străbătuse cam jumătate calea, când, ajungând în valea Casal Borgone, iată că, fără de veste, un stol de grauri, zburătăciți din holda de alături și speriați de goana calului, se ridică făcând zgomot, înspăimântându-i calul. Acesta, speriat, o luă de-a lungul câmpului galopând nebunește peste holde și pajiști, în timp ce șeaua - care pe cât se pare nu fusese tocmai bine strânsă - alunecă treptat într-o parte. Încercă să-și scoată picioarele din scări, dar, la un salt neașteptat și violent, se trezi zburând în direcția de mers și căzând pe o grămadă de pietriș.
      Un creștin, ce mergea pe câmp în apropiere, îl văzu și-i sări în ajutor. Ajutat de servitorul său îl transportă acasă.
      Îl îngrijiră cât putură mai bine, dar abia peste o oră își reveni în simțiri.
      - Nu-ți face griji că te vezi într-o casă străină, n-ai să duci lipsă de nimic. Am trimis după medic și pe urma calului. Sunt țăran, dar am ce-mi trebuie. Dar cum te simți? Ți-e tare rău?
      - Dumnezeu îți răsplătească pentru tot binele ce-mi faci, scumpe prietene, îi răspunse Don Bosco. Cred că nu-i nimic grav...
      După o mică pauză: s-ar putea să am vreun os rupt la umăr, căci nu-l pot mișca... Dar unde sunt?
      - Pe dealul Bersano, în casa lui Giovanni Caloso poreclit Brina. Am umblat și eu prin lume și am ajuns să am nevoie de ajutorul altora. Câte n-am mai pățit colindând cele târguri și bâlciuri... Să vă povestesc una dintre ele. Într-o zi rece de toamnă - sunt ani de atunci! - mersesem la Asti pentru aprovizionările de iarnă, când, ajungând la Murialdo, calul meu căzu într-o hârtoapă cu noroi cleios și toate încercările mele de a-l scoate rămăseseră zadarnice. Era către miezul nopții, întuneric beznă și pe deasupra mai și ploua. Nemaiștiind ce să fac, am început să strig după ajutor.
      După câteva minute, mi s-a răspuns dintr-o casă ce părea să fie undeva pe aproape. Apăru în curând un cleric cu fratele său și cu încă doi oameni, purtând făclii aprinse. Mă ajutară să-mi descarc lucrurile, mi-au scos calul din glod și mă duseră la el acasă cu toate ale mele. Eram pe jumătate mort și toate-mi erau pline de noroi. Mă curățiră, mă întremară cu o cină pe cinste și-mi dădură un pat ca puful. Dimineața, înainte de a pleca voiam să le plătesc, dar clericul refuză, zicându-mi:
      - Nu se știe dacă mâine nu vom fi noi care să avem nevoie de dumneata!
      „La aceste cuvinte, mă simții mișcat - povestește Don Bosco - iar el văzându-mi lacrimile: Ți-e rău?
      - Nu, dar mi-a plăcut atât de mult această poveste. M-a mișcat.
      - De-aș ști ce-aș mai face pentru acea minunată familie! Ce oameni de suflet!
      - Și cum se numeau?
      - Familia Bosco, zisă și Boschetti. Dar de ce pari așa de mișcat? Îi cunoști? Oare mai trăiește și e sănătos clericul acela?
      - Clericul acela, bunul meu prieten, e tocmai preotul căruia acum îi răsplătești înmiit tot ce-a făcut în acea noapte pentru dumneata! E același pe care l-ai adus în această casă și l-ai culcat în acest pat! Providența vrea să ne arate, prin această împrejurare, că cine face binele să-l și aștepte!”
      „Oricine își poate închipui mirarea și bucuria acestui bun creștin și a mea, că Dumnezeu voise ca, în nenorocirea aceasta, să ajung în mâna unui astfel de prieten. Soția, ca și o soră de-a lui și alte rudenii și prieteni, făcură mare sărbătoare auzind că li s-a nimerit în casă acela despre care de atâtea ori auziseră vorbindu-li-se. Sosind peste puțin timp, medicul constată că nu aveam nici o fractură și, de aceea, peste câteva zile, îmi reluai drumul spre casă, călare pe calul regăsit, dar însoțit de Ioan Brina, ce mă întovărăși până acasă și cu care am păstrat legăturile celei mai scumpe prietenii toată viața.”
      „După acest semn de sus, încheie căit și smerit Don Bosco, am luat hotărârea să-mi pregătesc de aici înainte cuvântările numai spre mărirea lui Dumnezeu, nu ca să apar literat și învățat.”

3) Cuvântul Duhovnicului

      La sfârșitul vacanței de toamnă lui Don Bosco i se ofereau trei posturi.
      Primul era de pedagog într-o veche și nobilă familie din Genova, cu un salariu princiar, de o mie de lire anual, pe lângă întreținerea completă. Rudeniile și cunoștințele apropiate stăruiau tare pe lângă mama Margareta să-l convingă să accepte acest post atât de avantajos. Ea le-o tăie scurt: „Fiul meu, în casă de boieri? Și ce-ar face el cu mia de lire, ce-aș face eu sau fratele său, dacă Ioan și-ar pierde apoi sufletul?”
      Al doilea post era de capelan la Murialdo, credincioșii de aici obligându-se să dubleze toate veniturile, numai să rămână el să le învețe copiii ce i se atașaseră trup și suflet.
      Al treilea post era cel de viceparoh la Castelnuovo unde Don Cinzano, marele său binefăcător, ar fi fost în stare de orice, numai să-l poată reține lângă sine.
      Cum era normal, Don Bosco nu se pripi, ci merse și de data asta la Torino, să-și consulte duhovnicul, pe Don Cafasso.
      Întrucât are un rol prea decisiv în toată orientarea vieții și activității lui Don Bosco, nu putem să nu ne oprim o clipă asupra lui.
      „Viețile amândurora - zice Auffray - de ajutorat și de binefăcător, de învățăcel și de maestru, de admirator și de model, de penitent și de duhovnic, se vor împleti vreun sfert de veac, așa încât aproape ajungi să nu le mai poți desluși limpede. Se va ajunge într-o zi - continuă Auffray - să se spună că unul dintre ei nu va fi decât continuarea celuilalt, Elizeu ce-a moștenit mantia și puterea lui Ilie.”
      „Dar ce grosolană eroare de istorie și de psihologie! Niciodată două naturi și două temperamente n-au fost mai diametral opuse decât acestea! O arată limpede și formula lor de apostolat:
      Cafasso spunea: „Binele trebuie făcut bine”, iar Don Bosco: „Binele trebuie făcut așa cum se poate!”
      Primul era de părere că, pentru a face binele, trebuie să aștepți până îl poți face desăvârșit, iar celălalt era de părere că binele trebuie făcut în măsura posibilităților și în felul îngăduit de împrejurări.
      Și aici se vede foarte limpede cum nicăieri personalitatea omenească nu-și primește deplina înflorire atât de inedit ca în sfințenie. Făcându-te învățăcelul unui Kant sau Hegel etc. nu ești kantian sau hegelian decât în măsura în care ești aservit de gândirea și concepția lor și nu faci decât să le prelungești gândul și personalitatea întocmai ca o umbră; în schimb, când te faci învățăcelul Celui Preaînalt, ești veridic, mai personal, inedit și unic, cu cât ești mai sfânt, apropierea de Dumnezeu fecundându-ți în înflorire lăuntrică de viață întreaga ființă (și nu printr-o carapace stereotipă sau un pat a lui Procust, ce ți-ar silui ființa, venind din afară și care ar strivi tocmai ceea ce e mai autentic în tine). De aceea, modalitatea realizării depline este să pui în primul rând în valoare ceea ce El ți-a dat cu precădere și îți este personal și irepetabil. Și vei fi cu atât mai sfânt, inedit, între sufletele din istoria Mântuirii, cu cât vei fi mai unit cu Dumnezeu și cu cât El, Cel ce este Infinit, va fi totul în tine.
      Spiritul său nu i-a dat inspirația și nici directivele propriu-zise ale operelor de înfăptuit, ci-l călăuzea la viața de preot sfânt, ceea ce-l făcea executor fidel al planurilor Providenței. Când elevul său se găsea în vreun dubiu sau impas, tot ce făcea Don Cafasso era să caute și să verifice care este voința divină.
      Și de data aceasta, Don Cafasso, luminat interior, îi răspunse fără ezitare:
      - Nu vei primi nimic; lasă cele trei posturi și vino la Torino să-ți completezi formarea preoțească în „Convitto Ecclesiastico”- Căminul ecleziastic de perfecționare a preoților (un fel de specializare postuniversitară).
      Don Cafasso nu se mulțumi însă cu un simplu sfat, ci îi obținu și o bursă integrală, cu întreținere gratuită. Niciodată, poate, o bursă n-a fost acordată mai cu vrednicie cuiva.

4) La Căminul pentru preoți

      Ce era acest cămin?
      La începutul veacului trecut, Don Luigi Guala, eminent preot din Torino, înțelesese că, după toate frământările și convulsiile prin care trecuse omenirea în ultimele decenii, cea mai urgentă necesitate pentru promovarea binelui comun și asigurarea prosperității țării era de a pregăti un cler evlavios, învățat și plin de zel, care să fie pentru societate ceea ce este sarea în bucate. Opera, începută sub forma unor simple cercuri de studii cu sediul în clădirea parohiei sale din Torino, în 1808, o transferă, zece ani mai târziu, în 1818, în edificiul unei mănăstiri a franciscanilor, ce servise până atunci drept cazarmă pentru trupele napoleoniene.
      În 1822, Căminul a fost autorizat și de Stat și a primit personalitatea juridică legală, iar în 4 iunie 1823, Mgr. Chiavarotti, arhiepiscopul de Torino, îl numea printr-un decret chiar pe Don Guala în postul de rector al Căminului de studii, aprobându-i totodată Regulamentul pe care acesta îl întocmise.
      În 1841, mâna dreaptă a lui Don Guala era Don Cafasso, căruia îi revenea catedra de Teologie Pastorală, în timp ce Rectorul își rezervase expunerea principiilor Moralei. Ambii erau temeinic ajutați de Don Felice Calzio, preot savant, modest și cu inimă de aur. Un astfel de învățământ nu era pur teoretic, căci mai mult decât vorbele, trăirea și sfințenia vieții unor astfel de superiori aveau rolul principal în formarea viitorilor „directori spirituali”, cum li se spune duhovnicilor în Apus.
      Rostul acestui cămin era să-i deprindă pe preoții tineri, abia ieșiți din Seminar, cu viața pastorală, așa după cum medicii sau farmaciștii, înainte de a păși în viață ca profesioniști independenți, își fac într-un spital, respectiv farmacie, stagiul de practică.
      Preoții din Cămin audiau în fiecare dimineață și seară câte o conferință teologică, iar peste săptămână, cursuri de specializare; biblioteca, înzestrată cu toate operele necesare și noutățile ce i-ar fi putut interesa, era totdeauna deschisă pentru a putea consulta tot ce doreau.
      Tradiția lui Don Guala se va păstra la Torino prin înrâurirea pe care a avut-o Don Boccardo, vestitul duhovnic al clerului italian, mort nu demult în faimă de sfânt. Se poate spune că a continuat, în zilele noastre, spiritualul „înșiră-te mărgăritar”, început cu aproape două veacuri înainte de Don Guala.
      Preoții adevărați nu se improvizează, căci preoția nu consfințește decât virtuțile ce le găsește deja în suflet la hirotonire. Ce imensă distanță spirituală între Piemont și noi! Acolo, pe lângă liceu - care la rândul său e un mic seminar - se mai studiază șapte ani de nivel universitar (doi de filosofie și cinci de teologie) până la hirotonire, și alți doi, trei ani de practică, după hirotonire.
      La noi, din cauză că se admite căsătoria la preoți și fiindcă prea greu atârnă în cântar interesele, blestematele interese vremelnice, se uită că preoția nu este o carieră de procopsire, ci continuarea, prin viața ta, a Jertfei de pe Cruce, devenind tu însuți, ca și Hristos, preot și victimă deopotrivă. Chiar și cei patru ani regulamentari unora le par lungi și câte meschine și perfide pretexte nu știu invoca pentru a mai smulge prin derogare un an, doi sau chiar trei! Și, bineînțeles, cei mai nepregătiți ca studii și cu virtuțile mai putrezite sunt și cei mai zoriți și mai nerăbdători să ajungă cât mai repede hirotoniți!
      Cu ce-am putea asemui mărimea inconștienței lor decât cu necuprinsa durere a neamului nostru de a nu avea preoți sfinți? Din clipa hirotonirii, și ei sunt „preoți”, dar preoți pripiți, improvizați, preoți T. R. (termen redus). Sărman Neam Românesc, numai tu ai ajuns în acest hal, fiindcă numai tu nu ai avut adevărați preoți. Tu ai mulți hirotoniți, dar prea puțini preoți la nivelul cerințelor vremurilor, sărman Neam Românesc...
      Don Bosco, în schimb, deplin conștient de ceea ce vrea să însemne preoția - și Dumnezeu știe dacă mia aceea de lire, pe lângă întreținerea princiară la Genova, nu i-ar fi aranjat și lui „interesele familiale”- nu numai că nu se va socoti suficient de pregătit după șase ani de Seminar și alți doi de perfecționare la Cămin, ci va solicita și va obține un al treilea an la „Convitto” pentru a-și desăvârși formarea. Atunci, cine este, oare, pe linia justă și, cine năuc? Căci ori suntem noi cei ce ne înșelăm, ori el. Ajunge însă o singură privire aruncată spre cel Răstignit și orice urmă de îndoială va dispărea.
      Timpul petrecut în „Convitto Ecclesiastico” a fost hotărâtor pentru viitoarea orientare a lui Don Bosco. Chiar deprinderile de pietate, pe care le introduce în Congregația sa de mai târziu, nu sunt decât cele din Regulamentul lui Don Guala, care cu multă înțelepciune le alesese în așa fel, încât să poată fi ușor continuate și în viață, după încetarea trăirii în comunitate.
      Rugăciunile de dimineață și de seară, o vizită peste zi la Preasfântul Sacrament al Altarului, Rozarul, o jumătate de oră de meditație, un sfert de oră de lectură spirituală; toate acestea în comun. Recomanda ca practici individuale: Mărturisirea săptămânală, o mică mortificare vinerea, tăcerea peste zi, în afară de recreații. Studiul se făcea în comun, în fiecare lună se ținea o zi de tăcere și de reculegere; se mai recomanda o plimbare după-masa, în locurile mai liniștite, de preferință în doi, dar cu opreliștea absolută de a intra în cafenele, localuri sau la spectacole publice.

5) Copiii nimănui

      Cursurile ce se audiau la Cămin nu erau doar teoretice, ci grefate pe viață. Don Cafasso era magistral: clar, vioi și documentat în expunere, își făcea cursul atrăgător chiar și în punctele cele mai dificile. O atmosferă caldă de pietate, prudență și știință de sfânt învăluia lecțiile expuse, iar din vorba și din toată ținuta lui se desprindea o învățătură și mai prețioasă, ce trezea nu doar veleitatea, ci imperativul imitării. Datorită în special lui, atmosfera din Cămin era, pentru tinerii săi auditori, ceea ce este pentru natură primăvara: nimic forțat și impus, ci crea condițiile optime care să trezească la viață mugurii de virtute ce le piroteau în suflet.
      Don Bosco va profita de acest stagiu la Cămin nu numai pentru a-și cristaliza cunoștințele și a-și adânci cultura, ci mai ales pentru a se pune în contact direct cu acele mizerii de care suferea tineretul și care decid orientarea definitivă a apostolatului său.
      Pe lângă obișnuitele invitații periodice pentru predici, ținerea de exerciții spirituale, Mărturisiri și altele comune tuturor, el primi drept sarcină specială să predea celor mici Catehismul și să viziteze spitalele și închisorile.
      „După prima vizită la închisori - zice Ceria - se reîntoarse cu inima sângerândă. Erau numeroși, mult prea numeroși tinerii între doisprezece și optsprezece ani închiși în acel loc de pedeapsă. De unde o atât de precoce depravare? Mai târziu, mai constată și altceva: cum atâția din cei ce ieșiseră din penitenciare cu ferma hotărâre să înceapă o viață mai bună, peste puțin timp ajungeau iarăși închiși.”
      „I se părea că principala cauză a acestei situații jalnice era abandonarea lor din partea tuturor și se întreba: De și-ar găsi și ei un prieten care să se intereseze de ei și să le poarte de grijă, iar în zilele de sărbătoare să-i învețe Religie, oare nu s-ar micșora cel puțin numărul acestora? Cu fiecare vizită la închisoare, se întorcea tot mai întărit în această idee”.
      Cei din Cămin vizitau în mod curent și familiile mai nevoiașe, încercând să le ajute la domiciliu. „Domiciliu” e un fel de a spune, căci colibele, hrubele, bordeiele, mansardele, subsolurile cu pereții înnegriți de umezeală, mucegai și fum, în care, într-un spațiu restrâns, trăiau în promiscuitate familii de zece-doisprezece membri de-a valma, formau un tablou cu totul altul decât tot ce și-ar putea închipui cei înstăriți și anumiți copii și tineri de bani gata.
      Ceea ce îl rodea însă cel mai mult era spectacolul jalnic al ruinării timpurii a celor mici în aceste cuiburi infecte.
      Cutreierând apoi străzile, alte scene îi puneau aceeași chinuitoare întrebare. Capitala, mărindu-se în ritm accelerat, atrăgea o mulțime de flăcăi și copilandri din Piemont și Lombardia, veniți să-și încerce norocul pe vreunul din șantierele de construcții sau în vreuna din fabricile tot mai numeroase. Dar, până să-și găsească de lucru, vagabondau în grupuri de trei-șase inși, iar nopțile și le petreceau prin pivnițe sau prin podurile caselor și pe maidanele de peste râul Po. În luncile de-a lungul râului, pe maidanele și terenurile virane ale orașului, se vedeau hoinărind toată ziulica, se hârjoneau sau se jucau pe bani diferite jocuri de noroc, în timp ce cuvintele urâte și cântecele dubioase le erau neîncetată și colectivă îndeletnicire.
      Era o tinerime părăsită de toți, fără călăuză și fără păstor și pradă ușoară pentru patimile cele mai infame.
      Ce grijă le purta societatea? „Societatea” și autoritățile le pregătiseră doar închisorile pentru momentul când mizeria și foamea îi va fi împins la disperare și furt. Toate cele patru închisori principale din Torino gemeau de tineri, căci și propria lor familie îi trădase sau părăsise și, astfel, respinși de toți, oricât de bune le-ar fi fost hotărârile în clipa eliberării, în mod fatal recidivau.
      Spectacolul acesta, al copiilor nimănui, era nespus de sfâșietor pentru o inimă de preot atât de simțitoare ca a lui Don Bosco.
      Ce-i drept, el încercase în unele seri, să se apropie și să ia contact cu ei; dar când îi vedeau reverenda, unii fugeau, alții îi întorceau spatele sau chiar îl înjurau, pe când cei mai mulți nici nu se sinchiseau de prezența lui și-și continuau jocurile dubioase.
      El rămânea îndurerat, deși o rază de nădejde stăruia să-i lumineze sufletul. Scenele acestea nu le văzuse el, oare, amănunțit, de trei ori înainte? Dacă pe atunci aceste scene nu erau decât vis, acum avea în față realitatea însăși, în toată goliciunea ei tragică. Și-și zicea: „Visurile realizate întocmai în partea lor dintâi, oare nu se vor adeveri la fel și înjumătățea cea de-a doua? Acești copii sărmani și părăsiți, tratați cu blândețe și acea bunătate pe care ei n-o cunoșteau, fiindcă nimeni nu le-o arătase în viață, cine știe de nu vor deveni și ei, odată și odată, simpli și blânzi mielușei?”
      Cu astfel de gânduri, ce se transformau spontan într-o implorare către CEI DOI din vis, își relua drumul spre Cămin, rugându-l să-i deschidă calea spre inima tineretului părăsit și spre viitoarele cămine și institute sortite să-i adăpostească.
      Vizitele pe la spitale, cele ale lui Cottolengo îndeosebi, îl confirmau în același gând. Cine nu cunoaște astăzi această imensă cetate a durerii? Prin 1841 avea vreo două mii de suferinzi dintre cei mai neajutorați. În fiecare ungher se împletea durerea cu o iubire supranaturală și o grijă împinsă până la eroism. Dar ceea ce-l îndurera cel mai mult era priveliștea tinerilor cu fețele supte și cu sănătatea ruinată de viciu.
      Nu se putea face nimic pentru a preîntâmpina toate aceste dezastre?
      Intrase în cămin în 2 noiembrie 1841, dar, încă din prima lună, își dădu seama de dezolanta părăsire a tineretului. Se folosi de toate prilejurile pentru a se apropia de ei și nu peste mult timp cete întregi de tineri îl însoțeau prin oraș.
      Duminica și în zilele de sărbătoare sau vacanță, Don Cafasso inițiase Catehismul cu niște ucenici, zidari și tineri de alte meserii, chiar în una din sălile Căminului. Încă din noiembrie 1841, îl va înlocui Don Bosco.
      „Dar ce era această școală - se întreabă Ceria - în comparație cu nenumăratele cete ale tinerilor ce-ar fi avut nevoie de asistență? Un strop de apă dulce în imensitatea mării!”
      Ar fi fost nevoie de o operă de mari proporții, cu cămine festive și, cu personal numeros...
      Se sfătui cu Don Cafasso și, cu recomandarea sa și a lui Don Guala, îi ceru Arhiepiscopului o audiență în acest scop. Monseniorul Fransoni, întruchiparea desăvârșită a Bunului Păstor, mișcat de accentul cald și moderat totodată, îi dădu încuviințările, încurajarea și binecuvântarea arhierească în acest scop.
      De altfel, din această clipă, cele două suflete mari se vor înțelege deplin. Arhiepiscopul îi va purta harnicului și devotatului său preot o deosebită și privilegiată dragoste, pe care nici un eveniment nu o va putea zdruncina.

6) Sub semnul Imaculatei

      Avea de acum și aprobarea directă a autorității bisericești superioare, ceea ce pentru el însemna o confirmare a nădejdilor din vis. Tot chibzuia cum și de unde să înceapă, când o banală întâmplare, în aparență fără nici o însemnătate, survenită la doar vreo cinci săptămâni după intrarea sa în Cămin, anume de sărbătoarea Imaculatei Conceperi a Mariei, 8 decembrie 1841, îi deschise noul făgaș.
      Cu toate că încă nu fusese declarată și definită oficial drept adevăr de credință - va fi abia în 1854 - în Piemont ca și în alte părți, Zămislirea Neprihănită a Mariei era sărbătorită cu mare fast. În acea dimineață, în sacristia Sfântului Francisc de Assisi, Don Bosco tocmai își îmbrăcase ornatele pentru a celebra Sfânta Liturghie, când apăru în ușă un copilandru de vreo șaisprezece ani, îmbrăcat ca vai de el, supt la față, făcând ochii mari. Împins de cine știe ce curiozitate, intrase și el în sacristie și privea cu atenția mirată a unuia ce pentru prima dată vede așa ceva: sala ciudată, dulapurile în zid și înalte până în tavan, ornamentate sobru, preotul acela așa de curios îmbrăcat - pe stradă nu vezi așa ceva: totul părea așa de impunător. Încă privea când interveni brusc crâsnicul, care tocmai intra. Acesta, deși mirean, era îmbrăcat într-o sutană violetă și cu un stihar mai scurt pe deasupra, alb și dantelat. Crâsnicul i se adresă răstit:
      - Ce stai gură cască! Nu vezi că preotul ăsta are nevoie de un ministrant? Pune mâna pe Missale (liturghierul romano-catolic) și mergi de-i ministrează!
      - Dar eu nu mă pricep la așa ceva.
      - Păi, dacă nu știi ministra, dobitoc încălțat ce ești, atunci ce naiba cauți pe aici? Cară-te de pe aici, m-ai auzit?
      Și acestea zicând, se aruncă asupra-i cu bătătorul de praf întors cu coada, și dă-i, și dă-i.
      Nenorocitul de băiat, luat pe neașteptate, se zăpăci și mai tare și încercă s-o șteargă. Crâsnicul după el, lovindu-l. Don Bosco încercase să intervină, dar glasul îi fusese acoperit de gălăgia goanei celor doi.
      - De ce l-ai bătut? întrebă aspru Don Bosco, când crâsnicul reveni. Ce rău ți-a făcut?
      - Ce caută prin sacristie, dacă nu știe ministra?
      - Ai făcut foarte rău că l-ai bătut.
      - Pe dumneavoastră ce vă interesează?
      - Mă interesează fiindcă e un prieten de-al meu.
      - Vă este prieten nespălatul ăla? chicoti crâsnicul.
      - Tocmai! Când cineva e maltratat, prin asta îmi devine pentru totdeauna prieten. Și să știi un lucru: de mai superi pe cei ce vin pe aici, vei avea de-a face cu Don Guala. Iar acum mergi de-l caută și cheamă-l imediat: trebuie să-i vorbesc!
      După câtva timp, reuși să-l aducă, asigurându-l că nu i se va întâmpla nici un rău. Reapărând în ușă, băiatul, cu lacrimi în ochi, tremura.
      - Vino, scumpul meu, vino. Nu-ți fie teamă. Eu te-am chemat... Spune-mi, ai ascultat azi Sfânta Liturghie? Îl întrebă Don Bosco cu o prietenie și o amabilitate al cărei secret doar el îl avea.
      - Nu, răspunse băiatul.
      - Dar îmi faci o plăcere? Vrei să vii să asiști la Sfânta Liturghie pe care o voi celebra acum? Pe urmă vom vorbi despre ceva ce o să-ți facă o deosebită bucurie. Bine? Îmi promiți?
      Spontan, îi promise.
      Terminată Sfânta Liturghie și rugăciunea de mulțumită, își conduse candidatul într-o chilie alăturată unde, luându-l cu buna, începu să-l întrebe.
      - Iubitul meu prieten, spune-mi cum te numești?
      - Bartolomeo Garelli.
      - De unde ești?
      - Din Asti.
      - Ce meserie ai? - Zidar.
      - Tatăl tău mai trăiește?
      - Nu, a murit de mult.
      - Câți ani ai?
      - Șaisprezece.
      - Ai învățat să scrii și să citești?
      - Nici una, nici alta.
      - Dar să cânți și să fluieri știi?
      Băiatul începu să râdă. Gheața se rupsese și prietenia se înfiripase.
      - Spune-mi, Bartolomeo, Prima Sfântă împărtășanie ai făcut-o?
      - Nu, încă nu.
      - Dar de spovedit, te-ai spovedit vreodată?
      - Da, însă e mult de atunci. Eram mititel.
      - Și cu rugăciunile cum stăm? Ți le zici tu regulat?
      - Nu... căci le-am uitat.
      - Dar la Sfânta Liturghie de duminica mergi?
      - Da, aproape întotdeauna.
      - Dar la Catehism?
      - Nu, la Catehism nu mă încumet.
      - De ce?
      - Fiindcă mi-e rușine. Ceilalți sunt mai mici ca mine și-l știu mult mai bine, iar eu, așa de mare printre ei, nu știu nimic.
      - Și dacă ți-aș explica separat Catehismul, anume pentru tine, ai veni?
      - Cu toată inima!
      - Ai veni aici, în odăița asta? zâmbi Don Bosco.
      - Bineînțeles, bucuros, numai să nu mă ia iarăși la bătaie.
      - Fii liniștit, tu ești prietenul meu și, de aici înainte, oricine ți-ar face ceva, ar avea de furcă cu mine. Tu-l cauți pe Don Bosco și cu alții nu ai nimic. Când să începem Catehismul?
      - Când doriți, Părinte.
      - Astă seară?
      - Fie și astă seară.
      - Dar de ce nu chiar acum?
      - Bucuros și acum!
      Don Bosco îngenunche și rosti cu glas tare un „Ave Maria” către Fecioara Imaculată, să-l ajute ca să mântuiască acest suflet. Tot sufletul său setos de jertfă și dornic de a se dărui celor tineri se revărsă în umilele cuvinte ale nemuritoarei rugăciuni. Când se ridică, avea o senzație ciudată, de ceva mare. Simțea că opera de apostol începea cu adevărat.
      - Semnul Sfintei Cruci îl știi face?
      Băiatul făcu ochii mari. Nu înțelegea.
      - Posibil? își zise în sine Don Bosco, nici măcar acest prim semn al unui creștin, pe care orice copilaș îl învață pe genunchii mamei sale, să nu-l știe! De necrezut! Într-o capitală creștină, sunt tineri care nici măcar primul semn distinctiv al Creștinismului și al Botezului lor nu-l cunosc! Ce nenorocire și ce  rușine!
      Abia atunci i se deschiseră de-a binelea ochii tânărului preot, iar misiunea pe care o întrezărea i se păru imensă și neasemuit de frumoasă. Da! Va merge în căutarea celor mici și sărmani și le va turna în inimi credința bine temeinicită, credința ce dă dor de viață și de lumină, ce alină durerile și întărește în încercări, credința ce, prin faptele bune pe care le inspiră, te face vrednic de eterna fericire.
      Această primă lecție de Catehism a fost scurtă, de o jumătate de oră numai, dar era întâia a unui apostolat care va dura o jumătate de veac.
      La plecare îi dădu o medalie a Imaculatei. Garelli se alesese cu semnul Sfintei Cruci și învățase rostul pentru care Dumnezeu ne-a creat pe Pământ.
      - Azi e miercuri. Pe duminică te vei întoarce, Bartolomeo, nu-i așa?
      - Da, cu siguranță, da!
      - Dar să nu vii singur! Mai cheamă-ți câțiva prieteni. Știi, n-o să le pară rău!
      Îl conduse apoi prietenește până în stradă, lăsându-l transfigurat de bucurie și încântat de felul cum Don Bosco îl tratase.
      Ori de câte ori, apoi, va fi vorba de începutul marilor sale opere, Don Bosco va defini acest episod din ziua Imaculatei, 8 decembrie 1841, drept piatra de temelie a Oratoriilor sale. A fost o dată istorică.
      De sărbătoarea Imaculatei, „Doamna Misterioasă” își onora promisiunile pe care i le făcuse în repetate rânduri în acele viziuni în vis.
      Să nu fie acest 8 decembrie decât o simplă și întâmplătoare coincidență? Se înșela, oare, presupunând că, la această bănuială a sa, pe Stăpâna îngerilor, de-ar vedea-o pe neașteptate, ar surprinde-o zâmbind tainic?
      Oricum, el simțea până la evidență că între Doamna din vis și Fecioara Imaculată exista, desigur, o misterioasă legătură.

7) Entuziasm... modă...

      Garelli se ținu de cuvânt. Duminica ce urmă, 12 decembrie 1841, se prezentă însoțit de alți șase prieteni de-ai săi, la care se mai adăugară încă doi tineri recomandați de Don Cafasso, în total nouă.
      La despărțire, cuvântul de ordine către fiecare dintre cei nou veniți era ca, în duminica viitoare, să nu mai vină singuri. În acest fel numărul tinerilor sporea cu fiecare săptămână.
      Le mai creștea numărul și dintr-un alt motiv: din împrejurimile Biellei și Milano veniseră foarte mulți tineri să se angajeze ca zilieri de zidar, iar Don Bosco, știindu-i pribegind fără nici o ocupație în zilele de sărbătoare, îi căuta pe diferitele șantiere și schelării ale edificiilor în construcție în zilele de peste săptămână și-i invita prietenește la proxima întâlnire. Pe nesimțite, acești ucenici de zidar, prinși de vraja unică a acestui preot, se lăsau angajați la zidirea unui edificiu mult mai trainic, spiritual, ce va înfrunta veacurile.
      O grijă deosebită le arăta apoi nefericiților abia ieșiți din penitenciare; disprețuiți și părăsiți de toți, el le oferea toată afecțiunea sa curată și întreprinzătoare, ajutându-i să-și găsească un rost în viață, pentru a-i menține pe drumul cel bun.
      Ba i se întâmplă ceva și mai neașteptat. Într-una din primele duminici de când era la Cămin, în timpul predicii, pe când traversa biserica îndreptându-se spre sacristie, la unul dintre altarele laterale, mai retrase, era să nu-și creadă ochilor: mai mulți tineri zidari moțăiau pe treptele acestui altar mai dosit.
      Îi întrebă în șoaptă:
      - Dar voi ce faceți aici? De ce nu sunteți atenți?
      - Păi nu înțelegem nimic din predică - răspunse unul mai îndrăzneț dintre ei - preotul acela nu vorbește pentru noi!
      - Veniți cu mine. Și-i conduse în sacristie, invitându-i apoi la lecția sa de Catehism. Printre ei erau Buzzetti, Germano, Gariboldo: toți tinerii ce au lăsat cele mai frumoase amintiri în istoria „Oratoriilor” lui Don Bosco. Căci acesta era titlul pe care Sfântul îl dăduse întrunirilor sale catehetice, împrumutând termenul de la Sfântul Filip Neri, veselul apostol de odinioară și patronul tinerimii din Roma, care obișnuia astfel să-și denumească adunările tinerilor, unde se distrau, dar se și rugau (de aici și numele de oratoriu, de la oro-are) în zilele de sărbătoare.
      Fiindcă se țineau duminica și în sărbători, le-a zis „festive”, și, punându-le sub patronajul Sfântului Francisc de Sales, așa au și trecut în Istorie: „Oratoriile festive saleziene”.
      Sporind neîncetat numărul, Don Bosco nu mai răzbea singur. De aceea apelă la câțiva elevi mai răsăriți din școlile secundare, clase superioare, pe care-i deprinsese cu menținerea disciplinei, să facă lecturi în public învățându-i să cânte cântece religioase și, cu timpul, chiar să explice ei înșiși Catehismul.
      În „Amintirile” sale, pe acești prețioși colaboratori îi numește „maestrini”, adică mici dascăli. În compensație, Don Bosco le explica materiile de școală mai grele și lecțiile pe care nu le înțeleseseră bine.
      Acești dascăli improvizați i-au fost de folos încă la ceva. Băgase de seamă, foarte curând, că analfabetismul făcea anevoioasă explicarea Catehismului și a Micii Biblii. De aceea, duminica și în serile de iarnă, ajutat de aceștia, începu să-i învețe să scrie și să citească pe toți tinerii dornici de aceasta.
      Întrunirile ocupau ambele jumătăți ale zilelor de sărbătoare. Dimineața li se oferea posibilitatea să asculte Sfânta Liturghie și să se apropie de Sfintele Taine, iar după-masa se făcea o lectură atrăgătoare, se cânta, iar la sfârșit se făcea Catehismul. Acesta se încheia cu o pildă, revelatoare din punct de vedere sufletesc, și apoi fie că li se împărțea ceva gratuit tuturor, fie că se improviza o mică tombolă cu medalii, cărți, broșuri, alimente, haine și altele.
      Peste săptămână, se ocupa de toți și, pe cât posibil, de fiecare, cercetându-i, căutându-le de lucru sau un stăpân mai omenos, când era cazul. Îi vizita pe șantiere, în prăvălii, în ateliere. Chiar și stăpânii îl vedeau cu ochi buni, căci, chiar și sub aspect profesional, tinerii progresau în urma prieteniei lor cu Don Bosco.
      Afecțiunea cu care băieții îl înconjurau era vie și spontană. Așa, într-o zi, unul dintre cei mici, având în mână o sticlă cu ulei de măsline iar în cealaltă o alta cu oțet, se întâlni cu Sfântul lângă Palatul Municipal.
      - Viva Don Bosco, viva Don Bosco! (trăiască Don Bosco) izbucni acesta.
      Don Bosco răspunse începând să bată din palme, să-i arate micului prieten că și lui îi pare bine de întâlnire.
      Copilul, foarte mulțumit, încercă să-l imite, după ce-și pusese sticlele subsuoară. Și, firește, inevitabilul se întâmplă: ambele sticle, căzând la pământ, se sparseră. Băiatul, aiurit pe moment, începu să plângă spunând că mama sa o să-l bată.
      - Nu-i nimic, dragul meu, e un rău ce se poate repara imediat. Vino cu mine.
      Mai plângea când îl duse în cea mai apropiată băcănie și, amintind stăpânei ce se întâmplase, o rugă să repare paguba, căci achită el.
      - Iată, s-a făcut, zise stăpâna plină de admirație pentru bunătatea tânărului preot. Dar dumneavoastră cine sunteți?
      - Sunt Don Bosco. Cât vă datorez?
      - Ar fi o liră și zece centime, dar... de data asta nu primesc nimic!
      Generozitatea trezește în drumu-i generozitate.
      Atât băieții ce participau la întruniri, cât și cei ce-l ajutau i se atașaseră așa de mult, încât alergau la dânsul și peste săptămână, târând adeseori după sine și pe alți membri ai familiei lor, ce veneau bucuros la Cămin să-l vadă și să mai schimbe o vorbă.
      Așa, familia Verniano, prin fiul lor Emil, veneau în fiecare joi, aducând uneori și fetițele, a căror îmbrăcăminte mai lăsa câteodată de dorit. În timpul unei astfel de vizite, una dintre ele îl asculta cu gura deschisă. Don Bosco se îndreptă spre ea, zicându-i:
      - Aș vrea, copila mea, să-mi dai o lămurire.
      - Foarte bine, foarte bine, răspunse ea jubilând.
      - Spune-mi, de ce-ți disprețuiești brațele?
      - Eu?!?... Eu... nu le disprețuiesc!
      - Și totuși, așa pare să fie.
      - Dimpotrivă - interveni mama ei - de-ați ști! Trebuie încontinuu s-o dojenesc pentru vanitatea ei, nu mai termină în veci să și le tot spele și să și le parfumeze.
      - Și cu toate acestea, eu îți spun că tu ți le disprețuiești.
      - De ce?
      - Fiindcă, atunci când vei muri aș dori să sper că vei ajunge în Paradis, dar un lucru e sigur: mâinile tale o să fie aruncate în foc... Și nu înseamnă că ți le disprețuiești?
      - Dar eu nu fac rău nimănui, iar în iad... zău, nu vreau să ajung.
      - Și cu toate acestea, răbdare, n-ai ce face, tot vei ajunge, sau cel puțin în Purgator... și cine știe pentru cât timp!
      - Dar asta-mi sună și mie, exclamă una dintre cele mari: și la mine gâtul e cam decoltat!
      - Ei da, flăcările de la brațe se vor prelinge și pe gât și-l vor învălui...
      - Sunt acum deplin lămurită asupra datoriei mele, încheie mama: va fi grija mea să îndrept greșeala și vă mulțumim, Don Bosco, că ne-ați atras atenția.

8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant și un triumf

      Adânc cunoscător și iubitor al armoniei, Don Bosco remarcă imediat pe băieții cu simț muzical și voce mai bună și-i învăță diferite cântece, de preferință cu caracter popular, care, în reuniuni și în plimbările lor, le mărea buna dispoziție. Pentru Crăciunul lui 1842, compuse o colindă patetică, pe care tinerii coriști o cântară și în biserică atât de frumos, încât întreaga asistență a fost mișcată până la lacrimi.
      De întâmpinarea Domnului, 2 februarie 1843, avea un cor de douăzeci de copii cu voci selecte, care, de Bunavestire, se ridicară la treizeci. Dar câtă bătaie de cap și cu probele de cor! Căminul, fiind un institut de studiu și reculegere, Don Bosco cu copiii săi nu putea abuza de bunăvoința superiorilor și peste săptămână, după ce și așa duminică de duminică era o gălăgie de se cutremura tot Căminul. De aceea, pentru a-i învăța partiturile, lua opt-zece băieți dintre cei cu urechea și vocea mai bună și-i învăța melodia în timp ce colindau străzile mai liniștite ale orașului, cântând în surdină. Când era destul de sigur de ei, în duminica viitoare, riscară o ieșire în public la biserica Sfântului Dominic, unde lumea rămase entuziasmată căci, pe acele vremuri, vocile curate de băieți nu se auziseră încă în biserici.
      Cu sprijinul unui alt eminent preot și muzician, L. Nasi, poet, artist și compozitor deopotrivă, ce-și asumă apoi și rolul de dirijor de cor și organist, corul se consolida definitiv.
      Dacă pentru public cântecele erau o încântare, pentru băieți erau și o necesitate și o expresie a veseliei lor tinerești. Și câtă inimă puneau băieții aceștia în toate! Pentru a-i recompensa, Don Bosco le făcu drept cadou o excursie până la „Madona del Pilone”, un sanctuar apropiat, în aval de Torino. În acest scop, închirie trei bărci încăpătoare în care intrară cu toții. Când bărcile ajunseră pe firul apei, în mijlocul Padului, intonară un cântec pe care îl știau foarte bine cu toții. Trecătorii ce se găseau pe țărmuri, la început se opriră să-i asculte, apoi, ca vrăjiți, se luară după bărcile ce înaintau în josul fluviului, urmându-i de-a lungul șoselei paralele cu malul.
      Întâmplător, pe țărmul opus, se găseau membrii unei fanfare, care, prinzând din mers melodia, îi urmară și ei, acompaniindu-i cu trompetele și celelalte instrumente. La această neașteptată și nemaiauzită muzică, lumea curioasă se ivi de pretutindeni, așa încât, pe când ajunseră la destinație, împreună cu locuitorii satului Madona del Pilone, nu mai puțin de o mie de persoane se minunau de neobișnuitul spectacol oferit de tânărul preot, înconjurat de cetele acelea vesele de tineri cântăreți, și aflară că se cheamă Don Bosco.
      Era un prim triumfal micilor coriști ai lui Don Bosco, modest preludiu al altor sute și mii, pe care le vor secera în viitor de pretutindeni.

9) Un ascendent girat de îngeri

      Excursiile ajunseseră de altfel o imperioasă necesitate, căci tinerii au nevoie de mișcare. Curtea Căminului, de al cărei spațiu nu se bucurau decât din când în când, era oricum mult prea strâmtă. Se mai revărsau ei și în piața din fața bisericii, dar deranjau credincioșii și erau și ei deranjați. Pentru a se relaxa și recrea puțin, nu se puteau lipsi de astfel de plimbări.
      Dar pentru cei tineri, vraja vrăjilor rămânea tot persoana lui Don Bosco. Nu se mai văzuse nicicând un preot care să se știe coborî atât de bine ca și el, făcându-se mic cu cei mici. Câtă suavitate în felul său unic de a trata! Câtă duioșie înțelegătoare și dragoste curată, câtă grijă de a-i cerceta și peste săptămână, de a le găsi o ocupație, un stăpân cinstit, un adăpost!
      Cum am amintit, deși tinerii îi erau în centrul atenției, ei nu-i erau singura preocupare. Ca întotdeauna, cei mai ocupați sunt cei ce-și știu găsi răgazul pentru încă ceva. Și o știe oricine, mai ales între preoți, când vrei să fii servit, nu apela la serviciul celor ce se cruță și dispun, de fapt, de mai mult timp, ci la cei supraîncărcați.
      Așa și cu Don Bosco: era chemat cam peste tot să predice, să țină exerciții spirituale, să spovedească, să asiste familiile sărace și muribunzii.
      Într-o zi, fu chemat la patul unei grav bolnave, la Spitalul Sfântul Ioan. Era tuberculoasă în ultimul grad, cardiacă și avea dureri acute de cap. De Sfintele Taine nici nu voia să audă, vociferând contra capelanului de la Spital, a celorlalți preoți, a surorilor și a tuturor celor ce încercaseră să-i facă binele. Îl repezise chiar și pe Don Cafasso, și acesta se decise atunci să-și trimită prietenul.
      Don Bosco se supuse, dar, ajuns la patul ei, bolnava începu să îndruge câte și mai câte, până când prinse momentul pentru a-i face următoarea declarație:
      - În numele lui Dumnezeu îți spun că, în îndurarea Sa, nu-ți mai acordă decât puține ore ca să te îngrijești de suflet. Acum e ora patru. Mai ai timp să te mărturisești, să te cumineci și să primești Sfântul Maslu. Dar nu-ți face iluzii: mâine vei fi în veșnicie!
      Nefericita, cuprinsă de o sfântă teamă, se spovedi și în aceeași noapte muri.
      La 31 august 1844, o doamnă din aristocrație, soția ambasadorului portughez la Torino, trebuind să călătorească la Chieri, voia mai întâi să se spovedească și să se cuminece. Intrând în biserica Sfântului Francisc de Assisi și, negăsindu-și confesorul obișnuit, apelă la Don Bosco pe care nu-l cunoștea și care era adâncit în rugăciune lângă unul dintre confesionale (scaunul de spovadă).
      Drept pocăință, Don Bosco îi dădu să facă o milostenie în anumite circumstanțe determinate, încă în aceeași zi.
      - Nu pot s-o fac!
      - Cum, dumneavoastră nu puteți, și aveți atâtea bogății?
      Doamna rămase uimită auzind că preotul acela îi cunoștea poziția socială, cu toate că ea era îmbrăcată mai mult decât modest în acea dimineață, în timp ce era sigură că nu-l mai întâlnise înainte niciodată.
      - Dacă nu vreți, ei bine, veți zice de trei ori rugăciunea către îngerul Păzitor: „Angele Dei”, ca să vă asiste și să vă păzească de tot răul și să nu vă înspăimântați de ceea ce vi se va întâmpla astăzi.
      Doamna, și mai surprinsă, întoarsă acasă, făcu întocmai, recitând, împreună cu tot personalul de serviciu, rugăciunea prescrisă.
      Se urcă apoi în trăsură cu fiica și cu una dintre cameriste. După o bună bucată de drum parcursă în mare grabă, caii se speriară dintr-odată și începu o goană nebună. Vizitiul se rostogoli de pe capră, doamna și fiica ei fură aruncate jos în trăsură, în timp ce caii galopau înnebuniți.
      Instinctiv își aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco și strigă cu câtă putere avu: „Angele Dei qui custos es mei...”, și caii se opriră dintr-odată și se liniștiră, vizitiul îi ajunse din urmă și, pe când lumea alerga să le ridice, doamnele se ridicară singure cu totul nevătămate și fără pic de spaimă.
      Nici nu mai trebuie spus ce idee își făcu doamna despre tânărul preot care atât de înțelept o sfătuise. Abia reîntoarsă la Torino, îl căută și află că se cheamă Don Bosco și, din acel moment, deveni o admiratoare pe cât de înflăcărată, pe atât de generoasă binefăcătoare și colaboratoare saleziană.
      Cu un alt prilej, în timp ce distribuia o iconiță cu o rugăciune către îngerul Păzitor, Don Bosco spunea tinerilor:
      - Să aveți o mare evlavie față de îngerul vostru Păzitor. De vă veți găsi vreodată într-o mare primejdie pentru trup sau suflet, invocați-l și eu vă asigur că vă va păzi ori, cel puțin, vă va izbăvi din ea.
      Cu câteva zile mai târziu se întâmplă ca unul dintre cei prezenți, ucenic de zidar, să se găsească pe schelele unei case în construcție la al IV-lea etaj. Scândura pe care stătea împreună cu alți doi alunecă pe neașteptate, iar ei se rostogoliră, toți trei, căzând de la așa înălțime. Instantaneu, tânărul își aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco și strigă: „Îngerul meu, ajută-mă!”.
      Rugăciunea îl salvă. Unul dintre ceilalți doi rămase mort pe loc, iar celălalt muri la spital câteva ore mai târziu. În prima clipă și el fu crezut mort, dar, spre uimirea tuturor, imediat după aceea sări în picioare perfect teafăr și neatins, fără urmă de zgârietură măcar! În duminica viitoare, reîntors la Sfântul Francisc, povestea cu adâncă recunoștință colegilor încremeniți cele întâmplate.
      Apostolul celor tineri era cu atât mai mult crezut, după ce îngerii înșiși se făcuseră chezași ai cuvântului său de preot.

10) Încep minunile

      Încă de pe când mai era în Seminar, Don Bosco se folosea de un mic truc pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, prin invocarea Preacuratei. Acesta consta în a distribui pilule făcute din miez de pâine ori mici prafuri din faină de mei și zahăr, impunând celor ce recurgeau la arta lui medicală obligația să se apropie de Sfintele Taine și să recite un anumit număr de Ave Maria, Salve Regina sau alte rugăciuni în cinstea Preacuratei. Prescria acest tratament uneori numai pentru trei zile, alteori pentru nouă. Se vindecau până și bolnavii cei mai gravi. Curând, faima i se răspândise și clientela ce apela la dânsul sporea neîncetat, mai ales că reușita înaripa încrederea tuturor. Însă ceea ce nu știa lumea știa el: marea eficacitate a rugăciunilor către Preacurata. Neprihănita însăși îi acordase darul tămăduirilor, iar el îl tăinuia sub acest subterfugiu al pilulelor și prafurilor, pentru a evita să devină obiect de venerație și cult. Chiar preot, se mai folosea încă de acest mijloc, până când o întâmplare nostimă îl făcu să-și schimbe atitudinea.
      La trei ani după ce se hirotonise, în 1844, apelase la dânsul familia unui anume Turco din Montaffia, căzut la pat răpus fiind de o febră rebelă. Nici o prescriere medicală nu-i ajutase. După ce-l sfătui să se spovedească și să se cuminece, Don Bosco îi dădu bolnavului o cutie din obișnuitele pastile de luat zilnic într-un anumit număr, recitând mai întâi obligatoriu, de trei ori, de fiecare dată, rugăciunea „Salve Regina” (Bucură-te, regină).
      Abia luase cele dintâi pastile, că sus-numitul Turco se vindecă de tot. Toți erau uimiți. Farmacistul din Montaffia, la curent cu desăvârșita inutilitate a tuturor celorlalte prescripții medicale, alergă ață la Torino să-i ceară lui Don Bosco, dacă nu o cantitate suficientă din noul medicament antipiretic așa de eficace, cel puțin formula chimică spre  a și-l pregăti singur. Era un nonsens - nu-i așa? - ca toată Montaffia să alerge până la Torino după niște prafuri sau pilule când farmacia lui se găsea chiar în localitate...
      Don Bosco numai o astfel de cerere nu prevăzuse și, pus în încurcătură, nu găsi alt expedient decât să-i spună că „tocmai mi s-au terminat medicamentele gata preparate” și, cu tot regretul nu-l putea servi.
      Farmacistul se reîntoarse acasă furios și, dornic de a smulge acestui cleric uzurpator secretul, se făcu luntre-punte până când, la una din familii, ce avusese bolnavi „tratați” de Don Bosco, dădu peste câteva din faimoasele pilule și, cu cea mai mare atenție, le făcu analiza chimică. Dar nu găsi decât pâine și, cu toate acestea, vindecările fuseseră evidente și indiscutabile!
      Apelă la ajutorul unui coleg farmacist, prieten bun, și împreună refăcură toată seria de reacții de laborator și ajunseră exact la aceeași concluzie: analiza chimică dovedise iarăși că nu era decât pâine și atât.
      Vestea se răspândi în regiune. Fostul bolnav Turco, având drum la Torino, trecu și pe la Don Bosco, să-i mulțumească, dar, totodată, și să-i aducă la cunoștință ciudata noutate cu pilule de pâine și, firește, rugându-l să-i spună deschis taina acestui medicament.
      - Ai rostit cu toată credința cele trei „Salve Regina”?
      - Bineînțeles că da, răspunse Turco.
      - Și asta nu vă este, oare, de ajuns? zâmbi Don Bosco, care, văzându-și descoperită șiretenia, încetă acest fel de cură și, ca preot, nu mai recurse în viitor decât la eficacitatea binecuvântării sale de Sfânt.

11) Importanța Direcțiunii Spirituale

      Dacă fizicul lui Don Bosco era hărțuit de neîncetate alergături și de o activitate externă istovitoare, nici sufletul său nu era scutit de îndoieli și nesiguranțe lăuntrice, așa încât, asemeni Sfântului Pavel, se vedea prins între două focuri: „Dinafară lupte, dinăuntru temeri” (2Cor. VII, 5).
      Deși gratificat de Dumnezeu cu alese daruri charismatice, inclusiv darul de a citi în inimi, pentru a-și rezolva însă propriile nedumeriri, avea și el nevoie, ca oricare altul - și poate chiar mai mult decât alții! - de cuvântul părintelui său spiritual.
      Când sufletul e generos, un duhovnic sfânt și învățat e poate cel mai ales dintre toate darurile pe care Dumnezeu i le-ar putea acorda. Or, un astfel de duhovnic era Don Cafasso. El îi fu confesor și duhovnic de tânăr, până în 1860, anul când Don Cafasso muri.
      Acela care a întemeiat taina Preasfintei Euharistii, pentru a rămâne pururea pe altarele noastre, a întemeiat o altă Taină, aceea a preoției, pentru a-l putea avea și în conștiințele noastre. Nu numai că sfinții mari (chiar și un Sfânt Pavel, devenit discipol al acelui preot Anania din Faptele Apostolilor [cap. IX], necunoscut de rest) nu sunt scutiți de duhovnic, ci se poate chiar spune că, cu cât drumul lor e mai extraordinar și misiunea lor mai excepțională, cu atât au o mai simțită nevoie de asistență, de verificarea și controlul unui duhovnic învățat și sfânt. Am spus învățat și sfânt, conform sfatului pe care Sf. Teresa de Avila îl dădea Carmelitelor și fiicelor sale: dacă aveți posibilitatea să alegeți între un duhovnic învățat și unul sfânt, alegeți-l totdeauna pe cel învățat (în sensul de a cunoaște perfect teologia și principiile vieții spirituale), căci el nu vă va putea îndruma greșit; dacă e și sfânt, cu atât mai bine.
      Or, Don Cafasso era nu numai un excelent profesor de teologie, ci, mai mult, era și sfânt, deci cu atât mai bine pentru Don Bosco. Acest doct spiritual interveni decisiv în trei momente de răspântie, pentru a-i curma aspirații care, urmate, i-ar fi zădărnicit misiunea.
      Când viața lui Don Bosco ajungea la o „cumpănă a apelor”, direcțiunea spirituală a lui Don Cafasso era aceea care-i indica versantul spre care trebuia să se orienteze și albia în care trebuia să curgă fluviul activității lui viitoare și al zelului său de apostol. Târziu sau greșit îndrumată, și viața lui și-ar fi putut pierde cursul și urma în deșertul nisipos al și mai deșartei mediocrități omenești.
      Câte vieți ratate, câte genii sugrumate în leagăn de propriile patimi sau defecte, câți eroi neîmpliniți din cauza dibuirilor tinereții, câți sfinți pierduți în noaptea fără nume, înainte de a răsări privirilor pământene și câte flori ofilite steril în lume, cine oare ne-ar putea spune? Câți n-ar fi îndreptățiți să se plângă ca și paraliticul de 38 de ani din Evanghelie: „Doamne, om nu am...!”
      Fără Don Cafasso, tineretul de pretutindeni n-ar mai fi asistat la acea cascadă maiestuoasă ce a fost viața lui Don Bosco, și mii și mii de tineri nu și-ar fi putut astâmpăra setea sufletului la izvoarele limpezi (ale celei mai adânci fericiri omenești), acelea ale intimității cu sfinții. Căci acesta este rostul prezenței sfinților printre noi: să te facă să te bucuri de vraja, tăria, iubirea delicată și de necuprins a lui Dumnezeu adăpostit prin sfințenie într-un suflet de om ca și tine, dar mai bun și mai curat decât tine.
      În viața ta, pierderea prilejului unei curate fuziuni de suflet cu un sfânt este o mai mare pierdere decât a întregii averi, oricât de bogat ai putea fi, așa cum, în istoria unui neam, împiedicarea și zădărnicirea unui singur sfânt autentic este o mai mare nenorocire decât o cedare din teritoriul național. Dintre popoarele mari și nobile vor rămâne în veșnicie doar acelea a căror comoară sunt sfinții. Căci lui Dumnezeu îi este mai drag Cristos singur decât toți sfinții și îngerii împreună, așa cum spune Sfântul Toma de Aquino. [24] Și prin El, îi sunt dragi, în măsura identificării cu Cristos (deși de fiecare dată în alt și alt fel realizată), ceilalți frați mai mici, adică sfinții, începând cu Neprihănita. De aceea, în ochii Părintelui Ceresc, un singur sfânt este mai de preț decât toți ceilalți fii nesfinți ai unui întreg neam. În ei, Dumnezeu și Cerul găsește mai multă frumusețe, mai multă curăție, mai multă bucurie și încântare decât în toți ceilalți împreună, căci sfinții nu mai sunt „ei”, ci sunt EL: „nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Galat. II, 20).
      Don Bosco, în primul său an, dorea cu ardoare să se refugieze într-o mănăstire retrasă, pentru a se specializa în studiile sacre, mai ales Istoria Bisericii și, în general, în tot ce i-ar fi putut îmbogăți bagajul lucrurilor predicabile.
      Don Cafasso se mulțumi să zâmbească și să dea din cap negativ: o considera o simplă fantezie, neadmisă de orânduirile divine.
      Îl obseda apoi dorința să plece misionar printre păgâni. Începuse chiar să studieze diferite limbi, inclusiv gramatica engleză, limba de universală circulație a altor continente. Dar Don Cafasso îi răspunse sec: „Misionar nu vei merge niciodată. Dumnezeu NU te vrea acolo.”
      A treia oară a fost în ultimul său an la Cămin, când dorul de a intra într-o mănăstire devenise de-a dreptul chinuitor. Își făcu bagajul să Între  la „Oblații Mariei” și venise să-și ia adio de la Don Cafasso.
      - Încotro cu geamantanele acelea? îl întrebă Don Cafasso.
      - Plec la Pinerolo; intru la Oblații Mariei.
      Don Cafasso îl privi surâzând tainic și apoi îi zise blând:
      - Câtă grabă, prietenul meu, câtă grabă! Și de tinerii dumitale cine se va îngriji?
      - E adevărat - răspunse Don Bosco - dar dacă Dumnezeu mă vrea călugăr, se va îngriji El și de ei și le va trimite pe cineva.
      La acesta reflecție, Don Cafasso deveni pe neașteptate serios, îl privi drept în față și, cu un ton patern dar solemn și fără replică, îi zise:
      - Scumpul meu Don Bosco, părăsește pentru totdeauna orice gând de a mai intra în mănăstire; mergi, desfă-ți bagajele și du-ți mai departe opera începută în favoarea tinerilor. Aceasta, și numai aceasta, este voința lui Dumnezeu!
      Don Cafasso avea o certitudine interioară absolută în privința vocației de apostol al tineretului a lui Don Bosco, dar aceasta era doar în forul conștiinței sale, în timp ce, în forul decizional extern, fixarea slujbei și a cadrului în care el, ca preot, avea să-și desfășoare activitatea revenea Ierarhiei, din partea căreia s-ar fi putut ivi surprize. De aceea, Don Cafasso sondă mai întâi intențiile Curiei, urmărind un dublu obiectiv: Don Bosco să rămână la Torino și să primească o slujbă care să-i permită să se ocupe și pe mai departe de tineret.
      După ce îi fu clar punctul de vedere al Arhiepiscopiei, spre sfârșitul anului ultim, îl cheamă din nou pe Don Bosco, spre a-i afla dispozițiile, spunându-i:
      - Timpul studiilor la Cămin a trecut. Se apropie clipa când va trebui să-ți alegi noul câmp de activitate și de muncă. Spre ce te simți atras?
      - Spre ceea ce dumneavoastră, Spiritualul meu, îmi veți indica.
      - Din câte am aflat eu, sunt trei slujbe posibile:

      1) Ai putea rămâne pe mai departe aici, la Cămin, ca profesor;
      2) Ai putea merge ca viceparoh la Buttigliera d'Asti ori      
      3) Să mergi ca director spiritual și capelan la Orfelinatul marchizei Barolo. Ce alegi?

      - Aleg ce-mi veți spune.
      - Nu te simți atras în mod deosebit spre nimic?
      - Ba da, spre tineret. Dar faceți din mine ce voiți: eu voi recunoaște în sfatul ce îmi veți da voința lui Dumnezeu.
      Apoi tăcu. Părea absorbit de gânduri, în timp ce Don Cafasso îl observa atent. Pe fața lui Don Bosco jucau umbre și lumini. Privirea lui părea că ar urmări ceva în depărtare.
      - La ce te gândești acum? Pari preocupat.
      - În această clipă, nici eu nu știu cum, dar mă vedeam în mijlocul unei mulțimi de băieți, ce strigau către mine după ajutor!
      - Deocamdată vei merge pentru câteva săptămâni în vacanță, hotărî Don Cafasso. La întoarcere o să-ți dau răspunsul.
      După aceasta, Don Cafasso se sfătui cu Teologul Borel, de care amintisem că ținuse exerciții spirituale seminariștilor, căruia îi spuse:
      - Cum știți, Don Bosco a terminat și cel de-al treilea an al său la Cămin; este timpul acum să-i dăm o însărcinare corespunzătoare, lăsând locul liber altora în Cămin. El e destinat de Providență să devină Apostolul Torinului. Dacă îl lăsăm să plece ca viceparoh la țară, rămâne un preot pierdut și nu va mai face acel imens bine la care Dumnezeu îl cheamă. Trebuie să facem ceva pentru a-l reține la Torino cu orice preț!
      Teologul Borel, duhovnicul Orfelinatului copilelor primejduite, orfelinat cunoscut de toți sub numele de Refugiu (de la patroana lui, Preacurata, invocată sub hramul „Refugium peccatorum”, scăparea celor păcătoși, fondat și susținut de marchiza de Barolo), îi răspunse că el tocmai avea nevoie de un capelan pentru Spitalul Sfânta Filomena de pe lângă sus-numitul Orfelinat, întemeiat tot de aceeași marchiză.
      Luă asupra sa sarcina de a vorbi cu marchiza, care-l acceptă imediat.
      Când Don Bosco se întoarse din vacanță, Don Cafasso îi comunică decizia luată și, pe la jumătatea lui septembrie 1844, se mută la noua-i reședință de pe lângă Refugiu.

12) Lupta pentru existență

      Dar ce se alesese de tineri în decursul celor trei ani de la Cămin? se va întreba în mod legitim cititorul.
      Vraja lui Don Bosco, tactul și zelul său făcuseră ca adunările de duminica să devină tot mai frecventate. Dar unde să aduni atâta puzderie de tineri gălăgioși, în restul timpului, când nu se făcea Catehismul?
      Don Bosco nu avea la început decât camera sa de student și, drept resurse, intențiile liturgice atât de modeste. Or, desigur, nu cu astfel de resurse se purcede la întemeierea unei mari Opere!
      Don Guala, directorul Căminului, și Don Cafasso, ambii preoți de suflet, îi oferiseră, cum am amintit, una dintre încăperile Căminului și curtea, ceea ce nu era un sacrificiu tocmai mic pentru o instituție cu un scop și un ritm de viață total diferit.
      Deși mulți dintre subalternii lui Don Guala abia îl mai tolerau, de altfel, care mare operă n-a avut potrivnici și dușmani printre cei așa-ziși buni?, acesta, inimă adevărat preoțească, nu numai că-l răbda pe Don Bosco cu neastâmpărații și gălăgioșii săi prieteni, ci le mai și oferea, din când în când, ba un mic dejun, ba o gustare; ceea ce nu era puțin, dat fiind că depășeau suta!
      Așa, de sărbătoarea Sfintei Ana, mama Preacuratei, venerată în Piemont drept patroana meseriașilor, dejunul oferit fu - după părerea micilor ștrengari - de-a dreptul regesc: franzelă, lapte, cafea, unt, prăjituri, bomboane etc. „Repede am fi ajuns la câteva sute, dar localul devenise cu totul neîncăpător”, mărturisea mai târziu unul dintre băieții de atunci.
      Mai cu necazuri, mai cu neajunsuri, noua operă fu găzduită cumva și la Cămin trei ani de zile (1841-1844), deși Don Bosco vedea clar că așa nu se mai putea continua.
      Nevoia unui local încăpător și independent, cu spațiu în aer liber pentru joc, mișcare etc., se făcea tot mai simțită - „spațiul vital” - cum ar fi zis unii... Căutarea unui sediu corespunzător, unde Oratoriul festiv să-și aibă propria biserică, curte, local, a fost o adevărată luptă pentru existență.
      „Luptă aspră și îndelungată - comentează Ceria - ce-ar fi dat gata răbdarea celui mai oțelit caracter, dacă n-ar fi fost susținut de o credință eroică.”
      Rămăsese așadar în Torino. Cu mutarea sa la Refugiu se schimba, natural, și sediul Operei. În a doua duminică din octombrie 1844, le împărtăși tinerilor săi că data viitoare se vor întruni în suburbia Valdocco, deși încă nici el nu știa cum și în ce local se va întâmpla aceasta.
      Adormi neliniștit și copleșit de griji. În aceeași noapte i se repetă visul din copilărie.
      „Mă vedeam în mijlocul unei mulțimi de lupi, capre, iezi, mielușei, oi, berbeci, câini și păsări. Aceste animale, toate împreună, făceau un zgomot, o gălăgie de iad, de să bage în sperieți și pe cei mai curajoși. Voiam s-o șterg, când o Doamnă într-o haină de păstoriță de toată gingășia îmi făcu semn s-o urmez și să însoțesc această turmă așa de ciudată, în timp ce Ea mergea în frunte. Am rătăcit prin locuri diferite, făcând TREI POPASURI. La fiecare popas, multe dintre animalele acelea deveneau mielușei al căror număr sporea mereu. După mult umblet, am ajuns într-o pajiște unde animalele acestea săreau și pășteau împreună, fără să se bată între ele.
      Istovit de drum, voiam să mă odihnesc la o răspântie, dar Păstorița îmi făcu semn să merg înainte. După o bucată de drum, mă găseam în mijlocul unei curți, împrejmuită de clădiri și cu o biserică. Luai seama că patru cincimi din animale deveniseră mielușei. Numărul lor se făcuse mare de tot.
      În acea clipă, iată venind câțiva păstorași să-i păzească. Dar nu aveau răbdare și, tot așa de repede cum veniseră, plecau. Atunci se întâmplă o minunăție: mulți mielușei deveneau ciobănași ce, crescând, se îngrijeau de ceilalți. Sporind simțitor numărul ciobănașilor, iată-i că se împărțeau și mergeau și în alte părți, să adune alte dobitoace ciudate, în alte turme.
      Tocmai voiam să plec, fiindcă mi se părea că e timpul să celebrez Sfânta Liturghie, când Păstorița mă invită să privesc spre Miazăzi. Privind, am zărit un câmp semănat cu sorg, cartofi, varză, sfeclă, salată și alte legume.
      - Mai privește o dată! îmi zise, și privii din nou. Atunci văzui o biserică minunată, înaltă. O orchestră cu un cor mă aștepta să slujesc Sfânta Liturghie solemnă. Înlăuntrul acelei biserici era o dungă albă pe care, cu litere uriașe, era scris: «HIC DOMUS MEA, INDE EXIBIT GLORIA MEA!» (Aceasta este casa mea, de aici va purcede preamărirea mea!)
      În continuare, tot în vis, voiam s-o întreb pe Păstoriță unde mă găsesc și ce vrea să-mi arate cu acel mers, cu acele popasuri, cu acea casă, cu acea biserică, apoi cu cea de-a doua biserică.
      - Vei înțelege tot când cu ochii trupești vei vedea în fapt ceea ce acum vezi doar cu ochii sufletului.
      Dar eu, crezându-mă treaz, i-am răspuns:
      - Bine, dar eu văd limpede și văd totul cu propriii mei ochi: știu unde merg și ce fac!
      În acea clipă, clopotul bisericii Sfântul Francisc sună pentru Angelus și mă trezii.
      Acest vis m-a preocupat aproape toată noaptea și multe amănunte îl însoțeau. Pe atunci am înțeles prea puțin din ce-ar fi voit să spună și nu-i dădeam crezare, dar l-am priceput mai târziu, pe măsură ce-l vedeam adeverindu-se. Ba mai mult, după aceea, împreună cu un alt vis, mi-a servit chiar de program în deliberarea hotărârilor ce aveam de luat când eram la Refugiu.
Visul acesta, povestit în „Amintirile” sale scrise după 1864, așa cum o mărturisea lui Don Bonetti, se mai repetă încă de cinci ori.
      Prima dată i se arătă casa infamă Pinardi (asupra căreia vom reveni în capitolul viitor) unde, pentru întâia oară, Oratoriul reuși să-și aibă sediul său stabil; în a doua viziune, i se confirmară întrutotul indicațiile din prima; în cea de-a treia i se arăta că Opera, statornicită, va iradia de aici; în a patra, văzu Biserica Sfântul Francisc de Sales cu inscripția: „Hic est domus mea, inde exibit gloria mea”; în a cincea i se arăta drumul aspru și anevoios ce-l va avea de parcurs până să poată întemeia viitoarea sa „Societate Saleziană”, inclusiv maniera în care va trebui să procedeze pentru a-și aduna în jurul său primii săi colaboratori.
      Cele relatate sunt doar puncte de reper ce ne reliefează caracterul cu totul singular și supranatural al întregii opere a lui Don Bosco.
      În clipele de cumpănă ale operei sale, o mână nevăzută, dar Atotputernică, veghează patern asupra destinului său. Ea nu-i cere decât ceea ce Don Bosco avea cu prisosință: supunere și bunăvoință. Ceea ce însă nu va face întru nimic oboseala mai puțin istovitoare, lupta mai puțin aspră și încercările mai puțin dureroase și numeroase.
      La punctele de răspântie ale acestei vieți de preot, ai impresia că Cerul însuși se pune în mișcare și, în clipele hotărâtoare, confirmă, prin viziuni, ceea ce Don Cafasso îi interpreta prin viu grai: misiunea lui nu este și nu trebuie să fie decât SĂ SE OCUPE DE TINERET!

Capitolul VIII. Popasurile unei mari opere

1) „Întâi, caută femeia...”; 2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu; 3) Sub spânzurătoare; 4) Tineret printre morminte; 5) Pe locul Martiriului; 6) Al doilea popas: LA MORILE DORA; 7) Cum se răzbună sfinții; 8) Oratoriul ambulant; 9) Un băiețaș ce valorează cât o lume; 10) Obstacole tot mai multe; 11) Al treilea popas: în PAJIȘTEA FILIPPI; 12) Excursiile și metodica lui Don Bosco; 13) Coboară în câmp și primarul; 14) În vis, colț de Rai; aievea... de iad; 15) „Ce vrea femeia...”; 16) Când porțile Ospiciului sunt prea larg deschise... ; 17) Cuibul din nou la pământ.

1) „Întâi, caută femeia...”

      Viața lui Don Bosco era acum indisolubil legată de aceea a tinerilor de care se ocupa. După ce-și găsise el însuși un adăpost la „Refugiul” Marchizei de Barolo, era firesc să-și dorească tineretul alături și împreună cu sine.
      Dar cine era această marchiză?
      În toate operele mari, ca și în misterul oricărei drame, ca să le înțelegi desfășurarea - cum zicea un dramaturg francez [25] - trebuie să cauți mai întâi femeia „Cherchez d’abord la femme”, și apoi totul se explică. La obârșia unor mari curente de gândire și de mișcări sociale, ca și în declanșarea prăbușirii marilor imperii, femeia fatală e mereu în față. În rău, ca și în bine - dar mai ales în bine - acțiunea ei înnoitoare e permanent prezentă.
      Nimic mare, nimic eroic, nimic sfânt n-a apărut vreodată pe pământ fără ca o inimă de mamă, de soră sau de femeie, în general, să nu fi bătut aproape. Sufletul femeii este, pentru Neam, ceea ce sunt rădăcinile pentru stejarii multiseculari - tainicul laborator subpământean ce dă viață trunchiului și coroanei. Până când rădăcinile țin, zadarnic vuiește vijelia! Și când furtuna a abătut stejarii, tot aceleași misterioase rădăcini vor reface întregul codru.
      Iulia, născută Colbert, văduva marchizului Tancredo Faletti di Barolo, era o femeie plină de fapte bune și de milostenii - zice unul dintre biografii lui Don Bosco - cum se spune și despre Tabita în Faptele Apostolilor (IX, 36-42). Între operele ei de binefacere aveau întâietate patru instituții, dintre care cea principală era un azil cu două sute de locuri pentru păcătoasele pocăite, cunoscut sub numele de Refugiu, cum am amintit. Alături de Refugiu, se găsea o mănăstire destinată celor ce ar fi dorit să-și petreacă restul zilelor îmbrățișând călugăria. Într-un al treilea edificiu erau adăpostite și ocrotite minorele sub paisprezece ani, care ajunseseră să cadă în păcat; acestora, marchiza le spunea „Magdalenine”, spre a le deosebi de „Magdalenele” majore.
      În 1844, anul în care ne găsim, era pe terminate edificiul celei de-a patra opere: Spitalul Sfânta Filomena, pentru copilele schiloade sau bolnave.
      Aici, în regiunea pustie Valdocco, afară din oraș, în mijlocul acestei oaze de caritate, va poposi temporar și Oratoriul lui Don Bosco, până când își va găsi locșorul propriu, sortit lui de Pronie.
      Marchiza ajunsese să-l cunoască pe Don Bosco prin intermediul lui Don Cafasso și Don Borel și, bună cunoscătoare de oameni, nu voia să-i scape un astfel de preot. Îl angajă imediat drept capelan al viitorului său spital și ca ajutor pe lângă Don Borel. Îi acordă imediat, pe lângă locuință, o retribuție de șase sute de lire anual.
      Cine ar fi crezut că această femeie rară, care își consacra operelor de caritate grijile și timpul său cel mai prețios, care purta ciliciu și făcea zilnic meditație cel puțin o oră, avea totuși primul salon din Torino?
      Elegantă, foarte cultă, inteligentă și plină de spirit, de o distincție rară, atrăgea în jurul său cei mai de seamă scriitori și intelectuali ai Capitalei. De Maistre, D'Azeglio, Sclopis, Balbo etc. erau vizitatorii obișnuiți ai salonului ei. Balzac, în trecere prin Torino, se făcu luntre-punte pentru a-i fi prezentat, în timp ce Lamartine ținu ani de-a rândul permanentă corespondență cu ea. Cavour însuși o socotea prietena lui cea mai bună, iar vestitul Sivio Pellico, eliberat din închisorile Habsburgilor, își va scrie zguduitoarele amintiri: „Le mie prigioni” (Închisorile mele), în palatul marchizei de Barolo, care și-l angajase drept secretar. [26]
      Însă, din nefericire - cum zice Auffray - fiecare medalie își are reversul ei. Marchiza era o fire extrem de ageră și autoritară, aproape violentă, obișnuită ca toată lumea să se plece în fața dorințelor ei. Pe când trăia, soțul ei îi menajase - pe cât se pare - impetuozitatea și capriciile, iar după moartea lui, cu atât mai vârtos nu mai era nimeni și nimic să se opună proiectelor ei. Întemeietoare de mănăstiri, creatoare de opere multiple, tonul de imperativ categoric îi intrase în sânge și-i devenise o a doua natură. Imaginația ei arzătoare, voința impetuoasă, ce depășea uneori granițele și nu admitea opoziție, dar mai ales felul său impetuos și absolut personal prea adesea o făcea nedreaptă în aprecieri și tiranică în exigențe.
      Din principiu, contrazicerea nu avea cuvânt în fața ei, și orice împotrivire sau obstacol trebuiau să cedeze imediat.
      Este adevărat și aceea că își putea permite astfel de procedee față de toți cei care, într-un fel sau altul, depindeau, mai ales pentru partea financiară, de bunul ei plac, căci aceștia știau prea bine că, rezistându-i, ei ar fi fost cei care riscau să piardă cel mai mult.
      Însă nu toți vor accepta această situație. Și cel puțin o dată teribila marchiză întâlni o voință blândă, dar energică, și care nu consimți să i se închine.
      A fost tocmai voința lui Don Bosco, și chiar în două rânduri. Dar să nu anticipăm.

2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu

În ultima lor întrunire la „Căminul preoțesc”, în clipa când își luase „Adio” de aici, Don Bosco le dăduse întâlnire băieților săi, pentru cea de-a treia duminică a lui octombrie, la „Refugiu”.
      În duminica respectivă, puțin după prânz, întregul cartier Valdocco a fost pus în mișcare de o mulțime de tineri de toate vârstele și condițiile, ce se revărsară neastâmpărați și gălăgioși, întrebând pe toți:
      - „Unde e Don Bosco, unde e Oratoriul?... Don Bosco... Don Bosco...”, se auzea peste tot. Părea tumultul și năvălirea unei hoarde din stepe.
      Dar de Don Bosco și de Oratoriu, ei, localnicii, nu auziseră niciodată nimic și le ripostară, înfuriați:
      - „Ce Don Bosco? Ce Oratoriu?... Cărați-vă de pe aici, haimanalelor!”
      Băieții, la rândul lor, crezându-se luați peste picior, țipară și mai tare, iar cei din cartier, socotindu-se insultați chiar la ei acasă, răspunseră cu amenințări și bătăi. Lucrurile începură să se complice de-a binelea și să ia o întorsătură nedorită, când Don Bosco, auzind vacarmul, le ieși înainte.
      - Oh, Don Bosco, Don Bosco, făcură ei ușurați, unde este Oratoriul? și se strânseră grăbiți în juru-i, încetând pe dată orice gălăgie.
      La această schimbare de scenă, lumea trecu de la mânie la mirare și făcură ochii mari de uimire, întrebându-se: „Cine pot fi preotul și băieții aceștia, și la ce se vor fi adunat tocmai aici?”
      Întrebării unde-i Oratoriul, Don Bosco le răspunse că încă nu-i gata; deocamdată aveau la dispoziție doar o curte mică; pentru cameră, vor intra la el până Providența le va ajuta să se aranjeze altfel. Bunătatea și vraja lui Don Bosco îi făcură să uite de celelalte neajunsuri.
      În duminica următoare, situația deveni și mai serioasă: „Hoarda” lor făcuse senzație, așa încât li se adăugară în plus și o bună parte a tinerilor din cartier, așa încât camera, scările și toate coridoarele gemeau de atâta tineret.
      În timp ce Don Bosco le vorbea celor din camera sa și de pe coridorul vecin, Don Borel făcea același lucru cu cei ce nu răzbiseră până la scări.
      Cât pentru programul spiritual (Sfânta Liturghie și Binecuvântarea Euharistică), era ceva mai ușor, căci Don Bosco, după ce spovedea pe cei ce se prezentau la Oratoriu, își conducea apoi batalionul la vreunul dintre sanctuarele mai apropiate; pentru slujba de seară, după ce se termina Catehismul, se mergea de obicei la capela Sfânta Barbara condusă de Frații Creștini.
      Și așa, cu chiu, cu vai, cei două sute de băieți își petrecură primele șase duminici. Era însă evident că așa nu se mai putea continua.
      De comun acord cu Don Borel, Don Bosco ceru o audiență Arhiepiscopului. Acesta îl primi, îl înțelese și scrise imediat Marchizei de Barolo, rugând-o să găzduiască Oratoriul în două dintre camerele disponibile ale Spitalului încă neterminat, la etajul al III-lea.
      În 6 decembrie, totul era parafat, iar în 8 decembrie, tot în ziua Imaculatei, noua Capelă, dedicată Sfântului Francisc de Sales, primi binecuvântarea. Alegerea Sfântului Francisc de Sales fusese a marchizei, dar de data aceasta și Don Bosco era perfect de acord, fiind sfântul său preferat pentru două motive: era genul de sfințenie spre care se simțea atras și Don Bosco, având el însuși un temperament tot sangvin, și apoi fusese un neasemuit apărător al credinței contra sectarilor, lucru în care va excela și Don Bosco, așa cum vom vedea în curând.
      În ziua Imaculatei, afară ningea din greu, dar între cei patru pereți, în jurul altarului improvizat, se îngrămădea această primă ceată de tineri, într-o atmosferă de pietate ardentă și sănătoasă.
      Dar lucrurile prea mergeau șnur ca să poată dăinui mult. Greutățile se iviră în primăvară, cu prilejul deschiderii Orfelinatului. În curând ajunseră la urechile marchizei diferite plângeri ale binecuvântatelor ei fiice, atât din dreapta cât și din stânga curții de joc rezervată oratorienilor noștri. Ba gălăgia era prea asurzitoare, ba se temeau de comunicări indiscrete între cele două genuri de Institute (deși zidurile erau foarte înalte) ; dar chiar vocile acelea de băieți, nu erau, oare, o provocare pentru bietele ființe firave ascunse între acele ziduri?
      În definitiv, toate acestea încă s-ar mai fi trecut cu vederea, dar seria „crimelor” de neiertat începu primăvara, când ba un boboc de trandafir sau o panseluță, ba o margaretă sau narcisă mai dispăreau din straturile de flori.
      „Cine ar putea spune - remarcă Auffray - ce vină are, în închiderea operelor pentru tineret, găzduite în case străine, această dispariție a unei flori dintr-un strat de flori?”
      Acesta fusese și pentru băieții lui Don Bosco delictul delictelor. Era o crimă de nesuportat.
      Dar Don Bosco, simțind apropierea furtunii, i-o luă înainte. Cum? Vom vedea în curând.
      În cele șapte-opt luni cât rămăsese la Refugiu, Don Bosco se vedea asaltat și de necazurile materiale. Ca în orice întreprindere omenească, și averea își avea partea ei. „Dacă - așa cum spune PIUS XI - banii sunt cel mai hain stăpân, ei sunt, în schimb, un minunat servitor.” Or, nici pentru sfinți, ei nu vin din senin. E adevărat că Don Cafasso și Don Borel dădeau tot ce aveau disponibil, dar, pentru a pune pe roate o astfel de operă, era nevoie de cu totul altceva.
      Don Cafasso, îndeosebi, se folosi de ascendentul său în lumea bună din Torino, să-i deschidă cale lui Don Bosco, când va veni să ceară milostenie pentru băieții săi. Cuvânt atât de aspru, pentru un temperament așa de demn ca a lui Don Bosco, căruia nimic nu-i displăcea mai mult decât să bată după milă la ușa bogaților. Umilirea era cu atât mai simțită, cu cât la Torino nimeni nu mai văzuse preoți cerșind. Operele de caritate - cu excepția lui Cottolengo - își aveau toate patrimoniul și fundațiile lor fixe, iar ofertele întâmplătoare și sporadice erau o rubrică neglijabilă în bugetul lor anual.
      Dar la ce nu te împinge Iubirea? Pentru băieții săi, Don Bosco acceptă și jertfa aceasta, fără a bănui măcar ce parte importantă din viața sa va trebui să și-o petreacă cerșind!
      Pe lângă grija băieților săi, o bună parte din săptămână Don Bosco și-o petrecea mărturisind, atât la Refugiu, cât și la Sf. Francisc de Assisi, predicând în diferite institute și biserici și studiind asiduu în vederea publicațiilor. Făcea și pe dirijorul de cor la Refugiu, ba dădea și lecții de matematică unora dintre surorile ce se pregăteau să devină învățătoare.

3) Sub spânzurătoare

      Între celelalte activități, poate că merită o mențiune specială vizitele sale săptămânale la închisori. Și aici, dorința de a face bine tuturor se dovedi ingenioasă. Era o anticipare, în sensul bun, a metodelor pedagogice cunoscute ulterior sub numele de „Sistemul activ”. Pentru a le capta interesul, Don Bosco le stimula colaborarea. Cum anume?
      În timpul vizitelor, Don Bosco încredința unora dintre deținuții mai răsăriți și sincer convertiți rolul de obiectanți secreți. Îi alegea pe cei mai inteligenți, mai instruiți și cu o mai mare ușurință în exprimare, deci mai capabili să se impună celor recalcitranți.
      Aceștia îi comunicau lui Don Bosco principalele obiecții pe care tovarășii lor de nenorocire le ridicau contra religiei și a deprinderilor de pietate, a Providenței și a preoților, și apoi pregăteau în comun - cu unul sau altul dintre ei - dialoguri de dezvoltat în public.
      Pe când se întreținea în mod familiar cu toți, în conversație sau la Catehism, era întrerupt de unul dintre acești colaboratori. În mijlocul atenției celei mai vii și a curiozității generale, formulau obiecții dificile cărora Don Bosco le răspundea, prinzându-le din zbor. Acest duel verbal dintre întrebările puse și răspunsurile lui Don Bosco presărate cu proverbe, glume și întâmplări plastice îi captiva pe toți. Adevărul, în timp ce-i făcea să râdă și să se desfăteze, îi și mișca totodată, convingându-i, azi pe unul, mâine pe altul, să înceapă o viață mai creștină. Câtă mângâiere pentru sfânt, când vedea convertindu-se astfel de fii risipitori care, după ani îndelungați, uitaseră de Dumnezeu, de suflet și de toate și, mai ales, când îi vedea apropiindu-se de Sfintele Taine cu așa dispoziții, încât să deștepte cu tot dreptul invidia celor mai căliți în virtute.
      Adevăratul secret al succeselor sale nu era „metoda sa”, ci sfințenia, adică jertfirea zilnică împreună cu Hristos. Aceasta a fost și va rămâne pentru totdeauna marele resort și mijlocul, în mod infailibil eficace, care parcă pune la îndemâna sfinților ceva din eficacitatea suverană a Atotputerniciei divine.
      Dar dintre toate atribuțiile de duhovnic al închisorilor, pregătirea sufletească a celor osândiți la moarte era, fără îndoială, cea mai penibilă, mai ales pentru o inimă de o sensibilitate atât de rară ca a dânsului. Cu cei ce urmau să fie executați rămânea, de obicei, numai până la miezul nopții, când Don Cafasso venea să-l înlocuiască.
      O singură dată, în 1846, a fost silit să facă o excepție. Erau trei osândiți. Unul dintre aceștia, un tânăr de 22 de ani, pe care Don Bosco îl mărturisise în repetate rânduri în decursul procesului, i se atașase peste măsură. Din nefericire, procesul din Torino se terminase prin condamnarea la moarte atât a tânărului nostru, cât și a tatălui acestuia, implicați în săvârșirea aceleiași crime. Executarea sentinței trebuind să aibă loc la Alexandria, locul crimei, cei trei osândiți au fost escortați mai multe zile până au ajuns la destinație.
      În urma cererilor insistente ale tânărului, Don Cafasso îl înduplecă pe Don Bosco să-l asiste. El acceptă cu toată groaza ce i-o inspira și plecară spre Alexandria unde ajunseră în ajunul execuției.
      Tânărul când îl văzu, i se aruncă de gât și-l îmbrățișa plângând și nu voia să se mai despartă. Plânse și el, dar reuși să se stăpânească și-și petrecu noaptea alături de acel nenorocit, încurajându-l și mângâindu-l cu nădejdea vieții nemuritoare și fericite. Îi trezi încrederea în ajutorul Preacuratei. Din când în când, un ușor zâmbet se schița pe buzele tânărului. Se strădui să-l pregătească cât mai bine pentru ultima Sfântă împărtășanie, ce trebuia să fie o întâlnire cu Iubirea. Oamenii și justiția lor nu iartă, dar Dumnezeu iartă orice. Ba mai mult, dacă păcătosul se căiește din inimă, cu cât păcatul este mai mare, cu atât îl iartă cu mai mult drag și mai ușor.
      Pe la ora două noaptea, îl mărturisi din nou, celebră apoi în carceră Sfânta Liturghie pentru el și, după ce-l cuminecă, făcu împreună cu el mulțumita după Sfânta Cuminecare.
      Sosi însă și momentul fatal. La dangătul de clopot așteptat, porțile se deschiseră larg și apărură autoritățile, gardienii și călăul. Ultimul se apropie de osândit, îngenunche cerându-i iertare, apoi îi legă mâinile la spate și-i aruncă zbilțul în gât.
      Se dădu apoi semnalul de plecare. Cei trei osândiți, fiecare pe o căruță separată, au fost scoși din curtea închisorii. Conform uzanțelor, fiecare osândit avea alături pe cineva pentru a-l întări. Don Bosco ședea în trăsura a doua, alături de tânăr, iar în cea de-a treia, cu tatăl acestuia, se găsea Don Cafasso.
      O mulțime imensă (unii din pură curiozitate, alții avizi de senzații tari) se îngrămădise de-a lungul șoselei. Convoiul înainta încet, roțile abia învârtindu-se. Don Bosco își îmbărbăta prietenul, dar strigătele și huiduielile unora, încetineala penibilă a parcursului, toată oboseala și lupta ce-o avusese ca să-și stăpânească sensibilitatea zguduită de tragica atribuție ce-i revenea, până la urmă, răzbiră și în afară. La o cotitură a șoselei, Don Cafasso, care era în ultima căruță, îl văzu alb ca varul și se hotărî să-l înlocuiască. Se coborî în grabă și opri căruța lui Don Bosco și, profitând de faptul că aceasta avea loitrele (cele două balustrade de pe margini) mult mai înalte decât celelalte două, îi spuse cu glas tare:
      - Loitrele acestea sunt prea înalte, îți taie și respirația. Coboară și mergi în locul meu: te voi înlocui eu aici.
      În piața mare din Alexandria, unde erau ridicate spânzurătorile, mulțimea curioșilor setoși de senzații tari, în năvala ei, închisese drumul ultimei trăsuri și au fost nevoiți să se oprească un timp, așa încât, pe când ajunseră la eșafod, ceilalți doi se bălăbăneau încetișor, morți.
      Tânărului asistat de Don Bosco în cursul nopții i se vedea albul ochilor bulbucați de groază, limba atârnându-i din gura întredeschisă, în timp ce o șuviță de sânge i se prelingea din colțul stâng al buzelor pe bărbie în jos, iar vârful picioarelor balansate de adiere descriau un ușor cerc în văzduh.
      Când tatăl tânărului, la rândul său, păși pe eșafod, Don Bosco simți că i se înmoaie genunchii și se așeză pe o grindă. Interveni Don Cafasso, care se grăbi să-l înlocuiască, lăsându-și apoi prietenul în grija celuilalt preot din Alexandria, care-l asistase pe primul executat.
      Don Bosco reuși să-și revină abia când cele trei cadavre erau în drum spre cimitir, unde le urmă și el, asistând la Sfânta Liturghie celebrată pentru odihna sufletelor celor trei nenorociți.
      Din acea clipă însă Don Cafasso nu mai îndrăzni să-l invite la vreo execuție capitală, deși Sfântul va continua ani de-a rândul să mângâie, să întărească și să mărturisească pe cei condamnați la moarte.
      Ultimul pe care-l asistă pare să fi fost în 1857. Acesta fu spânzurat în spatele fortificațiilor Citadelei și, fiind considerat mort, fu condus la cimitirul San Pietro în Vincoli, unde se înhumau osândiții, când executatul începu să se miște pe catafalc, gemu și apoi se ridică să șadă. Capelanul și ceilalți din Capelă îl duseră pe un pat, când auziră că nefericitul îl cheamă pe Don Bosco. Acesta alergă într-un suflet, îl spovedi din nou și nu se îndepărtă decât două ore mai târziu, când medicii constatară că, de data aceasta, murise cu adevărat.
      Acest interval între execuție și moartea reală, Providența anume îl permisese pentru ca nefericitul să-și poată ușura conștiința.

4) Tineret printre morminte

      Cimitirul acesta, dedicat Sfântului Petru în lanțuri - San Pietro în Vincoli - va avea și el un mic rol în viața Oratoriului. Și iată cum.
      În primăvara anului 1845, Oratoriul stârnise multă vâlvă, făcând să se vorbească despre el atât în păturile de jos, cât și în cele de sus. Marchiza nu prea vedea cu ochi buni toată această hărmălaie tinerească, patronată de Don Bosco chiar sub geamurile Institutelor sale. Don Bosco, la rândul său, cu acel barometru ce i-l asigura inteligența lui vie, înțelese în curând ce vreme i se pregătește. Era evident că, dacă nu mai curând, apoi cel puțin cu deschiderea efectivă a Spitalului, tot va trebui să plece de pe acolo. Se decise, de aceea, să preîntâmpine totul și s-o ia el înainte.
      Lângă torentul Dora, într-o regiune solitară, se ridica Biserica Sfântului Petru în lanțuri, cu cimitirul de care am amintit. încă în decursul Paresimilor aceluiași an, el reușise să obțină asentimentul bătrânului capelan, să-și catehizeze în această biserică o parte din băieți, mai ales că, de prin 1835, aici nu se prea făceau înhumări decât în cazuri excepționale. însuși capelanul nu prea avea de lucru, ocupat fiind mai mult cu grija mormintelor, căci și pe vremea aceea, cei vii nu se prea grăbeau să zăbovească în cimitir, și cu atât mai puțin să rămână definitiv în ele...
      Pe neașteptate interveni însă Consiliul municipal și, începând cu ziua de Paști, 23 martie 1846, interzise catehizarea băieților în biserica cimitirului. Din fericire însă, la acea dată cursul de cateheză era terminat.
      Două luni mai târziu, Don Bosco se văzu nevoit să solicite din nou bunăvoința capelanului Don Iosif Tesio, de 68 de ani, care-l acceptă:
      - Veniți, Don Bosco, veniți cu băieții dumneavoastră, o să-mi faceți plăcere.
      În duminica următoare, 25 mai, Don Bosco veni cu „Marea sa armată” de o veselie exuberantă și gălăgie și mai mare, băieții socotindu-se deja stăpâni pe situație. Galeria cu coloane și acoperită, ce mărginea cimitirul, biserica spațioasă, iarba verde, curtea largă ce contrasta cu cele câteva palme de pământ gâtuite de ziduri de la Refugiu, totul trezea entuziasmul celor mici, extaziați de bucurie. Doamne, ce tumult!
      Dar, în planul lor strategic, ei nu ținuseră cont de o ființă rivală și care le va disputa noua cucerire. Nu, nu era vorba de vreo stafie a vreunuia dintre morții ce odihneau nepăsători la toată această tinerească revărsare de viață, ci de cineva în carne și oase: bucătăreasa Capelanului. Nu era prima „armată” din lume ce-și va pierde cuceririle din cauza unei femei...
      Don Tesio fiind plecat, aceasta, de îndată ce auzi glasurile, cântecele și țipetele acelea vesele, ieși înfuriată în mijlocul curții. Năframa de pe cap îi alunecase într-o parte și, cu o lingură mare de lemn în dreapta, înainta cu gravitate marțială; apoi, deodată, se opri cu stânga pe șold, agitând lingura și începând să vocifereze cu un iureș de locomotivă. Și parcă ar fi făcut-o anume, chiar atunci își găsise mingea de oină a băieților să descrie cea mai reușită traiectorie în coșul cu cuibarul unei găini ce-și îndeplinea rostul. Băieții constatară cu o satisfacție mai mare, iar bucătăreasa cu una mai mică, măiestria loviturii, mai ales că, surprinsă în momentul critic, găina o zbughi într-o parte, iar oul în alta, și se sparse, fără să fi fost vreun Columb prin apropiere...
      Împreună cu bucătăreasa mai țipa o fetiță, câinele schelălăia, pisica miorlăia, găinile și cocoșul cotcodăceau încât ai fi zis - notează Don Bosco - că izbucnirea unui război de proporții europene ar fi iminentă...
      Sfântul se apropie de ea s-o liniștească, vorbindu-i cu blândețea sa irezistibilă pentru alții, dar nu pentru ea! încercă să-i spună că va plăti toate pagubele cu plăcere, că băieții săi nu avuseseră nici o intenție rea, că se jucau și, la urma urmelor, asta nu-i o fărădelege; dar erau vorbe aruncate nu în vânt, ci în vijelie! Nu numai că nu reuși s-o calmeze, dar ea deveni și mai furioasă și-i descarcă pe cap o adevărată avalanșă de invective și fel de fel de epitete fără curs la Academie.
      Țipa ca o îndrăcită și, strângând pumnii, amenința:
      - Dacă Don Tesio nu vă expediază imediat de pe aici, voi ști eu ce să fac. Și matale, Don Bosco, în loc să-ți iei o ocupație mai serioasă, nu ți-ai găsit ceva mai bun decât să aduni toate aceste haimanale, acești ticăloși și nespălați fără rușine? Și în loc să-i ții în frâu, așa ți-ai găsit să le faci educație, lăsându-i să ți se urce în cap? De mai vin ăștia pe aici, îi vor scula și pe morții din morminte! dar, las' pe mine..., voi avea eu grijă ca duminica viitoare să nu mai puneți piciorul pe aici! Voi avea eu grijă!
      Pentru a pune capăt acestei scene neplăcute, dădu ordin de adunare și, sfârșind recreația, intrară în biserică pentru Catehism și Rozar.
      Dar, întors spre ea - așa cum o dezvăluiră câțiva din martorii oculari, între care frații Melanotti și Buzetti - îi mai zise:
      - Stimată doamnă, dumneata nici nu ești sigură că duminica viitoare vei mai fi pe aici și de ce te sfărâmi atâta, amenințându-ne că nu ne vei mai îngădui să venim pe aici o a doua oară?
      Iar, după câteva momente, pornind spre biserică, își repetă băieților din jur prezicerea: „Sărmana de ea! Ea amenință că noi nu vom mai pune piciorul pe aici, dar, până duminică, ea însăși va fi deja îngropată!”
      După ce-și terminară programul în biserică, plecară toți în cea mai perfectă ordine. Oricum, mai nădăjduiau ca în mai multă liniște să poată reveni peste opt zile.
      Dar așteptările lor au fost total înșelate. Și iată cum: abia sosise Don Tesio acasă, că bucătăreasa îl scoase din sărite, descriindu-l pe Don Bosco și pe băieții săi drept „răzvrătiți și zurbagii, profanatori de morminte și ai locurilor sfinte și toți niște canalii fără pereche".
      Uitaserăm să amintim că, la sosirea lui Don Tesio, pe înserate, Don Bosco mai vorbea încă afară, în stradă, cu un ultim grup dintre băieții mai mari. Don Tesio, „informat” între timp de bucătăreasă despre cele survenite în lipsa dânsului și în felul tendențios în care aceasta le vedea, deși cunoștea iritabilitatea nesuferită a bucătăresei, se lăsă prins în joc. Îl căută pe Don Bosco și-i strigă cu vocea alterată de o furie senilă:
      - Duminica viitoare pe aici să nu mai dați! NU! Pentru a face un astfel de vacarm și să ne răsturnați totul; Oh, nu! Voi face demersurile necesare ca așa ceva să nu se mai repete!
      Don Bosco privi mâhnit în urma Capelanului ce-i întorsese spatele îndepărtându-se cătrănit și zise celor din jur, dar așa ca pentru sine:
      - Sărmanul de el! Ne amenință și nu știe nici măcar atât dacă, o altă duminică,  va mai fi încă în viață sau nu!
      Din nefericire pentru toți, Don Tesio se lăsă dominat și montat. Jalba ce-o adresă Autorităților municipale o scrise sub instigarea pătimașă a bucătăresei. Fără să mai fi controlat spusele acesteia, acuza băieții Oratoriului că ar fi profanat locurile sfinte, că ar fi deteriorat monumentele sacre și funerare prin inscripții injurioase și, calificând acea întrunire drept o năvală incalificabilă de „răzvrătiți”, solicita „scutul autorităților” pentru a împiedeca o revenire a acestora în cimitir. Drept răspuns, Municipiul dădu ordin de arestare pentru acei băieți ai Oratoriului care ar fi îndrăznit să mai pășească pe acolo.
      Scrisoarea-jalbă a Capelanului a fost însă și ultima. A doua zi, luni dimineața, își chemă servitoarea și, sigilând plicul, i-o înmâna spunându-i: „Du hârtia asta la Primărie.”
      I-au fost ultimele cuvinte căci, în timp ce persoana plecase să-i execute comisionul, un atac de apoplexie îl lovi și rămase fără simțire până în noaptea de 27 spre 28 mai când, puțin după miezul nopții, muri fără să-și fi revenit. Era miercuri, în aceeași săptămână.
      Dar nici nu se închisese bine o groapă, că o alta se deschidea. Lovită de aceeași năpastă, vineri fu îngropată și bucătăreasa cea nervoasă, așa încât, conform prezicerilor lui Don Bosco, cei doi izgonitori ai Oratoriului dispăruseră de pe scena acestei lumi încă înainte de sfârșitul aceleiași săptămâni.
      „Faima acestor întâmplări - scrie Don Bosco în „Amintiri”- se răspândi ca fulgerul și făcu mare impresie, nu numai printre băieți, ci printre toți cei care ajunseseră la cunoștința faptelor acestora.”
      Or, vorbind mai exact, s-ar putea spune că toți se îngroziră.
       „Accesele de nervozitate”- ce nume medical frumos, pentru a ascunde o realitate atât de urâtă! - nu sunt o scuză pentru nimeni, așa că nedreptățile ce te fac să le comiți își pot primi, pe neașteptate, răsplata.

*
*    *

Don Cafasso, la curent cu cele întâmplate, socoti că sosise momentul pentru a încerca o lovitură. Mort Don Tesio, el scrise contesei Bosco de Ruffino, soția unuia dintre consilierii municipali, cerându-i să intervină pentru ca Don Bosco să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli. „Don Bosco, scria el, acum preot la Refugiul marchizei de Barolo, a început o operă de mare mărire pentru Dumnezeu, adică adună în zilele de sărbătoare o mulțime de băieți abandonați să-i instruiască și să-i țină departe de pericole. Dar fără condiții pentru a continua, în sus-numitul loc, această operă splendidă, din lipsă de spațiu, cere să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, folosind acest local pentru opera sa atât de binefăcătoare.”
      Dar Primăria - sub a cărei administrație se găsea cimitirul - nu numai că nu-l numi, ci, dând mai multă greutate scrisorii defunctului capelan, publică un decret municipal prin care se interzicea orice viitoare întrunire, a Oratorienilor și lansa mandat de arestare contra lui Don Bosco, de-ar mai fi îndrăznit „să violeze” cu băieții săi acest sfânt lăcaș!
      Nu toți băieții aflaseră la timp desfășurarea evenimentelor și, în duminica următoare, 1 iunie, găsiră intrarea și locul păzite de carabinieri (jandarmi italieni).
      Grupurile de tineri se revărsară atunci din nou spre Refugiu, unde Don Bosco îi primi cu amabilitatea-i din totdeauna.
      Însă nici Don Bosco nu se lăsă cu una cu două. La sfârșitul lui iunie își reînnoi cererea să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, dar, în ședința municipală din 3 iulie același an, cererea i-a fost respinsă definitiv.

5) Pe locul Martiriului

      Ziua de 13 iulie a fost și ultima duminică pe care Oratoriul și-o mai petrecu la Spital. De data aceasta și Marchiza dăduse ordin formal de evacuare.
      În timp ce se frământa îngrijorat ce-ar mai putea face, iată un nou vis, asemănător cu celelalte.
      Se văzu „în mijlocul unui șes imens ce gemea de mulțimea tinerilor. Unii se certau, alții înjurau; aici se fura, dincolo se vătămau bunele moravuri. În aer, pietrele aruncate de cele două tabere ce se băteau păreau un nor întreg. Erau cu toții tineri stricați și abandonați de părinți.
      Eram tocmai gata să mă depărtez, când văzui alături de mine o Doamnă ce se apropie și-mi zise:
      - Mergi între ei și apucă-te de lucru.
      Am înaintat, dar ce puteam face?”
      Se vedea în plin câmp, fără un local, fără ajutoare și i-o spuse Doamnei.
      „Ea îmi răspunse: Fiul meu, și Apostolii n-au avut nici o palmă de pământ unde să-și plece capul.”
      Se puse atunci pe treabă, în plin câmp, dojenind, predicând, spovedind; dar fără edificiu i se părea muncă zadarnică. Atunci Doamna îi arătă o capelă scundă, cu o curte mică (mai târziu o recunoscu: era casa Pinardi) și cu băieți foarte numeroși.
      Se apucă iar de lucru, dar capela se dovedi în curând cu totul neîncăpătoare. Recurgând din nou la Ea, îi arătă o nouă biserică, mult mai mare, cu multe edificii în jur (viitoarea biserică Sfântul Francisc de Sales).
      Îl duse apoi puțin mai încolo, pe o bucată de pământ cultivat, aproape față în față cu biserica, și-i spuse:
      „În acest loc, unde martirii glorioși ai Torinului, Aventaor și Octavianus, au suferit martiriul - pe aceste brazde scăldate de sângele lor - vreau să fie onorat Dumnezeu în mod cu totul deosebit.”
      Zicând aceasta, înaintă un pas, punându-și piciorul exact pe locul unde se întâmplase martiriul.
      „Între timp mă văzui înconjurat de o mulțime imensă de băieți; dar de câte ori priveam spre Ea, creșteau și mijloacele și localul; și am văzut, apoi, o biserică foarte mare (Bazilica Mariei, Ajutătoarea Creștinilor), exact în punctul unde îmi arătase că fusese martiriul Sfinților din Legiunea Tebee, cu multe edificii în jur și un frumos monument la mijloc.”
      El era însă întristat, căci nici unul dintre numeroșii colaboratori nu-i rămânea fidel. Mâhnit și descurajat, se adresă din nou Doamnei.
      - Ia această panglică și leagă-le-o peste frunte.
      El ascultă și, luând panglica, îi legă cum i se poruncise. Pe acea fundă era scris „OBBEDIENZA”, adică supunere (Votul ascultării). Efectul a fost de astă dată uimitor: o ceată tot mai numeroasă de ajutoare se strângea în jurul său și-i rămânea credincioasă. Era Societatea Saleziană!
      Tot atunci viziona unele evenimente viitoare (care nu s-au dat însă publicității) și a fost instruit nu numai cum să-și conducă institutele, ci i s-a arătat totodată felul cum să se comporte cu străinii și cu autoritățile. Văzu și marile dificultăți cu care va fi confruntat și modul cum să le învingă.
      „Vedeam cu de-amănuntul - continuă Don Bosco - tot ce mi se va întâmpla și mergeam înainte în plină lumină. Numai după ce am văzut și în realitate bisericile vizionate, edificiile, clericii și preoții ce mă ajutau să împlinesc totul, am început să vorbesc și cu alții și povesteam lucrurile ca și când ar fi fost gata înfăptuite. Acesta este motivul pentru care mulți mă credeau ieșit din fire și mă socoteau nebun.”
      Ultima frază e bine să o reținem, căci de la a-l judeca până la a-i găsi un loc în balamuc nu mai era decât un pas, pe care, bineînțeles, „solicitudinea și dragostea” câtorva confrați îl vor trece foarte ușor...
      Don Bosco precizează însă că pe atunci nu povestise nimănui „visul” și nici locul, ci doar îl rugase pe profesorul de istorie Gastaldi să studieze datele transmise prin tradiție, topografia și în general istoria martirilor din Legiunea Tebee. După cercetări îndelungate, Gastaldi își publică studiul, ajungând la concluzia că fuseseră uciși lângă torentul Dora, în cartierul Valdocco. Numele însuși, Valdocco, ar fi provenit, pe cât se pare, din primele silabe ale denumirii antice date acestui loc și anume VAL-lis (ori VAL-lum) OC-cisorum, în italiană Valle dei Uccisi, adică Valea celor uciși.
      Ei se refugiaseră afară din cetate, ascunzându-se într-o peșteră a văii, unde, în urma unei trădări, fuseseră găsiți și uciși de călăi.
      Cert rămâne faptul că terenul acela este binecuvântat de Dumnezeu și încă în mod cu totul special, așa cum se vede din minunatele instituții religioase și de caritate ridicate acolo. Un indiciu în plus că glia aceea fusese sfințită de sângele martirilor.
      Istoricul Gastaldi adăuga că, în ceea ce privește așezarea topografică și ținând seama de vechea așezare a cetății, după toate probabilitățile, actualul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales s-a ridicat în preajma acelui loc binecuvântat și poate că îl cuprinde între zidurile sale. [27]

6) Al doilea popas: LA MORILE DORA

      Încurajat de vis, Don Bosco porni în căutarea unui nou adăpost. În piața Porta Palazzo se găsea o bisericuță dedicată Sfântului Martin, în care, chiar și duminica, nu se oficia decât o singură Liturghie, tot restul zilei rămânând liberă. Cu o adresă de recomandare din partea Arhiepiscopului și un memoriu însoțitor al lui Don Borel, - care avea o excelentă și binemeritată reputație de cetățean -, Don Bosco își înaintă cererea, găsind, de astă dată, mai multă înțelegere la autorități. I se îngădui folosirea bisericii, pentru catehizarea tinerilor, în fiecare duminică, între orele 12 și 15.
      Era cam puțin; totuși mai mult decât nimic... Primi și rămase acolo câtva timp, în ciuda numeroaselor greutăți întâmpinate. Când nu aveau program în biserică, nu aveau nici un adăpost unde să se refugieze în caz de ploaie, iar drept loc de recreație se mulțumeau cu piațeta din fața bisericii, neîncetat străbătută ba de pietoni, ba de animale și vehicule ce le întrerupeau partidele de joc.
      „Marea Armată”, întrunită pentru ultima oară la Refugiu, în 13 iulie, se hotărî să-și transfere cartierul general în locul ales. La un semn al lui Don Bosco puse fiecare mâna pe ce putea duce: bănci, scaune, îngenunchere, cruci, sfeșnice, icoane, cărți etc., și caravana o porni în strigăte de veselie și râsete, dar și cu păreri de rău, spre noul sediu.
      Tot acest tumult făcu o neprevăzută publicitate Oratoriului. Ajunși la destinație, își depuseră poverile în locul împrejmuit ce le servea drept depozit și intrară în biserică. După un cântec religios din baierile plămânilor, Don Borel, după unii, Don Bosco după alții (această a doua părere, din punct de vedere istoric, ni se pare mai temeinică), rosti o cuvântare ce făcu vâlvă și epocă printre băieți: „Varza, dragii mei băieți, dacă nu e sădită din nou, nu face căpățâna mare și frumoasă. Așa putem spune și noi despre întrunirile noastre, despre Oratoriul nostru.”
Și, pornind de la această asemănare, reconstitui povestea etapelor succesive parcurse: Sfântul Francisc de Assisi, Refugiu, San Pietro în Vincoli, acum San Martino.
      „Vom sta aici mult timp? De unde s-o știm? Să sperăm că da. Orice ar fi, noi credem că, așa cum crește varza mai bine printr-o nouă răsădire, tot așa și Oratoriul nostru va spori numărul tinerilor iubitori de virtute, de cântec, de muzică, de veselie, de școală...
      Dar, fiindcă harurile lui Dumnezeu se țin lanț, așa încât o verigă aduce după sine pe următoarea, folosind cu vrednicie primele haruri, noi suntem siguri că Dumnezeu ne va da altele tot mai mari. În felul acesta, vom corespunde scopului Oratoriului, vom merge din virtute în virtute, până să ajungem în patria fericirii, unde nemărginita îndurare a Mântuitorului va da fiecăruia premiul de care, prin faptele lui bune, se va fi învrednicit.”
      Această primă zi se încheie cu un dialog umoristic compus de Don Bosco, ce le descreți și mai mult frunțile, recitat în fața celorlalți de câțiva băieți mai cu talent.
      Primele două luni trecură, ce-i drept, cu bine. Dar era liniștea de dinaintea furtunii, căci „verzele” noastre trebuiră în curând să se transplanteze iarăși. Fără săli de lecții și cânt, fără o curte a lor, nu erau tocmai în largul lor. Dacă pentru băieți prezența lui Don Bosco reușise să compenseze multele lipsuri, nu izbutise însă să schimbe și dispoziția vecinilor.
      În spațiul liber din fața bisericii - azi Piazza Emmanuele Filiberto - era și pe atunci târg și piața gospodinelor. Știe toată lumea că în astfel de locuri ștrengarii sunt tot atât de bine primiți precum câinii în biserică. Să fi auzit invectivele precupețelor și vânzătorilor. Morarii și angajații lor, târgoveții și căruțașii, vânzătorii și cumpărătorii, vecinii și nevecinii, toți tunau și fulgerau împotriva bieților băieți.
      Dar, văzând că ofensiva pur verbală lăsa lucrurile cum le și găsise, se deciseră să prezinte un memoriu colectiv autorităților municipale. Don Bosco era iarăși prezentat ca un răzvrătit turbulent, înrolând cele mai periculoase elemente dintre tineri ce, dintr-o clipă într-alta, puteau începe, dacă nu și începuseră, o mișcare subversivă, ba chiar o revoluție. Drept motivare a acestei supoziții aduceau înrâurirea și ascultarea absolută de care se bucura Don Bosco printre ei! O astfel de ascultare era, firește, cel puțin periculoasă și ducea direct la anarhie! Se mai adăuga în mod calomnios că acei „derbedei” făceau mii de stricăciuni în biserică și în afară, pe ziduri și pe arbori: vandalisme prea multe de înșirat pe hârtie.
      În urma denunțului se alarmă tot orașul, cu Consiliul Municipal în frunte. Dacă acele adunări s-ar fi continuat, prăpădul amenința Torino...
      Don Bosco a fost citat să dea socoteală. Drept răspuns, el ceru o anchetă. Expertul însărcinat cu aceasta găsi zidurile, gardul, podeaua și lucrurile din Biserică în cea mai perfectă stare. Dintre marile vandalisme denunțate nu se găsi decât o ușoară zgârietură pe unul dintre pereți, făcută pe semne de vreun băiat cu vârful unui cui.
      În urma raportului corect și obiectiv, denunțul a fost lăsat pentru moment să doarmă.

7) Cum se răzbună sfinții

      Oricum, toate aceste adversități și neajunsuri, pe lângă noianul de oboseli istovitoare și preocupări, dacă nu reușiseră să nimicească Oratoriul, măcinară în schimb sănătatea lui Don Bosco. Era atât de extenuat, încât cei din jur au fost nevoiți să-l constrângă la puțin răgaz. De aceea, în primele zile din octombrie, însoțit de șapte dintre băieții săi cei mai buni, o luă spre Bechis, unde nădăjduia ca aerul locurilor natale să-l reîntremeze. Însă era atât de epuizat încât, ajuns la Chieri, căzu la pat. Nouă zile mai târziu, scriind lui Don Borel care îl înlocuia printre băieți, nici nu mai avu putere să-și termine scrisoarea. Nici nu mai celebra, căci picioarele nu-l mai țineau. Cu toate acestea, ce făcu, ce nu, dar și în această stare se îngrijea de departe de tipărirea unei Istorii a Bisericii, ce ieși de sub tipar spre sfârșitul lunii, când se întorcea la Torino.
      Dar, abia reîntors, vechile sale cunoștințe, adică nelipsitele încercări, erau și de astă dată punctuale la întâlnire. Administratorul morilor Doria mai făcuse o plângere, colectivă și aceasta, însă mult mai gravă și mai tendențioasă decât prima. Don Bosco nici nu mai avu timp să pareze lovitura și, în 18 noiembrie, primi ordin de evacuare definitivă a pieței Filiberto; celor vreo trei sute de băieți li se interzicea accesul acolo.
      Don Bosco își încredință cauza Providenței, care a fost foarte severă cu răutăciosul calomniator; aceasta fu ultima lui scrisoare, căci un atac de paralizie agitantă îl țintui la pat pentru trei ani, cât mai trăi.
      Și culmea - ironie divină și răzbunare de sfânt - Dumnezeu rândui astfel lucrurile, că fiul calomniatorului, alungat în stradă odată cu moartea tatălui său și părăsit de toți, ajunse să-i ceară pâine și adăpost lui Don Bosco. Acesta îl primi în Căminul deschis între timp la Valdocco. Așa e sufletul sfinților.
      În orânduirile Providenței, o dreptate imanentă lovește, mai curând sau mai târziu, calomnia. Fericiți calomniatorii pe care îndurarea lui Dumnezeu îi pedepsește aici, în lumea aceasta, pentru că Dreptatea Lui nu lovește cu adevărat decât în veșnicie.

8) Oratoriul ambulant

      Data decretată pentru evacuare era 1 ianuarie 1846. Dar Don Bosco nici nu visa să-i părăsească pe cei trei sute de băieți. În duminicile ce le mai aveau la San Martino, își continuau vechiul program între orele 12 și 15, iar după-mesele și le petreceau pe terenurile necultivate de pe țărmul de apus al Dorei, unde, sub ochii paterni ai lui Don Bosco, tinerii puteau zburda în voie. Însă, din nefericire, iarna începuse să-și cam arate colții. Numai cu cuvinte de îmbărbătare nici pe atunci nu răzbea nimeni cu frigul ce creștea continuu. Fiind extenuat și cu sănătatea tot mai zdruncinată, în duminica de dinaintea Crăciunului, Don Bosco își anunță trupa că, în astfel de condiții, la San Martino de la mori nu se mai putea continua și că vor căuta un alt sediu.
      Dar, între cele două duminici, căzu Crăciunul. Băieții, fără să știe ceva nou, îl căutară pe Don Bosco acasă, la Refugiu, acolo unde cu un an înainte sărbătoriseră cel mai frumos Crăciun din viața lor și unde Don Bosco ajunsese spiritualul Spitalului Sfintei Filomena, deschis din august trecut.
      Ce era de făcut? Don Bosco îi duse să asculte Sfânta Liturghie la una dintre bisericile mai apropiate. Ce deosebire față de Nașterea Domnului de anul trecut! I se frângea inima gândindu-se că, până la urmă, se vor mai și sătura de atâta hoinărit.
      „Veți vedea, veți vedea, le spuse: vom avea o biserică mare, a noastră, o casă mare și o curte de joc uriașă, toate numai pentru noi! Ce minunate lucruri vom face noi atunci!”
      Intra chiar în detalii și descria totul în culori atât de vii, încât băieții îl credeau orbește. Don Bosco i-ar fi putut, oare, minți?
      Dar din păcate, între ei și viitorul de vis aurit se interpunea realitatea prezentă, dură, cât se poate de dură. Pentru a-și menține lucrarea, inventă Oratoriul ambulant.
      „Aveam - scria mai târziu Don Bosco - grămezi de obiecte de biserică, de aparate de gimnastică și de articole de sport; o ciurdă de copii mă urmăreau pas cu pas, iar eu nu aveam nici măcar o palmă de pământ unde să-i pot aduna.
      Încercam să-mi ascund aceste necazuri și, în zilele de sărbătoare, ca să-i pot ocupa cumva, îi duceam când la Sassi, când la Madona del Pilone, la Madona del Campo, la Capuccini, ba chiar până la Superga.
      Acesta situație atât de critică ar fi trebuit să-mi spulbere orice gând de consolidare a Oratoriului, însă, dimpotrivă, ea nu făcea decât să sporească în chip extraordinar afluența noilor veniți.”
      Dar, în timp ce pe ceilalți reușea să-i încurajeze cu viziunea unui viitor mai bun, mintea sa se răsucea și sfârâia pe jăratecul îngrijorărilor, căutând zadarnic o ieșire realistă. Așa cum învățase de la mama Margareta, avea cea mai deplină și filială încredere în ajutorul Providenței, cu condiția ca și din partea sa să facă tot ce putea, încercând să se ajute la rândul său.
      Într-una din zile, cercetările îl duseră pe vestita Via Cottolengo de astăzi, în inima oazei de caritate a Torinului, pe atunci o simplă cărăruie de câmp. Privirile i se opriră la o casă singuratică, situată pe locul unde astăzi se ridică biserica Sfântului Francisc de Sales.
      Intrând pe ulicioara ce ducea spre casa aceea, i se păru că nu întreaga casă ar fi locuită. Proprietar era un oarecare Moretta, pe lângă care atât stărui, până reuși să închirieze trei camere. Le și mobilă imediat, transformându-le în clase de școală. Reuși să reia astfel cursurile serale de alfabetizare în zilele de lucru, iar duminica se citea pentru toți Catehismul. Prin ce miracol reușeau băieții lui Don Bosco să încapă toți în cele trei „săli” e un punct al Istoriei a cărui lămurire o lăsăm bucuros în grija altora...
      Această improvizație putea servi drept adăpost de frig și de intemperii, dar de recreații în aer liber, cu o așa iarnă, nu putea fi vorba. Don Bosco își distra copiii cu numere din vechiul său repertoriu de atlet și scamator, cu povestiri și câte alte surprize, pe care ingeniozitatea lui mereu fecundă le inventa necontenit. Îl ajuta și un preot tânăr dintr-o familie înstărită, iubitor și devotat tineretului, Don Carpano, trimis de Don Cafasso. Pentru slujbe se mergea când într-un sanctuar, când în altul.
      Cât despre mersul Oratoriului, ar fi răspuns și Don Bosco la fel ca simpaticul  profesor blăjan cu nouă copii. întrebat cum îi mai merge, profesorul răspundea zâmbind imperturbabil:
      - O, mai bine nu se poate!
La uimirea interlocutorului neinițiat:
      - Cum, chiar așa de bine-ți merge, Coane Iancule?
      Păi dacă mai bine nu se poate, nu se poate!
      În lipsă de altceva, se trăia și așa. Nu degeaba își luase de lozincă „Binele să-l faci așa cum poți!”

9) Un băiețaș ce valorează cât o lume

      Cine ar crede însă că Don Bosco și-ar fi limitat apostolatul tineretului doar la ștrengarii săi ar face o mare greșeală. Pe lângă obișnuitele ore de religie pe care le ținea la două școli (un liceu și un gimnaziu), el suplinea bucuros pe colegii-cateheți ori de câte ori era solicitat. În plus, spovedea pe elevii Școlilor Fraților Creștini. Don Rua - primul succesor al lui Don Bosco și pe atunci elev al Fraților - povestește cum, la intrarea lui Don Bosco pentru predică, un curent electriza întreaga asistență. Băieții săreau de la locurile lor, adunându-i-se în jur și prinzându-i mâinile cu putere, să le sărute. La Mărturisire, când se anunța că și Don Bosco se afla printre confesori, aproape toți voiau să se mărturisească numai la dânsul.
      Michele Rua avea pe atunci opt ani. Îl întâlnise întâi la morile Dora. Micul Michele i se atașase trup și suflet. Abia-l vedea intrând în curtea școlii, că îi ieșea înainte cu o bucurie nespusă; descoperindu-se, îi săruta mâna și, cu cutezanța simplă a sufletelor nevinovate, intra direct în subiect:
      - Don Bosco, nu-mi dați o iconiță?
      Ca și când n-ar fi avut nimic altceva de făcut, Sfântul se oprea zâmbind, își lua bereta de pe cap și i-o punea pe cap mititelului și, drept orice răspuns la insistentele cereri ale acestuia, îi întindea palma deschisă a mâinii stângi în timp ce cu dreapta, în formă de cuțit, o tăia simbolic în jumătate, zicându-i misterios:
      - Ia, Michelino, ia!
      Mititelul, sărutându-i afectuos mâna, se îndepărta îngândurat:
      „Ce-o fi voit Don Bosco să zică?”
      O află abia câțiva ani mai târziu când, devenit cleric, îl întrebă direct:
      - Vă mai amintiți, Don Bosco? Când eram elev, la Frații Creștini, vă ceream o iconiță. Dumneavoastră totdeauna glumeați, făcându-mi semn că-mi dați jumătate de mână. Ce voiați să spuneți prin aceasta?
      - O, fiul meu scump, n-ai înțeles încă? Ar fi trebuit să înțelegi de mult... Desigur, în viitor vei pricepe și mai bine... Apoi continuă: Don Bosco voia să spună că, într-o zi, se va înjumătăți cu tine!
      De fapt, Rua deveni cu timpul mâna dreaptă a lui Don Bosco, vicarul său în ultimii ani și succesor la conducerea Societății Saleziene.
      Cum se va vedea, Morile Dora, dându-i posibilitatea să întâlnească acest băiețaș curățel, zburdalnic și inteligent, au fost pentru Don Bosco un noroc ce-l revanșa cu prisosință pentru toate sacrificiile din perioada Oratoriului ambulant.

*
*    *

Pe lângă activitatea cu băieții, Don Bosco mai găsi timp - te întrebi cum? - să publice în aceeași perioadă patru opere, între care o Istorie a Bisericii, de 398 de pagini. Concomitent lucra și la alte cărți ce urmau să fie publicate.
      Acestea însă nu-l împiedicau să-și continue vizitele pe la închisori și spitale și să predice oriunde i se cerea.
      Fiindcă, datorită împrejurărilor politice de atunci, la Torino se așezaseră și multe familii germane, pe lângă o mulțime de soldați nemți care se găseau fie în garnizoană, fie în spitalele din Torino, Don Bosco începu să studieze limba germană. Își găsi un profesor și, după șaisprezece lecții (ce-l costară 20 de lire, sumă nu tocmai indiferentă pentru punga lui), o vorbea aproape fluent, ceea ce permise multor germani ca, de Paștile lui 1845, să-și poată îndeplini îndatoririle creștinești.
      „Când aveți posibilitatea și prilejul, nu neglijați studiul limbilor - spunea el mai târziu. Orice limbă învățată face să cadă baricada dintre voi și milioane de frați ai noștri de alt neam.”
      Și povestea cum, prin spitale, nu numai limbile de circulație europeană, dar chiar greaca și latina i-au fost uneori de folos pentru a spovedi pe unii bolnavi.
      Dar, mai presus de toate era asaltat de ștrengarii săi. Îl însoțeau peste tot, dornici să-l vadă, să-i vorbească, să-l asculte, să-i stea în preajmă; în orice biserică l-ar fi întâlnit, îl rugau să-i mărturisească.
      Ajunsese atât de mult asaltat de cei dornici să se mărturisească, încât, în 1845 fu nevoit să ia aceste hotărâri:
      „Întrucât abia ajuns în sacristie sunt nevoit să spovedesc, îmi voi face totdeauna o scurtă pregătire la Sfânta Liturghie încă înainte de a ieși dimineața din cameră. În vederea celebrării, mă voi spăla pe mâini tot în cameră și, când timpul îmi v-a permite, mă voi spăla din nou și în sacristie.”
      Încă de timpuriu, Don Bosco a fost un mare educator în scaunul Mărturisirii. Știa valorifica Mărturisirea și Cuminecarea frecventă astfel încât au ajuns secretul sistemului său educativ, cum vom vedea mai târziu.
      Iată câteva dintre hotărârile sale, definitorii pentru sistemul său și pentru sine:
      „Când vei fi chemat la Mărturisire, arată-te bucuros și abil și nu fi nerăbdător.”
      „Pe copii primește-i cu blândețe și mare dragoste. Să nu te miri nicicând de neștiința sau lucrurile mărturisite.”
      „Lucrurile ce de obicei lipsesc copiilor în Mărturisire sunt părerea de rău și propunerea (hotărârea) de îndreptare.”
      „Când lipsește una sau alta din aceste calități ale Mărturisirii, copilul să fie îndemnat să se instruiască frecventând Catehismul sau printr-o lectură corespunzătoare, dacă știe citi și pricepe ceea ce citește. În astfel de dubii, dacă nu au păcate grele, li se poate da și numai o binecuvântare (în loc de dezlegarea sacramentală).”
      „Este un lucru de foarte mare importanță și de mare folos pentru cei tineri ca ei să nu plece niciodată nemulțumiți de la preot. Dimpotrivă, o iconiță, o promisiune, un cuvânt bun ca să-i încurajeze să mai vină iarăși să ne caute.”
      Promisiunile făcute copiilor să fie ținute cu sfințenie, iar când nu se poate, să li se arate motivele pentru care nu s-a putut.”
      „Pentru a corija pe unul rău, nu-l dojeni niciodată în fața altora.”
      „Fă-te iubit, și apoi vei fi ușor ascultat și respectat.”
      „Nu poți fi niciodată prea sever când este vorba de a salva moralitatea.”

10) Obstacole tot mai multe

      Dar, să ne reluăm firul. Această multiplă activitate prea sărea în ochii celor mediocri și tradiționaliști, ce păreau că țin mult mai mult la un „anumit tipic” de a face binele decât la binele în sine și cărora le convenea să prefere răul făcut într-un fel... tradițional decât binele făcut într-un fel nou și neobișnuit.
      Cei ce se alarmaseră și protestaseră - cam zadarnic, ce-i drept - împotriva introducerii căilor ferate în Italia erau fericiți că-și găsiseră acum un nou obiectiv: cursurile acestea serale (accentul, firește, era pus pe ultimul cuvânt), care nu puteau fi decât un prilej de ruinare a bunelor moravuri, întrunirile de duminică și toate jocurile acelea zgomotoase nu erau oare o vădită profanare a sărbătorilor? Mai era aceasta educație cetățenească și creștină ori mai curând cel mai anarhic și primejdios liberalism? Mereu zâmbind, râzând, glume și veselie zgomotoasă: ăștia, ajunși mari, își vor bate joc de orice autoritate și vor lua în derâdere și glumă și... Legile!
      Don Bosco să nu știe, oare, că viața este un lucru atât de serios? Și că „începutul înțelepciunii este frica Domnului” [28] și a reprezentanților Lui? Or, fără o față încruntată și mai ales fără nuiaua recomandată și de Scriptură, cum s-ar mai putea salva Autoritatea?
      Vestitului pedagog Aporti, care-și începuse și el activitatea în 1844 cu o nouă metodă pedagogică, i se mai adăuga acum și Don Bosco, ce nu putea fi decât tot un revoluționar, și dacă nu un eretic, atunci măcar în drum spre erezie...
      „Don Bosco acesta trebuie ținut în ochi!” își ziceau mai mult sau mai puțin pe șoptite unii dintre cei mai gravi ecleziastici locali.
      Încercară ei „să-l potolească” prin Don Cafasso, dar răspunsul acestuia îi descumpăni și mai mult: „Lăsați-l în pace - zicea Don Cafasso - lăsați-l în pace; nici eu nu pricep unele lucruri, dar știind că sfinții nu pot fi judecați omenește, mă mulțumesc să le admir înfăptuirile.”
      Dar dacă Don Cafasso „dezerta” de la datorie, apoi nu toți vor fi atât de... „lași” ca el!
      Într-adevăr, la una din conferințele preoțești obișnuite, venind vorba și despre catehizarea copiilor, unul dintre parohi, anume Don Carolo Dellaporta, rupse gheața:
      „Don Bosco ne răstoarnă așezările parohiale și-și formează o clasă de parohieni care, până la urmă, nu vor ști nici măcar cărui paroh îi aparțin!”
      Principiul expus de acest apărător înfocat al tradiționalismului putea fi enunțat și mai direct: „Nu binele, ci înainte de toate tipicul, frații mei, TIPICUL!”
      Însă din fericire, Don Borel, care era prezent, luă cuvântul și dovedi că toți acești copii ai nimănui, de care se ocupa Don Bosco, nici până acum nu cunoșteau vreun paroh, și nici de acum înainte nu prea aveau șanse să-i cunoască, fiind cu toții străini și pripășiți cine știe de pe unde. „De-ar fi ceva de dorit - încheie Teologul Borel - ar fi ca în Torino să fie cel puțin zece-douăzeci de Oratorii ale lui Don Bosco.”
      Era logica stringentă a bunului simț, care, dacă îi convingea pe unii, nu putea însă smulge și prejudecățile celorlalți. Și problema a fost pusă din nou pe tapet într-o ședință a parohilor din Torino, care numi o comisie pentru „anchetarea cazului Bosco”, formată din doi venerabili parohi.
      Când aceștia se prezentară la Refugiu, unde mai locuia „inculpatul”, Don Bosco le atrase cu seninătate atenția că majoritatea tinerilor săi erau străini pripășiți, fără părinți și fără îndrumători sau supraveghetori și care habar n-aveau despre fruntariile diferitelor parohii torineze; dar mai ales că aceștia, mulți dintre ei fiind de cincisprezece-optsprezece sau chiar de douăzeci de ani, erau cu totul lipsiți de orice cunoștințe religioase și, desigur, nu s-ar fi învoit să ia parte la lecțiile de Catehism alături de niște prunci de șapte-zece ani, mult mai instruiți decât dânșii. Dânsului, pe de altă parte, nu-i era posibil să-i însoțească la singuraticele parohii pentru Catehism, afară de cazul că fiecare paroh ar fi venit să și-i conducă. Dar chiar și așa ar fi greu, căci cei mai mulți dintre tineri nu veneau la Oratoriu decât momiți de recreații, de plimbări și excursii și de celelalte distracții ce-i fac să rămână și la Catehism și la deprinderile de pietate. Fără de acestea, lor numai de biserică nu le-ar arde și astfel nu i-ar avea nici parohii, nici Don Bosco, și singurii care ar avea de pierdut din toate acestea ar fi tot acești sărmani tineri. Pentru a evita aceasta, fiecare parohie să-și înființeze un astfel de Oratoriu, unde băieții să se poată instrui, dar și distra și recrea; ei răspunseră că așa ceva nu le este cu putință, deocamdată cel puțin.
      - Atunci?
      - Faceți cum socotiți mai bine. Noi suntem lămuriți și-i vom lămuri și pe ceilalți.
      Ei fuseseră obiectivi și, în urma raportului prezentat, Don Bosco fu chiar „încurajat să-și continue opera începută, până se va putea lua o altă hotărâre”.
      Dar abia se răzbunase cerul a senin într-o parte, că un nou uragan se dezlănțui din altă parte peste această operă prigonită fără încetare.
      Chiriașii lui Moretta, după două luni nu mai puteau. Drăcușorii aceștia de copii erau prea numeroși și prea zgomotoși și mai ales vacarmul cursurilor serale nu le mai dădea răgaz nici să doarmă.
      De aceea un „ori, ori” îi este dat proprietarului: „Așa nu mai merge, ori pleacă Don Bosco cu ai săi, ori noi, chiriașii. Proprietarul să se decidă. Dar imediat!”
      Astfel, în martie 1846, Don Bosco își văzu băieții din nou pe drumuri și fără un adăpost. Iar sub Alpi, în martie nu e încă primăvară!
      De data aceasta însă Don Bosco nu mai așteptase să fie luat fără de veste. Prevăzătorul închirie anticipat o... pajiște (!) de la frații Filippi, în apropiere de casa lui Moretta.

11) Al treilea popas: ÎN PAJIȘTEA FILIPPI

      În această pajiște împrejmuită cu un gard simbolic, ce lăsa liberă trecerea oricui, de oriunde ar fi venit, băieții ajunseseră între trei sute și patru sute.
      Duminica, Don Bosco sosea de dimineața, înaintea băieților, ce veneau grupuri, grupuri. Șezând apoi pe un scaun, o lădiță sau vreun alt obiect corespunzător, în mijlocul a zece-doisprezece băieți îngenuncheați înjur, le asculta Mărturisirile în timp ce ceilalți cântau, ascultau o lectură sau o povestire, sau chiar se jucau.
      La ora fixată se bătea toba pentru adunare, și apoi un sunet prelung de trompetă impunea silențiu, și Don Bosco le comunica biserica unde aveau să meargă pentru Sfânta Liturghie.
      Apoi cu toții, fie pe echipe, fie in corpore, se puneau în mișcare, de obicei cântând. Odată terminată slujba, se împrăștiau fiecare pe la ale sale.
      După-masă, o nouă adunare pe pajiște, sub ochii paterni și vigilenți ai lui Don Bosco și Don Borel, ajutați de câțiva dintre cei mai mari. Se cânta, se juca, alergau și se distrau până când, la un semnal de trompetă, se împărțeau după vârstă și cunoștințe. Cei doi preoți, fie pe o movilă de pământ, fie pe un scaun, își începeau cuvântarea sau Catehismul. Un cântec religios suplinea slujba de seară și apoi se continua cu jocul până pe înserate.
      Orarul Oratoriului era însă în funcție nu numai de ceas, ci și de... barometru; mai ales de acesta. Din păcate pentru cei ce se închină numai Științei, și pe atunci, tot barometrul se orienta după timp, iar nu timpul după instrumentele oamenilor de „știință”, așa încât, când ploua, se lăsa să plouă, cum de altfel se mai lasă și astăzi...

12) Excursiile și metodica lui Don Bosco

      Obiceiul de a face excursii se păstră și aici, și mai ales aici! Uneori întreaga zi era petrecută astfel. Aici se împletea zelul de apostol cu râvna de educator.
      Pentru a da o idee despre felul cum decurgeau aceste excursii, ne folosim de descrierea celei făcute la Superga, povestită de Don Bosco însuși și din care pot fi judecate și celelalte.
      „Băieții erau adunați pe pajiște și, până soseau cu toții, ceilalți se jucau. La sunetul tobei se făcea adunarea, apoi trompeta dădea semnalul de plecare. (Conform îndrumărilor date anterior, Sfânta Liturghie o ascultase fiecare mai înainte, așa încât, puțin după nouă, o luară din loc. )
      Unii duceau coșulețele cu pâine, alții cele cu caș, salam, fructe sau celelalte lucruri necesare. S-a păstrat tăcerea până ieșirăm din oraș; apoi începură strigătele, chiotele, cântecele, un întreg vacarm de veselie și gălăgie, dar păstrând ordinea și rândurile.
      Ajunși la poalele urcușului spre Bazilică, am găsit un căluț minunat, înșeuat cu măiestrie, pus la dispoziție de Don Anselmetti, parohul Supergăi. Tot acolo am mai primit un bilețel de la Teologul Borel, ce mă precedase, în care-mi spunea: «Veniți liniștiți cu scumpii noștri băieți; supa, masa și vinul vă așteaptă!»
      M-am urcat în șa și, în mijlocul unei tăceri generale, am citit răvașul. Un chiot de bucurie, aplauze și ovații nesfârșite adunându-se tot mai strâns în jurul calului și călărețului; strigau, cântau, chioteau.
      Unii luară calul de urechi, alții de nări, ba chiar de coadă, lovind când în cal, când în călăreț. Bietul animal le suporta toate stoic, dând dovezi mai mari și mai vădite de răbdare decât cele pe care le-ar fi dat cel ce-l încălecase.
      În mijlocul acestei expansiuni de veselie, aveam și noi fanfara noastră, ce consta dintr-o trompetă, o tobă, o violină și o chitară. Era cel mai desăvârșit dezacord, dar fiindcă reușeau să facă zgomot, împreună cu vocile băieților formau fără doar și poate cea mai minunată armonie!
      Obosiți de atâta chiot, râs și cântat și, aș adăuga, urlet, am ajuns la ținta prestabilită. Băieții, toți transpirați, se adunară în curtea Sanctuarului.”
      Mai mult și mai de sus decât Tâmpa Brașovului, Superga domină Torino. Regele Carol Albert întemeiase aici o Academie Ecleziastică de studii post-universitare, al cărei rector era învățatul de renume Guglielmo Audisio. [29] Rectorul, împreună cu parohul, s-au dovedit mărinimoși să asigure tot ce lipsea pentru a potoli cu prisosință tinereasca și robusta foame a băieților.
      După prânz, Don Bosco îi adună în jurul său și le povesti cu lux de amănunte istoria monumentului; îi făcu să viziteze Biserica, sala Papilor și Mausoleul cu criptele regale; îi duse pe rând și sus în cupolă, de unde se vedea în jos Torino, iar în sus, fundalul Alpilor - una dintre panoramele cele mai încântătoare din lume.
      La ora trei după-masă urmă Binecuvântarea Euharistică, în care corul băieților, acompaniat la orgă de Don Bosco, încântă nu numai poporul ce tixise biserica, atras de tinereasca veselie a caravanei, ci și pe academicieni.
      Don Bosco, urcând în amvon, ținu o cuvântare despre Puterea de mijlocire a Mariei și felul cum trebuie să I ne rugăm ei, pentru a fi întotdeauna ascultați, cuvântare de care, după ani și ani, mulți își mai aduceau încă aminte: „Dacă vă este posibil, faceți mai întâi o vizită în biserică și o rugăciune înaintea Preasfintei Euharistii; rugați-vă apoi și cereți Mariei să vă obțină acel har ce vi se pare mai util sau necesar și fiți siguri că această Mamă puternică și milostivă vă va obține fie harul cerut, fie un altul echivalent, unul și mai prețios decât cel voit de voi.”
      După slujbă lansară câteva baloane, care măriră farmecul zilei.
      În încheiere și drept mulțumire pentru aleasa găzduire avută, se încumetă să-și plaseze cei patru „instrumentiști” sub geamurile Rectorului și-i sfâșiară urechile cu o serenadă ce ar fi intenționat să fie în onoarea, dar poate că nu a fost decât spre... oroarea acestuia. Oricum, bunăvoința era neîndoielnică, indiferent de reușita ei.
      Reîntorși în oraș, pe măsură ce ajungeau la punctul cel mai apropiat de locuințele respective, unul după altul ieșeau din rând și se retrăgeau în familie. Pe când sosiră la Refugiu nu mai erau cu Don Bosco decât vreo șapte-opt dintre cei mai robuști, înhămați la obiectele de care avuseseră nevoie peste zi.
      „La Torino, în seara aceea - comentează Ceria - împreună cu descrierea zilei aceleia, numele lui Don Bosco trecu din familie în familie, devenind sinonim cu acea noutate pe care băieții obișnuiseră s-o numească „Oratoriu”.

*
*     *

Biografii Sfântului relatează nenumărate episoade, unul mai atrăgător decât celălalt, despre felul cum știa să se poarte cu tinerii.
      Pe când erau adunați în pajiștea Filippi, un ucenic zidar se oprise, din curiozitate, să privească peste „gardul” Oratoriului în timp ce Don Bosco mărturisea în pajiște. Ucenicul a fost însă imediat luat în primire de unul dintre băieți: „Prietene, n-ai vrea să joci piastrelle (un joc de pietricele) cu mine?” Cum să nu accepte când era tocmai jocul său preferat!
      Când se dădu semnalul din trâmbiță, Don Bosco îi anunță că de data aceasta vor merge la Liturghie la Monte dei Cappacini, după care li se va distribui micul dejun și încheie: „Cei care nu s-au mărturisit acum, o vor putea-o face duminica viitoare; nu uitați că, în fiecare duminică, cine vrea se poate mărturisi.”
      Drumul, de vreo trei kilometri, cu cântări și rugăciuni în comun de răsunau văile și colinele, cu nota sa romantică, îl încântă pe noul venit.
      Ajunși la sanctuar, se celebră Sfânta Liturghie, în timpul căreia mulți se cuminecară. După o scurtă predică și cuvenita mulțumită după Cuminecare, [30] toți se adunară în curtea mănăstirii, pentru micul dejun.
      „Socotind că nu eram dintre ei, mă retrăsesem într-un colț, așteptând să mă unesc din nou cu ei la întoarcerea spre casă. Zărindu-mă, Don Bosco se apropie:
      - Dar tu prietene, cum te numești?
      - Paulino.
      - Ai luat micul dejun?
      - Nu, domnule.
      - De ce?
      - Fiindcă eu nu m-am spovedit, nici nu m-am cuminecat.
      - Bine, dar nici nu e nevoie să te spovedești și să te cumineci pentru a dejuna!
      - Dar, atunci, de ce e nevoie?
      - De nimic decât de un apetit sănătos și de dorința de a lua, îmi răspunse Don Bosco zâmbind.”
      Zicând aceasta, îl luă de mână și-l duse la un coș, dându-i pâine și fructe din belșug. Bineînțeles, băiatul nu lipsi nici de la programul de după-masă și nici în celelalte zile, ani de-a rândul!
      Într-altă seară, un băiețandru de vreo cincisprezece ani se uita cu jind peste gardul cu pricina, cu fața tristă și întunecată. Don Bosco, văzându-l, se apropie de el și-l întrebă în fel și chip, dar nu reuși să scoată un cuvânt. Sfântul tocmai se gândea că e mut. Se și pregătea să-i vorbească prin semne, când îi puse mâna pe cap întrebându-l: „Dar ce ai, dragul meu? Ți-e rău?”
      Încurajat, băiatul șopti slab: „MI-E FOAME!”
      Don Bosco îi găsi imediat ceva de mâncare și, când se mai întremă, începu să-l descoase și află că era un biet băiat străin, ucenic curelar, tocmai alungat de stăpân ca fiind necorespunzător, neștiind prea bine meseria, că în noaptea aceea dormise pe treptele Catedralei și că de mai multe ceasuri era chinuit de gândul să fure ceva pentru a-și astâmpăra foamea.
      Sfântul îl luă cu sine, îi dădu de cină și-l culcă, iar a doua zi îi căută un stăpân și un adăpost. Tânărul continuă să frecventeze Oratoriul încă vreo șase ani, până în 1851, când a fost încorporat, ducând cu sine, în armată și în viață, cea mai vie și mai curată dragoste pentru Don Bosco.

13) Coboară în câmp și primarul

      Dar toate aceste manifestări neobișnuite nu puteau să nu îngrijoreze „somitățile” orașului, care din nou se puseră în mișcare, începând cu vicarul capitalei, pe vremea aceea marchizul de Cavour (tatăl vestiților Gustav și Camil, care se remarcaseră în lupta pentru făurirea unității italiene). „Vicarul” era mai mult decât un simplu echivalent al primarului nostru, în sensul că avea puteri mai mari.
      Cavour îl văzuse pe Don Bosco în plină acțiune în câmpul Citadelei, în mijlocul unui cerc de tineri cărora le vorbea.
      - Dar cine o fi și preotul de colo, între acele haimanale?
      - E Don Bosco.
      - Don Bosco? Ah!... Cel cu Oratoriul? Acesta dacă nu e nebun, atunci e un om primejdios, vrednic de temniță.
      „Vicarul” îi mirosea... „mișcarea subversivă”. Credea de datoria lui să intervină și, de aceea, îl cită la raport.
      Convorbirea, dacă răbdarea lui Don Bosco nu ar fi fost eroică, s-ar fi sfârșit cu o furtună. Zadarnic încercase să-i dovedească, să-i argumenteze, să-i explice că întrunirile lui nu aveau umbră de țeluri politice și încă și mai puțin subversive; marchizul, obișnuit cu tonul autoritar și imperativ, nu îngăduia replică și-o repeta neîncetat:
      - Lasă-i... de derbedei! Ăștia nu-ți pot pricinui decât necazuri, iar nouă, autorităților, încurcături. Am certitudinea că astfel de întruniri sunt primejdioase și nu le mai pot tolera!
      - Tot ce urmăresc - răspunse calm Sfântul - nu este decât să îmbunătățesc cât de cât situația mizeră a acestor sărmani fii din popor. Nu cer Autorităților nici bani, nici altă asistență, ci doar îngăduința să ne întrunim, sigur fiind că prin aceasta se va micșora numărul celor răi și al candidaților la închisoare.
      Vicarul, care avea sub ordinele sale Poliția și Parchetul, îi spuse fără ocol că-l va aresta dacă se încăpățânează.
      Don Bosco, fără să se tulbure, nu-și pierdu nici zâmbetul, nici blândețea, ceea ce pe marchizul nostru îl scoase de-a binelea din sărite.
      - E o dezordine pe care n-o vreau; trebuie s-o împiedic: orice întrunire neaprobată de mine e ilegală. Vei suferi deci rigorile Legii!
      - Să-i învăț pe tineri Catehismul cu știrea și învoirea Arhiepiscopului, de când e împotriva Legii?
      - Adică Monseniorul Fransoni este informat despre asta?
      - Nu numai că este informat, dar n-am făcut niciodată un singur pas fără aprobarea dânsului!
      - Dacă Arhiepiscopul ți-ar porunci s-o sfârșești odată cu această ridicolă întreprindere, te-ai opune?
      - Nicidecum. La cel mai mic semn al său, mă voi conforma întocmai.
      - Ei bine, voi avea eu grijă ca Arhiepiscopul să-ți dea acest ordin. Un zâmbet sceptic se schiță pe fața vicarului, care, neavând de-a face decât cu politicieni cu două fețe, se îndoia și de sinceritatea lui Don Bosco. Peste o clipă, continuă: Și dacă tot nu te vei supune, voi ști recurge la altfel de măsuri!
      Cavour era convins că-și face cea mai sfântă datorie; ca atâția alții, nu înțelesese nimic din opera și idealurile lui Don Bosco. „Vicarul” îl informă pe Monseniorul Fransoni despre toate încă în aceeași zi și cu uimire află că tot ce-i spusese Don Bosco despre aprobarea episcopală era purul adevăr. Ceea ce nu-l reținu însă să dea ordin Poliției să-l supravegheze îndeaproape, împreună cu băieți cu tot. Era foarte nostim să vezi ba carabinieri și polițiști, ba agenți secreți în civil, plimbându-se în jurul pajiștei Filippi, duminică de duminică, ba însoțind și caravana în drum spre vreun sanctuar sau altul, de teamă să nu se ivească vreo rebeliune!
      Dar dacă agenții erau civili, nu erau și „secreți” pentru băieți, îndeobște cunoscuți pentru simțul lor de detectivi. Îi recunoșteau imediat și deveneau obiectul lor de curiozitate, ba și de distracție.
      Don Bosco se răzbuna și el în felul său, în cuvântările ținute băieților săi. Agenții se apropiau și ei, să tragă cu urechea și să raporteze cele auzite. Dar până una alta, ei se trezeau ba cu o aluzie fină, ba cu o alta cu atâta iscusință făcute, încât unul dintre ei își exprimă cu glas tare gândul: „De ne mai trimit încă două-trei duminici pe aici, vom sfârși vrând-nevrând prin a ne spovedi cu toții. Ce ciudat conspirator mai poate fi și preotul ăsta!”
      Don Bosco nu conspira mai mult contra Piemontului din 1846 decât cititorii noștri de acum. Adevărul era că forțele răului se aliaseră, făcând totul pentru a distruge încă în germene această formidabilă operă pentru salvarea tineretului, ce va împânzi lumea.
      Abia întors acasă, Don Bosco mai primi o lovitură. Era o scrisoare din partea fraților Filippi, care-i cereau evacuarea pajiștilor în cincisprezece zile, deși contractul fusese încheiat pe un an, căci spuneau ei: „nu-și închipuiseră că acești băieți o să le bătucească în așa hal câmpul, încât să distrugă iarba cu rădăcini cu tot”, vorba vine.
      Don Bosco, după o audiență la Arhiepiscopul Fransoni, ceru și sprijinul contelui Provena de Collegno, ministrul Finanțelor, ce se bucura de o mare trecere la Curte. Când socoti că schimbul de idei între Conte și Cavour avusese loc, îi solicită ultimului o audiență. Era 30 martie 1846. Încercă să-i explice totul, dar Don Bosco n-a fost nici primul, nici ultimul care să constate că e mai ușor să civilizezi un sălbatic decât să smulgi prejudecățile unui civilizat.
      - Ce-ți pasă dumitale de toți acești derbedei? încheie mânios marchizul. Lasă-i la mama d... și nu-ți mai asuma răspunderi de prisos!
      Se despărțiră glacial, păstrându-și fiecare pozițiile strategice și concepțiile de dinainte de întrevedere.

14) În vis, colț de Rai; aievea... de iad

      Dar de unde-și mai găsea Don Bosco energia necesară să persevereze și să-și îmbărbăteze băieții? Abia în 1884, într-o confidență făcută intimilor săi, îi scăpă destăinuirea unei alte viziuni, avută când contrazicerile erau mai îndârjite și mai numeroase.
      Pe locul unde se ridică cetatea Saleziană de astăzi, într-un câmp pe atunci de zarzavaturi, îi apărură trei tineri minunat de frumoși, strălucind în lumină, și care stăteau în picioare tocmai pe locul din visul precedent, indicat drept locul martiriului soldaților din Legiunea Tebee. Îl chemau prin semne, invitându-l să vină cu ei. Don Bosco se grăbi spre ei și, când îi ajunse, aceștia îl conduseră cu mare afabilitate și drăgălășenie spre marginea terenului, în locul unde astăzi se găsește Bazilica Măriei, Ajutătoarea Creștinilor.
      Aici, abia după câțiva pași, trecând din uimire în uimire, se găsi pe neașteptate în fața unei Doamne splendid îmbrăcată, de o negrăită măiestrie și frumusețe, înconjurată de un sfat de bătrâni venerabili, cu aspect princiar. Acestei Regine neasemuite îi făceau cortegiu un alai întreg de curteni cerești, ce-ți luau vederea cu frumusețea și gingășia înfățișării lor și cu bogata strălucire a podoabelor lor. În jur, alte cete se înșirau cât vedeai cu ochii, până se pierdeau în zare.
      Regina, apărută în punctul precis unde acum se înalță altarul principal al Sanctuarului, îi făcu un semn să se apropie. Când ajunse lângă Ea, îi spuse că cei trei tineri erau martirii Legiunii Tebee: Adventor, Octavius și Solutor, cu o astfel de modulație ca și când prin aceasta ar fi voit să-i indice că ei vor fi patronii speciali ai acelui loc. Apoi, cu un surâs în care vraja tuturor gingășiilor își dăduse întâlnire și cu vorbe în care accentul matern duios spunea mai mult decât înțelesul lor, îl încurajă să nu-și părăsească fiii și să continue cu o ardoare și mai mare opera începută. Îl mai avertiză că va avea de înfruntat obstacole dintre cele mai penibile, dar că va trece cu bine peste toate și le va învinge prin încrederea în Maica Domnului și în Dumnezeiescul Ei Fiu. La rostirea acestor nume, străfulgerări tainice, dar mai grăitoare decât toate formulările directe, îi luminară și mai suav ființa.
      Îi arătă apoi, la o mică distanță, o casă ce atunci exista aievea, proprietatea unui anume Pinardi și o bisericuță pe locul unde se va ridica Biserica Sfântului Francisc de Sales. Ridicându-și apoi dreapta, cu o voce în care se contopeau inefabil toate armoniile, exclamă: „HAEC EST DOMUS MEA, INDE GLORIA MEA.” (Aceasta este casa mea, de aici se va răspândi preamărirea mea).
      La aceste cuvinte, Don Bosco se simți atât de profund mișcat, încât tresări. Chipul Fecioarei dispăru încetul cu încetul, împreună cu întreaga viziune însoțitoare. Cu cea mai vie încredere în bunătatea și asistența de Sus, își reînnoi la picioarele Mariei consacrarea întregii sale ființe pentru marea Misiune la care fusese chemat. După Liturghie, încă în aceeași dimineață, cu sufletul în praznic pentru visul avut, se grăbi să viziteze casa Pinardi, indicată de Preacurata.
      - Dar unde te grăbești așa? îl întrebă Don Borel, întâlnit tocmai când ieșea zorit din cameră.
      - Merg să văd o casă numai potrivită pentru opera noastră.
      Cât de mare a fost însă mirarea când, ajuns acolo, în loc de o casă cu o biserică alături nu se afla decât o casă de moravuri ușoare.
      Rămase adânc decepționat. Cu toate acestea, Preacurata știa ce spune și prezicerile Ei se vor adeveri întocmai: un loc sfințit prin sânge de martir, deși profanat, se cuvenea să fie restituit sfințeniei dintâi. Și va fi!
      Nu este, oare, aceasta și povestea atâtor suflete destinate să ajungă la o mare sfințenie, deși, poate, în clipa de față, se găsesc scufundate în mocirlă? Un mare har va stărui asupra lor mereu, până ce le va reda toată curăția divină, chiar dacă acum nu sunt decât potire profanate și pline de toată necurăția.
      Dar și aceea este adevărat că, pentru a se săvârși această minune și transfigurare, astfel de suflete au nevoie ca la o răspântie a vieții lor să le iasă înainte un sfânt care să le ațină calea și să le-o întoarcă spre culmi, smulgându-le din mlaștina simțurilor și din fărădelegi.
      Iată pentru ce întâlnirea cu un sfânt este și va rămâne un suprem privilegiu pe care Dumnezeu ni-l poate face nouă, sărmani păcătoși.

15) „Ce vrea femeia...”

      Dar iată că pe lângă adversari, coboară de acum în arenă și prietenii...
      Faptul că nu se putea despărți de băieții săi, că-i cerceta și la locurile de muncă și că era dornic să adune mereu alții și alții, păru multora simptomul sigur al „monomaniei acute”, cum i-ar fi spus acestei anomalii psihice psihopatologii de pe atunci sau, tălmăcind pe înțelesul tuturor, semnul neîndoielnic al nebuniei.
      Don Bosco avea mulți prieteni sinceri în clerul din Torino, dar care se eschivau de la orice amestec practic. Don Bosco ar fi preferat un mic ajutor decât o sută de sfaturi. Era, în schimb, silit să asculte mereu, când de la unul, când de la altul, recomandările cele mai vii și mai fraterne: să nu se compromită cu lucruri așa de contrare solemnității clerului torinez, să aștepte timpuri mai bune pentru o operă așa de... „grandioasă” (epitet căruia i se atribuia un bogat subînțeles... ), să nu încerce imposibilul...
      - Dar nu vezi, frate, că tu compromiți însuși caracterul preoțesc?
      - Cum adică?
      - Cu ciudățeniile sfinției tale ai ajuns în mintea copiilor și te joci cu ei ca unul de-al lor; le îngădui chicote și râsete atât de contrarii seriozității clericale...
      Don Bosco îi lăsă să îndruge și, cu caravana sa, își vedea de drum. Când deveneau prea insistenți, le răspundea că el știe ce face, că va avea în curând, și cu toată siguranța, biserica și casa sa, școlile și atelierele sale proprii, cu preoți, clerici și maiștri, cu mulți colaboratori, cu...
      Încetul cu încetul, vestea despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco se răspândi. Prietenii adevărați erau îndurerați, cei indiferenți dădeau semnificativ din cap, iar invidioșii făceau mare haz. În jurul său, golul se tot lărgea.
      Marchiza de Barolo începu și ea să se neliniștească din cauza zvonurilor, dar mai ales după ce află opinia și aprecierile marchizului de Cavour, vicarul capitalei. Și ea era dintre persoanele care se știu devota lui Dumnezeu de ochii lumii. Cât stima și reputația lor în fața lumii erau salvate, cauza binelui trebuia servită, desigur, dar fără riscuri...
      Ea știa ce vrea și, de aceea, într-o zi, venind la dânsul în birou, începu pe departe:
      - Sunt încântată de toată grija ce-o porți pentru toate operele mele. îți mulțumesc și că ai primit să fii profesor de matematică și dirijor de cor, că ai introdus muzica religioasă și sistemul zecimal...
      - Doamnă Marchiză, dar nici nu e nevoie de mulțumiri pentru aceasta. Este o datorie a preoților să acționeze. Dumnezeu ne va răsplăti pentru toate. De aceea, vă rog, nici să nu mai amintiți despre aceasta!
      - Dar - și tonul său sublinia cuvintele, scandându-le - prin asta voiam să spun că mă doare nespus văzând cum mulțimea ocupațiilor ți-au ruinat sănătatea. Nu e posibil să continui în paralel cu direcțiunea operelor mele și pe aceea a copiilor părăsiți, mai ales că numărul lor a sporit peste măsură. Am venit să-ți propun ca sfinția ta să te ocupi de aici înainte numai de ceea ce e datoria statutului și a funcției ce o deții, adică de direcțiunea spirituală a Spitalului meu, încetând cu închisorile, așezămintele lui Cottolengo și, mai ales, nu te mai ocupa de copii. Ce zici?
      - Doamnă Marchiză, Bunul Dumnezeu care m-a ajutat și până acum nu mă va părăsi nici de aici înainte. Cât despre program, nu vă neliniștiți, împreună cu Don Borel și cu Don Pacchiotti, ne vom aranja noi cum nu se poate mai bine.
      - Dar eu nu pot tolera să te istovești așa!
      - Vă mulțumesc pentru bunătatea inimii, dar nu pentru a mă îngriji de sănătate m-am făcut eu preot!
      Marchiza, fiind franțuzoaică, știa și ea zicala: „Ce que la femme veut, Dieu le veut”, ce vrea femeia, vrea și Dumnezeu. De aceea, sigură de victorie, continuă:
      - Atât de multiple și variate ocupații, vrând-nevrând, sunt în detrimentul sănătății dumitale. Și apoi, circulă fel și fel de vorbe în legătură cu sănătatea dumitale mintală; aflând și poziția fermă a Autorităților locale (de fapt asta o durea cel mai mult pe marchiza noastră!), mă văd silită să te sfătuiesc...
      - Ce anume, doamnă Marchiză?
      - Ori să părăsești opera băieților acelora, ori pe aceea a Refugiului. Te las să chibzuiești și să-mi dai răspunsul.
      - Răspunsul meu e gata chibzuit: Bani, dumneavoastră aveți, așa că puteți găsi câți preoți vreți pentru Instituțiile dumneavoastră. Dar cu sărmanii mei băieți nu e tot așa! Dacă mă retrag eu, tot ce s-a făcut se duce în vânt! De aceea voi continua să fac tot ce voi putea pentru Refugiu, renunțând însă la postul oficial de duhovnic, pentru a mă dedica total îngrijirii copiilor abandonați.
      Sigură de sine, marchiza recurse și de data aceasta la arma suverană ce-i redusese la tăcere pe toți cei cu care avusese înainte de lucru:
      - Și din ce vei trăi?
      - Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna și mă va ajuta la fel și de acum încolo.
      - Dar - reluă ea înciudată - dumneata ești cu sănătatea ruinată, capul nu te mai servește, te vei îneca în datorii și apoi vei veni la mine; eu te avertizez încă de acum, că un bănuț n-o să-ți mai dau pentru băieți!
      După o mică pauză, cu un ton afectat ce voia să fie matern, continuă:
      - Acceptă mai bine sfatul meu de mamă. Eu voi continua să-ți dau salariul, ba îl pot chiar mări dacă dorești. Dar acum du-te undeva într-un loc de refacere pentru un an, doi, trei sau chiar cinci, cum îți convine, ca să te refaci. Când vei reveni la Refugiu, o să fii binevenit. Altfel, mă pui în neplăcuta situație să te concediez. Gândește-te serios.
      - M-am și gândit, doamnă Marchiză, misiunea mea e să fac bine tinerimii. Vă mulțumesc pentru propunerile ce-mi faceți, dar nu mă pot îndepărta de calea pe care Providența mi-a trasat-o.
      Marchizei îi sărise de-a binelea muștarul.
      - Ai ajuns deci până acolo încât îi preferi pe vagabonzii aceia institutelor mele?
Dacă-i așa, ești concediat din această clipă! Chiar astăzi mă voi îngriji de un suplinitor!
      „I-am arătat atunci - scrie Don Bosco - că o astfel de concediere precipitată ar face să se presupună motive ce n-ar fi nici spre cinstea mea, și nici pentru bunul renume al institutelor dânsei; era mai bine să lucrăm cu calm și să păstrăm între noi aceeași caritate cu care va trebui într-o zi să vorbim în fața Tribunalului lui Dumnezeu.”
      - Atunci îți dau un răgaz de trei luni, după care vei lăsa altora grija Spitalului meu.
      „Am primit termenul, abandonându-mă cu totul planurilor Bunului Dumnezeu asupra mea.”
      Era pentru a doua oară că teribila marchiză trebui să se plece în fața voinței blânde, dar de neclintit, a lui Don Bosco.
      Toate acestea avuseseră loc în prima jumătate a lunii mai, 1846.
      În cele trei luni de așteptare, zadarnic reveni marchiza la asalt. Pe cât se pare nu s-ar fi îndurat să-l piardă totuși pe Don Bosco. Îi trimise pe cap într-o bună zi și pe celebrul Silvio Pellico, secretarul său, ba mai încercă și prin Don Cafasso și Don Borel, dar tot fără rezultat.
      Căci sfinții sunt cei ce întruchipează adevărata voință a lui Dumnezeu, și El vrea ce vrea femeia numai atunci când ea însăși este o sfântă autentică. Or, sfințenia nu e printre obiectele pe care le poți afla în vreo poșetă de cucoană și cu atât mai puțin de aristocrată.” [31]

16) Când porțile Ospiciului sunt prea larg deschise...

      Dar zvonurile despre așa-zisa nebunie a lui Don Bosco prindeau tot mai mult teren. Toți colaboratorii îl părăsiseră, tocmai când băieții ajunseseră la vreo patru sute. Chiar Don Cafasso, copleșit de insistențe, îl sfătuia „să mai aștepte”. Iar după ce Don Borel i-o spuse deschis că până și lui i se pare, uneori, după unele semne, că Don Bosco ar avea „sticleți la mansardă”, se retrase și tăcea îndurerat. Iar arhiepiscopul „lăsa lucrurile să-și urmeze drumul lor”. Era unul dintre acele abandonuri totale din partea tuturor, atât de des întâlnite în viața sfinților.
      Dacă Vlădica aștepta calm, nu însă și sfetnicii săi. Ei delegară pe un ecleziastic „prudent” să-i examineze condițiile psihice.
      Încrederea aceea oarbă în opera întreprinsă - pentru ei inexplicabilă, dar nu și pentru Don Bosco - îl derută și pe delegat. Se crezu în fața unui caz de halucinație mintală specifică și tipică. Cazul fu prezentat și discutat pe larg în una dintre acele reuniuni periodice de Teologie Morală, obișnuite la clerul din Apus. Toți erau de acord în două puncte: 1) că trebuia intervenit pentru a împiedica la timp o dureroasă catastrofă și 2) că tratamentul atent al unui bun alienist ar fi înlăturat orice primejdie.
      Se ajunse, astfel, la concluzia că era neapărat necesar ca Don Bosco să fie... internat la balamuc, iar canonicilor Panzati și Nasi le reveni sarcina să ducă la îndeplinire această „delicată și fraternă misiune”.
      De altfel, oare, Isus nu fusese și El judecat „ieșit din fire” de către ai Săi? (Marcu, III, 20-21), fiindcă El, cel dintâi, ajunsese, din cauza mulțimilor, să-și „neglijeze” hrana și deci sănătatea... Cum ar putea aștepta cei aleși de El o soartă mai bună?
      Demersurile preliminare pentru internare au fost grabnic terminate, mai ales o ultimă vizită nu le mai lăsase nici o îndoială.
      - Deci, Don Bosco, încă tot te mai gândești la Opera pentru tineret?
      - Dacă mă mai gândesc? Dar mai mult decât oricând!
      - Dar cum o vedeți, mică și modestă, de merită să vă preocupe atât?
      - Mică? Ba de loc! Ci mare, uriașă, imensă! Curți spațioase, școli serale, ateliere proprii, o biserică grandioasă, localuri vaste, încât să cuprindă și să adăpostească pe toți aceia pe care Dumnezeu ni-i va trimite!
      - Singur, fără ajutoare, cum vei răzbi?
      - Bine, voi avea și ajutoare suficiente! Cateheți, asistenți, profesori, maiștri, și mai ales preoți. Ei vor învăța și se vor îngriji de toți, îndeosebi de cei ce vor arăta semne de chemare.
      - O întreagă armată, deci...
      - Tocmai ce voiam să spun.
      - Te gândești, poate, chiar la o nouă congregație călugărească?
      - Și de m-aș gândi, ar fi vreun rău?
      - Și ce haină vei da călugărilor dumitale?
      - Îi voi îmbrăca în virtuți!
      Cei doi pufniră în râs și se priviră semnificativ.
      - Virtute, virtuți, [32] dar nu știi, Don Bosco, că numai virtutea nu e de ajuns?
      - Ei bine, le voi impune să muncească și-i voi purta prin oraș cu mânecile suflecate, ca ucenicii de zidar!
      Hohotele au fost de astă dată și mai mari.
      - Ce vi se pare ciudat? Nu știți că în piemonteză: „a umbla cu mânecile suflecate” înseamnă să fii sărac? Cum ar putea dăinui o comunitate călugărească în care nu s-ar cultiva sărăcia?
      Într-adevăr - îi ziseră ei la plecare - am înțeles totul!
      Dar și Don Bosco, susținut de viziunile lui nocturne, ce prea cadrau și se mulau perfect pe realitate ca să nu le creadă, știa el bine ce vorbește.
      Până una-alta, într-o frumoasă după-amiază, cei doi delegați, fidel misiunii încredințate, se prezentară la locuința sa de la Spital.
      O luară pe ocolite, începând cu banalele subiecte caracteristice oricărei conversații între oameni ce-și vorbesc pentru a salva conveniențele, nu pentru că ar avea ceva să-și spună.
      Ajunși în cele din urmă și la argumentul dorit, îl rugară să nu se încăpățâneze zadarnic încercând imposibilul și ispitind pe Dumnezeu. Mai bine să accepte generoasele propuneri ale marchizei de Barolo. Știau și ei prea bine că pentru Don Bosco a-și părăsi copiii va fi un mare sacrificiu. Dar nu avea ce face, trebuia să consimtă și la aceasta, tocmai fiindcă era mare, din clipa în care așa voia Providența!
      - Oh, Providența! exclamă Don Bosco înălțându-și ochii spre Cer, dar tocmai Ea mă face să merg înainte, în ciuda tuturor opozițiilor și contrazicerilor. Providența mi-a trimis acești copii, deci nu-i voi părăsi!
      Le repetă și lor ce spusese și altora, așa că cei doi se priviră cu înțeles. Îi amintiră atunci că el și-a cam măcinat sănătatea și că nu i-ar strica o mică plimbare ca să se mai relaxeze și, dacă ar dori, iată, ei sunt gata, l-ar invita chiar în trăsura lor.
      - De ce nu, iubiții mei, de ce nu? îmi iau numai pălăria și pardesiul și vă stau la dispoziție.
      Dar Don Bosco pricepuse prea bine ce clocea sub această invitație aparent inocentă și de care fel de „sănătate” intenționau dânșii să se îngrijească. Făcând pe naivul, coborî cu dânșii până la trăsură. Era un cupeu închis, tras de doi cai, cu uși care nu se puteau deschide decât pe dinafară.
      - Poftește, Don Bosco! îi ziseră cei doi complici.
      - Vai de mine! Dar nici nu visez! Urcați-vă întâi dumneavoastră, vă rog. Eu știu respectul ce-l datorez la doi canonici!
      Cei doi, conform instrucțiunilor primite de la Direcțiunea Balamucului de a se acomoda în toate voinței „nebunului”, de a-l lua cu buna, n-avură încotro și se urcară.
      Dar abia se urcase și al doilea în trăsură, că Don Bosco trânti cu putere ușa strigând birjarului: „în galop la Ospiciu, unde acești doi domni sunt cu nerăbdare așteptați!”
      Caii șfichiuiți aspru o luară la goană și, după un galop de câteva minute, trăsura intra la Ospiciu, pe poarta larg deschisă, unde personalul îi aștepta.
      Paznicii se aruncară la portiera trăsurii să ia în primire bolnavul pentru care primiseră ordin să-l trateze cu toată grija, dar și cu toată energia, dacă ar fi cazul. Dar, în loc de un singur preot, văzură doi ce se agitau, țipau.
      „Stiam freschi” (am dat de naiba), gândiră paznicii: ăștia sunt furioși, nu ne va fi chiar ușor cu ei! Să încercăm totuși fără mijloace prea violente!
      Cei doi țipau cât îi ținea gura, spunând că este o greșeală grosolană, să cheme Directorul, să cheme Capelanul, să cheme medicul de serviciu, să cheme...
      Dar și paznicii știau ce știau și, înainte de a umbla după lămuriri și instrucțiuni,  se asigurară vârându-i cu forța într-o celulă pentru violenți și făcându-i... inofensivi.
      După o vreme, ce li se păru un veac, apăru într-un sfârșit și capelanul. Misterul celor doi canonici se lămuri.
      Pilula administrată de Don Bosco fusese amară, ce-i drept, și destul de scump plătită...
      Dar îi lecui definitiv nu numai pe ei, ci și pe toți ceilalți - complici și necomplici. Din acea clipă, despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco, nu se mai pomeni un cuvânt!

17) Cuibul din nou la pământ

      Ultima audiență nefavorabilă la Cavour avu loc luni, 30 martie 1846. În 5 aprilie următor, Duminica Floriilor, conform ultimatumului primit de la frații Filippi, era ultima zi ce-o petreceau pe pajiștea lor.
      La cine să mai recurgă? Imploră ajutorul Preacuratei și ceru și băieților săi să se roage, mai ales că unii dintre ei erau adevărați Îngeri de virtute.
      În acest scop, după ce mărturisi o bună parte dintre ei, se hotărî să-i ducă în pelerinaj la o mănăstire a Capucinilor, „Madonna di Campagna”, la vreo doi kilometri depărtare, de cealaltă parte a Dorei. „Vom merge în pelerinaj - îi anunță el - să cerem Preacuratei să ne obțină harul de a găsi un alt locșor pentru Oratoriul nostru.”
      Vestea a fost primită cu un adevărat entuziasm. Pe drum se recită Rozarul, se cântară Litaniile Preacuratei și alte cântece sacre.
      Când ajunseră la intrarea aleii care ducea din șosea, printre două rânduri de pomi, până la mănăstire, spre uimirea tuturor, toate clopotele începură să răsune din răsputeri. În trecut, niciodată nu mai fuseseră primiți astfel. Dar era și mai interesant că starețul mănăstirii, Părintele Fulgenzio di Carmagnola (om atât de serios și vrednic, încât ajunsese confesorul regelui Carol Albert), oricât s-a străduit să afle cine a tras atât de sărbătorește clopotele, nu descoperi nimic. De aceea, circulă zvonul că s-ar fi tras clopotele singure, în mod miraculos.
      După Sfânta Liturghie, în timp ce starețul se pregătea de îngrijirea unui mic dejun, Don Bosco le vorbi tinerilor, asemănându-le soarta cu aceea a unor puișori cărora din nou le fusese distrus cuibul, și-i îndemna s-o roage pe Preacurata să se milostivească de ei și să le dăruiască un cuib mai stabil.
      Reîntorși în pajiște, dacă programul extern de după-masa păru să fie același și în această ultimă zi petrecută aici, dispoziția lui Don Bosco era însă alta. Numai el știa tot chinul zăgăzuit în inima lui de părinte, mai ales că, făcând la amiază o nouă vizită familiei Filippi, îi găsi pe aceștia neclintiți în hotărârea luată.
      Singur și părăsit de toți, „în seara acelei zile tragice - scria el - priveam mulțimea copiilor ce zburdau; socoteam abundentul seceriș ce se pregătea pe seama ministerului sacru și mă simțeam adânc mișcat. Singur, sleit de puteri și cu sănătatea mai mult decât șubredă, nu știam unde mi-aș fi putut aduna băieții. Dus pe gânduri, mă retrăsei deoparte și începui să mă plimb de unul singur. Pentru prima dată mă simții mișcat până la lacrimi. Plimbându-mă și înălțându-mi implorator ochii spre cer: «Dumnezeul meu - exclamai - de ce nu-mi arăți locul unde vrei să-mi adun acești copii? Ori arată-mi-l, ori spune-mi ce trebuie să fac.»”
      Rugăciunea lui, țâșnită din durere, ridicându-se pe aripile speranței și încrederii în Providență, n-a fost zadarnică.
      Trei fuseseră marile popasuri între 20 octombrie 1844 și 12 aprilie 1846; Oratoriul de lângă Refugiu, San Martin la morile Dora și pajiștea Filippi; dar acestea îi sleiseră nu numai puterile, ci aproape și orice nădejde.
      Deși nu-L căutase decât pe Dumnezeu și mântuirea sufletelor, Autoritățile l-au judecat vrednic de închisoare, colegii, de balamuc, iar prietenii își țin de o sfântă și fraternă îndatorire: aceea de a-l părăsi cu toții. Chiar și Cerul părea închis.
      Singur nu știa ce să mai creadă.
      Cu toate acestea, oare nu-i indicase visul, limpede, cele trei etape, înainte de a intra în pământul Făgăduinței?
      Dar, acest pământ, unde o fi oare?

Capitolul IX. În pământul făgăduinței

l) Solia așteptată; 2) În triumf; 3) Intervine regele! 4) Cavour nu se lasă; 5) Când noaptea e zi; 6) Cade istovit; 7) Dragoste de fii; 8) Inimă de Părinte; 9) Unde e comoara... 10) Nu munca e dăunătoare.

1) Solia așteptată

      Don Bosco se mai ruga încă, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, când iată că sosește un anume Pancrazio Soave (adică Suavul), care nu avea însă nimic suav în bâlbâială sa, și-l întrebă:
      - Ddd... dreppp.. t îi.. că.. cău.. ta. tatați un loloccc. pepe... pentru truuuu... un llalabobo... rara... totoriu...?
      - Nu laborator, ci oratoriu (Non laboratorio, ma oratorio!)
      - E toto.. totuna.. na...
      De altfel și pe Don Bosco îl interesa mai mult lucrul în sine decât numele. Din bâlbâială pelticului Pancrațiu anevoie desprinse că undeva prin apropiere s-ar găsi un local tocmai nimerit pentru el, al unui oarecare Francesco Pinardi. Din fericire, chiar atunci pică în vizită un preot, fost coleg de seminar, căruia îi lăsă în grijă băieții și plecă însoțindu-și călăuza la locul respectiv, la nu mai mult de două sute de metri de pajiștea Filippi.
      Edificiul oferit era un fel de șură răzimată într-o parte de o casă, iar de partea cealaltă acoperișul îi cobora până la un metru de la pământ. Putea servi de magazie sau cel mult lemnărie și la nimic altceva. Să intri în ea trebuia să te apleci de-a binelea.
      - Nu mi-ar fi de nici un folos: e mult prea joasă!
      - Dacă e numai asta - reluă curtenitor Pinardi - totul se aranjează. Voi săpa și coborî padimentul, voi pune scări noi și o podea nouă, dar doresc așa de mult ca laboratorul dumneavoastră să se stabilească aici!
      - Nu laborator, ci oratoriu: o mică biserică unde să-mi pot aduna băieții.
      - Cu atât mai bine - făcu Pinardi. Sunt și eu cântăreț (pelticul... ) și o să aduc și două scaune pentru mine și pentru consoarta mea. Mai am și o lampă de rezervă. Am s-o aduc și pe aceea aici.
      Don Bosco acceptă, cu condiția ca podeaua sa fie coborâtă cu 50-60 de centimetri.
      - Dar cât îmi ceri?
      - Trei sute de lire pe an, dar știți, asta numai pentru dumneavoastră! Alții îmi dau și mai mult, dar vă prefer pe dumneavoastră! (Se pricepea omul la câștigarea mușteriilor!)        
- Uite ce: îți dau 320 anual, numai să fie cuprinsă în contract și fâșia de curte din jur, pentru recreația băieților și cu condiția ca, până duminica viitoare, totul să fie gata, să pot veni cu toți ai mei aici.
      - Suntem înțeleși! Pe duminica viitoare veniți liniștiți, totul va fi aranjat!
      Don Bosco nici nu mai așteptă altceva. Se întoarse între băieți, îi adună și le comunică noutatea.
      - Veseli, copiii mei, fiți veseli! Duminica viitoare vom avea localul nostru pentru Oratoriu... Ovațiile îl întrerupseră. Când se mai liniștiră, continuă: E acolo, în casa Pinardi!
      Băieții, care și ei suferiseră văzând chinul lui Don Bosco, la noua completare a veștii celei bune izbucniră într-o entuziastă manifestare de bucurie, o dovadă în plus a atașării tinerilor de persoana sa.
      Revenind acum la cele promise de Pinardi, de a pune totul în ordine într-o săptămână - vorba unui biograf - aducea cu o jumătate de miracol! Podeaua trebuia coborâtă și refăcută toată la noul nivel, cu o jumătate de metru mai jos. Trebuiau, apoi, prelungiți stâlpii ce susțineau acoperișul și, la fel, zidurile susținătoare, dar peste orice așteptare, om aspru la vorbă, dar mai ales la treabă, Pinardi se ținu de cuvânt și miracolul se înfăptui, isprăvind într-o săptămână un lucru de cel puțin o lună.
      Arhiepiscopul, informat la timp, îl delegă pe Don Borel pentru binecuvântarea noii Capele dedicate Sfântului Francisc de Sales.
      Inaugurarea fii fixată pentru luni, 13 aprilie, a doua zi de Paști. O capelă mai improvizată și mai nearătoasă nici că s-ar fi putut: „O adevărată meschinărie”, va zice Don Bosco. Și, cu toate acestea, de bine, de rău, aceasta va servi șase ani!
      Cu noul local propriu, numărul băieților se urcă în curând la șapte sute, cu toții atrași de Sfânt ca de un tainic magnet. Preoții ce-l părăsiseră înainte se întorseseră și ei, în frunte cu neobositul Don Borel.
      „Din acea clipă - scrie Don Bosco - tinerii au fost, deopotrivă, și mai bine îngrijiți, și mai harnici. Era o adevărată minune cum se putea disciplina o mulțime cu puțin înainte cu totul necunoscută și, în parte, chiar îndobitocită.”
      Care era programul? Frecventarea Sfintelor Taine, Catehismul și Sfânta Liturghie erau pietrele de temelie pe care se înălță noul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales.
      Capela era deschisă în fiecare duminică din zorii zilei, iar Don Bosco mărturisea până către ora nouă; atunci celebra și predica. La început făcea omilia Evangheliei zilei, dar pe urmă o schimbă cu un ciclu de subiecte din Mica Biblie și din Istoria bisericească, ce se pretau mai ușor la aplicări practice. Constată că această nouă variantă era atât de folositoare, încât o continuă vreo douăzeci de ani.
      Catehismul era explicat la ora 14: 30. El era precedat de una - două ore de recreație și era urmat de o mică predică și de Binecuvântarea Euharistică. Mai târziu se introduse și „Micul Oficiu al Preacuratei” (slujba catolică ce ar corespunde întrucâtva Paraclisului).
      Restul duminicii era folosit fie învățându-i rugăciunile pe cei ce nu le știau încă, fie pentru o lecție de Catehism cu cei mai măricei, ce nu-și făcuseră încă prima Cuminecare; se făceau exerciții de citit pentru analfabeți, școală de cânt pentru cei cu vocile frumoase etc.
      Însă majoritatea se jucau, în timp ce Don Bosco se învârtea printre ei. Împăca o ceartă, le spunea un cuvânt bun la ureche și, mai ales, observa toată această mică lume, preocuparea de totdeauna fiindu-i binele și mântuirea sufletului.

2) În triumf...

      Câte scene sugestive și de neuitat sunt în viața lui Don Bosco! Rămâi uimit în fața iubirii lui dezinteresate, impresionantă prin gingășia și eroismul ei, ca și în fața încântătoarei afecțiuni ce i-o poartă fiii săi. Ora despărțirii îndeosebi dădea prilejul unor scene fără precedent în analele educatorilor. Duminica seara, târziu, trebuia să plece fiecare pe la ale sale. Abia ieșiți din biserică, după ultima slujbă de seara, tinerii îl salutau și iar îl salutau și se întorceau să-i spună pentru a suta oară: „Buona notte.” (noapte bună). Îi forfoteau în jur ca un roi de musculițe și nu se îndurau să se despartă de lumina acelei flăcări dumnezeiești care, dacă lui Don Bosco îi mistuia sufletul de iubire curată pentru ei, apoi și pe ei îi vrăjise. Dar ce era mai frumos se întâmpla abia după ce majoritatea plecaseră.
      - Mergeți acasă. S-a înnoptat și vă așteaptă familia... Părinții, le repeta Don Bosco. Era însă în zadar.
      Șase dintre cei mai robuști, încrucișându-și brațele, făceau un fel de sede gestatoria (scaun portativ) pe care Don Bosco, vrând-nevrând, trebuia să se așeze. Așezați apoi în rânduri de defilare îl purtau în triumf până la „Rondo” (piațeta rotundă din apropiere, de unde și numele) unde intonau o cântare-două, sfârșind totdeauna prin nelipsita invocare finală: „Lăudat de-a pururi fie numele lui Isus și al Mariei!”
      Urma o clipă de tăcere generală, de care Don Bosco profita pentru a le ura tuturor: „Noapte bună și o săptămână bună!”, la care răspundeau cu toții în cor un așa „Noapte bună”,  de-ai fi zis că glasurile acelea ies din niște piepturi sub presiune. „Presiunea” nu era de fapt decât cea a dragostei filiale, atât de sinceră și de profundă.
      În acea clipă era depus de pe tronul mâinilor lor și fiecare pleca acasă. Câțiva mai măricei îl mai însoțeau până la Refugiu unde, pe jumătate morți de oboseală, se despărțeau cu un „La revedere, pe duminică!”, deși adesea, din cauza întunericului, nu se prea vedeau...
      Ceea ce este mai ciudat este faptul că Rondo-ul era și locul execuțiilor capitale și de aceea i se și spunea: „Il rondo della forca”, adică Rondo-ul spânzurătorii.
      Ce frapant contrast între scenele ce se petreceau pe unul și același loc: pe de o parte teribilele execuții ale Justiției omenești, iar pe de alta, triumfurile celei mai curate iubiri evanghelice!

3) Intervine regele

      Ca un preot să se bucure de o atât de nemaipomenită popularitate și dragoste fără precedent a atâtor tineri era un lucru ce prea călca pe nervii anumitor „persoane bine” și care reușiseră să-l monteze iarăși pe vicarul capitalei, marchizul de Cavour. Marchiza de Barolo nu pare să fi fost nici ea străină de afacere (pe cât se poate presupune din antecedentele psihologice).
      Vicarul îl cită din nou la Palatul Municipal și-l săpuni drastic. Încercă Don Bosco să se explice cumva, dar marchizul înfuriat nu-i dădea răgaz nici să răsufle.
      După această faimoasă audiență ar fi inexact să se mai spună că fiecare dintre ei își păstraseră vechea poziție căci, de data aceasta, vicarul era ferm hotărât să treacă la ofensivă și   să-i impună lui Don Bosco o capitulare fără condiții. De aceea, întrucât văzuse că Monseniorul Fransoni nu se lăsa convins, decise să-l copleșească și să-i anihileze rezistența printr-o hotărâre adusă de Consiliul Municipal, unde votul și părerea Arhiepiscopului s-ar fi înecat în majoritatea voturilor celorlalți. Fără să-l aprobi, nu poți să nu admiri șiretenia de vulpe bătrână a lui Cavour.
      Fiindcă Monseniorul Fransoni era suferind, „La Regioneria”, cum i se spunea în mod tehnic Consiliului Municipal, chiar la Arhiepiscopie se convocă, într-o ședință extraordinară.
      Cine ar putea relata tot ce se spuse contra „vagabonzilor lui Don Bosco”! Ca un perfect strateg, marchizul își pregătise atât de bine terenul, încât era mai limpede ca lumina zilei că rezultatul votării va duce la cel mai mare dezastru pentru opera lui Don Bosco.
      Tocmai când marchizul era mai încântat de desfășurarea ostilităților și voia să se treacă la votarea mult așteptată, care ar fi pecetluit definitiv biruința asupra lui Don Bosco, se treziră din senin cu o bombă ce le aruncă în aer toate planurile. În Consiliul respectiv se găsea și contele Giuseppe Provana di Collegno, de care amintiserăm mai sus, ministru de Finanțe și Sfetnic de încredere al creștinului Rege Carol Alberto și mare prieten și binefăcător al lui Don Bosco.
      Acesta vorbise în repetate rânduri regelui despre Don Bosco și-l ținea chiar la curent cu orice eveniment mai important din viața Oratoriului. În „Amintiri” Don Bosco ne destăinuie despre acest simpatic suveran, cum, de mai multe ori Majestatea sa mi-a trimis augusta sa încurajare, spunându-mi că El ținea în mare stimă această parte a Ministerului preoțesc, asemuindu-l activității misionarilor din țările păgâne, exprimându-și dorința sa cea mai vie ca în toate orașele și satele regatului său să fie întemeiate astfel de opere. Mai mult, de Anul Nou, obișnuia să-mi trimită trei sute de lire, cu această dedicație: „Pentru ștrengarii lui Don Bosco.”
      Partea cea mai nostimă a fost că susnumitul Conte păstrase o rezervă și o tăcere desăvârșită până în ceasul al doisprezecelea. Cu un minut înainte de a fi prea târziu, ceru cuvântul.
      Începu să spună că se simțea deosebit de onorat că a primit din partea suveranului însărcinarea să comunice unui Consiliu atât de select voința Sa augustă Majestatea sa, deplin informat despre Oratoriul lui Don Bosco, și-a exprimat voința în acești termeni preciși: „Gândul și intenția mea este ca aceste întruniri festive să fie promovate și protejate; dacă ar fi pericol de vreo dezordine, să se studieze cum pot fi prevenite și înlăturate!”

4) Cavour nu se lasă!

      Toți tăcură mâlc și adunarea se dizolvă. Unii dintre consilieri, acum că direcția vântului se schimbase, făcură și ei stânga împrejur și deveniră prietenii și binefăcătorii lui Don Bosco. Nu însă marchizul, care se îndepărtă cu sufletul otrăvit.
      El îl chemă din nou pe Don Bosco în audiență la Palatul Municipal, îl anunță că de aici înainte îl pune sub supraveghere și-l amenință cu toate rigorile legii și ale mâniei sale, dacă numai unul dintre vagabonzii aceia s-ar face vinovat de vreo abatere.
      - Te fac direct și personal răspunzător pentru tot ce s-ar putea întâmpla, încheie el.
      După ce fusese pus pe roate de alții, patima îl făcea să creadă că tot ce urmărește el era tutelarea ordinii publice; pe când, de fapt, nu vorbea în el decât neputința unei ambiții și mânii înfrânte.
      Și în cazul lui Cavour, Istoria trebui să înregistreze din nou că e periculos să te atingi de sfinți. Aceasta a fost și ultima lui vizită la Palatul Municipal. Asaltat de podagră, avu de suferit foarte mult și muri abia în 15 iunie 1850.
      Don Bosco îl iertase din suflet, dar o Dreptate imanentă și inexorabilă urmărește pe cei nedrepți și pătimași. E ușor de înțeles, căci sfinții sunt mai dragi lui Dumnezeu decât nouă lumina ochilor și Dumnezeu nu întotdeauna așteaptă eternitatea pentru a arăta celor răi că brațul Său nu s-a scurtat...
      Cavour, deși bolnav și reținut la propriul domiciliu, până a mai fost vicar, în fiecare duminică își trimitea agenții și carabinierii la Oratoriu, să supravegheze tot ce se zicea și se făcea în biserică și în afara ei. I se raporta cu regularitate totul, dar rapoartele unuia erau la fel cu ale oricărui altuia. Marchizul nu-și credea urechilor.
      - Ei bine, ce mai e nou cu adunătura aceea de haimanale?
      - Domnule vicar, nimic deosebit: o mulțime de băieți se joacă și se distrează într-o mie de feluri. Dar am auzit și niște predici de te bagă în sperieți...
      - Cum adică, ce vrei să spui?
      - Ei da, s-au spus atâtea lucruri despre iad și diavoli, încât zău că-mi venea mai-mai să mă spovedesc și eu!
      - Bine, bine, replică decepționat marchizul, dar despre politică nimic?
      - De politică nici măcar nu pomenește... La drept vorbind, chiar de li s-ar pomeni, tot n-ar înțelege nimic.
      Din fericire, Don Bosco completează descrierea acelei vremi în „Amintirile” scrise spre sfârșitul vieții. Iată înfățișarea primei lui „Biserici”, în anumite duminici, pe vremea lui Cavour:
      „Sute de tineri ascultau cu atenție cuvintele mele și șase gardieni în uniformă, doi câte doi, împlântați ca niște prapori cu brațele încrucișate îmi ascultau și ei predicile... Ei veniseră să mă supravegheze pe mine, dar de fapt mă serveau, supraveghindu-mi băieții. Cât ar fi de frumos să pot descrie cum gardienii își ștergeau pe furiș lacrimile cu dosul mâinii sau cum își ascundeau fața în batistă, să nu le observe ceilalți emoția; ori când, îngenuncheați printre băieți, în jurul scaunului meu de Mărturisire, își așteptau și ei rândul! Predicile le făceam deseori mai mult pentru ei decât pentru băieți!”
      Ce rapoarte puteau face niște gardieni aduși într-o astfel de situație ne-o putem ușor închipui. Oricum, Don Bosco era mulțumit de rezultate, gardienii de cele auzite, iar Cavour aproape mulțumit de cele raportate. Căci, cu timpul, și dispozițiile acestuia se îmbunătățiră. Și iată cum: Don Bosco, deși îl învinsese, încercă cel puțin să-i îndulcească înfrângerea. Și tocmai aici se vede deosebirea dintre o inimă de sfânt și inimile noastre. Cine iubește pe ceilalți pentru Dumnezeu îi iubește mai stăruitor tocmai pe cei mai înrăiți, fiindcă își dă seama că aceștia sunt cei ce au o mai mare nevoie de iubirea lor și a Lui.
      Don Bosco nu ignora faptul că impresia înfrângerii îți otrăvește sufletul și-l umple de fiere; de aceea, îi mai solicită o audiență prin mijlocirea unei persoane pe care o știa agreată de marchiz. În timpul audienței, conversația decurse fără asperități, astfel încât marchizul se declară în sfârșit mulțumit. Totuși, ca expert în administrație, pentru el mai stăruia o umbră de îndoială asupra Oratoriului lui Don Bosco și anume: de unde-și procura fondurile imense pentru atâtea cheltuieli?
      Cu un zâmbet pe buze, arătând spre Cer, răspunse:
      - Mă încred total în Providența Divină și, dacă în această clipă Providența i-ar inspira domnului vicar să-mi acorde un ajutor, eu i-aș mulțumi din suflet.
      Marchizul scoase, zâmbind, frumușica sumă de două sute de lire și i-o dărui. Relațiile deveniră din acea clipă cu totul cordiale. Iubirea, nu cea obișnuită, ci a lui Hristos, „care toate le poate și toate le rabdă”, învinse și de astă dată. Don Bosco îi va rămâne fidel, cercetându-l în repetate rânduri, mai ales în decursul ultimei sale boli.
      Atitudinea Sfântului n-a fost fără ecou. Cei doi băieți ai marchizului, cu rol atât de important în istoria Risorgimentului italian, îi vor rămâne atașați și, ajunși maturi, vor participa chiar și la procesiunile euharistice organizate de Don Bosco.
      Încă de atunci Don Bosco deosebea, la Autorități, persoanele de faptele lor. Față de persoane avea tot respectul și nu îngăduia celor ce depindeau de el să le vorbească de rău; în ce privește apoi faptele, el le aprecia senin și cu toată obiectivitatea, în lumina legilor divine sau omenești. Când era în joc un bine superior, se știa opune dispozițiilor nedrepte, dar persoanelor le purta iubirea neprefăcută a unei inimi de sfânt.

5) Când noaptea e zi

      Așa se purtase el și cu marchiza de Barolo în primele zile din mai 1846, când fusese concediat, cu termenul - peste trei luni.
      Or, în aceste luni de răgaz, el mai avu vreme să facă atâtea și atâtea lucruri. Mai urgent decât toate era, desigur, să-și găsească o locuință.
      Capela Oratoriului - așa cum amintisem - era instalată într-o aripă a unei clădiri a lui Pinardi, închiriată unor persoane de moralitate echivocă. El se decise să facă tot posibilul pentru a rămâne stăpân pe situație. Abia deveniră libere alte trei camere, că le închine imediat și plăti chiria anticipat, dar mulțumindu-se să-și ia cheile în buzunar și să evite orice contact cu locatarii aceia.
      Ca odinioară Napoleon, ce putea dicta concomitent scrisori diferite la patru-cinci secretari, tot așa și Don Bosco ne uimește prin pluralitatea posibilităților și valențelor sale. Anumiți oameni mari îți dau impresia că au creierul compartimentat pe sectoare izolabile, astfel încât le pot pune în mișcare deodată, fiecare sector urmărind un plan de acțiune și o execuție deosebită, fără să se producă ciocniri sau interferențe. Toate ocupațiile istovitoare, mai mult amintite decât descrise până aici, nu-l abătuseră pe Don Bosco de la munca de cugetător, ce nu numai că-și înțelegea timpurile, ci le și anticipa.
      Cum notează unul din biografii Sfântului, tocmai în anii aceștia ajunseseră la modă congresele agrare. E adevărat că, în spatele lor, ca și cu asociațiile carbonarilor, se ascundeau și uneltiri naționaliste, dar contribuiră și ele să dea un nou impuls progresului agricol al Peninsulei. În universalitatea preocupărilor sale, Don Bosco nu putea rămâne străin nici de aceasta. Originar din una dintre regiunile cele mai bogate în vin din Italia, el tocmai își publică un manual de viticultură: „L'Enologi italiano” (Cultivatorul de vin italian), în care trata pe larg producerea, păstrarea și comercializarea vinurilor. Și mai sunt detractori ce susțin că Sfinții s-ar dezinteresa de lumea aceasta!
      Îl preocupa, încă și mai mult, o altă problemă, de o și mai arzătoare actualitate: introducerea sistemului zecimal pentru uniformizarea greutăților și măsurilor, conform unui decret regal din 1845. Același gând altruist îl urmări și aici. Deoarece poporul putea ușor să cadă victimă șarlatanilor și profitorilor, publică un mic tratat popular „Sistemul metric zecimal”, difuzat în zeci de mii de exemplare, operă mult apreciată și elogiată nu numai de presă, ci și de Autorități.
      Compuse opt dialoguri teatrale, în care introducerea noului sistem era prezentată scenic atât de reușit, încât trezi aprecierile cele mai entuziaste ale celebrului pedagog Aporti care spunea: „Don Bosco n-ar fi putut imagina un mijloc mai eficace de a face popular sistemul zecimal; așa îl învață oricine râzând.”
      Întocmi și o carte de evlavie pentru tineret: „II Giovane provveduto” (Tânărul înarmat), în care principalele adevăruri de credință erau explicate curgător în 352 de pagini. Încă din primul an avu trei ediții cu 20. 000 de exemplare și pătrunse repede peste tot, în școli, în ateliere, în familii. Mai scrise tot atunci viața Sfântului Aloisiu Gonzaga, pentru tineret.

6) Cade istovit

      Dar cum mai găsise timp pentru toate acestea și pentru atâtea altele? Făcând din noapte zi, cum însuși o recunoaște, ceea ce-i zdruncină și mai mult sănătatea, de altfel șubrezită.
      Din pricina Oratoriului, de vreo douăzeci de luni încoace, dusese o viață de câine. În zece luni, cinci mutări succesive, cu tot calabalâcul; alergările prin oraș spre a găsi de lucru și adăpost fiilor săi, interminabilele ședințe la Spovadă, o lume întreagă de copii ce trebuiau distrați și instruiți și, adeseori, îmbrăcați și hrăniți, numeroasele vizite ce i le impunea nevoia de bani sau băieții săi bolnavi care așteptau zâmbetul și cuvântul său de mângâiere.
      Toate acestea nu erau, de fapt, decât accesorii pe lângă partea principală, propriu-zisă, a obligațiilor sale, adică îngrijirea spirituală a Spitalului și Refugiului, vizitarea cu regularitate a închisorilor, predarea Catehismului la Cottolengo, activitatea de scriitor cu nopțile nedormite. Să se adauge la toate acestea adversitățile din partea Autorităților, părăsirea din partea prietenilor și toate celelalte chinuri ale unei inimi de o rară sensibilitate, toate îi mistuiseră ireversibil sănătatea.
      Catastrofa mai putea fi, oare, evitată?
      Cel puțin s-a încercat și, de aceea, Don Borel, la sfatul medicilor, îl sili să plece pentru odihnă la un vechi prieten, paroh în Sassi. Se făcu însă marea greșeală că nu păstră cea mai absolută discreție asupra locului așa-zisei odihne, la doar vreo patru kilometri de Torino, așa încât tineretul începu să se reverse zilnic, valuri-valuri, să-l revadă, să schimbe o vorbă, să primească încurajarea și zâmbetul lui. Și nu veneau numai băieții Oratoriului său, ci și elevii școlilor pe unde era cunoscut. Și unde nu era? Într-o bună zi, după un curs de exerciții spirituale la Sfânta Barbara - școală aflată sub conducerea Fraților Creștini - în ajunul închiderii lor, zi consacrată după obicei Mărturisirilor, toți băieții o luară „in corpore” spre Oratoriu, să-l găsească pe Don Bosco, întrucât aproape toți se mărturiseau regulat la dânsul.
      Ajunși, aflară că Don Bosco e undeva în jurul Torinului, la Sassi. Deși ploua, o luară în grup într-acolo. Sosiră dintre ei vreo patru sute, obosiți de drum și de foame, uzi până la piele, plini de noroi și cerură imediat să fie mărturisiți. Li se porunci să se întoarcă la internat, pentru a nu-și îngrijora superiorii, dar nici nu voiau să audă.
      - Noi de aceea am venit să ne mărturisim la Don Bosco, căci vrem să ne schimbăm viața și să devenim mai buni.
      Cu toate că alți trei preoți îl ajutară la ascultarea Mărturisirilor, Don Bosco, de altfel ajuns la limita puterilor, căzu istovit. Parohul dădu băieților toate proviziile sale alimentare: pâine, mămăligă, fasole, orez, caș, brânză, cartofi, fructe și tot ce mai avea, fără să-i sature.
      Încurcătura mai mare a fost însă la internat unde preoții care veniseră pentru Mărturisire și încheierea exercițiilor spirituale nu mai găsiră nici un elev. Se luară măsuri ca așa ceva să nu se mai repete.
      Don Bosco, constatând că la Sassi nu numai că nu se poate odihni, ci că, dimpotrivă, e mai deranjat ca acasă și că, în plus, mai deranjează peste măsură și pe alții, în frunte cu gazda, se reîntoarse la Torino, reluându-și ocupațiile. Dar aici, inevitabilul se întâmplă.
      În prima duminică din iulie 1846 se întoarse acasă seara târziu, stors de puteri, și căzu la pat doborât de o bronșită ce trecu într-o dublă pneumonie violentă, cu puternice expectorări de sânge.
      Sfârșitul părea iminent. El rămăsese senin și se împăcase cu gândul morții, deoarece dăduse Oratoriului o formă stabilă și-și zicea că alții vor ști desăvârși lucrul început.

7) Dragoste de fii

      În duminica următoare, Teologul Borel, însoțit de cei mai mari dintre băieți, printre lacrimi și suspine, îi aduse ultima Sfântă Cuminecare.
      Se mai găseau la căpătâi mama Margareta și fratele Antoniu.
      Bolnavul rămase în aceeași letargie, extenuat de febra mare, până marțea următoare, când, accentuându-se criza, i se făcu și Sfântul Maslu.
      Vestea bolii lui se răspândise fulgerător încă din a doua zi. Durerea printre fiii săi era de nedescris; abia atunci se văzu ce însemna Don Bosco pentru toți acești tineri. Cei mai mari făceau pe infirmierii cu rândul, iar ceilalți încercau toate stratagemele posibile să-l mai poată vedea o dată, să-i mai spună un cuvânt. Fiecare se credea preferatul lui Don Bosco:
      - Lăsați-mă să-l văd numai, n-o să-l fac să vorbească, se ruga unul.
      - Trebuie să-i spun ceva și nu trebuie să moară înainte de a ști acest lucru de la mine, spunea un altul.
      - Dacă Don Bosco ar ști că sunt aici sunt sigur că v-ar porunci să mă lăsați să intru, adăuga un al treilea.
- Dar lăsați cel puțin pentru o clipă ușa întredeschisă să-l mai vedem o dată, implorau ceilalți.
      Toți ardeau să afle noutăți despre el și, cu cât li se dădeau, cu atât mai multe cereau.
      Să piardă ei pe Don Bosco? Era posibil să rămână Cerul surd la implorările și strigătele țâșnite din inimile lor îndurerate?
      Să rămână iarăși ai nimănui, fară Părinte, fără un prieten, fără un cuvânt bun, o călăuză?
      Dar ca să mai poată fi salvat era nevoie de un miracol.
      Ei bine, ei îl vor smulge Cerului cu forța!
      Și, de fapt, niciodată în analele unei instituții nu s-a mai înregistrat un spectacol asemănător. În Biserica Consolatei - biserica preferată a lui Don Bosco - toți acești copii și adolescenți, până mai ieri simpli hoinari ai străzilor, străjuiau cu schimbul pentru a-i smulge Fecioarei această vindecare, mai prețioasă și mai necesară pentru viitorul lor decât însăși viața.
      Din zori și până-n seară și din seară până-n zori, rugăciunile lor se urcau năvalnic spre Ceruri, din inimile acestor cete de copii ai nimănui. Inima Mamei din Ceruri putea, oare, rămâne nesimțitoare în fața chinului lor?
      Se rugau, ajunau, ascultau cu acest gând Sfânta Liturghie, se cuminecau. Pentru a-și smulge Părintele unic din ghearele morții, acești fii, înnebuniți de durere, făceau eforturi nesocotite și supraomenești. Unii făcură votul să recite zilnic Rozarul mare (adică de 15 decade) timp de o lună, un an sau chiar toată viața. Nu lipsiseră nici dintre cei ce făgăduiră să ajuneze cu pâine și apă, luni sau ani, ba chiar toată viața.
      Câțiva ucenici zidari se flămânzeau, posteau cu pâine și apă, uneori mâncau ceva numai după apusul soarelui, zile de-a rândul, fără să-și întrerupă munca, urcând împovărați cu cărămizi, pietre și alte materiale pe schele, și de cincizeci de ori pe zi! Și, ca și când n-ar fi fost de ajuns, în pauza de masă sau de seară, în timp ce ceilalți lucrători se odihneau, ei petreceau și acest răstimp în biserică, în fața Preasfintei Euharistii.
      Cum știuse câștiga inimile tinerilor acest sărman preot, ce acum se pregătea să apară în fața Judecății lui Dumnezeu!
      Noaptea de sâmbătă spre duminică, în cea de-a doua săptămână, păru să fie și ultima pe pământ. Don Bosco era senin, aproape fericit. Nemângâiatul Don Borel era însă sigur că, dacă Don Bosco s-ar ruga și el pentru propria vindecare Dumnezeu l-ar asculta fără îndoială. Încercă să-l convingă, dar Don Bosco tăcea. El insistă: atunci Don Bosco îi răspunse:
      - Să lăsăm să se întâmple întru toate voința lui Dumnezeu!
      - Rostește atunci cel puțin împreună cu mine: „Da, Dumnezeul meu, dacă Ți-e pe plac, fă să mă vindec.”
      Muribundul, ca să-i facă o ultimă dată pe voie, repetă și el această invocare.
      Don Borel își simți atunci inima lărgindu-i-se de o nemărginită bucurie, așa cum povesti de atâtea ori în anii următori. Căci pentru ca Don Bosco să se vindece, nu lipsea decât esențialul: rugăciunea lui de Sfânt. Și, de fapt, nu se înșela.
      Don Bosco căzu într-un somn adânc. În ziua următoare, medicii, siguri că vor veni să-i constate decesul, îl declarară în afară de orice pericol - adăugând rutinata formulă medicală de camuflare a propriei neputințe și neștiințe - „bineînțeles dacă nu se vor ivi complicații!”
      Despre această neivire se făcuse garantă chiar Fecioara vindecărilor, și complicațiile n-avură cum să se mai ivească...
      Pericolul odată trecut, ce prețioasă lecție pentru reflecțiile noastre ne oferă boala aceasta! Ea arată, pe de o parte, de ce minuni de jertfă și generozitate sunt capabile inimile tinerilor atunci când o mare și curată Iubire i-a cucerit, și, pe de altă parte, ea subliniază în special neasemuitul preț pe care îl are în ochii Celui Preaînalt rugăciunea unui sfânt autentic: rugăciunea lui Don Bosco, singură, a fost mai eficientă decât toate jertfele și rugăciunile tuturor celorlalți împreună!

8) Inimă de Părinte

      Două săptămâni mai târziu, într-o plăcută după-masă de duminică, trecătorii prin Valdocco asistară la o scenă prea puțin obișnuită. O mulțime de tineri fremătau în jurul Refugiului, așteptând cu nerăbdare. Deodată poarta se deschise și, în cadrul ei, apăru figura lui Don Bosco.
      A fost un adevărat delir de ovații și entuziasm. I se pregătise un fotoliu cu brațe și îl siliră să se așeze în el. În clipa ce urmă, câțiva mai robuști săltară de la pământ fotoliul cu Don Bosco, deasupra capetelor mulțimii de băieți ce cântau, strigau, aplaudau, râdeau, plângeau de bucurie și astfel îl conduseră în triumf, ca pe un suveran, până la Oratoriul lor din casa Pinardi.
      - Fiii mei, scumpii mei fii - zise Don Bosco, ajuns la altar - vă mulțumesc din suflet pentru dovada iubirii voastre. Vă mulțumesc pentru rugăciunile și pentru jertfele voastre ce mi-au redat sănătatea. Dacă eu sunt azi din nou aici o datorez numai vouă, rugăciunilor voastre. De aceea, este cu totul drept ca și eu să-mi folosesc toate zilele, pe care Bunul Dumnezeu mi le va dărui, în slujba și în folosul vostru. Puteți să contați și să fiți siguri de mine. Dar și din partea voastră vă cer ceva: ajutați-mă și voi, la rândul vostru, ca să vă pot mântui sufletele voastre dragi!
      Emoția s-ar putea cel mult imagina, nu însă și descrie. Toți băieții plângeau, în rând cu Don Borel. Nici Don Bosco nu-și mai reținu lacrimile.
      Te-Deum-ul solemn de mulțumită cântat în biserică se continuă afară printre mii de aclamații și manifestări entuziaste.
      Unul dintre primele lucruri au fost să-i ia pe rând și să le schimbe voturile năstrușnice în rugăciuni, mici jertfe sau acte de virtute pe măsura puterii și potrivit vârstei lor. [33]
      Dar tocmai atunci ajunsese scadent și ultimatumul marchizei de Barolo. Cele trei luni ce trecuseră fuseseră mai bogate în evenimente și răsturnări de perspective decât ar fi bănuit la început și se vedea rămas, dintr-o dată, fără adăpost. La casa Pinardi, cu faima ei rea, nici nu se putea gândi.
      Se hotărî de aceea să plece acasă la Bechis, pentru a-și petrece convalescența în familie. Era a doua săptămână din august 1846, când Don Bosco apăru în Castelnuovo călare pe un măgăruș și însoțit de unul dintre băieții săi din Oratoriu.

9) Unde e comoara...

      Afecțiunea ce i-o purtau băieții lui Don Bosco i-a fost de mare folos și lui Don Borel pentru ca să poată menține în viață Oratoriul în timpul absenței maestrului.
      Dar cât de instructivă a fost lipsa lui Don Bosco atât pentru Don Borel cât și pentru cei câțiva prieteni ce-l ajutau. Ei abia atunci își dădură cu adevărat seama de câte imense rezerve de răbdare, uitare și lepădare de sine, avea nevoie Don Bosco pentru a trăi în nemijlocit contact cu acești tineri care, dacă-i erau atașați, nu erau mai puțin zurlii, zvăpăiați, gălăgioși, nespălați și neciopliți, ba chiar și bădărani uneori.
      Să știi zâmbi mereu și inalterabil tuturor, atât celor veseli, cât și - mai ales - celor ce te priveau chiorâș; să alergi săptămâni la rând pentru a găsi de lucru celor neocupați; să întinzi mâna cerșind ajutoare; să desfășori, pe lângă activitatea istovitoare de peste săptămână ca preot, și pe aceea, mai istovitoare, de duminica și să nu culegi drept răsplată, pentru toate acestea, decât criticile tăioase și nu lipsite de răutate ale „persoanelor bine”. Sfințenia nu numai pentru noi, dar chiar și în ochii lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai prețios pe pământ. Dar cât costă!
      Prietenii aceștia se jertfiră trei luni (oh, cât au fost de lungi, nu-i așa, Don Borel?), dar Opera fu salvată. Don Bosco îi scria mereu locțiitorului său și acesta îi răspundea prompt.
      Dar după câteva săptămâni, băieții nu se mai mulțumiră cu veștile scrise, ci, reunindu-se în cete, începură să-l cerceteze, în ciuda celor vreo patruzeci de km distanță, mai ales că nici timpul nu era totdeauna favorabil.
      Dar, cum spune Mântuitorul: „Unde e comoara voastră, acolo e și inima voastră”, zadarnic i se recomandase lui Don Bosco să trăiască liniștit la Bechis un an - doi, mai mulți chiar, cum să facă așa ceva, când inima lui era mereu la băieții săi din Torino? Sfatul de a se retrage o vreme îi venea nu numai de la Don Cafasso, ci chiar și de la Arhiepiscopul său, Monseniorul Fransoni.
      Pe de altă parte, băieții săi se alarmaseră și pentru altceva: Don Bosco trezise atâta vâlvă și dragoste în tineretul din satul său natal și din jur, care îl cercetau și deveniseră foarte numeroși, încât un nou Oratoriu răsărise peste noapte. Băieților din Torino le era teamă de ceva și mai grav: nu cumva Don Bosco să se aclimatizeze cu totul acasă și, astfel, să-l piardă definitiv. Începură să i-o spună pe față:
      - Ori dumneavoastră vă întoarceți la Torino, ori noi ne mutăm, cu Oratoriu cu tot, aici la Bechis!
      Don Bosco îi liniști și-i asigură că la toamnă, înainte de căderea frunzelor, va fi din nou printre ei, așa cum cu inima și gândurile era deja acolo. Îi urmărea chiar și în visurile sale, dacă un astfel de termen mai are sens când, de fapt, erau mult mai mult - adevărate viziuni. Astfel, într-o noapte, văzu pe doi din tinerii Oratoriului în drum spre Bechis, atacați pe podul peste Po de un monstru oribil ce-i trânti la pământ și-i tăvăli în noroiul ce-l făcea cu saliva sa neagră-verzuie, înecându-i în această murdărie.
      Povesti visul câtorva dintre băieții ce tocmai îl vizitau. Din nefericire, viitorul îi adeveri visul, căci cei doi părăsiră Oratoriul și se apucară de fărădelegi.
      De aceea, se decise definitiv să revină la Torino în noiembrie. De abia se auzi în comună de proiect, că părinții, și mai ales mamele, împreună cu copii, năpădiră curtea și locuința mamei Margareta, rugându-l cu lacrimi, orice ar fi, să nu plece.
      Dar datoria este datorie. Drumul îi fusese trasat de Altcineva, și preotul Său îl va urma cu fidelitate.
      Singurul lucru ce-l punea pe gânduri era locuința. Aflase că, imediat după ce plecase din Torino, marchiza se grăbise să-i evacueze camera, pentru a-și instala acolo noul său capelan. Don Borel transportă obiectele în una din cele patru camere închiriate de Don Bosco din casa Pinardi și-i completă zestrea casei cumpărând din piața de vechituri o saltea, o masă, un pat și două scaune, toate sărăcăcioase.
      Și totuși, nici nu se putea gândi să se instaleze aici: 1) pentru el, ca preot, ar fi fost indecent, iar 2) pentru cine ar fi venit împreună cu el, ar fi fost periculos. Am zis „pentru cine ar fi venit cu el”, căci în starea precară a sănătății lui, fără un mic ajutor pentru gospodărie, curățenie și fără hrană bine pregătită ar fi însemnat să-l ispitească pe Dumnezeu încercând să rămână singur.

10) Nu munca e dăunătoare...

      Frământat de aceste gânduri, nu știa ce să decidă, când Don Cinzano îi sugeră soluția salvatoare: de ce n-ai aduce-o cu tine la Torino pe mama Margareta?
      Era într-adevăr oul lui Columb! Dar cum să-i propună, la o vârstă atât de înaintată, o astfel de jertfa? Pe de o parte, putea el, oare, cere scumpei sale mame, pe lângă toate jertfele și lipsurile la care știa că în mod inevitabil ar expune-o (căci dacă, în legătură cu viitorul, alte lucruri nu erau sigure, Don Bosco de unul era absolut sigur, anume că necazurile se vor ține scai de el) ; apoi, cum să-i pretindă să i se subordoneze lui, să devină dependentă de el, și, vrând-nevrând, prin forța situației, să asculte de el?
      Dar, negăsind altă soluție, îi vorbi. Înțelegea ce-i cere: să renunțe la liniștea și odihna binemeritată de la Bechis, acum când multele necazuri și ierni îi albiseră părul, și să accepte zgomotul, necazurile, exigențele și proasta creștere a peste șapte sute de băieți. Să părăsească glia îmbibată cu sudoarea, lacrimile și amintirile unei vieți, să părăsească viața calmă și ritmul patriarhal de la sat, toate cunoștințele și prieteniile de o viață, pentru o ambianță de agitație și freamăt și pentru tot vacarmul unui oraș mare. Și încă în ce împrejurări!
      Ea rămase pe gânduri. Într-un târziu îi răspunse, așa cum numai un suflet de adevărată creștină putea să răspundă:
      - Tu știi prea bine cât costă ceea ce ceri... Dar dacă tu crezi că acest lucru este după voința lui Dumnezeu și este plăcut Lui, sunt gata să te urmez imediat.
      Suflet de mamă!
      Fiul o privi fără glas, dar, încercând să-i mulțumească, ochii i se umeziră...
      Își făcură, de zor, ultimele pregătiri și, în 3 noiembrie 1846, ea coborî pentru cea din urmă oară scara de lemn, ce scârțâia aproape gemând sub picioare, urmărită de toți cei dragi. Se mai întoarse o dată să le spună un ultim adio; apoi, însoțită de lacrimile fiilor, nepoților și cunoscuților, își întoarse pașii spre drumul acela de atâtea ori bătătorit în ambele sensuri, dar pe care, de astă dată, nu va mai reveni niciodată.
      Fiul o urma pe drumul ce cobora lin. Fiecare plantă, fiecare piatră, fântâna lor... toate păreau că primesc ochi și o privesc îndurerate... Ea nu le va mai revedea.
      Intrați în șosea, o ultimă privire spre colina scăldată în razele dimineții și apoi întinseră pasul, tăcuți, pe albul drumului fără întoarcere, dar nu și fără regrete...
      Margareta ducea pe brațul drept un coș cu albituri și alte obiecte necesare, în timp ce fiul său ce-i pășea alături avea o legăturică în care păstra câteva caiete, un Liturghier și Breviarul.
      Călătoriră astfel până la Torino, șapte ore și mai bine de mers pe jos. Când să Între  în Torino, abia se mai țineau pe picioare.
      Ajunși la Rondo-ul din Valdocco se întâlniră cu Don Vala junior care, văzându-i frânți de oboseală și plini de praf, se interesă de unde vin așa.
      - Din Bechis.
      - Pe jos?
      - Firește că pe jos. Ne lipsesc „ăștia”. Gestul de numărare a banilor completă răspunsul.
      - Și încotro?
      - La casa Pinardi, cu mama.
      - Și din ce veți trăi, acum când ai rămas fără post?
      - E o întrebare, dragul meu, la care eu nu ți-aș putea răspunde. Dar se va îngriji Bunul Dumnezeu și de noi.
      - Dar la casa Pinardi sunteți așteptați?
      - Cine să ne aștepte?
      - Păi, ce veți mânca de seară?
      - Ne vom mai gândi... răspunse Don Bosco râzând.
      - Sărmanul meu Don Bosco, să știi că-mi inspiri milă. Aș vrea să fac și eu ceva pentru tine. Se scotoci, dar nu avea un ban în buzunar. își scoase atunci ceasul și i-l întinse hotărât.
      - Bani acum nu am, dar te rog ia cel puțin atât.
      - Și ce te faci fără ceas?
      - Mă descurc eu, de mine nu te sinchisi. Vinde-l, să ai măcar cu ce să începi să trăiești.
      - Iată, mamă dragă - comentă Don Bosco după ce se despărțiră - o dovadă că Bunul Dumnezeu se gândește la noi. Este un semn de bun augur, să avem toată încrederea.
      Ajunși și instalați într-una din camerele casei Pinardi, văzându-se singuri și lipsiți de toate, mama îi zise glumind:
      - Câte griji și gânduri mai aveam acasă! Iată, aici nu mai am nimic de făcut și nimănui de poruncit. Aceasta chiar că e liniște!
      Dar dacă în jurul lor era sărăcie și pustiu, inimile lor cântau de bucurie. Jertfele, când le faci din iubire și pentru Dumnezeu, nu mai par jertfe. În curând, cântecul pe care Silvio Pellico - „Îngerașul Dumnezeului meu” - îl compusese la cererea lui Don Bosco, se ridică suav, cântat de cele două glasuri, care, neavând nimic, aveau totul având pe Dumnezeu.
      Abia se răspândi vestea reîntoarcerii sale printre băieți că iată-i rânduri-rânduri, venind să-l vadă și să-l salute, aducând și alții noi, curioși și dornici să-l cunoască și ei pe acel Don Bosco despre care auziseră atâtea.
      În duminica următoare se pregăti o mică serbare în cinstea lui. Don Bosco ședea pe un scaun, iar în fața lui avea mulțimea tinerilor ce cântau.
      Don Carpano îi citi o poezie care, pusă apoi pe note de Luigi Nasi (unul dintre cei doi canonici implicați în afacerea ospiciului, de care am amintit), a fost cântată de coriști.
      Giuseppe Buzzetti, unul din tinerii cei mai devotați și care-l urma pe Don Bosco de câtva timp precum o umbră, ne-a păstrat poezia aceasta. Fără a fi o capodoperă, îl proclamă pe Don Bosco:
      „Omul înțelept, evlavios și de virtute împodobit.”
      Cu toată opoziția Episcopului și a lui Don Cafasso care îi porunciseră să nu mai mărturisească și să nu mai predice cel puțin doi ani, inima nu-i îngădui să asculte.
      „N-am ascultat, mărturisește el în Amintiri; după ce m-am întors la Oratoriu am continuat să muncesc tot ca înainte și, douăzeci și cinci de ani (când o altă boală de moarte era să-l răpună, în 1871-1872) n-am mai avut nevoie nici de medici, nici de medicină, ceea ce m-a convins că munca nu pricinuiește daune sănătății trupești.
      Avea acum alături și pe neasemuita-i mamă.
      Dacă ea îi spusese odinioară, atunci când era vorba să aleagă între călugărie și preoție, că, de ar deveni preot ca să ajungă bogat, nu i-ar mai păși în veci pragul, acum, când îl văzu jertfindu-se pentru cei mai lipsiți și sărmani dintre copii, îl urmă generoasă.
      Jertfa mamei și a fiului nu puteau fi mai depline.

Capitolul X. Consolidarea operei pentru tineret

l) Imperativele experienței; 2) Casier, Providența; 3) Călirea celor buni; 4) Logică de marchiză; 5) Alarmă printre parohi; 6)... dar înțelegere la Episcop; 7)... și la Autorități; 8) La o cupă cu vin; 9) Perseverență de sfânt; 10) În intimitate de familie; 11) Se sesizează Parlamentul; 12) „Când albinele sunt prea numeroase....”; 13) La „Cazanele” lui 1848; 14) Jocul de-a războiul; 15) „Lui Don Bosco, nici să trăiască, nici să moară...”; 16) Sfințenia, torent de lumină și iubire; 17) Minuni ca în Evanghelie; 18) Pe cărarea trandafirilor; 19) Mereu preot; 20) Mămăliga miraculoasă; 21) Autorul zgomotelor misterioase; 22) Șantierul cu... butoiașul de vin; 23) O loterie și o explozie; 24) Adăpost Domnului și fiilor Săi; 25) Ateliere și școli în familie; 26) Jertfa Mamei.

1) Imperativele experienței

      Așa cum „Biserică” i se spune atât edificiului sacru, cât și comunității credincioșilor ce se adună în ea pentru cultul divin, tot astfel, de la denumirea de „Oratoriu” a primei Capele în care Don Bosco își adunase tinerii la Refugiu, acest nume trecu și se extinse și la întrunirile de duminica ale tinerilor, inițiate de acesta la Torino.
      Oricum, în aceste întruniri festive ale atâtor tineri mai era ceva confuz, aproape haotic. Instabilitatea sediului și pribegia dintr-un loc într-altul, cum observă Ceria, veșnica lipsă de spațiu și insuficiența localului, penuria ajutoarelor, ba uneori chiar dezertarea lor generală, a băieților și a ajutoarelor, plus cele două absențe ale lui Don Bosco (una mai scurtă la Sassi, și o a doua, la Bechis, prelungită din cauza bolii) împiedicaseră atât coordonarea mijloacelor, cât și continuitatea metodică - condiție esențială pentru a întrona disciplina. Desigur, fiind întruniri periodice de băieți de toate categoriile, nu era vorba de o disciplină de cazarmă, dar nu mai puțin se simțea și nevoia unei rânduieli și stabilități.
      Din clipa în care Don Bosco se văzu ajuns pe pământ solid, unul dintre primele lucruri la care se gândi era să dea Oratoriului o sistematizare dacă nu definitivă, apoi cel puțin mai durabilă.
      Îl concepea de acum altfel decât până atunci. Practica îi arătase că Oratoriul trebuia să fie deschis nu numai în anumite ore duminica, ci și în zilele de sărbătoare, toată ziua; tinerii să fie primiți cu toții (dacă nu sunt prea mici) și să nu fie îndepărtați decât atunci când prezența lor ar deveni periculoasă pentru sănătatea sau moralitatea celorlalți; preoții să fie prietenoși cu ei, ocupându-se continuu de ei pentru a-i distra, pentru a-i învăța Catehismul și a-i deprinde cu exercițiile de pietate, iar din partea Duhovnicului se cerea o autoritate paternă, dar atotcuprinzătoare, care să se intereseze nu numai de binele spiritual, ci și de cel profesional al tinerilor, nu doar cât timp sunt în Oratoriu, ci chiar peste săptămână.
      El voia să reacționeze contra repulsiei față de preot, care fusese răspândită de unii în masele poporului. Căci, pe lângă anticlericalii din principiu, totdeauna s-au găsit și se vor găsi capete înguste ce confundă și răsfrâng aversiunea contra unuia sau altuia dintre preoții nedemni și asupra Idealului în sine, pe care aceștia nu-l mai reprezintă, ci doar îl compromit. Voia apoi să suplinească neglijențele multor familii în educarea copiilor și, mai ales, voia să ocrotească tineretul abandonat, expus decăderii, viciilor și primejdiilor de tot felul.
      Pentru a-și materializa planul, înainte de toate trebuia să-și recruteze și formeze personalul de care avea nevoie. În afară de Don Borel și Don Carpano mai erau și alți preoți ce-și ofereau, dar numai sporadic, colaborarea. El se îngriji, de aceea, să-și formeze un mănunchi de tineri ce-l ajutară în mod eficient la păstrarea ordinii, dar și la predarea Catehismului și a cursurilor serale. La aceste cursuri, Don Bosco își rezervase clasa celor mai mari, fiind astfel cu prisosință recompensat de osteneala sa, prin generozitatea unora dintre ei.
      Al doilea imperativ impus de experiență a fost întocmirea unui regulament, în care se trasa clar scopul Oratoriului și metoda de urmat, stabilindu-se în termeni preciși rolul și atribuțiile fiecăruia dintre colaboratori. „Fiecare știa ce are de făcut” și, întrucât fiecare era responsabil de un anumit sector, cu atribuții precise pentru fiecare oficiu și rol, își dădeau toată silința să nu dezmintă încrederea ce li se acordase. Fiecare era edificat asupra propriilor sarcini de serviciu.
      Este, de altfel, un principiu pe care Don Bosco îl va urma fidel toată viața: el își va trata colaboratorii ca oameni cu inițiativă și răspundere proprie, și nu ca simple manechine sau telefoane de transmis ordine. Dar nu făcea, de altfel, și Napoleon tot așa? Când voia ca într-o chestiune să nu se facă ceva și ca o problemă să nu fie rezolvată, alegea o comisie. Don Bosco va numi responsabili.
      Al treilea lucru era să-și cumpere o casă proprie. A sta în chirie însemna a-ți vedea mereu fugind pământul de sub picioare. E adevărat că, rând pe rând, el închiriase întreaga casă, așa încât, de 1 aprilie 1849, era singur în edificiu dar tot chiriaș rămânea. Vechii impresari îi ofereau acum lui Pinardi o chirie aproape de două ori mai mare, deși nici acesta nu s-ar fi îndurat să-l alunge iarăși pe Don Bosco. Să i-o spună direct nu îndrăznea, dar nici să piardă nu-i surâdea. De aceea, bucuros s-ar fi oprit la o soluție radicală: să-i vândă casa! Pretențiile lui erau însă exagerate: 80. 000 de lire pentru o clădire ce valora cel mult a treia parte. Dar și Dumnezeu își avea planurile Sale, și nu este El stăpân peste inimile oamenilor?
      Într-o zi, pe când Don Borel predica, iar Don Bosco se găsea lângă intrare pentru a împiedica aglomerarea și gălăgia, apăru Pinardi și-l chemă în curte, la o parte.
      - S-o sfârșim odată - zise el glumind - de acum Don Bosco trebuie să-mi cumpere casa. (Să notăm însă că tocmai în acest timp, la crâșma „La Bellezza”, din vecini, se întâmplase o nouă încăierare în care căzuse însângerat și un ofițer. Pinardi era mereu citat la Chestura poliției ca martor în astfel de afaceri, ca și în atâtea altele similare, cu pierdere continuă de timp și cu primejdia de a-și atrage ura uneia sau chiar a ambelor tabere rivale și teama unor nesfârșite complicații.       
- De acord, s-o sfârșim odată; Domnul Pinardi să o vândă doar la prețul ei și eu o cumpăr imediat.
      - Păi asta cer și eu, numai prețul ei!
      - Cât?
      - E prețul ce l-am cerut: 80. 000 de lire.
      - Așa nici nu mai fac oferte.
      - Atunci oferiți-mi dumneavoastră.
      - Nu pot.
      - De ce?
      - Fiindcă este un preț exagerat. Iar eu nu intenționez să-l jignesc pe cel care o vinde.
      - Atunci oferiți cât puteți.
      - Mi-o dați atunci pentru cât valorează?
      - Aveți cuvântul meu de onoare că o dau.
      - Cât anume?
      - Lunile trecute - zise Don Bosco - am cerut unui expert, prieten de-al dumitale și cunoștință de-a mea și m-a asigurat că, în starea actuală, casa nu face mai mult de 26. 000- 28. 000 lire; iar eu, ca să fie târgul făcut, uite, îți ofer 30. 000 de lire.
      - Dar veți mai face pe deasupra un cadou de 500 de lire pentru nevastă-mea?
      - Îl voi face și pe ăsta.
      - Dar îmi plătiți cu bani gheață?
      - Da, cu bani gheață.
      - Atunci când facem contractul și plata?
      - Când dorești.
      - De mâine în cincisprezece zile și cu plată integrală.
      - Fie cum zici.
      - Și o sută de mii penalizare pentru cine nu se ține de târg.
      - Suntem de acord, răspunse scurt Don Bosco.

2) Casier, Providența

      Totul fusese pertractat și încheiat în cinci minute, deși Don Bosco nu avea în buzunar o para chioară. Dar fiind la mijloc binele băieților săi, încrederea sa în Providență era absolută.
      Mama Margareta abia auzi de târg, dar mai ales de clauza aceea cu penalizarea de o sută de mii, și se puse pe gânduri.
      - Ai făcut-o, dragul mamii! Dar de unde vei lua tu cele treizeci de mii în două săptămâni și suta de mii dacă nu te vei ține de cuvânt? Nu știi tu prea bine că noi ne înecăm în datorii?
      - Noi, se prea poate, dar Dumnezeu nu!
      Încredere de sfânt răsplătită dumnezeiește!
      Încă în aceeași seară, în mod cu totul neobișnuit din toate punctele de vedere, se prezentă la Don Bosco duhovnicul său, Don Cafasso, aducându-i zece mii de lire din partea contesei Cassanzza-Riccardi, care-i dăruise cu simpla indicație de a-i folosi așa cum credea că i-ar face plăcere lui Dumnezeu.
      A doua zi, iată că vine la Don Bosco și un călugăr Rosminian, pentru a-i cere sfatul cum să folosească mai bine 20. 000 de lire disponibile. Don Bosco i le ceru ca împrumut pentru a-i plăti lui Pinardi, lucru pe care acesta îl acceptă imediat, încât întreaga sumă venise pe neașteptate.
      Cele trei mii pentru cheltuielile de contract și întabulare i le făcuse cadou Cavalerul Cotta, directorul băncii unde se redactă contractul. Era în 19 februarie 1851. După vreo douăzeci de ani de profanări, vechiul edificiu, ce fusese un cuib de păcate, își primea reconsfințirea definitivă în slujba binelui și a tineretului.
      Don Bosco încercă să mai cumpere și alt local din vecini „La Giardiniera”, restaurant cu grădină de vară și parc de distracție pentru mahalagii etc. Cântecele murdare, chiotele, chefurile, dansurile și toate celelalte urmări ale alcoolismului deranjau nu numai programul Oratoriului, ci constituiau și un pericol moral pentru băieții tineri. Dar nu reuși.
      Încercă atunci măcar să o închirieze și, deși proprietara s-ar fi învoit, nu s-a ajuns la nimic, crâșmărița chiriașă pretinzând despăgubiri fabuloase. Fu nevoit să aștepte 33 de ani, până în 1884, când fondurile generoase ale Contelui Colle din Toulon - cel mai mare binefăcător al Sfântului - îi dădură posibilitatea să cumpere totul. Îl costă scump de tot, căci trebui să răscumpere nu numai localul, ci și inventarul întreg: mobilier, veselă, fețele de masă, lenjeria localului etc. cotate astronomic. Binele să-l faci când și cum poți - zicea Don Bosco - și, deși târziu, acest al doilea focar de infecție din Valdocco a fost desființat.

3) Călirea celor buni

      Înlăturarea ocaziilor rele este, desigur, importantă, deși ceea ce deosebește virtutea de viciu nu este aspectul negativ, ci angajarea pozitivă pe calea binelui. Or, un sfânt o știe mai bine decât oricine. De aceea, Don Bosco deosebea în mulțime pe cei mai buni, pe care încerca apoi să-i facă apostoli printre ceilalți, călindu-i prin alipirea lor la „Compania Sfântului Aloisiu”, iar periodic, prin exerciții spirituale. După vreo trei experiențe reușite, în 1850, alese 109 tineri pe care îi duse cu el la Seminarul din Giaveno pentru o săptămână de exerciții spirituale, premiindu-i la sfârșit și cu o încântătoare excursie la Sacra din San Michele, cum se numește Abația fortăreață ce domină și străjuiește intrarea vestitei văi Susa, prin care urcă astăzi linia ferată internațională Roma - Modane - Paris.
      Compania Sfântului Aloisiu trezi un entuziasm general printre băieți. Dar pentru a putea fi admiși, candidații trebuiau să îndeplinească două condiții: 1) Exemplul bun în vorbă și fapte și 2) Frecventarea Sfintelor Taine.
      Un patron mai potrivit ca acest tânăr nici nu se putea găsi, mai curat decât un crin, prinț de sânge și virtute (se știa de exemplu că, jignindu-l, era felul cel mai direct de a-i câștiga prietenia!), căzut eroic îngrijind ciumații. Poate fi un model mai atrăgător decât un tânăr curat, blând, stăpân pe sine și generos până la eroism?
      Don Bosco îi publică biografia, însoțind-o de scurte meditații și rugăciuni pentru cele șase duminici premergătoare și pregătitoare la Sărbătoarea lui (21 iunie). Își procură și o statuie, iar pentru partea sufletească le dădu posibilitatea de a se spovedi, în vederea sărbătoririi, la orice oră din zi și din noapte; și aceasta nu este numai o figură de stil.
      Această Companie, aprobată de Episcop la 12 aprilie 1847, a jucat un rol important în istoria Oratoriului, chiar și în aceea a atâtor suflete și personalități proeminente. Între primii înscriși în această Asociație religioasă se numără, pe lângă Pius IX, și mulți episcopi sau cardinali celebrii ca Gaudenzi, Cardinalului Antonucci, Cardinalului Antonelli, apoi abatele Rosmini (filosoful), ca și vestiții Camil și Gustavo Benso de Cavour. Ultimul intervenea nu numai la slujbele sacre, ci, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu, lua parte la procesiunea euharistică, cu o lumânare într-o mână și cu cartea de rugăciuni în cealaltă, cântând imnul „Infensus hostis gloriae.”

4) Logică de marchiză

      Încercările erau departe de a-i lipsi, căci fără suferință nimic nu s-a făcut și nu se face pe pământ. De altfel, doar în încercări se măsoară caratele unui suflet.
      Pe lângă încercările ce-i veneau de pretutindeni, cele care prin firea lucrurilor erau inerente mersului Oratoriului, l-au mai făcut să sufere, nu puțin, un anumit zel al așa-ziselor persoane „de bine.”
      Marchiza de Barolo, dorind să răspândească o devoțiune la care ținea mult, aceea în cinstea „îndurării lui Dumnezeu”, căuta pe cineva care să ilustreze această pioasă deprindere cu un mic opuscul explicativ. Silvio Pellico i-l propuse pe Don Bosco, dar ea nici nu voia să audă, ceea ce nu-l împiedică pe Pellico să-i aducă la cunoștință, lui Don Bosco, gândul marchizei. Acesta, fără nici o amânare, nu numai că-l compuse, dar îl și tipări în mai multe mii de exemplare și, din delicată atenție, nu-și tipări numele și le trimise cadou călugăriței care deținea funcția de Superioară a Refugiului.
      Marchiza citi și ea cărticica și rămase încântată, dar nu îngăduia nimănui să spună că autorul ar fi Don Bosco. Cu toate acestea, Don Borel nu scăpă prilejul să i-o amintească, mai ales că Don Bosco continua și pe mai departe să mărturisească și să predice la Refugiu, ajutând în orice chip putea bunul mers al Institutelor Marchizei.
      - Este în Torino un preot plin de zel, ce asudă și aleargă din zori și până în noapte și ar avea uneori nevoie de ajutorul dumneavoastră.
      - Am înțeles - exclamă ea sec -; lui Don Bosco, nimic!
      Atunci, zâmbind cu înțeles, Don Borel îi atrase atenția că autorul cărții „Esercizio di divozione alla Misericordia di Dio” (111 pagini) e tocmai Don Bosco.
      - Ei bine, atunci dă-i aceste două sute de lire, dar nu vreau să știe că sunt de la mine.
      Gest admirabil al unei ambiții ce nu poate fi admirată. În viitor, cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, nu-i mai dădu ajutoare decât prin terțe persoane.
      Era ceva din logica celui ce, ca să nu-și calce jurământul de a nu mai bea, își „mânca” rachiul cu lingura. Și apoi se știe că respectarea promisiunii de a... omite binele sau de a face răul e un păcat mai mare decât nesocotința însăși de a promite ceva. Din punct de vedere moral, astfel de gesturi sunt în genul jurământului stupid făcut de Irod Salomeei, într-un moment de patimă. În astfel de cazuri, nu numai că a-ți călca un jurământ sau o făgăduință nesăbuită nu este un păcat, ci, dimpotrivă, este o sfântă datorie. Dar un cap năucit de ambiție, chiar de marchiză să fie, n-are de unde ști... Teologie.

5) Alarmă printre parohi

      Dar dacă marchiza noastră nu știa, cei ce intră acum pe scenă știu și Teologie: sunt respectabilii parohi din Torino.
      Are acest Don Bosco un fel de a face, ce prea sare în ochi. În Paresimi, de exemplu, imediat după prânz, un băiat cu clopoțel mare, cu sunet argintiu, cutreiera împrejurimile Oratoriului, sunând cu o ardoare cum numai băieții știu când își dau importanță. Sunetul clopoțelului răzbătea prin case și amintea și părinților datoria de a-și trimite copiii la Catehism, dacă de intervenția lor mai era nevoie, când orice băiat din cartier ar fi luat parte la un Catehism ținut de Don Bosco. Era pitoresc să vezi cum apar, de prin case, acele mutrișoare, una după alta, strângându-se cete-cete în urma crainicului ce pășea în frunte, mândru de misiunea sa. Vuietul creștea ca o revărsare de apă, căci, la glasul clopoțelului, noii veniți se adăugau cu cele ale lor, în timp ce se îndreptau veseli și zgomotoși spre Oratoriu.
      Dar această afluență de copii la Oratoriu nu era oare o încălcare sfruntată a prerogativelor parohiale? Veni mai întâi la Oratoriu să i-o spună parohul Della Porta, care, întrebând însă băieții, se convinse că majoritatea nu aparțineau populației stabile a orașului, iar ceilalți erau dintre aceia care, pe la parohii, și așa nu ar fi dat.
      Mai veniră alți parohi și alți preoți, și toți își aveau pregătite dinainte observațiile. Dar, după o examinare obiectivă la fața locului erau siliți și ei să se ralieze părerii parohului Della Porta.
      Sosi într-un târziu și vechea noastră cunoștință, canonicul Ponzatti, paroh la Sfântul Augustin. Veni pe jos de astă dată, fiindcă, din clipa în care Don Bosco îl expediase cu acel cupeu, în locul său, la... Ospiciu, prinsese o anumită aversiune pentru trăsuri în general și pentru cele cu doi cai-putere, în special... El susținea sus și tare drepturile inalienabile ale parohilor de a face ei Catehismul și de a admite numai ei la Cuminecarea de Sfintele Paști.
      - Oare - argumenta Ponzatti - nu ne revine nouă, parohilor, misiunea de a-i învăța pe credincioși? Și cine are obligația să verifice că un tânăr știe sau nu Catehismul, dacă poate fi admis sau nu la Prima Sfântă împărtășanie? Cum putem noi ști care dintre tineri și-au îndeplinit sau nu porunca împărtășirii de Paști, când ei sunt scoși de sub controlul nostru?
      Don Bosco îi răspunse calm la toate și cu fapte de o evidență copleșitoare. Parohul Ponzatti replică:
      - Orice ar fi sau ar decide parohii ceilalți, eu îmi rezerv dreptul de a face eu însumi examinarea candidaților din parohia mea la Prima Cuminecare.
      Don Bosco înțelese și se conformă. Pe când pe ceilalți îi examină cu o comisie de preoți delegată canonic pentru aceasta, pe cei domiciliați în parohia Sfântul Augustin (erau aproape o sută) îi trimise spre examinare Reverendisimului Ponzatti. Dar acesta, văzând mulțimea de băieți și aflând pentru ce veniseră, le spuse:
      - Veniți altă dată, acum nu am timp pentru voi.
      Tinerii se supuseră, dar, când reveniră, parohul nu era acasă și un funcționar de la biroul parohial, auzind pentru ce veniseră, se minună că așa flăcăi de 15-20 de ani nu-și făcuseră încă Prima Cuminecare și-i luă chiar peste picior.
      Sărmanii tineri se întoarseră umiliți și rușinați la Oratoriu, spunând însă răspicat lui Don Bosco că în veci nu mai au nevoie de un astfel de examen.

6)... dar înțelegere la Episcop

      Don Bosco îl informă imediat pe Monseniorul Fransoni, care, în 30 martie 1847, îl autoriză printr-un decret să promoveze el la Prima Cuminecare și la Sfântul Mir [34]pe toți cei care frecventează Oratoriul, cu obligația de a anunța singuraticelor parohii numele celor admiși. Cu acest prilej, Episcopul dădu Oratoriului denumirea atât de dragă lui Don Bosco: „Parohia copiilor abandonați”.
      Monseniorul Aloisiu Fransoni a fost o figură admirabilă de mare Arhiereu. El îl va înțelege și-l va ocroti statornic pe Don Bosco, nelăsându-se prins în intrigile nimănui. Om integru și cu o veritabilă coloană vertebrală, va suferi temniță și va muri în exil, dar nu se va pleca și nu se va preta să fie păpușa docilă a nici unei politici, nici chiar pentru o clipă. În Galeria veacurilor, el a fost și va rămâne bronz, ceea ce nu-l va împiedica însă să reverse, în șirul anilor, cea mai caldă afecțiune, a unei inimi de părinte, peste Don Bosco și fiii săi.
      Voind să-i dea Sfântului un semn de deosebită apreciere și pentru a da mai mult fast solemnității, încă în același an, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu de Gonzaga (21 iunie) veni la Oratoriu unde pontifică și administră Sfântul Mir, întrucât aproape nici unul dintre băieții Oratoriului nu fusese încă miruit.
      La Liturghie se cuminecară mai bine de trei sute de băieți. După dejunul bogat, oferit chiar de Episcop, se făcu o mică ședință festivă în cinstea înaltului Ierarh, jumătate academie, jumătate teatru.
      În prima parte, Don Bosco îi dezvălui toată afecțiunea și devotamentul său și al fiilor săi. Urmă partea teatrală, unde ca punct principal se juca piesa „Caporalul lui Napoleon”, în care caporalul era făcut de Don Bosco să spună o mie și una de snoave și glume pe seama aranjamentului lor și a celorlalte neajunsuri. Îi distra pe toți așa de mult, încât chiar Monseniorul Fransoni spunea că nu mai râsese atâta în toată viața sa.
      Această ședință nu a fost decât prima dintr-o lungă serie de asemenea încercări, ce se vor generaliza în toate Institutele Saleziene.
      Efuziunea de suflet și exclamațiile entuziaste, exprimând cel mai sincer și fierbinte atașament față de înaltul Oaspe, îi arătau acestuia cât erau de oportune aceste Oratorii ale lui Don Bosco în acele vremi când autoritatea episcopală era ținta de atac a celor mai odioase și inumane măsuri.

7)... și la Autorități!

      De altfel, pentru băieții lui Don Bosco, acest fel de „academii”- cum le spuneau ei ședințelor festive - nu erau cu totul noi. La începutul anului mai făcuseră o ședință similară cu puncte din Catehism, Mica Biblie și Geografia Țării Sfinte. Era un lucru modest în sine, dacă vreți, dar apreciabil prin rezultatele obținute, trezind admirația pedagogului Aporti, ca și a titularului catedrei de pedagogie de la Universitatea de Stat, Profesorul Raineri, care în repetate rânduri le spusese studenților săi:
      „Dacă vreți să vedeți cum se pune minunat în practică pedagogia mergeți la Oratoriul Sfântului Francisc de Sales din Valdocco și observați ce face acolo Don Bosco.”
      Tot cam pe atunci - suntem în primăvara lui 1847 - cursurile serale atrag atenția Autorităților. Municipiul delegă o comisie al cărei raport a fost atât de elogios, încât Municipiul îi votă un ajutor anual permanent de trei sute de lire, ca premiu pentru această meritorie inițiativă.
      Pe lângă partea științifică propriu-zisă, Don Bosco continua să dea și lecții de muzică instrumentală, orgă, pian, dar mai ales de canto. Dar și aici, necesitatea îl constrânse să se abată de la metoda în uz pe atunci, când fiecare cântăreț își avea ora lui specială, și începu să-i învețe colectiv. Faima și succesul acestor ore muzicale au fost atât de mari și de neașteptate, încât mari maeștri cu renume ca Rossi, Blanchi, Cerutti și alții veniră săptămâni de-a rândul aproape în fiecare seară să-i asculte lecțiile.
      „Aceasta este în contradicție cu proverbul „Nu este ucenic peste dascălul său”- notează Don Bosco în Amintiri - căci, deși nu știam a milioana parte din ceea ce știau aceste celebrități, eram cel care ajunsese maestru în mijlocul lor.”
      Această școală de canto va forma mulți muzicieni de mare virtuozitate și tot atâția organiști de valoare, devenind pepiniera pentru sute de alte școli asemănătoare, astfel încât, până la sfârșit, chiar și Municipiul din Torino - care pe vremea marchizului de Cavour îl șicanase atât de stăruitor - se lăsă înduplecat de evidențe și hotărî să-i acorde lui Don Bosco suma de o mie de lire drept „Premiu pentru dezvoltarea dată de el muzicii”.

8) La o cupă cu vin

      Mai era însă și o altă muzică, cunoscută numai lui Don Bosco, și asupra căreia Autoritățile nu-și prea aplecau urechea s-o asculte: erau glasurile copiilor nimănui, care ar fi voit de atâtea ori să înceapă o altă viață, mai bună și cinstită, dar nu reușeau, neavând nici pâine, nici haine, și nici sălaș unde să-și aplece capul.
      Don Bosco se convinsese, din proprie experiență, câtă dureroasă dreptate avea Sf. Toma de Aquino când spusese că „UN MINIMUM DE BUNĂSTARE ESTE NECESAR PENTRU DEPRINDEREA VIRTUȚII!”
      Dar generozitatea inimii lui nu întotdeauna a fost înțeleasă. Astfel, într-o seară din aprilie 1847, pe când se întorcea de la un bolnav, la o răscruce pustie a fost întâmpinat de un grup de flăcăi hoinari ce păreau gata de orice lovitură. Să-i întâlnească nu dorea, dar să-i evite nu mai putea, mai ales că începuseră să vorbească în fel și chip, despre preoți în general - că sunt mândri, zgârciți, intoleranți etc. - și despre cel tocmai întâlnit, în special. Don Bosco li se adresă direct, salutându-i:
      - Bună seara prieteni, cum vă merge?
      - Numai vă mulțumim de întrebare, domnule Teolog, nu prea bine. Nu de alta, dar ni-e sete și n-avem o para chioară; plătește-ne dumneata o cupă.
      - O cupă, o cupă! Ori ne plătești, ori de aici nu mai pleci! săriră toți - închizând cercul în jurul său.
      - Foarte bucuros, răspunse Don Bosco liniștit, și două chiar, dar vin și eu cu voi, căci aș vrea să le bem împreună!
      - Mai încape vorbă? Cu cea mai mare plăcere! Ce preot simpatic ești dumneata, Părinte! Oh, de-ar fi toți așa!
      - La „Hanul Alpilor” atunci, reluă Don Bosco, e mai colea! De altfel, și lângă o cupă de vin, el unul știa să rămână preot. Cu puțin timp înainte, într-un restaurant din Miasino, dând peste o mulțime de oameni, cuceri atenția tuturor și se folosi de ocazie, pentru a le povesti, cu felul său agreabil și vesel, întreaga viață a Sfântului Iuliu, spre încântarea ascultătorilor, mai obișnuiți cu altfel de discursuri decât cu panegiricele sfinților.
      După ce atmosfera devenise mai cordială, în urma vinului ce le dezlegase limbile, Don Bosco îi întrebă pe noii săi prieteni:
      - Ați vrea să-mi faceți și mie o plăcere?
      - Nu una, ci două, și trei! Noi dorim să vă păstrăm prietenia!
      - Ei bine, dacă vreți să-mi faceți un lucru la care țin mult, să nu mai înjurați de Dumnezeu și de lucrurile sfinte.
      - Aveți dreptate, perfectă dreptate, răspunse unul dintre cei ce doar cu ceva timp înainte înjurase din senin. Dar ce vreți, părinte? Știți, unele vorbe ne scapă din gură pe negândite... Dar să știu că-mi mușc limba, vă promit că pe viitor asta nu se va mai întâmpla.
      La fel făgăduiră și ceilalți.
      - Foarte bine; eu vă mulțumesc și plec mulțumit.
      Pe duminică deci vă aștept la Oratoriu. Iar acum, ca niște tineri vrednici - e deja târziu, fiecare acasă!
      - Dar eu n-am casă, zise unul.
      - Nici eu, reluă un al doilea.
      - Nici noi, adăugară alții.
      - Dar pe unde dormiți?
      - În câte un pod de grajd, ba pe la Azilul de noapte, când avem cele douăzeci de centime de taxă; pe la câte un prieten sau cunoscut, însă aproape niciodată două nopți la rând în același loc.
      - Dacă-i așa, cei care aveți unde merge, plecați și la revedere pe duminică. Celor rămași le spuse:
      - Voi veniți cu mine!
      Ajunseră acasă târziu, unde mama Margareta era în culmea neliniștii. Îi conduse în podul cu fân, le dădu cearșafuri și pături, recitară împreună un Tatăl Nostru și o Născătoare, apoi coborî, dorindu-le „Noapte bună!”
      În dimineața următoare, ieșind în curte, rămase puțin mirat că în pod nu se auzea nici o mișcare; încă mai dorm, gândea el. Cine știe, sărmanii, de când n-or mai fi avut și ei un așternut ca lumea...
      Se urcă în pod să-i trezească și să le spună un cuvânt bun, dar găsi podul gol; o șterseseră cu așternut cu tot!
      Nici următoarele încercări de a deschide un azil de noapte nu dădură roade, căci următorii luară nu numai lenjeria de pat, ci furară și saltelele cu paie cu tot!

9) Perseverență de sfânt

      „Dar e o nebunie să mai continue”, se comenta în jur.
      Dar sfinții urmăresc gânduri ce știu că nu sunt numai ale lor, ci ale Altcuiva, și de aceea, un instinct superior îi susține, făcându-i să persevereze împotriva tuturor obiecțiilor și raționamentelor oamenilor de rând.
      Câteva săptămâni mai târziu, sosi la Oratoriu, într-o seară ploioasă de mai, un tinerel de vreo cincisprezece ani, ud leoarcă, flămând și fără cunoscuți în Torino. În timp ce mama Margareta îi pregătea o cină caldă, Don Bosco îl întrebă despre părinți, școală, Catehism etc.
      - Sunt un biet orfan - îmi răspunse - venit la Torino pentru a găsi de lucru. Aveam trei lire, dar le-am cheltuit încă înainte de a fi reușit să câștig ceva, iar acum nu mai am nimic și sunt al nimănui.
      - Dar Prima împărtășanie ai făcut-o?
      - Nu.
      - Te-ai mărturisit până acum?
      - Da, dar e mult de atunci.
      - Și acum unde vrei să mergi?
      - Nici eu nu știu, dacă ați fi așa de buni să mă lăsați să-mi petrec noaptea aici, într-un colț pe undeva...
      Și izbucni în plâns. Mama Margareta plângea și ea, iar eu eram adânc mișcat.
      - Dacă aș ști că ești băiat de treabă, te-aș culca aici, dar vezi tu, toți pe care i-am adăpostit până acum ne-au furat și hainele de pat, iar tu poate vei sfârși luând și ce a mai rămas.
      - Nu, domnule! Sunt eu sărac, dar în viața mea nu am furat de la nimeni nimic!
      Mama Margareta improviză atunci un fel de pat punând salteaua (pentru acea noapte din patul lui Don Bosco) pe o ușă de lemn așezată pe patru picioare făcute din cărămizi și-l culcă în bucătărie după ce îi șopti matern câteva gânduri despre credință, cinste, nevoia de a munci.
      Mama Margareta pusese astfel o adevărată piatră de hotar a educației saleziene și în istoria Oratoriului continuând vechea sa obișnuință de acasă, de a spune un gând bun fiilor săi înainte de a fi adormit. De aici a început obiceiul atât de mișcător, perpetuat apoi în Institutele Saleziene, de a încheia ziua printr-o scurtă vorbire adresată băieților, după rugăciunea de seară. Acest cuvânt seral este și astăzi unul dintre cele mai eficace resorturi ale educației saleziene.
      În iunie apăru și cel de-al doilea intern. În timp ce se întorcea seara spre casă, Don Bosco văzu un băiat de vreo doisprezece ani, cu capul răzimat de unul din arborii de pe marginea trotuarului, ce plângea în hohote.
      - Ce ai, fiul meu - îl întrebai - de ce plângi?
      - Plâng fiindcă sunt părăsit de toți: tatăl meu a murit înainte de a-l cunoaște, iar mama mea, care mă iubea atât de mult, a murit și ea ieri... Și începu să plângă și mai tare.
      - Dar astă noapte unde ai dormit?
      - Am dormit încă acasă; dar proprietarul, chiria fiind neplătită, ne-a luat mobila și hainele ce mai rămăseseră și, abia am îngropat-o pe mama, că el a încuiat camera și iată-mă aici singur și lipsit de toate.
      - Vrei să vii la mine?
      - Da, dar dumneavoastră cine sunteți?
      - O, vei ști; ți-e de ajuns că eu vreau să-ți fiu prieten.
      Peste puțin timp îl încredința mamei Margareta, spunându-i: „Iată un al doilea fiu pe care Dumnezeu ni-l trimite; mai fă rost de un pat.”
      Fiind dintr-o familie bună și odinioară înstărită, tânărul a fost plasat comisionar la o casă de comerț serioasă și ajunse în curând, prin inteligența, destoinicia și sârguința sa, să-și creeze o situație onorabilă și bine remunerată, dovedindu-se vrednic întotdeauna de cel ce-l adăpostise și educase. Din delicatețe, numele său a fost trecut sub tăcere de primii istorici ai Oratoriului și așa a rămas și pentru posteritate.
      Al treilea intern a fost Francisc Reviglio, care a fost primit la șaisprezece ani, când nu știa nici măcar Tatăl nostru, peste ani ajungând preot și, divină ironie, îi urmă tocmai canonicului Ponzatti cel pricinos, la parohia Sfântului Augustin!
      Cu cel de-al șaptelea intern, din lipsă absolută de spațiu, se atinse limita pentru acel an.

10) În intimitate de familie

      Gândul tinerimii sărace și abandonate îl obseda. Mai sunt săraci și acum; dar de starea de totală părăsire de odinioară a tineretului noi nici nu ne putem da seama. Astăzi instituțiile și organizațiile de stat sau particulare, de asistență socială a tinerilor, fac astfel încât tineretul să nu mai constituie o plagă socială, cum era în acele vremuri. Tinerii, cu sau fără părinți, mai ales în marile orașe, duceau o viață de trândăvie și vagabondaj, întovărășindu-se în bande care dădeau lovituri, mai bine zis găinării, până când erau prinși de poliție. închiși apoi în temnițe sau institute de corecție laice, în care violența și bătaia erau singura pedagogie, bieții de ei, la eliberare, erau mai răi decât înainte. Nenumărați tineri, căzând uneori într-o greșeală din simplă imprudență sau întâmplare, ajungeau apoi ca borfașii de drept comun (pungași, escroci, hoți și criminali) și, în loc de reeducare, li se făcea mai curând o inițiere amănunțită în toate metodele lor perverse și ieșeau corupți de-a binelea, perfect instruiți în arta de a face răul ca adevărați profesioniști. Cercetarea asiduă a închisorilor din Torino îi arăta limpede cât de necesară era o operă de prezervare anterioară și de sprijinire după eliberare a acestor sărmani părăsiți.
      Dacă îi era strâmtă casa, inima sa, în schimb, era neasemuit de largă. Numărul internilor, de la șapte, se urcă la cincisprezece, în 1848, și la patruzeci în 1850. Acestora Don Bosco le purta de grijă în toate: casă, masă, profesiune, educație. Dragostea și perspicacitatea sa pedagogică îl ajutau ca, în alegerea profesiunii, să reușească, din punctul de vedere al înclinațiilor și aptitudinilor individuale, tot așa de bine ca și specialiștii orientării și îndrumării profesionale de azi.
      Dar el nu se oprea doar la alegerea celei mai potrivite meserii, ci se îngrijea și de alegerea celor mai onești și valoroși patroni, tutelând interesele băieților săi prin convenții scrise și semnate legal. La întoarcerea de la muncă, Don Bosco îi știa face „să cânte”, cum se spune în italiană, încât, dacă ar fi avut atitudini nepotrivite, le descoperea și le îndrepta prompt. Iar în timpul uceniciei, ei se bucurau și de beneficiul intern al cursurilor serale.
      Dar aceasta nu era tot și nici partea principală. Primul gând de totdeauna era educația creștină, temelia sigură a unei formări deplin omenești. Îi învăța noțiunile de bază ale doctrinei creștine, dându-le și posibilitatea frecventării Sfintelor Taine, a Mărturisirii și Cuminecării bine făcute. Pentru a stimula purtarea bună, introduse un obicei de o inspirație autentic democratică, anume de a premia de sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales (27 ianuarie) pe cei mai buni dintre ei, desemnați astfel de voturile secrete ale colegilor!
      În fiecare dimineață, după Sfânta Liturghie, cu o pâinișoară în buzunar, plecau la lucru, de unde reveneau la prânz pentru o masă sumară (o supă consistentă sau o mămăligă fie cu sos, fie cu altceva lângă ea). Le mai dădea peste zi un sfert de liră, cu care își mai procurau câte ceva: caș, slănină, mezeluri etc., după preferințe și zile, căci pe vremea aceea lira italiană era bine acordată și cânta, nu scârțâia...
      Sala de mese era cea mai romantică din lume. Unii se așezau pe treptele scării, alții pe vreo laviță sau pe vreo scândură așezată direct pe pământ, alții pe marginea fântânii, iar alții pe pragul bucătăriei. Printre aceste cete se învârtea Don Bosco, cu nesecata lui bună dispoziție, cu castronul aburind în mâini pentru cei ce ar mai fi dorit supliment.
      - Fă cinste, dragul meu, bucătarului, asta eu am făcut-o!
      - Mănâncă cu poftă, spunea altuia, că așa e mai bună.
      - Ți-aș da și o bucată de friptură... dar las' pe mine; de îndată ce-om găsi vreun bou fară stăpân, să știi că o facem lată, adăugă el către un al treilea, tot râzând.
      Dar el era silit să facă nu numai pe bucătarul, ci deseori și pe pantofarul, croitorul, frizerul; ba mai ajuta și la curățatul camerelor și... cartofilor, crăpa lemne, aprindea focul, mătura camerele. Era familia perfectă în cel mai curat înțeles al cuvântului, cu cea mai deplină fuziune de inimi.
      Acest ideal de viață simplă, plină de încredere și de intimitate curată, de veselie neîntreruptă și cordială, Don Bosco îl va menține în toate Casele sale și tot efortul său de educator va fi de a apropia cât mai mult fiecare Casă de acest fel de familiară intimitate, pe care o introduse între fiii săi în casa Pinardi, mai ales între anii 1851-1855.
      După zeci de ani, toți cei ce au beneficiat de acele îngrijiri mai vorbeau despre zilele de atunci cu lacrimi în ochi:
      „Nu aveam nimic, duceam lipsă de toate, și totuși cât eram de fericiți!”
      Mama Margareta, numită de toți mamă, își avea partea ei în cimentarea acestei intimități de familie. Avea un ascendent indiscutabil asupra tuturor și, datorită calităților ei materne unice, îi putea dojeni, corecta, sfătui, încuraja și mângâia pe toți. Rol nu în toate zilele ușor. După întoarcerea băieților acasă, terminând ultimele îndatoriri gospodărești și după ce toți se culcaseră, biata bătrânică rămânea lângă lumânarea ce pâlpâia și ea parcă a oboseală și cosea, repara, petecea când nu avea de tăcut spălătura mare. La 30 de ani avea de îngrijit numai trei copii, iar acum, la 65, băiatul său îi adusese plocon câteva duzini ce trebuiau îngrijiți cu albituri curate și haine decente. „Ca apus al unei vieți laborioase - zice Auffray - nu era rău!” Nu se plângea, dar, văzându-se mereu copleșită de treburi, cu care nu mai răzbea, suspina istovită. Într-o singură zi se văzu depășită de necazuri. O poznă mai pipărată puse vârf unei serii mai lungi de altele mai mici. Se prezentă agitată în fața fiului ei:
      - Așa nu mai merge, nu mai pot. Tu nu vezi cât mă obosesc? Dar truda mea e atât de rău răsplătită. Băieții ăștia sunt insuportabili. Am găsit acum aruncată pe jos și toată noroi lenjeria întinsă la uscat, iar ieri îmi alergau peste straturile din grădină. Așa nu mai merge. Sunt răii răilor! Seara mi se întorc cu hainele rupte, sfâșiate și fără nasturi; își pierd batistele, cravatele, ba chiar și ciorapii. Unii îmi ascund cămășile în joacă, alții îmi șterpelesc tacâmurile, capacele, cratițele din bucătărie ca să se joace de-a războiul și-mi trebuie ceasuri să le găsesc. Fac eu tot, dar dacă și puținul ce-l avem nu-l mai am la îndemână? M-am săturat! Până când toate astea? Ți-o spun, așa nu mai merge... Și când mă gândesc cât eram de fericită la Bechis! De ce nu m-ai lăsat să-mi depăn acolo restul zilelor? Eu una nu mai pot!
      Lasă-mă să mă întorc și să mor acasă! Drept răspuns, fiul său, cu ochii ușor umezi, îi arătă Crucifixul de pe perete.
      Marea creștină înțelese; ochii i se umplură de lacrimi:
      - Ai dreptate, suspină ea, ai dreptate. Și merse să-și reia șorțul și îndeletnicirile casei.
      Fiul își însușise bine lecțiile materne ce-l duseseră la Altar. Devenit preot, el știa să rămână preot chiar și în fața mamei sale, revanșându-se sublim.
      Dar și ea îl înțelesese. Sub lumina Răstignitului, inimile lor, de mamă și de preot, vor rămâne pentru totdeauna îngemănate, unite, contopite în una și aceeași iubire, în una și aceeași ardere totală, cea a lui Hristos.

11) Se sesizează Parlamentul

      Felul de viață al internilor Oratoriului trezi curiozitatea tuturor, ajungând în cele din urmă până și în discuția Parlamentului. Camera Deputaților și Ministerul de Interne, luând act, uimiseră o comisie la fața locului, formată din contele Sclopis, marchizul Pallavicini și Contele Provana di Collegno (despre acesta din urmă, vezi mai sus, cap. IX, subcapitol 3), toți trei senatori.
      Cele câteva sute de băieți erau tocmai la recreație. Și ce recreație!
      - Ce minunat spectacol, zise primul.
      - Într-adevăr minunat, repetă marchizul.
      - Ferice de Torino, dacă în cuprinsul său ar mai vedea ridicându-se asemenea institute, reluă contele di Collegno.
      Don Bosco, după ce le ieși în întâmpinare, îi conduse într-una din camerele acelea sărăcăcioase și închiriate (era prin 1850, înainte de cumpărarea casei Pinardi) și le explică rostul Oratoriului: expunere simplă, obiectivă, lucru ce le plăcu foarte mult. Ochii iubesc lumina, iar mintea, claritatea.
      - Opera dumneavoastră - începu De Sclopis - este cu adevărat filantropică și de o mare utilitate socială. Guvernul ar trebui să susțină și să promoveze și el astfel de opere. Pentru încurajarea dumneavoastră, vă spun că atât Ministerul de Interne, cât și Curtea Regală apreciază această operă și o să-i dea tot sprijinul.
      Îi întrerupse o bătaie la ușă. În clipa următoare apăru un băiat care voia să-l roage ceva pe Don Bosco.
      Lui De Scoplis îi sări în ochi încrederea evidentă și ingenuitatea băiatului și-l întrebă:
      - Cum te numești?
      - Iosif Vanzino.
      - De unde ești?
      - Din Varese.
      - Ce meserie ai?
      - Cioplitor în piatră,
      - Îți mai trăiesc părinții?
      - Tatăl meu e mort.
      - Și mama?
      La acesta întrebare, băiatul își plecă ochii și apoi capul, rușinat, și rămase mut.
      - Spune-mi, mama îți mai trăiește ori a murit și ea?
      Cu voce întretăiată de suspine, băiatul răspunse:
      - Mama e în închisoare, și se puse apoi pe un plâns cu sughițuri. Cei de față se simțiră mișcați și o lacrimă li se anină și lor de gene.
      Înalții oaspeți se mirară că Oratoriul primește și interni.
      - Ne-a silit nevoia - explică Don Bosco - și sunt către treizeci acum, copii ai nimănui, orfani și părăsiți. Locuiesc și mănâncă aici, iar peste zi sunt la lucru prin oraș, care pe unde poate.
      - Iată miracolele Carității catolice, exclamă atunci contele Pallavicini.
      Însoțiți de Don Bosco, îi cerură să viziteze casa. Dar, intrând în dormitor,  senatorul De Sclopis se lovi cu capul de pragul de sus și pălăria îi căzu pe nasul lui Pallavicini ce-l urma.
      - Până acum, la Palatul regal, încă așa ceva nu mi s-a întâmplat, zise el.
      - Și nici mie, să-mi cadă pe nas pălăria altuia, răspunse Pallavicini.
      Trecură apoi în bucătărie, unde mama Margareta tocmai gospodărea.
      - E mama mea și mama orfanilor noștri, o prezentă Don Bosco.
      - Pe cât se pare, mamă, tot dumneavoastră faceți și pe bucătăreasa, nu-i așa?
      - Ca să dobândim Raiul, răspunse ea veselă, facem nițel de toate!
      - Și ce mâncare dați băieților?
      - Supă și pâine, pâine și supă.
      - Și lui Don Bosco al dumneavoastră, câte feluri?
      - Tot numai un fel și lui.
      - Hm, e cam puțin numai un fel de mâncare, dar cel puțin i-o faceți bună?
      - Excelentă. închipuiți-vă, e atât de bună, încât de duminică de la amiază și până joi e aproape aceeași.
      - Dar dacă e așa regimul, de ce nu atunci de la o duminică la alta? Ar fi mai simplu!
      - Fiindcă pentru vinerea și sâmbăta îi fac chiar de post!
      - Păreți o bucătăreasă cam zgârcită. Dar cu vremurile astea, nici nu cred că felul vostru de a găti ar avea șanse să mai progreseze. Dar aveți pe cineva - întrerupse Pallavicini - să vă dea o mână de ajutor?
      - Cum să nu, sigur că da! Am de obicei un ajutor foarte vrednic, dar se vede că azi e foarte ocupat și de aceea am rămas singură.
      - Și cine-i băiatul dumneavoastră de serviciu?
      - Iată-l, zise ea zâmbind, și-l arătă pe Don Bosco.
      - Felicitările mele Don Bosco, exclamă De Sclopis. Eu nu aveam nici o îndoială că sunteți un bun educator și un abil mânuitor al condeiului, dar nu știam că sunteți licențiat și în arta culinară!
      - Aș vrea să mă vedeți - răspunse râzând Don Bosco - în exercițiul funcțiunii, mai ales când fac mămăliga!
      Terminată vizita, cei trei vizitatori mai asistară câteva minute la lecțiile de Catehism în diferite clase și la slujba religioasă și-și exprimară felicitările lor de cetățeni, credincioși și senatori, lăsându-i totodată și un mic ajutor.
      Raportul ce-l făcură în Parlament, urmat de vehemente atacuri anticlericale și de discuții furtunoase, se soldă oricum cu o victorie cel puțin morală. Ajutorul de trei sute de lire pe care i-l vota Camera avea o valoare simbolică, incomparabil mai mare decât cea monetară. Ministerul de Interne, în schimb, mai generos, îi acordă un ajutor de două mii de lire.

12) „Când albinele sunt prea numeroase...”

      Așa cum unele fluvii uriașe, înainte de vărsarea lor în mare, își împart unduita frământare a preaplinului apelor în diferitele brațe ale deltei, tot așa opera lui Don Bosco, începând cu acel an 1847, nu o mai poți urmări simultan peste tot căci, urmând una din ramificațiile sale, trebuie să le părăsești pe celelalte, înainte de a le putea regăsi, reunite, în imensitatea Oceanului. Vastitatea concepției, lărgimea și profunzimea perspectivelor fac ca opera Sfinților să aibă drept țărmuri Nețărmuritul și drept orizont, Infinitul.
      Acesta va fi și motivul pentru care, începând cu capitolul următor, vom fi siliți să ne limităm la diferite aspecte, privite sintetic, ale activității acestui om excepțional. Mai plastic spus, din toată această activitate, insondabilă pe de-a-ntregul, povestirea noastră n-ar vrea să fie ca acea scoică ce, dusă la ureche, pe malul mării, te lasă să asculți imensul vuiet și multa frământare a valurilor ce se pierd în zare.
      Să revenim deci, pentru o clipă, la acel an 1847, când Opera lui Don Bosco trezise atâta (și atât de inegal) interes din partea parohilor, a Episcopului și a Autorităților...
      La ce număr ajunseseră băieții Oratoriului?
      Erau înjur de șapte sute, mai curând peste decât sub această cifră. Or, așa nu se mai putea trăi.
      Din două una: ori se va mări localul, ori „roiul” prea numeros va căuta vreo altă scorbură potrivită pentru astfel de albine.
      De mărirea localului nici nu ar fi îngăduit să se mai pomenească, căci pretențiile lui Pinardi, pe de o parte, și anemia propriilor finanțe, pe de alta, retezau din rădăcină chiar gândul de a pune o astfel de problemă. Și astfel, vrând-nevrând, soluția era dinainte făcută și impusă.
      Mai erau de fapt și alte motive, dintre care nu cel mâi neînsemnat era că o bună parte din băieți veneau tocmai din partea opusă a orașului.
      De aici îi veni gândul lui Don Bosco de a deschide un al doilea Oratoriu, în celălalt capăt de oraș, la Porta Nuova (cartierul Gării), proiect pe care Arhiepiscopul îl binecuvânta, iar el îl anunță băieților în termeni pitorești:
      „Când albinele unui stup sunt prea numeroase, o parte dintre ele roiesc și întemeiază o altă familie. Cum vedeți și voi, noi suntem prea numeroși aici. La recreație călcați unii peste alții și, nu arareori, câte unul trântit la pământ se alege cu năsucul însângerat. Ce să mai zic de Capelă, unde sunteți ca sardelele, n-ar mai lipsi decât uleiul... Să o lărgim punând umărul sau încovoindu-ne spinarea, ne-am putea trezi cu acoperișul în spate și... cei care am mai scăpa am mai avea de furcă și cu proprietarul nostru brav. Ce-i de făcut?”
      „Vom imita și noi albinele, formând o a doua familie și vom merge să întemeiem un al doilea Oratoriu.”
      Regiunea aleasă semăna întru totul cu Valdocco: o câmpie întinsă, cu câteva căscioare ici-colo. Don Bosco alesese dintre ele una care i se părea mai potrivită, dar nu reușea nici cum să cadă de acord cu proprietăreasa. Într-o ultimă vizită, se dezlănțui o furtună de părea sfârșitul lumii. Tunetele și fulgerele se întețeau și bubuiau tot mai puternic, în timp ce proprietăreasa devenea tot mai speriată și mai îngrijorată, până când în cele din urmă, un trăsnet căzu undeva pe aproape, zguduind casa.
      Privind la Don Bosco, proprietăreasa promise atunci că, dacă scapă cu bine, se va învoi. Ca prin farmec, tunetele încetară și o ploaie liniștită urmă. Contractul a fost încheiat cu 450 de lire pe an, iar zidarii se puseră de a doua zi pe lucru, încât de sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie, Capela noului Oratoriu a fost binecuvântată. Primi de hram pe Sfântului Aloisiu, nu numai pentru dragostea deosebită ce i-o purta Don Bosco acestui model al tinerilor, cât și din atenția față de Monseniorul Aloisiu Fransoni, ierarhul la care găsise întotdeauna o atât de largă înțelegere.
      Direcțiunea noului Oratoriu a fost încredințată lui Don Carpato, care lucră și el până la istovire și cu totul gratuit, ani de-a rândul. Nelipsitele încercări și greutăți dovedeau că este operă voită de Dumnezeu. încă de la început, afluența băieților a fost extraordinară, iar după aprecierile lui Don Rua, care propunea aici Catehismul (în calitate de cleric), numărul lor trecea de cinci sute.
      Doi ani mai târziu mai deschise un al treilea Oratoriu, al „Îngerului păzitor”, la Vanchiglia. Acest cartier de pe malul Padului, departe de a fi doar o mahala oarecare, părea un ciorchine de cuiburi infecte, unde crimele și mizeria, tâlhăriile și prostituția își dăduseră, toate, întâlnire.
      Ajunse faimos în deosebi printr-o bandă de huligani, pungași și bătăuși de profesie, denumită în dialect „La Cocca di Vanchiglia”, devenită între timp spaima tuturor oamenilor din oraș. Ce-i drept, mai erau și în alte cartiere asemenea bande, dar cea din Vanchiglia deținea între toate un primat necontestat. Când se întuneca, nici carabinierii înarmați nu mai îndrăzneau să se aventureze în Vanchiglia, știind prea bine că ar fi însemnat să-și riște viața.
      În octombrie 1849, Oratoriul a fost deschis și încredințat tânărului Don Vola,  pentru funcțiunile sacre, și lui Iosif Brosio, pentru catehizarea și educația băieților.
      Acest Iosif Brosio făcuse armata și războiul la vestiții Bersaglieri - elita armatei italiene - și avea în vine sânge de autentic soldat și strateg. La început lucrurile s-au desfășurat normal, până în clipa când cei de la „Cocca” am văzut împuținându-li-se rândurile din cauza Oratoriului. Dar să lăsăm cuvântul chiar lui Brosio, ce-și entuziasmase băieții cu precizia exercițiilor și manevrelor lui militare:
      „Într-una din zile, cei din Oratoriu ne trezirăm asaltați de vreo patruzeci de huligani ce înarmați cu pietre, ciomege, cuțite, încercau să Între  în Oratoriu.
      Văzând cât de amenințător se desfășoară lucrurile, am luat imediat măsurile de apărare, căci ar fi fost jale dacă acei bandiți ar fi băgat de seamă că ne este frică. Am zăvorât mai întâi poarta Oratoriului, apoi i-am adunat pe băieții cei mai mari, înarmându-i cu ce aveam și împărțindu-i pe grupe, cu ordinul de a fi gata - pentru cazul în care canaliile acelea ar fi răzbit în curtea Oratoriului - la un semnal al meu să-i atacăm din toate părțile și să-i doborâm fără milă.
      Pe băieții mai mici, care plângeau de frică, i-am adunat și i-am adăpostit în biserică; am mers apoi la poartă pentru a verifica dacă rezistă loviturilor de berbec pe care bandiții i le dădeau spre a o răsturna la pământ.
      Însă fără știrea noastră, portarul Oratoriului, ce întâmplător se afla în stradă în momentul atacului, precum și alte persoane, văzând ce gânduri avea Cocca, alergară la Cazarma Cavaleriștilor, chemând soldații. Veniră imediat cu săbiile scoase. Li se mai adăugară și patru carabinieri, și astfel asediul a fost zădărnicit.
      Cei de la Cocca, aflând între timp că eu, care-i comandam, eram bersaglier și că eram hotărâți să ne vindem scump pielea, nu mai îndrăzneau să ne insulte de aproape, ci se limitau să ne atace cu pietre, dar din depărtare.
      Cu toate acestea, noi nu ne arătam nici că ne-ar fi ciudă și nici că le-am purta ranchiună sau că ne temem de ei, încât, în cele din urmă, mulți dintre cei mai tineri deveniră niște oratorieni exemplari, în timp ce alții ajunseră la închisoare, iar alții doi sfârșiră spânzurați la Rond, lângă Oratoriul Sfântului Francisc de Sales.”

13) La „Cazanele” lui 1848

      Fluviul activității lui Don Bosco, în parcursul pe care-l urmărim acum, va ajunge să fiarbă și să se frământe ca la „Cazane”, măcinat de colțuroasele stânci ale acelei agitate perioade ale anului 1848.
      Când se spune „1848” se înțelege punctul culminant al unei perioade începută înainte de acel an și terminată după.
      Italia fusese prinsă și ea în febra revendicărilor revoluționare. Statele peninsulei începuseră să asigure, unele după altele, unele libertăți populare. Încă în 29 ianuarie, regele Ferdinand II al Neapolelui promulgase o constituție în acest sens. PIUS IX făcea la fel pentru Statele Pontificale, în 14 martie, promulgând o constituție care, ca și cea napolitană, era inspirată tot după modelul celei franceze din 1830.
      În Toscana, marele duce Leopold îngăduise o anumită libertate presei, semn prevestitor al unor libertăți și mai largi, iar Carol Albert, la Torino, în urma unei formidabile presiuni a opiniei publice, dirijată prin presă, proclama, la 8 martie 1848, „IL STATUTO” (Statutul), care va constitui piatra de temelie a viitoarei constituții ce va defini și va reglementa raporturile dintre Stat și cetățeni în întreaga Italie, de îndată ce unificarea va fi fost înfăptuită.
      Amintind de unificarea Italiei, am atins cel de-al doilea mare resort al mișcărilor din 1848: pasionanta luptă politică întreprinsă pentru a contopi, într-un singur stat, diferitele provincii italiene. Cele șapte state - trei regate: a) Lombardo-venețian, b) Napolitan și al celor două Sicilii și c) al Piemontului; trei ducate (Marele ducat de Toscana și ducatele de Modena și de Parma) ; iar în centru, Statul Pontifical însuși - aspirau să devină un singur Regat, reunind în același organism mădularele dezmembrate ale Națiunii. Întrucât multe dintre aceste state, fie direct, fie indirect, se găseau sub tutela habsburgilor, care comandau în acest fel cam o treime din țară, primul pas spre înfăptuirea unității era de a-l alunga pe străin.
      Câte lacrimi, cât sânge, câte familii nu au fost îndoliate și câți tineri nu au fost jertfiți, înainte de a se realiza o întreită țintă: unitatea națională, independența și libertățile cetățenești. Vreo patruzeci de ani Italia a fost frământată de zbaterile și răbufnirile acestor forțe care mobilizaseră, ca un uriaș magnet pe liniile lui de forță, toate elementele active ale țării: scriitori și diplomați, gânditori și militari. Insurecția poporului italian a luat numele binecunoscut în istorie de Risorgimento, electrizând pentru aproape o jumătate de veac unul dintre popoarele cele mai înflăcărate ale Gintei Latine.
      Ideile de reformă, progres, libertate și independență fermentaseră pătrunzând și în Statele Pontificale, în special sub Gregoriu XVI, și izbucniră imediat după alegerea lui Pius IX din 1846.
      Amnistia generoasă a lui Pius IX pentru toți condamnații politici, plus câteva reforme administrative, stârniră în întreaga Italie manifestări generale, pe cât de continue, pe atât de zgomotoase, în cinstea lui. Îl ovaționau până și evreii.
      Atitudinea liberală a lui Carol Albert, pe de altă parte, ce intra cu hotărâre pe drumul inovațiilor, determină Roma și Torino să devină cele două focare în care se reînnoiau, cu mai multă insistență și exuberanță, manifestările bucuriei populare. Era o beție universală, aproape un delir, însoțite de o sete nebună de lucruri noi. Chiar și unii clerici s-au lăsat prinși în vârtejul entuziasmului obștesc. S-au văzut astfel, la Torino, clerici manifestând frenetic alături de mulțimea ce aclama proclamarea Statutului sau purtând ostentativ, în seara de Crăciun, pe stiharul sacru, cocarda revoluționară!
      Și în Oratoriu se striga până la asurzire: „Evviva Pio Nono” (trăiască Pius IX). Dar, într-o duminică, Don Bosco le explică băieților săi că ar dori să se strige pe viitor nu „Trăiască PIUS IX”, ci „Trăiască PAPA”, fiindcă „noi aclamăm nu omul, ci pe împuternicitul și locțiitorul lui Hristos”.
      Aceasta drept răspuns anticipat la insidioasa cursă ce-o întindeau unii politicieni sectari, ce separau, în Pius IX, omul de demnitatea ce-o reprezenta, ridicând osanale persoanei, dar detestând oficiul pe care-l deținea sau, pentru a folosi expresia Monseniorului Fransoni, aceștia aplaudau pe Pius IX nu pentru ceea ce el era de fapt, ci pentru ceea ce ei ar fi dorit ca el să fie - o simplă și inconștientă unealtă a politicii antibisericești. [35]
Atât a fost de ajuns. Băieții învățaseră atât de bine lecția, încât, într-o altă duminică, surveni o întâmplare nostimă de tot.
      Câțiva înalți demnitari se prezentară la Oratoriu, să-l viziteze, și-și exprimară în public încântarea, în fața băieților reuniți. Își terminară cuvântarea cu o tiradă bombastică în cinstea lui Pius IX, cerând băieților să strige împreună: „Evviva Pio Nono!” Era momeala din undiță și, în continuare le-ar fi sugerat, desigur, și alte slogane mai cu tâlc și mai puțin clericale. Doar atât este de greu, până începi să aluneci.
      Când colo, băieții răspunseră într-un singur glas un „Evviva il PAPA!”, de vuiau pereții, curtea și împrejurimile.
      Demnitarii aceia rămaseră cu gura împleticită undeva în gâtlej și se priviră întrebător: „Ehei, dar în ce lume suntem?”.
      Erau în lumea lui Don Bosco. Dacă s-ar fi reîntors în duminica următoare, ar fi văzut atârnate pe pereți panouri pe care erau scrise, cu litere mari, sentințe evanghelice și patristice despre autoritatea Sfântului Petru și a succesorilor săi la conducerea Bisericii.
      Cu un alt prilej a fost și el solicitat să semneze o listă prin care se cerea egalitate de tratament pentru o sectă măruntă a Piemontului, Valdesii, și pentru Evrei.
      Don Bosco le răspunse că adevărul este adevăr și Constituția, dacă a dat libertate, aceasta nu înseamnă libertatea de a face și binele și răul deopotrivă, după toane. Este adevărat că, în politică, deosebirea dintre secte și Evrei, pe de o parte, și creștinii autentici, pe de alta, nu are sens. În schimb, când este vorba de religie, este cu totul altceva, căci adevărul deplin nu poate fi decât unul, și, în mod fatal, nu toate, ci o singură religie este adevărată. Deși peste o sută de preoți o semnaseră, el răspunse că, Biserica fiind o instituție ierarhică, după Arhiepiscop o va semna și el imediat, chiar primul dacă țin la asta. Nesemnând Superiorul, nu semnă nici el.
      Într-altă zi i se ceru ca Oratoriul să ia parte la o demonstrație politică, spunându-i-se că i s-a fixat și locul de staționare în piața Castello, pe care ar trebui să-l ocupe cu oratorienii săi. Don Bosco îi răspunse lui Brofferio, trimisul liberalilor, că el este doar un simplu preot și nu deține nici o funcție oficială ca să i se poată comanda. Ocupațiile dânsului sunt predicile, spoveditul, catehizarea și că singura autoritate ce o are în fața băieților săi se restrânge la cei patru pereți ai Capelei, așa cum o poate verifica oricine.
      În urma acestei atitudini avu de înfruntat un atac și mai puternic din partea marchizului Roberto d'Azeglio, care se străduia din răsputeri să-și concilieze credința de catolic cu teoriile liberale. Vizitând casa, marchizul admiră și găsi cuvinte de laudă pentru toate, afară, firește, de rugăciune. Nu este o curată pierdere de timp să rostești, de exemplu, cinzeci de Născători înșirate una după alta? Don Bosco ar face mai bine să suprime Rozarul.
      Sfântul încercă să explice cu blândețe, dar, văzându-se neînțeles, răspunse hotărât:
      „Toată instituția mea e bazată pe rugăciune, ea este și toată trăinicia ei; sunt dispus să mă las de oricare alt punct din program, chiar important, în afară de acesta; și, de aș fi nevoit, aș renunța chiar și la prețioasa dumneavoastră prietenie, dar nu la Rozar!”
      Din cauza repetatelor ori, mai bine zis, permanentelor absențe de la manifestațiile politice, i se porniră pe cap și autoritățile municipale, solicitându-i o cât de mică concesie pe placul liberalilor. Don Bosco dădu jumătăți de răspunsuri. De un „NU” categoric, adversarii săi s-ar fi folosit pentru a-l stigmatiza drept „dușman al Italiei”, iar cu un răspuns insuficient de chibzuit s-ar fi putut compromite, lăsându-se amestecat într-o mreajă de compromisuri succesive, ce l-ar fi dus cine știe unde.
      De aceea, în răspunsurile sale bătea și câmpii. Fu citat atunci la Primărie, unde, de la simple solicitări, se trecu și la amenințări.
      - Dar nu știi că viața ți-e în mâinile noastre?
      Sfântul se prefăcu că nu pricepe. Se prezentase nebărbierit, cu hainele cele mai uzate, - și nici nu era greu pentru Don Bosco să-și găsească astfel de haine cu niște „bărci” de bocanci și o înfățișare rustică, încât cei ce-l citaseră, necunoscându-l decât cu numele, îl judecară drept un biet popă de pe sate, ce numai primejdios nu putea fi.
      Don Bosco se abținuse de la a face politică, conștient de datoria pe care o are preotul de a rămâne deasupra învălmășelii partidelor, fiind omul și mijlocitorul lui Dumnezeu pentru toți deopotrivă, iară deosebire de culoarea politică. Abținerea aceasta era cu atât mai motivată, cu cât perspicacitatea sa îl făcuse să simtă, cu mult înaintea altora, ce intrigi meschine se țeseau împotriva Bisericii sub masca politicianismului.
      Cât pentru partea datoriei, el era convins că, adunând și adăpostind tinerii părăsiți și făcând din ei buni cetățeni și buni creștini, făcea mai mult bine decât cei cu vociferările în stradă.
      Faptele nu întârziară să-i dea dreptate, politicianismul începând să-și arate adevărata față. În curând, nenumărate mănăstiri au fost închise și călugării expulzați, iar episcopii piemontezi intransigenți, în frunte cu Monseniorul Fransoni, erau șicanați, prigoniți, închiși și apoi exilați.
      Don Bosco însuși a fost de mai multe ori atacat de necunoscuți în stradă, ba chiar acasă. Astfel, într-o duminică seara, în timp ce le vorbea la Catehism despre Răstignirea Mântuitorului, ca o supremă dovadă a dragostei Lui față de păcătoși, se auzi o detunătură puternică, urmată de țăndări. Un nor de praf învălui catedra lui Don Bosco; o tăcere lugubră se înstăpâni, și fețele tuturor erau îngălbenite de spaimă. Ce se întâmplase?
      Un anarhist, plătit de cine știe ce sectă politică sau religioasă, luase la țintă inima lui Don Bosco, care vorbea în picioare. Lovitura fusese bine ochită, căci nu lipsi decât puțin ca glontele să-i pătrundă prin inimă. O mișcare vioaie făcută, din întâmplare, tocmai la timp, făcu să-i treacă proiectilul pe sub brațul stâng, zgâriindu-i doar coastele și făcând o respectabilă gaură prin reverendă, oprindu-se în peretele opus, în tencuiala lui Pinardi...
      Singur Don Bosco își păstră calmul și chiar zâmbetul și izbucni:
      - Ce v-ați speriat așa de o glumă proastă? O glumă de prost gust și nimic mai mult! Anumiți necrescuți nu știu glumi decât contravenind bunelor maniere. Ia priviți: mi-au sfârtecat haina și au mai stricat și zidul... Dar să revenim la Catehismul nostru.
      Jovialitatea lui și faptul că era teafăr redărui tuturor respirația. El își continuă liniștit lecția, vecernia, predica și dădu și Binecuvântarea Euharistică. Abia după ce ajunse în mijlocul băieților săi în curte, văzu cât de mult țin tinerii la dânsul. Cei mai mulți plângeau de îngrijorare și, deopotrivă, de bucurie și erau încântați de ocrotirea providențială.
      - Dacă Preacurata nu mă ferea, acum chiar că aș fi fost țeapăn... își privi cu jale haina ruptă: „Sărmana mea sutană, mi-e milă de tine, nu de alta, dar nu am cu ce te schimba.”
      Un băiat îi aduse între timp glonțul de o mărime respectabilă, căci armele de atunci aveau alt calibru decât cele moderne. Don Bosco îl cântări în mână și zise:
      - Îl vedeți? E vorba de tineri fără experiență, care vor să joace popice, dar nu se pricep să le doboare...

14) Jocul de-a războiul

      Efervescența politică nu mai cunoscu margini după declararea războiului cu Austria, în 23 martie 1848, început atât de bine cu victoriile de la Pastrengo, Goito, Peschiera din mai și terminat, după un an, în 1849, cu dezastrul de la Novara și abdicarea mărinimosului rege Carol Albert.
      Între timp, la Torino totul fremăta a război: case, localuri publice, teatre, străzi și piețe, toate răsunau a cântece războinice. Băieții în piețe și pe maidane se desfășurau în mișcare de bătălie, iar primele vești de pe front dădură capitalei momente de adevărat paroxism.
      „Cine n-a văzut și n-a trăit '48-ul - ziceau bătrânii - nu va putea bănui niciodată ce-a însemnat acel an pentru noi!”
      În această avalanșă de evenimente, nici Don Bosco nu putea rămâne izolat: fără a schimba nimic în partea religioasă a programului (ba adăugă chiar, în duminicile din Paresimi, Calea Crucii), dădea curs liber băieților săi în recreație. Ce mai crâncene încăierări în curtea Oratoriului între „Piemontezii și Austriecii” improvizați!
      În ce privește apoi desfășurarea de fond a evenimentelor, Monseniorul Fransoni, după ce fusese întemnițat de câteva ori, în final a fost izgonit din țară, în timp ce o parte din cler prea se lăsase târâtă de curent, nedându-și seama că, în felul acesta, participau și promovau o mișcare care doar în aparență avea un obiectiv patriotic, dar, în fond, era inspirată de cel mai pur anticlericalism.
      Din păcate, până și colaboratorii lui Don Bosco, mai ales cei de la Porta Nuova, din Oratoriul Sfântului Aloisiu, nu rămăseseră imuni, îndopând cu politică mintea bieților băieți.
      „Atâta tot tună până plouă”, cum plastic se exprimă Ceria. Unul dintre ei, în urma refuzului lui Don Bosco de a-i lăsa pe băieți să ia parte la o manifestație politică, în duminica ce urmă, în loc să explice Catehismul, ținu o cuvântare bombastică, asemenea unui perfect demagog și, abia sfârși, că și scoase un steag, cu care, fluturându-l, se puse în fruntea băieților, care, cântând marșul lui Mamelli, se încolonară și ieșiră pe poarta Oratoriului, înainte ca Don Bosco să poată interveni.
      Mișcarea luase proporții mai mari decât s-ar fi putut el aștepta și, în curând, pentru un motiv sau altul, Don Bosco rămase, din cele două Oratorii, doar cu vreo 20-30 de băiețași, ceilalți dezertând cu cateheți și preoți cu tot.
      Și apoi tot ei veniră cu condiții și pretenția ca Don Bosco să-și ceară scuze și să-i reprimească în Oratoriu cu alai: steag în frunte și cocarde pe piept.
      Dar orice joc, oricât de frumos ar fi, nu durează decât puțin. Când nu e nici frumos, e și mai rău. La primele întâlniri ale dizidenților, gustările, plimbările, spectacolele țineau locul principal, iar de predici și de Catehism nici nu se mai pomenea.
      Însă și finanțele noilor apostoli se clătinară de la o vreme. Inutilitatea și utopia tuturor acestor manifestații patriotarde se vădi mai ales când, de pe câmpurile de luptă, sosiră veștile cele mai alarmante. La Novara, generalul austriac Radetzki zdrobise armata piemonteză. Dușul rece primit contribui ca, în curând, reculegerea și rugăciunea să ia, chiar și în viața publică, iarăși locul ce li se cuvenea, înlocuind demonstrațiile atât de gălăgioase.
      Rămas singur în tot acest timp (de altfel nici nu ar fi avut unde să apeleze după colaboratori, Seminarul fiind închis, iar Căminul preoțesc, evacuat și ocupat de armată), Don Bosco nu se descurajă, ci organiză chiar un festival de Adormirea Preacuratei (15 august), banii adunați oferindu-i familiilor celor mobilizați. Era, în tot cazul, ceva mai realist și mai practic decât toate acele defilări și vociferări patriotarde sterile, încât atrase până și elogiile anticlericalei Gazzetta del Popolo.
      Băieții începeau să revină. însă Don Bosco le verifica personal dispozițiile și a fost destul de precaut și sever în a nu se mai lăsa tras pe sfoară de anumite elemente încăpățânate.
      În urma armistițiului, încheiat la 9 august, Don Bosco primi ajutorul vechii noastre cunoștințe, Iosif Brosio, căruia tinerii nu-i vor mai spune decât „Bersalierul”. Acest subofițer își oferi serviciile ca instructor militar. Chiar Guvernul le oferi două sute de puști - natural, fără cartușe iar săbiile fuseseră înlocuite cu bastoane; semnalizările și comenzile se făceau cu trompeta lui Brosio, pe care o dăruise în acest scop.
      Totul a fost pus la punct atât de bine, încât bersalierul formă un întreg batalion de tineri premilitari bine instruiți. Făceau manevre, ajutau la menținerea ordinii cu ocazia unor zile festive, dar, mai ales, ce ardoare puneau în simularea luptelor propriu-zise. încet-încet Oratoriile se repopulară, astfel încât, peste puțin timp, criza fu dată cu totul uitării.
      Dar aceste manevre paramilitare își au și ele povestea lor, poveste sfârșită într-o zi cam trist.
      Lângă curtea Oratoriului, unde „manevrau soldații”, mama Margareta făcuse o mică grădină în care cultiva - numai ea știa cu câte jertfe - zarzavaturile de care avea mai mare nevoie pentru bucătăria numeroasei lor familii.
      Iată că într-o duminică, pe când cele două tabere „dușmane” manevrau conform planurilor strategice detaliat prestabilite, se întâmplă ceea ce - după părerea multora, a mamei Margareta îndeosebi - ar ti fost mai bine să nu se întâmple.
      La început, totul mersese strună, programul desfășurându-se punct cu punct în ordinea trasată de Generalisim, fiecare tabără executând exercițiile cu conștiinciozitate, seriozitate și... vitejie. Mișcările prevăzute se executau matematic, și toată acea mică lume manevra pe teren cu acreala și gravitatea unor vechi soldați. Ochiul bersalierului domina câmpul de bătălie și rămânea stăpân pe oștiri. Dar, din nefericire, erau și spectatori. Iar un autentic fost războinic n-avea cum să prevadă intervenția și aportul lor. Or, tocmai încurajările asurzitoare ale galeriei ruinară totul, căci, la asaltul final, „austriecii” au fost respinși până la gardul ce despărțea curtea de grădină, fură țintuiți lângă el și apoi, firește, aruncați dincolo. Într-o clipită straturile cu legume ale mamei Margareta au fost invadate, călcate în picioare, devastate. Rodul câtorva luni de oboseli era nimicit în mai puțin de un minut, în ciuda trompetei și strigătelor bersalierului, ce nici nu se mai auzeau, copleșite de aplauzele și încurajările furtunoase ale galeriei.
      Sărmana femeie apăru în prag, dezolată, adresându-se lui Don Bosco:
      - Ia privește, Ioane, privește ce mi-a făcut bersalierul tău... grădinița mea nu mai există!
      Sfântul răspunse calm, cu zâmbetul de totdeauna:
      - Sărmana mea mamă! Ce să mai fac? Doar sunt tineri!
      Pentru Don Bosco, pagubele materiale nu contează, numai Dumnezeu să nu fie jignit, și, văzându-l pe Brosio peste măsură de abătut, îl chemă mângâindu-l și-i dădu bani să ia caramele îndeajuns pentru toți oștenii...
      Apoi, nu peste mult timp, grădinița a fost oficial desființată, spre a lărgi câmpul de joc, spre mai marea satisfacție a tuturor, nu și a mamei Margareta...

15) „Lui Don Bosco, nici să trăiască, nici să moară...”

      Sfântul mai găsi timp - și te miri cum! - să mai publice două respectabile volume, o „Istorie a Bisericii” și „Viața Sfântului Vincențiu de Paoli”, în timp ce întemeie un bisăptămânal pentru popor”, L'Armonia”, și redacta apoi, până în 1850, L'Instruttore del Popolo, cu care între timp fuzionase „Armonia”, ambele menite să strângă rândurile creștinilor.
      În urma recomandărilor Monseniorului Fransoni, întrucât seminarul fusese închis, adună la Valdocco câțiva seminariști rezervând acestui scop câteva din încăperile fostei case Pinardi, casă pe care, așa cum am amintit, reușise tocmai să o cumpere.
      Știindu-se că și Pius IX fusese izgonit din Roma (aclamațiile de mai ieri ale politicienilor își dezvăluiau astfel adevăratul lor înțeles), lumea catolică organizase așa numitul „Obol al Sfântului Petru”, la care și băieții lui Don Bosco contribuiră cu modesta sumă de treizeci și trei de lire. Dar câte sacrificii grele și câte renunțări, uneori chiar și la strictul necesar, din partea băieților, nu ascundea această neînsemnată sumă! Bănuții văduvei? Nu, ci și mai mult: ai orfanilor!
      Sfanțul Părinte, adânc mișcat, se revanșă trimițând 720 de rozare „pentru băieții lui Don Bosco, semn al dragostei Sale pentru fiii Săi dragi”.
      După înfrângerea de la Novara și abdicarea lui Carol Albert în favoarea fiului său, Victor Emmanuel, Parlamentul legifera o serie de principii „liberale”, care erau, în realitate, cea mai sfruntată uzurpare a drepturilor și jurisdicției Bisericii, suprimând forul și imunitatea ecleziastică. Monseniorul Fransoni rămase încremenit, știută fiind afecțiunea deosebită ce i-o purta lui Don Bosco, acesta însuși fiind luat la ochi de anticlericali, care i-au trimis pe cap o mulțime zgomotoasă, să-i distrugă Oratoriul și să-l alunge pe Director. Firește, șefii lucrau din umbră.
      Tocmai de aceea le ieșiră socotelile pe dos, căci mulțimea, după ce devastase mănăstirea Oblaților Mariei și se îndrepta spre Valdocco, a fost oprită de unul dintre ei care, urcându-se pe capra unei trăsuri, le vorbi spunându-le: „Don Bosco nu e popă ca ceilalți”; și termină zicând: „în loc de a-i striga «Moarte» noi ar trebui să-l aclamăm și să-i strigăm «SĂ TRĂIASCĂ», fiindcă Don Bosco iubește și ajută fiii poporului!”
      Mai vorbi și un al doilea în același sens, arătând că Don Bosco nu se ocupă cu politica, numai cu facerea binelui: „Este omul binelui - încheie și acesta - să-l lăsăm deci în pace fără a-i striga nici să trăiască, nici să moară, ci să mergem în altă parte!”
      Mulțimea îi ascultă și veni rândul dominicanilor și al barnabiților să audă altfel de discursuri.
      Dar dacă Don Bosco găsea astfel de avocați în poporul de jos, nu era lipsit de binevoitori nici sus, între primii numărându-se Camil Cavour, ce-i admira atât calitățile de om superior, cât și simplitatea și franchețea. Ajunse chiar până acolo, încât nici nu-l mai chema în audiență - era prim-ministru! - decât la masă, fie la prânz, fie cel puțin la dejun, spunându-i neîncetat că pentru Don Bosco, oricând și întotdeauna, este pregătit un tacâm la masa primului-ministru Cavour!
      La fel și marchizul Gustav, fratele lui Camil, nu-i acorda audiență, ci îl invita la masă. Cei doi frați marchizi erau nelipsiți de la sărbătorile Oratoriului, pe care îl vizitau adesea.
      „Ce operă minunată și folositoare este aceasta - spunea prim-ministrul - observând veselia, curăția, disciplina celor câteva sute de tineri. Ar fi dorit ca în fiecare localitate să existe cel puțin câte un Oratoriu. Câți dintre tineri n-ar evita închisoarea, și Guvernul nu ar mai avea de cheltuit așa sume imense pentru a-i întreține în trândăvie pe cei din închisori, și câți cetățeni folositori, cu o meserie sau o profesiune onestă, n-ar câștiga societatea.
      Dar în toate aceste relații Don Bosco urma norma dată de Ecleziast: „Nu te apropia, pentru a nu fi îndepărtat și nu te ține departe, ca să nu fii uitat.” Dar el nu mergea în audiență decât atunci când era într-adevăr necesar, cum singur o mărturisea mai târziu. Iar numărul trăsnetelor gata să cadă asupra Bisericii, parate de el la timp, doar Dumnezeu îl știe. „Câte dintre demersurile și faptele mele - zicea el uneori - nu le va ști nimeni niciodată pe pământ.”
      Experiența acestor ani îi întări convingerea că, pentru a putea face binele, preotul trebuie să se țină departe de orice politică. S-ar fi părut că această absență din politică ar fi trebuit mai curând să-i strice relațiile cu cei ce, stăpânind mersul vremii politice, dirijau timpul frumos, dar mai ales aversele și furtunile. Prin rezerva atitudinii sale, el găsi ajutor și înțelegere și acolo unde s-ar fi așteptat mai puțin, așa cum se destăinuia el Monseniorului Bonomelli.
      Pentru a fi și a se dovedi „bun cetățean”, preotului îi este de ajuns să-și vadă conștiincios de propriile îndatoriri preoțești, fără să mai fie nevoie să recurgă la alinieri „pașoptiste”.

16) Sfințenia, torent de lumină și iubire

      Opera lui Don Bosco ieși din aceste „Cazane” cu apele mai bogate și mai limpezi, deși ar fi greșit să se creadă că reușise să treacă de Porțile de Fier ale lui 1848 numai cu puterile omenești. O nesfârșită cascadă de lumină se va revărsa din Ceruri, ca un torent de raze care vor prinde în strălucitorul lor chenar chipul, gândurile și faptele acestui om ce nu este un simplu om, iar minunile, ca tot atâtea țâșniri arteziene vor îndruma spre Înălțimi privirile și inimile tinerilor săi. Căci aceasta este viața unui sfânt un torent de lumină, curăție și iubire, ce prinde în șuvoiul său, de cascadă răsturnată către înălțimi, sufletele ajunse în orbita lui. Dar și în lumea spiritului tot diferența de nivel este hotărâtoare. Când curăția unui sfânt este transcendentă și mai în contrast față de cei păcătoși, torentul de viață spirituală, stârnit în urma sa, va fi maiestuos și incomensurabil.
      Nu vrem să spunem prin aceasta că factorul uman și vremelnic - adică vastitatea câmpului de activitate, multiplicitatea operelor și mărimea debitului virtuților eroice - nu-și are rolul său. Dar cele amintite nu fac decât să culeagă de pe un câmp, mai mult sau mai puțin vast, de generații omenești, roua pornirilor spre mai bine a muritorilor de rând, iar ceea ce va da adevărata frumusețe a vieții de sfințenie va fi tot elementul specific divin. Extinderea tot mai largă a regiunilor brăzdate de multipla lor activitate, făcute astfel afluente cursului vieții lor și adâncimea trăirii ca om, pe de altă parte, îi face pe sfinți doar mai simpatici și mai accesibili unui mai mare număr de oameni, deși secretul înrâuririi lor și al puterii lor de influențare a semenilor este, în cele din urmă, tot în funcție de măsura contopirii lor cu Dumnezeu. Cu cât nivelul de sfințenie este mai înalt și este mai pierdut în adâncurile Zenitului Dumnezeiesc, - și este deci mai apropiat de Infinita curăție și sfințenie a Celui întreit Sfânt -, cu atât cascada operei lor este mai puternică și mai chemătoare.
      Alături de această divină curăție a sfinților, minunile și operele lor externe nu sunt decât semnul și expresia unor trăiri mai adânci. Ele nu sunt decât un prețios și prețuit ambalaj pentru un neasemuit mai prețios giuvaier: Sfințenia. „Maria partea cea mai bună și-a ales-o...”
      Fiindcă Dumnezeu a săvârșit minuni și prin Don Bosco, să ne oprim și noi la trei dintre ele, din această perioadă, întărite de mărturiile a sute de persoane care le-au văzut, le-au trăit și au beneficiat de pe urma lor. În fața lor îți pare că vezi chipul blând al Mântuitorului care citea în cugete, înmulțea pâinile și învia morții, trecând pribeag și făcând binele prin pajiștile altui Veac...

17) Minuni ca în Evanghelie

      În 1848, de sărbătoarea Nașterii Preacuratei (8 septembrie), vreo 650 de băieți, ce se spovediseră, asistau la Sfânta Liturghie, celebrată de Sfânt, pentru împărtășanie.
      Don Bosco începuse Sfânta Liturghie crezând că obișnuitul ciboriu [36] din chivot era plin de ostii consacrate, dar era aproape gol (20-30 de ostii cel mult), iar ciboriul cu ostiile ce ar fi trebuit aduse pe altar pentru consacrare, Iosif Buzzetti îl uitase în sacristie și nici nu băgă de seamă decât după consacrare, când nimic nu se mai putea face.
      Ajuns la Cuminecare, Don Bosco trecu printr-o îndurerare de nedescris când își dădu seama ce se întâmplase și-i era mai mare jalea că trebuia să lase neîmpărtășiți peste șase sute de băieți.
      Își ridică în rugă ochii spre cer și continuă să cuminece. Buzzetti, scos din fire de acest miracol, povesti celorlalți cele întâmplate, și, ca dovadă a celor spuse, le arătă celălalt ciboriu uitat în sacristie și rămas neconsacrat. Mulți alții observaseră și ei cele întâmplate, dar Don Bosco le interzise să vorbească despre asta.
      Mulți ani mai târziu, fiind întrebat direct dacă e adevărat ce povesteau Buzzetti și ceilalți, răspunse după o lungă pauză:
      - Da, e adevărat... Mântuitorul dorea să arate prin aceasta cât de mult îi plăceau Cuminecările bine făcute și frecvente... Eram mișcat, dar liniștit și mă gândeam: consacrarea este un miracol mai mare decât înmulțirea. Domnul fie binecuvântat pentru toate.
      Și schimbă vorba.
      În anul ce urmă, în noiembrie, conduse câteva sute de tineri de Ziua Morților la cimitir, promițându-le la întoarcere câte o cupă de castane fiecăruia. Cumpărase trei saci, dar mama Margareta nu prăjise decât sacul cel mai mic, crezând că este vorba doar de premierea unora sau altora dintre băieții mai buni. Reîntorși la Oratoriu, Sfântul începu distribuirea, dând fiecăruia câte o măsură plină, de se revărsa. I se atrase atunci atenția că așa nu vor ajunge decât la câteva zeci, iar băieții erau între patru și cinci sute. Abia când ajunse aproape de fundul sacului, Sfântul își dădu cu adevărat seama cum stau lucrurile. Ca și cel cu ostiile, momentul era critic.
      Dar fără a se tulbura, vâra din nou măsura și o scotea plină, vărsând-o în beretele întinse ale băieților.
      Așa își primiră porția și restul de vreo patru sute de băieți, iar Buzzetti observă că mai rămăsese o măsură bună, ca și când Preacurata i-ar fi rezervat și lui Don Bosco partea lui.
      Vestea minunii se lăți încă în momentul distribuirii, iar când ultimul își avu și el partea, toți începură să strige: „Don Bosco e un Sfânt, Don Bosco e un Sfânt!”
      Încercă să le impună tăcerea, dar mai curând ar fi putut porunci vântului să stea decât să oprească această spontană izbucnire de entuziasm tineresc. Pe cât se pare, nici Mântuitorul, de altfel, care poruncea vântului și valurilor și era ascultat întocmai, nu reușea să potolească uneori entuziasmul stârnit de minunile sale -„iar ei cu atât mai vârtos strigau!”, zice Evanghelia.
      Convingerea că Bosco era un Sfânt începea să se înfiripeze în cugetele și inimile băieților din Oratoriu. Desigur, nu fără motiv, mai ales că o altă întâmplare arătă contemporanilor cât de mult ține Dumnezeu la servul său credincios.
      Într-o zi de primăvară a aceluiași an veniseră să-l cheme la patul unui băiat de vreo cincisprezece ani cu numele de Carlo, fiul restauratorului de la hanul „Gelso Bianco (Dudul Alb)”, în via del Carmine numărul 1. Acesta frecventa în mod obișnuit Oratoriul și-l ceruse cu insistență pe Don Bosco să se spovedească. Acesta fiind plecat, îl spovedi viceparohul, dar ultimele ore ale bolnavului erau deosebit de agitate și nu mai înceta să-l cheme pe Don Bosco.
      La reîntoarcerea sa la Torino, după două zile de absență, ajunse pe la ora patru după-masă la casa băiatului. Poarta era însă tapițată cu perdeaua neagră de doliu, având pe ea lipit necrologul celui pe care-l căuta.
      - Ați venit prea târziu, Părinte - îl întâmpină un servitor - a murit încă de azi dimineață. Dar Don Bosco își avea presimțirile lui. De aceea profită de întâmpinare și-i răspunse zâmbind:
      - Da de unde, știu că doarme numai, iar voi îl credeți mort.
      Servitorul îl privi batjocoritor, cu un aer ironic ce voia să spună: „Dar drept cine ne luați? Doar n-am ieșit din casa de nebuni!” Don Bosco însă continuă zâmbind:
      - Facem pariu pe o cupă de vin că nu e mort?
      În acea clipă sosiră și alții de-ai casei. Auzind ultimele cuvinte, izbucniră în plâns și întăriră și ei că, din păcate, Carlo al lor e mort într-adevăr. El întrebă atunci:
      - Trebuie oare s-o cred? Lăsați-mă să-l văd.
      Fu condus în camera mortului, unde mama și o mătușă a acestuia plângeau îngenuncheate lângă patul lui. O lumânare pâlpâia trist la căpătâi. Don Bosco se apropie și un gând îl obseda: Cine știe dacă și-o fi făcut bine sau nu ultima Mărturisire? Cine știe ce soartă o mai fi având sufletul său?...
      După un moment, se întoarse hotărât către servitor, concediindu-l. Le făcu apoi semn și celorlalți să iasă. Rămas singur, făcu o scurtă rugăciune lângă patul mortului, îl binecuvânta și apoi îl chemă de două ori cu glas poruncitor:
      - Carlo, Carlo, scoală-te!
      După obiceiul timpului, un cearșaf cusut sac înfășura cadavrul și fața era acoperită cu un giulgiu. La chemare, mortul își mișcă mâinile și capul. Don Bosco stinse și ascunse lumânarea și, cu ambele mâini, sfâșie cusătura cearșafului și-i eliberă fața. Carlo, ca unul ce se trezește dintr-un somn greu, se frecă la ochi, își roti privirea aiurită înjur, se săltă puțin în sus pe perniță și exclamă:
      - Unde sunt? Ce-i cu mine?
      Se întoarse și, privindu-l fix pe Don Bosco, de abia îl recunoscu, că și izbucni:
      - Oh, Don Bosco, Don Bosco! De-ați ști cât v-am dorit și v-am așteptat! Tocmai vă așteptam! Am mare lipsă de dumneavoastră. Dumnezeu v-a trimis... Ce bine că ați venit să mă treziți!
      - Mă bucur nespus, Carlino mio, murmură Sfântul. Și acum spune-mi, spune-mi tot, eu sunt aici pentru tine și numai pentru tine!
      - Oh, Don Bosco - continuă băiatul - cred că în clipa de față ar trebui să fiu în iadul veșnicei osânde. În ultima Mărturisire am ascuns un păcat făcut înainte cu câteva săptămâni... mi-era rușine... La un moment dat am avut un vis înspăimântător. Părea că sunt pe marginea unei prăpăstii de foc și fugeam urmărit de mai mulți draci ce voiau să mă arunce în adânc. Erau să mă ajungă și să pună mâna pe mine, când o Doamnă se interpuse între mine și ei, spunându-le aspru:
      - Așteptați, nu e încă judecat!
      La aceste cuvinte, o groază teribilă mă cuprinse, dar imediat v-am auzit glasul și m-am trezit. Mărturisiți-mă, vă rog, imediat.
      Don Bosco îl reconfortă și încurajă să nu se mai teamă de monștrii aceia și-i ascultă Mărturisirea, de astă dată întreagă și cu ce căință!
      Familia reveni toată numai când Don Bosco, terminând Spovedania, îi dădea dezlegarea și au fost martorii acestei scene neașteptate, ei care veniseră pentru a rosti împreună cu Don Bosco un ultim De Profundis pentru odihna sufletului lui Carlo al lor!
      Băiatul se întoarse atunci către mamă-sa și-i strigă cu un accent de bucurie de nedescris:
      - Mamă dragă, Don Bosco m-a scăpat de iad! M-a scăpat de iad!
      Don Bosco spuse însă familiei să nu se mai aștepte la vreo vindecare. Mai rămăsese conversând cu cei prezenți încă vreo două ore; dar faptul cel mai ciudat era că, deși se mișca, fața și toate membrele îi rămăseseră cadaverice, reci și galbene, între alte lucruri îi repetă de mai multe ori lui Don Bosco să recomande cât mai mult și întotdeauna tinerilor cea mai mare sinceritate și deschidere de suflet la Mărturisire. În sfârșit, Sfântul îl întrebă:
      - Fiind acum în starea Harului Sfințitor, Cerul ți-e deschis, ce alegi: să mergi în Rai sau mai rămâi aici cu noi?
      - Vreau mai bine Raiul!
      - Atunci la revedere în Rai, Carlino al meu!
      Băiatul închise ochii, capul îi căzu moale pe pernă și nu se mai mișcă.
      Don Bosco profită însă de gluma și pariul cu servitorul și răspândi vestea că băiatul nu fusese decât adormit, omițând să adauge că adormirea aceea era sora cu cea a lui Lazăr din mormânt.
      Sfântul însuși, vorbind despre necesitatea sincerității la Mărturisire, istorisi de zeci de ori acest episod în cursul apostolatului său, vorbind la persoana a treia, ca despre un preot străin și necunoscut.
      Dar până și sfinții au slăbiciuni și le mai scapă câte o indiscreție. Așa păți și Don Bosco, prin 1882, după 34 de ani. Atunci, fără să-și dea seama, în trei momente ale povestirii, trecu de la persoana a treia la persoana întâi: „Am intrat în cameră... mi-a zis... i-am răspuns.”
      Nu era, de fapt, decât o confirmare, căci adevărul iese la iveală și din alte izvoare, cum o mărturisesc Don Rua, marchiza Fassati, De Maistre și alții. Această scăpare a lui Don Bosco nu făcu decât să întărească, în public, ce știau de mult cei mai vechi din Oratoriu.

18) Pe cărarea trandafirilor

      „E ușor să fii sfânt și să faci binele când ai puterea de a face minuni - vor gândi unii - cărarea sfinților e numai flori și trandafiri.”
      Așa o fi, numai că sub flori se ascund atâția spini.
      Într-o viziune din anul 1847, ce se repetă și se completă în 1848 și în 1856, Preacurata îi apăru pentru a-i sublinia acest adevăr. Îl conduse într-o grădină de vis. De aici pleca o alee pergolată (acoperită de o structură de metal și sârmă în formă de boltă, pe care plantele agățătoare înflorite să se poată extinde, încât părea un adevărat tunel de flori), mărginită și acoperită de trandafiri în plină înflorire, încât toată aleea părea numai roze. Preacurata îmi zise:
      „Descalță-te și înaintează pe cărarea de flori. Eu eram foarte bucuros de porunca primită însă îngrijorat nu cumva să strivesc trandafirii aceia, atât erau de gingași și de fragezi. Pornii, dar imediat îmi dădui seama că trandafirii ascundeau spini din cei mai ascuțiți și doar după câțiva pași picioarele-mi erau toate sânge. M-am văzut silit să mă opresc și să mă întorc.
      - Dar aici e nevoie de ghete, am zis.
      - Și încă de ghete foarte bune, completă Preacurata.
      - Mă încălțai și reîncepui drumul, cu un mare număr de însoțitori ce apărură atunci și care doreau să mă urmeze. Veniră după mine pe cărarea ce era de o frăgezime și prospețime de nedescris, dar care se tot strâmta pe măsură ce înaintam. Multe crengi coborau spre pământ și se răsuceau iar în sus, în timp ce altele atârnau perpendicular deasupra cărării. Din tufele de trandafiri, alte ramuri ieșeau orizontal ici și colo, altele formau un gard viu și des, năpădind o parte a cărării; altele șerpuiau la o mică înălțime de pământ. Erau toate înveșmântate de rozele înflorite și eu nu vedeam decât trandafiri sus, trandafiri pe margini, trandafiri înainte-mi.
      În timp ce aproape mă zvârcoleam de durerea picioarelor sfâșiate, atingeam în treacăt și ghimpii de pe lături, ce ascundeau spini încă și mai dureroși. Cu toate acestea, eu mergeam înainte. Picioarele mi se încurcau printre ramurile de jos și erau toate o rană; îndepărtam o creangă lăturalnică ce-mi împiedica mersul ori, pentru a mă feri, mă încovoiam de spate încercând să mă îndepărtez de spalier, dar mereu mă înțepam și sângeram în toată ființa mea. Rozele de deasupra ascundeau și ele un neasemuit de mare număr de spini, care mi se înfigeau în cap. Dar, încurajat de Preacurata, o țineam tot înainte, deși din când în când înțepăturile erau atât de ascuțite și pătrunzătoare, încât îmi provocau un spasm dureros.
      În acest timp lumea mă privea - erau așa de numeroși! - și zicea:
      - Oh, ce bine-i merge lui Don Bosco, că nu umblă decât pe roze; el e liniștit și toate îi merg strună!
      Dar ei nu vedeau spinii ce-mi sfâșiau sărmanele mădulare. Mulți clerici, preoți și mireni chemați de mine începuseră să mă urmeze jubilând, atrași de frumusețea florilor; dar când își dădură seama că trebuiau să umble pe spinii ascuțiți și că aceștia ieșeau din toate părțile, începură să exclame:
      - Am fost trași pe sfoară!
      Le-am răspuns: Cine vrea să umble numai pe roze să se întoarcă înapoi, iar ceilalți să mă urmeze!
      Nu puțini dădură îndărăt. După o bună bucată de drum m-am întors spre a arunca o privire însoțitorilor mei. Care nu-mi fu durerea când văzui că o parte din ei dispăruseră, în timp ce alții tocmai îmi întorseseră spatele și se îndepărtau. M-am întors după ei ca să-i rechem, dar în zadar, căci nu vroiau să mă asculte. Atunci mă podidi plânsul și mă mustram singur zicându-mi:
      - E posibil să trebuiască să parcurg singur tot acest drum atât de spinos? Am fost imediat mângâiat văzând cum înainta spre mine o ceată de preoți, clerici și laici, care-mi ziseră:
      - Iată-ne, suntem gata să vă urmăm!
      Precedându-i, am reluat drumul. Numai câțiva își pierdură de data aceasta curajul, și cea mai mare parte ajunseră cu mine la țintă.
      După ce am străbătut cărarea în toată lungimea ei, mă găsii într-o grădină și mai frumoasă, unde mă înconjurară puținii mei însoțitori credincioși, cu toții slăbiți, sfâșiați și însângerați.
      Începu atunci să sufle un vânticel și. la adierea aceea, toți se vindecară. Se porni atunci o nouă adiere și, ca prin farmec, mă trezii înconjurat de un număr imens de tineri și clerici, de mireni și de preoți care, sub îndrumarea mea, începură să lucreze cu suflet pentru acel tineret. Pe mulți îi cunoșteam după chip, alte fețe îmi erau încă necunoscute.
      Până una alta, ajunsesem la un loc mai ridicat din grădină și văzui în fața mea un edificiu monumental de o măreție arhitectonică surprinzătoare și, trecându-i pragul, mă trezii într-o sală foarte spațioasă și de o așa bogăție încât nu este palat regal pe Pământ să-i poată sta alături. Peste tot erau numai roze din cele mai aromate și proaspete, toate fără spini, ce răspândeau un miros așa de suav.
      Preacurata, ce-mi fusese călăuză, mă întrebă:
      - Știi ce-nseamnă ceea ce vezi acum și ceea ce ai văzut înainte?
      - Nu, răspunsei, Vă rog să-mi explicați.
      - Să știi că drumul parcurs de tine printre roze și spini înseamnă grija pe care tu va trebui s-o porți tineretului. Tu va trebui să umbli cu ghetele mortificării.
      Spinii de pe pământ sunt afecțiunile sensibile, simpatiile și antipatiile omenești, ce abat pe educator de la adevăratul său scop, îl rănesc, îl opresc să-și îndeplinească misiunea, îl împiedică să progreseze sufletește și să-și adune comori nepieritoare pentru Cer.
      Ceilalți spini sunt obstacolele, împotrivirile, adversitățile, necazurile și pătimirile ce-o să le înduri de la alții. Trandafirii sunt simbolul iubirii ce va trebui să te deosebească dimpreună cu toți colaboratorii tăi. Dar nu-ți pierde cumpătul: cu DRAGOSTEA ȘI MORTIFICAREA veți învinge toate obstacolele și veți ajunge la rozele cele fără spini.”
      Abia rostise Preacurata ultimele cuvinte, că el se trezi singur, în camera sa. Mesajul însă se va adeveri întru totul, rozele și spinii însoțindu-l mereu în viață.
      Pe lângă încercările specifice lui 1848 se adăugară invidia și intrigile unora dintre confrați, unii mergând până acolo încât ofereau bani grei băieților pentru a le smulge promisiunea de a nu se mai întoarce la Oratoriu. Unul din primele obiective era acela de a-i răpi colaboratorii. Reușiră atât de bine, încât, într-o vreme, Don Bosco rămase iarăși singur.
      „În zilele de sărbătoare - povestește el în „Amintiri”- începeam de cu noapte cu Mărturisirile până pe la ora nouă, când celebram și predicam; urma apoi școala de canto și de literatură până la amiază. Pe la unu, recreație, apoi Catehism, vecernie, conferință, binecuvântare euharistică, și iar recreație, cor și școală până noaptea târziu.”
      „În zilele de lucru trebuia să lucrez peste zi pentru ucenicii mei, apoi școală gimnazială cu vreo zece băieți; după-masa, lecție de franceză, aritmetică, cânt gregorian, muzică vocală, pian și orgă. Nici eu nu mai știam cum pot răzbi. Dumnezeu m-a ajutat.”
      Într-una din acele zile, când era de toți părăsit, l-au vizitat doi distinși preoți care voiau să se intereseze de Opera sa. Drept răspuns, Don Bosco le zise: „Este Dumnezeu cel care v-a trimis!” și-i rugă să-l ajute la Catehism, încredințând, așa cum află numai mai târziu, abatelui Rosmini (cunoscutul filosof italian), clasa celor mici, iar lui Iosif de Gaudenzi (mai târziu episcop de Vigevano), clasa celor nedisciplinați, fiind mai impunător ca statură.
      Inspectându-și clasele, Don Bosco constată că amândoi își câștigaseră sută la sută atenția băieților și că explicau în mod magistral Catehismul, Rosmini îndeosebi. Îl rugă pe acesta cu toată smerenia să predice tot el, iar De Gaudenzi să pontifice vecernia și binecuvântarea euharistică, ceea ce ei acceptară cu plăcere. Din această zi rămaseră pentru totdeauna în cele mai cordiale relații.
      Într-o duminică coborî în Valdocco un prelat cu câțiva turiști englezi, dornici să verifice de visu (cu proprii ochi) cele ce se spuneau pe seama lui Don Bosco.
      După multă căutare îl găsiră pe câmp, la umbra unui dud, așezat pe iarbă în mijlocul a vreo douăzeci de băieți cu figuri nu tocmai liniștitoare, care savurau cu nesaț cuvântul Sfântului.
      Englezii, după ce observară îndelung grațioasa scenă exclamară:
      - Dacă toți preoții ar face la fel, catehizând și în câmp, în curând s-ar converti toată lumea!
      Dar și în realitate, spinii erau mult mai numeroși decât rozele. încercaseră să-l îndepărteze și pe Brosio (Bersalierul nostru), oferindu-i banchete peste banchete: ba unul din invidioși, la o a treia întrevedere, îi oferi treizeci de lire numai să-l părăsească pe Don Bosco. Brosio îl ținea însă la curent pe Don Bosco cu toate și „abia luai acei bani - spuse el - că remușcările mă și asaltară, crezând că acceptându-i l-aș fi trădat pe Don Bosco, și-i dădui milostenie unui sărman tată de familie, ce avea chiar mare nevoie.”
      „După ce m-am descotorosit de acei bani nu m-am dus să mă spânzur de un smochin ca Iuda, ci m-am reîntors la Oratoriu și făcând raport lui Don Bosco despre cele întâmplate, el îmi spuse că puteam reține banii fără scrupule, deși așa am făcut o faptă mai bună.”

19) Mereu preot

      Despre greutățile pe care le întâlnea la fiecare pas, Don Bosco ar fi putut spune ca țăranul din Mărgineni - Făgăraș, care se cam săturase de a mai fărâmița bulgării rămași după arat și care, întrebat fiind de un vecin, îi răspunse:
      - Mulțumesc de întrebare, nu-s rari, da-s mari!
      Asociațiile acelea de tineri bătăuși - fiecare mahala având-o pe a sa - cu care am făcut cunoștință mai sus în cap. 12 (când cu Cocca din Vanchiglia), erau într-o continuă luptă pentru a-și afirma supremația. Încăierările lor nu îndrăzneau să le împiedice nici carabinierii.
      „Într-una din zile - povestește Don Bosco - ei își găsiră barbara plăcere de a se încaiera tocmai în preajma Oratoriului. Aruncau cu așa pietre, încât ar fi ucis pe oricine ar fi nimerit. Am alergat la ei și, ba cu semne, ba cu strigăte, am încercat să-i îmbunez; dar ei așa ceva nici nu visau. Atunci mi-am zis: acești tineri sunt în mare primejdie, aici este vorba de continua jignire a lui Dumnezeu. Mai pot rămâne nepăsător în fața acestei încăierări ucigașe? Nu! Trebuie s-o împiedic cu orice preț. La relele extreme, remedii extreme!”
      „Văzând că de astă dată cuvintele mele erau inutile, m-am repezit sub grindina de proiectile și, tăbărând asupra uneia din cele două cete rivale, cu palmele și cu pumnii, i-am pus pe goană; m-am întors asupra celor din tabăra opusă și făcui la fel... În acest fel am rămas stăpân pe acele câmpuri; doar când m-am retras am fost salutat cu câteva urlete îndepărtate.”
      „După ce am intrat în casă, mă gândii: Ce-am făcut și eu! Puteam fi lovit și eu de unul dintre acele proiectile și să rămân mort pe loc. Dar nici acum și nici în alte împrejurări nu mi se întâmplă nimic, afară de un singur caz, când primii o piatră în obraz și rămăsei cu semnul câteva luni. E tocmai cum vă spun: când cineva e convins de bunătatea cauzei sale, nu-i mai este frică de nimic.”
      Și, după o scurtă pauză, reluă: „Așa-s făcut eu, când văd jignirea lui Dumnezeu, pentru a o împiedica, de aș avea contra mea o armată întreagă, nu m-aș da înapoi și nu cedez.”
      Încet-încet, ascendentul său asupra acestor bătăuși crescu într-atât, încât apariția dânsului pe un astfel de câmp era suficientă pentru a pune capăt ostilităților.
      - E aici Don Bosco, e aici Don Bosco, se striga și, cât ai clipi, cei mai mulți dintre aceste haimanale o ștergeau, iar ceilalți se apropiau de Sfânt care, cu un cuvânt cald, o glumă ori o dojană părintească, încerca să-i convingă să nu mai continue răul început. În timp ce le vorbea, bricegele se închideau și dispăreau, iar pietrele alunecau încetișor la pământ. Căci Don Bosco avea acel magnetism interior specific sfinților, ce dezarmează pe cei răi, iar în împrejurări în care altul nu s-ar fi gândit decât cum să-și salveze pielea, el se gândea să facă bine sufletelor.
      „Un preot - spunea el - este totdeauna preot. Un preot nu trebuie să permită niciodată cuiva să se apropie de dânsul și să plece fără să fi auzit măcar un cuvânt care să-i arate dorul ce-l chinuie, de a-i ști mântuit sufletul.”
      Și cuvintelor le răspundeau faptele.
      Într-o seară, venind dinspre luncile Padului spre Piața Castello, în spatele palatului Madama îl acostă un necunoscut care-i ceru banii. El îi răspunse atât de amabil, încât, până la sfârșit, îi smulse din suflet toate secretele, arătându-i consecințele vieții lui rătăcite, și apoi, așezându-se amândoi pe marginea șanțului, îl mărturisi.
      Într-altă seară, fiind la Bechis, în timp ce mergea singur pe un drum, la marginea pădurii, îl întâmpină un tânăr ce-i ceru amenințător punga. Ai nițică răbdare!
      - Ce răbdare, răspunse necunoscutul: banii sau viața!
      - Bani pentru tine, dragul meu, nu am; iar cât despre viață, mi-a dat-o Dumnezeu și numai el mi-o poate lua.
      În acel loc pustiu, o lovitură e un lucru ușor, dar Don Bosco, deși flăcăul își trase șapca pe ochi, îl recunoscu, era fiul unuia dintre proprietarii din jur. Nu-i fu greu, căci îl instruise și îl spovedise chiar el în închisoarea din Torino, de unde scăpase abia de câteva zile, chiar în urma recomandărilor sale. Nenorocitul, fie din cauza întunericului, fie din cauza tulburării firești ce trebuie că-l agita în clipa când era pe cale să comită un delict, nu băgase de seamă cine era cel atacat. Sfântul continuă în șoaptă:
      - Cum, Antoniu, te-ai apucat iar de această tristă meserie?... Așa îți ții tu făgăduințele ce mi le-ai făcut acum câteva zile, de a nu mai fura niciodată?
      Nenorocitul, care între timp îl recunoscuse și el, rămase rușinat și, plecându-și capul:
      - Aveți dreptate, dar vedeți... mizeria... Acasă mi-e rușine să mă mai întorc. De fapt nici nu v-am recunoscut, altfel n-aș fi îndrăznit una ca asta... Vă rog, iertați-mă.
      - Dar numai atât, dragul meu Antoniu, numai atât nu ajunge. Tu trebuie să-ți schimbi viața. Tu obosești îndurarea lui Dumnezeu și dacă nu te întorci imediat mi-e teamă că nu vei mai avea timp s-o faci.
      - Dar și eu vreau să-mi schimb viața. V-o promit.
      - Nici aceasta nu ajunge: trebuie să te mărturisești imediat, căci de-ai muri acum, ai fi pierdut pentru totdeauna.
      - Ei bine, mă voi mărturisi.
      - Când?
      - Chiar acum, dacă vreți, deși nu sunt pregătit.
      - Te voi pregăti eu. Tu promite-i lui Dumnezeu că nu-L vei mai vătăma niciodată.
      Și, luându-l de mână, se adânciră în pădure, unde-i ascultă Mărturisirea făcută cu semnele vădite ale celei mai sincere căințe. Îi dărui o medalie a Imaculatei și puținii bani ce-i avea asupra sa, iar la reîntoarcerea sa de la Torino îl conduse cu sine. Bietul băiat fusese închis pentru că furase un ceas, și tatăl său îl alungase de rușine de acasă. Don Bosco se dovedi a fi mai părinte: îi găsi o ocupație cinstită și-l ajută să devină și să rămână un bun creștin și un virtuos cap de familie.
      Câte destine n-ar fi astăzi altele dacă ar fi întâlnit la timp un sfânt?
      Avea el un fel al său de a se apropia de suflete: și ele nu-i rezistau. Așa, după exercițiile spirituale din Giaveno, de care am amintit mai sus în cap. 3, în septembrie 1850, dorind să-i întoarcă vizita ce i-o făcuse abatele Rosmini la Stressa, pe drum mărturisi pe vizitiul diligentei, care între timp trecuse hățurile.
      Tot cu acest prilej întâlni la Lesa pe Al. Manzoni, marele romancier italian, care-i arătă manuscrisele înnegrite de nenumăratele corecturi. Don Bosco se convinse că simplitatea stilului este rodul unor îndelungate studii, retușări și eforturi.

20) Mămăliga miraculoasă

      Ceea ce dă vrajă unui adevărat sfânt este acea învestire a personalității omului cu prerogativele divine pe care i le conferă Darurile Spiritului Sfânt. Datorită acestora, omul nu mai acționează ca un simplu om, ci este instrumentul și mandatarul Celui Preaînalt, citind inimile și având la discreția sa puterile firii.
      „Într-o zi - scrie Iosif Brosio, Bersalierul - pe când mă găseam în camera lui Don Bosco, se prezentă un om cerându-i milă, spunând că avea cinci copii cărora de ieri nimic nu le mai putuse da de mâncare și plângeau bieții de foame. Don Bosco îl privi cu milă, apoi scotoci în stânga, scotoci în dreapta, până ce găsi douăzeci de centime și i le dădu, însoțindu-le cu o binecuvântare. Respectivul, după ce-i mulțumi, plecă. Rămași singuri, Don Bosco îmi spuse că regreta foarte mult că nu avusese mai mulți bani pentru a-l ajuta mai mult, să fi avut și o sută de lire, i-ar fi dăruit-o, fiindcă acel nenorocit spusese adevărul. I-am răspuns:
      - Dar cum puteți dumneavoastră ști că omul acela a spus adevărul, când nu știți măcar nici unde locuiește? N-ar putea fi și el unul dintre acei pierde-vară ce-și fac o meserie din cerșit, înșelând persoanele miloase, pentru a pomi apoi la crâșmă, pentru a se îmbăta și a-și bate astfel joc de cei ce le fac bine în general, și de preoți în special?
      - Nu, răspunse Don Bosco, nu vorbi așa, dragul meu Brosio. Acest om e sincer și leal; ba mai mult, aș adăuga că e muncitor și foarte devotat propriei familii și a fost adus în situația asta de mizerie numai datorită unei nenorociri.
      - Și de unde știți dumneavoastră toate acestea? îl întrebai.
      Atunci Don Bosco mă luă de mână și, strângându-mi-o, mă privi în ochi, și apoi, pe un ton confidențial, îmi zise: l-am citit în inimă.
      - Ei, asta-i bună! Dar dumneavoastră îmi vedeți deci și păcatele mele? îl întrebai.
      - Întocmai... le simt mirosul.
      Și, de fapt, le simțea mirosul ori, mai bine zis, îmi citea în inimă, fiindcă, dacă la Mărturisire uitam ceva, mi-o amintea imediat. Și de unde s-o știe, dacă n-ar fi citit în suflet? Fiindcă eu locuiam cam la un kilometru distanță de dânsul...
      Într-altă zi, făcusem un act de caritate, dar care mă costase un sacrificiu foarte mare, și acesta era secret pentru toți. Mergând eu la Oratoriu, Don Bosco, abia mă zări, mă întâmpină luându-mă de braț ca de obicei și-mi zise: O ce frumoasă răsplată ți-ai găsit în Cer cu jertfa pe care ai făcut-o acum!
      - Dar ce jertfă am făcut? îl întrebai.
      Don Bosco îmi povesti punct cu punct tot ce făcusem eu în secret; el îmi citea deci în suflet și vedea lucrurile petrecute departe; și am mai avut o dovadă.
      Într-o seară, reîntâlnii pe acel tată căruia Don Bosco îi dăduse cele douăzeci de centime; mă recunoscu și mă opri pentru a-mi spune că pe cele douăzeci de centime își cumpărase făină de mălai și făcură o mămăligă de se săturase toată familia, încât în acea zi nu mai simțiră foame. Ba, după binecuvântarea lui Don Bosco, și afacerile gospodăriei sale se amelioraseră pe zi ce trecea. Adăugă că Don Bosco e un sfânt și că nu-și mai putea uita de el. Și-mi repetă: acasă noi îl numim «preotul miracolului mămăligii», fiindcă cu făină de douăzeci de centime abia-abia de-ar ajunge pentru două persoane, iar noi am mâncat șapte”...
      Într-altă dimineață se prezentă la Don Bosco o doamnă care umbla cu proteze, însoțită de o altă femeie, încât umbla anevoios și pentru fiecare pas îi trebuia timp. Spunând că ar dori să-i vorbească lui Don Bosco, din prudență, eu m-am retras.
      Dar când doamna ieși, o văzui umblând ager, fără proteze, nici baston, și-mi zise radioasă: „Don Bosco m-a vindecat!”

21) Autorul zgomotelor misterioase

      Bineînțeles, tot binele pe care-l făcea nu era pe placul diavolului, care începu în curând să-și manifeste indispoziția.
      - Dar diavol nu există, va spune cineva.
      Fiecare e liber, deocamdată, să țină sau nu seama în viața și faptele sale de existența unei alte lumi, așa cum poate să admită sau să nege existența Americii. Însă firește că negarea lui verbală nu suprimă faptic nici America și nici pe diavol.
      Desigur că, atunci când cineva pășește hotărât pe drumul spre iad, diavolul se ferește să-l mai înfrice înainte de vreme ci, dimpotrivă, are tot interesul să-l lase, ba să-l și întărească în nebuneasca sa iluzie. Acest multimilenar psiholog și cunoscător al naturii omenești nu avea să aștepte războiul modern pentru a ști că surpriza totală, bazată pe camuflaj, propagandă mincinoasă și coloana a cincea, e cel mai sigur mijloc de a repurta o desăvârșită victorie. Iar raționaliștii, cei ce nu admit decât materia și toți tăgăduitorii Lumii de Dincolo, ce altceva sunt, în Istoria omenirii, decât această coloană a cincea a Iadului?
      Cu sfinții, dimpotrivă, Lucifer știe prea bine că nu are de ce să se mai camufleze. Războiul e fățiș, iar lupta, pe viață și pe moarte.
      Încă în chiar primul an după mutarea în casa Pinardi în toate nopțile se auzeau bubuituri asurzitoare în podul casei, ca și când cineva ar arunca de-a dura, pe scândurile podului, niște bolovani uriași.
      În primele zile se mulțumiră să pună curse și apoi carne și mâncare otrăvită, crezând că ar fi vorba de șobolani; dar dimineața totul era neatins. Goliră atunci podul de toate obiectele, cu intenția de a lipsi pe tulburătorul nocturn de mijloacele materiale de a face gălăgie. Zgomotele, din contră, se întețiră și mai mult.
      La sfatul lui Don Cafasso, stropi cu apă sfințită tot podul, dar înfricoșătorul fenomen se repeta noapte de noapte. Atunci Don Bosco își mută camera la extremitatea cealaltă, de răsărit, a casei; dar și zgomotul se mută la rândul său, împiedicându-l pe Don Bosco să mai închidă pentru o clipită ochii; el slăbea și pierea cu zile, din lipsa totală de odihnă: ziua, oamenii, noaptea altcineva.
      Mama Margareta intra uneori, seara târziu, în camera fiului și, ridicându-și ochii și pumnii spre plafon, striga îndurerată:
      - O bestii murdare, lăsați-l odată în pace, sfârșiți-o odată!
      Nici încercarea lui Don Bosco de a surprinde pe vizitatorul nocturn, tăind o deschizătură în plafon și așezând o scară, pentru ca la prima alarmă să se poată urca, spre a vedea ce este, nu dădu rezultate. Atâta doar că zgomotul înceta imediat ce el se arăta cu lumina la deschizătura podului, pentru a reîncepe, îndată după coborâre, și mai violent.
      Dar, cel puțin acum, era perfect lămurit asupra autorului acestor jocuri sinistre, de aceea luă o icoană sfințită a Preacuratei, o așeză pe un perete în pod și, din acea clipă, totul se liniști. Icoana rămase păzitoarea sigură a podului până în 1852, când casa a fost demolată.
      Se dăduse, oare, diavolul bătut? Ori era doar un simplu armistițiu prevestitor al unor infestații, [37] și asalturi mai specifice și mai hotărâtoare?
      Răspunsul ni-l va da un alt capitol.

22) Șantierul cu... butoiașul de vin

      „Dacă banul este nervul războiului - zice Ceria - el nu e mai puțin mijlocul indispensabil în operele de pace. Cele trei Oratorii și mai ales Căminul internilor impuneau neîncetate cheltuieli, care toate apăsau pe umerii lui Don Bosco. El se încredea în Providență, dar nu o ispitea. Călcându-și în picioare repulsia înnăscută pentru cerșit... întindea mâna oricui l-ar fi putut ajuta. Dumnezeu singur știe câți pași și câte demersuri a făcut, câte epistole a scris și câte umiliri a îndurat pentru acest scop.”
      El era într-adevăr de neîntrecut în găsirea unor noi și noi expediente pentru a face față greutăților financiare. După ce cumpărase în mod atât de fericit casa lui Pinardi - suntem în 1851 - se gândea să-și clădească o biserică propriu-zisă. Hruba aceea ce le servise, de bine de rău, șase ani drept capelă nu mai era suportabilă. Fiind cu o jumătate de metru sub nivelul curții, când ploua mai abundent, apa pătrundea și podelele erau inundate. Era apoi și prea joasă și prea strâmtă și, din lipsă de aer, aproape zilnic un băiat sau altul era scos afară pe brațe, leșinat; și apoi nici o slujbă nu se putea face așa cum trebuia, din lipsă absolută de spațiu.
      Un remediu se impunea de urgență și, la vreo lună după cumpărarea casei, Don Bosco îi spuse mamei:
      - Va trebui să începem acum construirea unei biserici încăpătoare în cinstea Sfântului Francisc de Sales.
      - Dar ce-i cu tine, Ioane? Banii de unde-i iei? Nu știi că noi nu mai avem nimic, că am vândut și ultimul petec de pământ spre a-i hrăni și îmbrăca pe acești sărmani copii? Că suntem înglodați în datorii și, înainte de a începe construirea unei biserici, trebuie să te gândești de zece ori și să cumpănești lucrurile în fața Domnului.
      - Ascultă mamă, dacă dumneata ai avea banii necesari, mi i-ai da? Spune-mi?
      - Mai întrebi? și încă cu câtă plăcere!
      - Ei bine - încheie fiul - de ce socotești că Dumnezeu, care e mult mai bun și mai bogat ca dumneata, ar fi mai puțin generos?
      Fără nici o amânare, chemă pe inginerul Blachier și pe antreprenorul Bocca și le ceru proiectul, iar, în 21 iulie 1851, piatra de temelie a fost binecuvântată în prezența mai multor personalități. Cu acest prilej, un celebru predicator, P. Barrera, improviză o splendidă și inspirată vorbire, începând cu cuvintele:
      „Domnii mei, piatra ce tocmai am binecuvântat-o și am așezat-o la temelia acestei biserici are o dublă semnificație: înseamnă, măi întâi, grăuntele de muștar din care va crește un arbore uriaș, în care atâția tineri se vor putea refugia; în al doilea rând, mai înseamnă că această operă se bazează pe adevărata piatră unghiulară, pe Isus Hristos și, de aceea, toate eforturile dușmanilor se vor sfărâma lovindu-se de ea!”
      Profețea fără să o știe!
      Această solemnitate îi făcu o mare publicitate operei. Asista o mulțime pe cât de numeroasă, pe atât de variată, în frunte cu highlife-ul Torinului. Senatorul Cotta, mare binefăcător, așeză piatra fundamentală, iar primarul municipiului puse tencuiala.
      O mică ședință festivă încunună praznicul (un mic discurs, poezii și un agreabil dialog compus de Don Bosco și recitat de șase băieți), în care se mulțumea tuturor binefăcătorilor, prezenți sau nu, oferind la sfârșit un frumos buchet primarului. Apoi ostașii Bersalierului, care menținuseră și ordinea, evoluară în fața mulțimii uimite, în câteva mișcări de ansamblu perfect executate. Cei prezenți plecară cu impresia că Don Bosco merita să fie ajutat, iar internii începură - cum cu justețe observă Ceria - să simtă acea nevinovată mândrie ce se înstăpânește în sufletele simple, când se văd făcând parte dintr-o operă ce se afirmă.
      Deși se lucra de zor, pe Don Bosco îl mâhneau nespus înjurăturile unora dintre zidari. Le promise, de aceea, la sfârșit de săptămână, câte un pahar, două de vin peste plată, numai să nu mai înjure. Ei se învoiră bucuroși și, mai bine de zece luni, rămase în grija mamei Margareta să aducă, sâmbătă de sâmbătă, butoiașul de vin, iar în a zidarilor... de a-l goli! Mai fericit era însă Don Bosco, știind că un lăcaș destinat rugăciunii nu începea prin a fi pângărit de înjurături și de vătămarea lui Dumnezeu. [38]
      Pe când zidurile începeau să se înalțe, toate resursele obișnuite erau epuizate, inclusiv cele 35. 000 de lire dobândite din vânzarea ultimelor bunuri imobile disponibile.
      Scrise atunci prietenilor, cunoscuților, Episcopului, ba chiar și regelui. Episcopul de Biella făcu o colectă în eparhie, din care se strânse o mie de lire, iar de la Palatul Regal, pe lângă un cuvânt de înaltă apreciere și încurajare, primi în două rânduri câte 11. 000 de lire, sume ce se topeau ca fulgii de zăpadă în soarele primăverii. Erau picături în vâlvătaia de cheltuieli ale Sanctuarului.

23) O loterie și o explozie

      Își simțea sufletul pe jăratec la gândul că va trebui să întrerupă în curând lucrările și, de aceea, riscă o încercare, pe cât de nouă pe atunci, pe atât de temerară: o loterie în stil mare.
      O chibzuise însă îndelung și, de aceea, când o anunță publicului era grandios și perfect organizată. Cum remarca un mare sociolog, pentru atingerea unui scop, fac mai mare ispravă zece oameni lucrând organizat decât pot face o mie acționând izolat. Don Bosco institui mai întâi un comitet de promotori (46 de bărbați și 86 de femei), toți oameni de suflet, reprezentând toate păturile sociale și din localități diferite, cu un prezidiu directiv format din 18 membri, în frunte cu Don Bosco și Don Borel, printre care se aflau și șase consilieri municipali, avându-l drept casier principal pe bancherul Cotta, senator.
      Toți aceștia semnaseră o cerere colectivă, prin care se solicita Autorităților să aprobe Loteria, aprobare acordată la 9 decembrie 1851. Don Bosco lansă un apel și către publicul mare, în care expunea originea, natura și scopul Oratoriului Sf. Francisc de Sales, țelul și organizarea Loteriei și-i invita pe toți să-și trimită darurile.
      Apelul era redactat chiar de promotorii loteriei, ce semnaseră cu toții, și a fost expediat în mii de exemplare pretutindeni. Curtea Regală și nobilimea torineză se arătară generoase și obiectele colectate erau în număr de 3521.
      Don Bosco publică și un opuscul de 158 de pagini, în care tipări numele donatorilor și a obiectelor donate, precedate de apelul său și de planul loteriei, împreună cu lista comitetului de inițiativă și a prezidiului directiv. Cu acest prilej prietenia cu Camil Cavour rodi și ea: atât expediția apelurilor, cât și a darurilor și a biletelor au fost scutite de orice taxe fiscale și poștale.
      Pentru fixarea numărului de bilete emise trebuia stabilită în prealabil valoarea totală a obiectelor donate. Însă, pentru numeroasele obiecte de artă, expertul oficial, simplu comerciant, prezentă o evaluare inacceptabilă și, de aceea, Don Bosco - care se pricepea și la artă - ceru și obținu un al doilea expert de mai mare competență, iar în urma noii evaluări i se acordă autorizația de a emite 100. 000 de bilete de câte o liră fiecare.
      Vinderea biletelor o încredințară Comitetului Promotor, dar Don Bosco reuși, prin eforturi personale, să plaseze foarte multe; mai trimise câteva mii și episcopilor.
      O altă exigență legală era expunerea oficială a obiectelor. Municipiul încuviință folosirea pentru expoziție a unei săli uriașe, proprietatea sa, ce se afla în plin centru, în spatele bisericii Sf. Dominic. Afluența vizitatorilor era extraordinară, printre ei era însuși Cavour, primit și condus, cu toată deferența, de chiar Don Bosco în persoană.
      Tragerea se stabili pentru 12 iulie 1852, chiar la Primărie.
      Beneficiul rezultat la încheierea socotelilor a fost de 74. 000 lire. Mulți câștigători renunțară la obiectele dobândite în favoarea bisericii și, din vânzarea acestora, se mai obținură 26. 000 de lire.
      Să nu se creadă însă că Loteria ar fi reușit așa, fără nici un sacrificiu. Mai întâi, în apelul lansat de Don Bosco se vorbea de necesitatea socială de a promova Oratoriul pentru a salva o mulțime de „tineri fără lucru și conștiință care, trăind din furtișaguri și înșelăciuni”erau „spre greutatea Societății și deseori unelte ale răului”.
      Un răuvoitor ticlui pe aceste cuvinte pescuite de ici și de colo din apel o răstălmăcire de necrezut. După el, Don Bosco ar fi făcut aluzie - culmea! - chiar la cateheții săi, pe care-i ponegrea tocmai fiindcă știa că sunt din familii nu numai oneste, ci chiar cu nume bun, ca și când el i-ar fi convertit de pe cine știe ce căi de rătăcire. Fiind atinsă și cinstea familiilor lor - continua răstălmăcitorul - era necesar să li se dea satisfacție publică, cu o retractare solemnă a cuvintelor din apel!
      Reaua voință a acestuia n-a fost depășită decât de neghiobia celor ce, împotriva tuturor evidențelor, acceptară de bună această răstălmăcire. Denigrarea continuă, încât nu numai tinerii îl părăsiră, ci și aproape toți binefăcătorii se lăsară prinși în acest angrenaj, printre ei fiind și o seamă de preoți care erau de părere că, pentru a evita definitiva „compromitere” a Oratoriilor, Don Bosco trebuia înlăturat fără întârziere de la conducerea lor!
      Însă, în acest moment extrem de critic, interveni categoric Mgr. Fransoni, spunând lucrurilor pe nume, punându-i pe ceilalți la punct, iar pe Don Bosco încurajându-l să continue și, printr-un decret, apărut în 31 martie 1852, îl numea drept Director oficial al celor trei Oratorii din Valdocco, Porta Nuova și Vanchiglia.
      Cu un astfel de episcop, adevărul ieșise la iveală și triumfase, iar poziția lui Don Bosco rămase și mai consolidată. Bersalierul îi rămăsese aproape singurul colaborator fidel înainte de decret, dar pe urmă lucrurile își reluară încet-încet vechiul lor curs, într-un ritm încă și mai vioi și mai promițător.
      Dat fiind însă că un rău nu vine niciodată singur, în luna următoare, o altă încercare puse în primejdie existența Căminului internilor și chiar viața sfântului: în 26 aprilie, explodă pulberăria armatei din Valdocco, la doar cinci sute de metri de Oratoriu.
      Un incendiu se iscase la unul dintre depozitele mici ce explodă, urmat la interval de numai câteva minute de explozia unei alte magazii. Don Bosco se găsea în sala de „Expoziție a Loteriei” și, ieșind în stradă, un sac de ovăz aruncat de explozie, căzând de sus, era să-l strivească, căci sărise concomitent în aer și o magazie de cereale. Alergă imediat la Oratoriu și, de aici, la locul dezastrului unde, în mijlocul ruinelor, a fumului și a prafului, văzu pe sergentul Sacchi (o stradă din Torino și azi îi poartă numele, ca semn de recunoștință) ce lucra febril pentru a împiedica incendiul să se extindă și la depozitul principal. Acesta avea peste opt sute de butoaie cu explozibil și, dacă ar fi explodat, întreaga capitală ar fi sărit în aer. Pentru ca să aibă în ce căra apa, Don Bosco îi aruncă pălăria sa eroicului sergent care, cu imensa primejdie a vieții, reuși să întârzie propagarea incendiului până în clipa sosirii pompierilor, care reușiră să stingă în curând focul.
      Ceea ce e mai interesant este că în niciunul din institutele de caritate (Oratoriu, Cottolengo și institutele marchizei Barolo) din imediata apropiere nu se înregistrară victime omenești, deși daunele materiale au fost însemnate. O grindă incendiată de vreo șapte m lungime căzu milimetric pe lângă streașină casei Pinardi, care, dacă n-ar fi chiar dărâmat-o, ar fi incendiat-o, sigur. Bisericii în construcție, în schimb, întrucât nu avea ușile și geamurile montate, și opunea o mai mică rezistență față de impactul cu șocul aerului, nu i se întâmplă nimic.
      „Vreau să amintesc aici - povestește Don Bosco - de o întâmplare cu unul dintre tinerii noștri, ucenic de fierar, pe nume Fascio Gabriele. Era un băiat de treisprezece ani, de o curăție îngerească și de o evlavie exemplară. Cu un an înainte căzuse grav bolnav și în câteva zile era pe sfârșite.
      Într-una din ultimele sale zile, ca inspirat de sus, acesta repetă:
      - Vai de Torino, vai de Torino!
      - De ce? îl întrebară colegii săi.
      - Fiindcă e amenințat de o mare catastrofă.
      - Care anume?
      - Un groaznic cutremur de pământ.
      - Când va fi?
      - Anul viitor... Văi de Torino în 26 aprilie!
      - Și ce anume trebuie să facem?
      - Să vă rugați Sfântului Aloisiu să ocrotească Oratoriul și pe cei ce locuiesc în el.” Puțin mai târziu, el murea ca un sfânt în spital la Cottolengo. Date fiind virtuțile lui rare și accentul inspirat cu care spusese acel „VAI”, toți internii au fost adânc mișcați. La cererea lor, dimineața și seara adăugară un „Tatăl nostru”, o „Născătoare” și un „Mărire Tatălui” în cinstea Sfântului Aloisiu, cu invocarea finală: „Ab omni malo, libera nos Domine” (De tot răul, păzește-ne pe noi, Doamne), deprindere ce și azi se mai păstrează în toate casele saleziene.
      Protecția Sfântului Aloisiu Gonzaga, dată fiind mărimea pericolului, își dovedi într-adevăr eficiența.

24) Adăpost Domnului și fiilor Săi

      Între timp, lucrările Bisericii înaintau cu repeziciune de necrezut și în unsprezece luni a fost terminată!
      Oamenii de inimă nu lipsiră nici de data aceasta: familia Valauri finanță construirea și împodobirea altarului principal; familia Dupre suportă cheltuielile capelei Sfântului Aloisiu din stânga, Fassati, pe cele ale Capelei Preacuratei din dreapta; Don Cafasso plăti amvonul, un alt binefăcător dărui instrumentele pentru orchestră; un altul, candelabrele, un altul, clopotele, un altul, tencuirea și zugrăvirea întregii biserici etc.
      Biserica putea astfel să fie sfințită, la 20 iunie 1852, în cadrul unor solemnități nemaivăzute. Deși supraaglomerat, Don Bosco mai găsi timp să mai compună și câteva poezii, puse pe note de un prieten preot și compozitor; le tipări în câteva mii de exemplare, așa încât cei vreo șapte sute de tineri, răspândiți în grupuri, făceau să răsune curtea și câmpia din jur de cântecele și veselia lor.
      Atrași de ecoul cântecelor, afluența curioșilor spori după-masă, când Don Bosco profită pentru a arăta, în cadrul unei recepții aranjate în fosta capelă devenită salon festiv (în urma transferării bisericii), gingășia recunoștinței unui suflet sfânt. Vorbirea sa a fost însoțită de câteva puncte ale unui spectacol bine pregătit în care se remarcă îndeosebi vocea de înger a unuia dintre băieți. Ziua fu încununată de feeria nocturnă a unor splendide focuri de artificii.
      Vizitatorii plecară convinși de două lucruri: pe de o parte de necesitatea și avantajele incontestabile ale educației oferite de Oratoriu tineretului abandonat și, pe de altă parte, că omul potrivit pentru a realiza aceasta era Don Bosco.
      Întrucât Biserica rezolva partea religioasă a întrunirilor de duminica, vechiul local deveni disponibil pentru cursuri.
      Încă nici nu terminase biserica, și un alt gând îl obseda: „Acum, după ce Domnul e adăpostit, să ne gândim să-i adăpostim și pe fiii Săi.”
      În luna următoare, iulie 1852, se și începeau lucrările, iar în noiembrie, același an, casei cu două etaje nu-i mai lipsea decât acoperișul.
      Se lucrase în grabă, prea în grabă chiar. Această grabă, pe de o parte, și proasta calitate a unei părți din materialul folosit, pe de alta, generară catastrofa care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie, prăbuși la pământ întregul edificiu. De opt zile ploua torențial, fără întrerupere. Iar dacă picăturile de apă pot uneori găuri piatra, cu atât mai ușor aceste torente spălau mortarul dintre pietre...
      Pe la miezul nopții se produse un zgomot formidabil care îi băgă în sperieți pe Don Bosco și pe cei treizeci de interni din dormitorul de la parter. Totul trebuia luat de la început, dar pentru aceasta trebuia așteptată primăvara lui 1853.
      Don Bosco scăpase deocamdată de două mari nenorociri: de s-ar fi prăbușit casa doar cu două ore mai înainte ar fi prins sub dărâmături vreo trei sute de băieți ce asistau în acest edificiu la cursurile serale.
      Pe cea de a doua i-o aduse la cunoștință inginerul Babbetti, însărcinat să ancheteze cauzele prăbușirii. El a rămas uimit în fața unuia dintre pilaștrii de cărămidă, care, deși mișcat din loc, rămăsese în picioare, împotriva tuturor legilor gravitației și echilibrului. „Provoc pe toți inginerii din lume - exclamă el - să facă să rămână în picioare un turn cu o asemenea înclinare. E un adevărat miracol.” Acest pilastru, dacă s-ar fi prăbușit în direcția în care era înclinat, ar fi prins sub dărâmăturile lui atât camera lui Don Bosco, la etajul casei Pinardi învecinate, cât și dormitorul de la parter cu vreo treizeci de băieți și care, cu toții dormiseră practic sub el, până dimineața. „Puteți merge să mulțumiți Preacuratei, le spuse Babbetti, v-a scăpat de la o moarte sigură!”
      Pe cât se pare, când EA se amestecă, și arhitectura își suspendă legile...
      În ciuda atâtor încercări, Don Bosco rămase senin. Celor ce-l compătimeau, le răspundea surâzând:
      - Ne-am jucat de-a cărămizile...
      Providența îi răsplăti înzecit această resemnare, căci ofertele binefăcătorilor au fost, de astă dată, mai generoase. Se adeverea ce spunea el băieților săi: „Vă asigur că Dumnezeu va ține seama de resemnarea noastră deplină față de voința Lui”, când se prăbușise clădirea.
      În octombrie 1853 a fost inaugurat noul edificiu, mai bine construit de data aceasta. Bucătăria, sala de mese, dormitoarele și clasele de școală au fost mutate aici, iar numărul internilor se ridică la șaptezeci și cinci.

25) Ateliere și școli în familie

      Două mari avantaje urmară de aici. Primul, posibilitatea inaugurării unor ateliere proprii de croitorie și pantofărie în încăperile vechii case Pinardi. La început, Don Bosco însuși făcea pe maestrul, până când își găsi doi meseriași competenți și de încredere, cărora le încredința atât supravegherea tinerilor, cât și sarcina formării lor profesionale.
      Al doilea avantaj era deschiderea unui gimnaziu teoretic propriu-zis. Aceasta din două motive. O parte din tineri erau din familii mai bune, dar ajunseseră în lipsuri și cu greu s-ar fi resemnat să rămână simpli lucrători manuali. Dar avea mai ales tineri cu calități și o inteligență sclipitoare și i s-ar fi părut o nechibzuință să-i condamne să rămână simpli meseriași. În 1850, participau la cursurile gimnaziale vreo doisprezece, în 1853, aproape treizeci, iar numărul lor sporea an de an.
      Liceenii frecventau la început cursurile ținute de doi profesori, Iosif Bonzanino și Matei Picco, deosebit de valoroși. Ei nu numai că acceptară să țină cursurile, dar scutiră pe băieții lui Don Bosco de orice taxe.
      Pentru aceasta Sfântul le era deosebit de recunoscător, fiindcă în acest fel erau salvate, pe lângă inteligențe, și câteva chemări autentice la preoție. Tinerii oratorieni, la rândul lor, strângeau aceste legături de prietenie cu viitori salezieni, ce le vor fi deosebit de utile mai târziu în viață.
      Se revanșa și el cum putea, uneori cu sume de bani, dar mai ales predând religia într-un fel mult gustat de elevii acestor profesori particulari. Ei deveneau totodată mult mai buni și mai harnici la studiu.
      În anul școlar 1855-1856, liceenii devenind prea numeroși, se văzu nevoit să deschidă pentru cei din a III-a o clasă acasă, apoi treptat, până în 1859-1860, avea întregul liceu, cu peste două sute de elevi.
      Absolvenții erau reținuți ca profesori, și, în acest fel, curând și profesorii erau un produs autarhic și indigen salezian. Metoda era bună, ofițerii ieșind din mijlocul trupei. Casa saleziană tip era creată și, când ea va prolifera în Italia, și apoi spre cele patru zări ale lumii, nu va face decât să reproducă acest model format treptat, sub impulsul necesităților și al evenimentelor între 1846-1860, prin opera unui preot umil, care însă poseda geniul organizării și al aprecierii juste a realităților.
      Ce privire panoramică - zice Auffray - ne oferă acest an asupra căii parcurse de Don Bosco și de Opera sa:
      „Un simplu grup de băieți ai nimănui, cărora li se preda Catehismul. Acest grup devine Oratoriu ce crește și iar crește. Un an se zbate pentru a găsi un cuibușor, și abia găsit, toate roțile mecanismului se pun în mișcare. Cursurile serale atrăgeau la Oratoriu și îi mențineau sub influența lui binefăcătoare o mulțime tot mai mare de tineri.
      Dar printre acești sărmani sunt și dintre cei lipsiți de toate, care cer nu numai o inimă de părinte, care să-i iubească și să-i înțeleagă, ci și un sălaș care să-i adăpostească: e Căminul Oratoriului. Și, încetul cu încetul, atât în partea lui de formare tehnică și profesională, cât și de învățământ, Oratoriul se va mări organic prin propria sa dezvoltare.
      „M-am lăsat călăuzit de evenimente”- va spune Don Bosco mai târziu celor ce vor rămâne uimiți în fața multiplelor sale creații. După Dumnezeu, Don Bosco se lăsă călăuzit de împrejurări, de mijloacele de care poate dispune, de vânturile ce suflă, dar, adeseori, ca un autentic cuceritor, el va ști face ca oameni și lucruri să se plece în fața planurilor sale grandioase.
      De o tenacitate suplă, de neclintit în fața obstacolelor, mergând mereu spre țintă pe căile cele mai directe și mai sigure, așa ne apare, încă de la vârsta de treizeci de ani, acest suflet de apostol și de conducător.”
      Paralel i se înmulțiseră și atelierele interne. În 1854, pe lângă croitorie și pantofărie, deschise o legătorie de cărți, iar în 1856, o tâmplărie de mobilă. Și, încetul cu încetul, celelalte meserii: în 1861 deschise o tipografie, în 1862, o turnătorie pentru literele de tipar; în 1864, o librărie, un atelier de pălării și unul de pictură.
      Această mărire a cadrelor familiei deveni posibilă, firește, numai lărgind edificiul. În 1856, casa Pinardi a fost demolată și, în loc, înălțară o aripă cu două etaje, prin care capacitatea Oratoriului se dubla, unindu-l totodată cu biserica Sf. Francisc de Sales.
      Dar nici această construcție nu a fost scutită de încercări. Tocmai când să fie terminate zidurile, din imprudența unui lucrător, se răsturnă o grindă uriașă pe plafonul etajului II în construcție. Tot plafonul, cu schele cu tot, se nărui, iar sub avalanșa zidăriei și schelăriei aceleia se prăbușiră și celelalte două plafoane, formând între cele patru ziduri o grămadă imensă de moloz.
      Don Bosco nu se sperie nici acum, și lucrul se reluă cu ardoare, așa încât, iarna ce urmă, mulțumită noii extinderi, puteau să fie adăpostiți o sută cinzeci de tineri interni.

26) Jertfa Mamei

      „Nihil sine magno vita labore dedit mortalibus” zicea Horațiu. Într-adevăr, nimic mare nu s-a dat oamenilor decât prin suferință și cazne.
      Trăinicia unui edificiu nu constă în calitatea singuraticelor materiale folosite, ci și în soliditatea liantului, a cimentului de legătură. Or, ceea ce este cimentul pentru edificiile în construcție este, pentru o mare instituție, jertfa.
      Sunt intuiții adânci la poporul nostru și vorbe de o înțelepciune divină. Cine nu cunoaște minunata și tragica legendă a Meșterului Manole care, pentru a face să dăinuiască Mănăstirea Argeșului, se vede obligat s-o cuprindă în zidurile sale, de vie, pe propria soție?
      E un fel simbolic de a spune un mare adevăr, acela că tot ce-i trainic pe pământ e întemeiat pe jertfa și cimentat cu lacrimi, suferințe și sânge. Riscul și jertfa par singurele coordonate ce-i dau operei umane măreția fecundității spirituale și tăria de a înfrunta veacurile.
      Fericită este, de aceea, opera întemeiată pe jertfă, în zidurile căreia e tăinuită dăruirea totală de sine a unui suflet superior. E ceea ce spune și Evanghelia: „Bobul de grâu, dacă nu moare, singur rămâne, iar de moare, multă roadă aduce.” încă și mai fericită, când jertfa este a unei mame, mai ales când acea mamă e Margareta Bosco.
      De acum Oratoriul se putea lipsi de ajutorul ei: casa era construită, simpatiile pentru fiii ei răsăreau de pretutindeni; în urma exemplului său, un grup de femei de inimă înțeleseră că rostul lor pe lume nu pot fi jocurile de societate, ceaiurile sau distracțiile. Își instalară un atelier pentru spălarea și repararea albiturilor internilor, ale acestor fii ai lui Dumnezeu.
      Un singur lucru o mai îngrijora: mizeria și lipsa de mijloace materiale. Dar după ce își jertfiseră tot, aveau tot dreptul să se abandoneze grijii Altuia. Căci, și pentru ea, credința în providență nu era o simplă vorbă.
      Ce-ar mai putea ea face pe pământ decât să-și termine misiunea, încununându-o cu propria jertfă?
      Într-o zi de toamnă târzie, pe la sfârșitul lui noiembrie 1856, necruțându-se întru nimic, o dublă pneumonie o asaltă în plină activitate și, cu toată sănătatea ei robustă, după o săptămână era pe marginea gropii.
      Înainte de a primi Sfântul Maslu, îi spuse fiului:
      - Odinioară, eu eram aceea care te pregăteam pentru a primi Sfintele Taine; a sosit acum timpul să-ți ajuți tu mama...
      În 24 noiembrie i se administrară Sfintele Taine ale muribunzilor, în prezența fiilor săi Ioan și Iosif, zdrobiți de durere. Toată casa era în rugăciune și o pâclă de tristețe se așezase pe inimile tuturor, mai ales pe ale acelora dintre cei orfani care, pentru prima dată în viață, găsiseră în ea duioșia, căldura și iubirea gingașă a unei inimi de mamă.
      Perfect lucidă, dădu ultimele povețe fiilor săi dragi. Spicuim din ceea ce îi spuse fiului său preaiubit, Ioan:
      - Ceea ce-ți spun acum o spun cu sinceritatea cu care ți-aș vorbi chiar în Spovadă... Ai încredere în cei cu care colaborezi, dar numai în lucrurile de care ești sigur că sunt spre mărirea lui Dumnezeu... Păzește-te de unii, căci sunt mulți care nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci numai propriile foloase... Eu plec acum și trebuie să las lucrurile Oratoriului în alte mâini. E o schimbare ce-ar putea avea urmări neplăcute, dar Preacurata te va călăuzi în toate... În întreprinderile tale nu căuta nici eleganța, nici strălucirea. Caută numai mărirea lui Dumnezeu și să ai la temelie sărăcia adevărată. Sunt mulți cei cărora le este dragă sărăcia celorlalți, dar nu și a lor. Singura învățătură eficace este de a practica noi înșine, mai întâi, ceea ce le cerem altora... Sărăcia trăită din inimă și pentru Dumnezeu este cea mai mare binecuvântare...
      - Te-am iubit mult; numai Dumnezeu singur știe dragostea inimii mele de mamă pentru tine pân-am fost în viață. Din Veșnicie sper să te pot iubi desăvârșit. Mor cu conștiința împăcată: mi-am făcut datoria în tot ce-am putut. Dacă ți-am părut uneori aspră, în fond n-a fost așa; era doar glasul datoriei ce-mi poruncea și-mi impunea aceasta.
      - Copiilor noștri spune-le că am muncit pentru ei și le-am purtat cea mai maternă afecțiune... Să se roage și pentru mine și-i rog să se cuminece măcar o dată pentru odihna sufletului meu... Era către miezul nopții. întorcându-se către Ioan îi spuse: mi se sfâșie inima când te văd atât de îndurerat. Du-te, du-te, nu mai sta... Tu suferi prea mult văzându-mă în ultimele clipe. Adio, scumpul meu, adio... Nu uita că acesta este doar un chin, bucuriile vor fi în eternitate. Du-te în cameră și te roagă.
      Sfântul ezita. Ea își ridică atunci ochii spre Cer și apoi îl privi țintă ca pentru a-i spune: „Tu suferi și-mi îngreunezi și mie suferința.”
      „Mergi și te roagă, vom avea timp să vorbim despre toate sus în Cer”, și arătă cu capul spre Pr. Alasonatti ca pentru a-i spune: „E Don Alasonatti aici, și-mi ajunge.”
      Don Bosco o mai sărută o dată și se retrase apoi în camera sa unde, încercând să aprindă lumânarea, aceasta se stinse de trei ori succesiv și abia a patra oară reuși s-o aprindă. Odată camera luminată, în mod misterios și absolut inexplicabil, văzu portretul mamei sale întors cu fața la perete.
      Aceasta îl determină să se întoarcă de îndată în camera muribundei. Poate - se gândea el - e vreun semn de Sus.
      Ea, abia-l zări, și-l rugă să se îndepărteze.
      - Tu nu vei rezista, șopti ea.
      Așa e mama: și acum tot la el se gândea, uitându-se pe sine. Dar nici el nu putea să plece.
      - E ultima plăcere ce ți-o cer. Sufăr îndoit văzându-te suferind... Sunt destul de asistată. Tu mergi, roagă-te pentru mine, nu-mi poți face altceva...
      I-au fost ultimele cuvinte, ultima privire conștientă. Puține clipe în urmă, începu agonia.
      Pe la trei după miezul nopții, Don Bosco auzi pașii fratelui său Iosif: mama Margareta părăsise Valea lacrimilor, la șaizeci și opt de ani.
      Cei doi frați se priviră în tăcere îmbrățișându-se, apoi izbucniră în hohote de plâns ce sfâșiau inimile celor din jur... Era 25 noiembrie 1856.
      În zorii zilei, când internii aflară, părea că Valea plângerilor se mutase pentru totdeauna la ei în Oratoriu... Dispăruse Mama, sfânta, scumpa și neasemuita lor mamă.
      Câteva femei, care veniseră pentru a da ultimele îngrijiri corpului defunctei, îi cerură lui Don Bosco să le dea hainele acesteia. Abia atunci aflară că singura haină ce-o avea era cea de pe dânsa.
      În faptul aceleiași dimineți, Don Bosco ieșea din Oratoriu însoțit de unul dintre băieții săi mai mari, mergând la Consolata, biserica preferată de mama sa, spre a celebra pentru odihna sufletului acelei umile creștine, a cărei totale abnegare îl scutise de povara atâtor griji și gânduri.
      „Și acum - îi spuse el înlăcrimat Fecioarei înainte de a-I părăsi sanctuarul – îți revine Ție, o, Maică Preacurată, să ocupi locul rămas gol. O MAMĂ, în marea mea familie, este neapărat trebuincioasă. Cine ar putea fi afară de Tine, o, Fecioară și Maică Preacurată? Ți-i încredințez, Ție, pe toți fiii mei. Fii-le Tu ocrotitoare a vieții și a sufletelor lor, acum și întotdeauna.”
      Niciodată poate că un act de consfințire și abandon total în mâinile Fecioarei n-a fost mai deplin ratificat în Ceruri decât acesta, și întreaga istorie a operelor și fundațiilor lui Don Bosco nu va fi decât un lung poem compus în doi: omul lui Dumnezeu va lucra, se va face în patru, dar mai sus decât el, și în taină, la orice cotitură primejdioasă, va apărea gândul, inspirația și mâna Fecioarei, Păstorița vigilentă și înțeleaptă, pusă în fruntea turmei, în acea dimineață de toamnă.
      Opera era de acum bine închegată.
      Dar ce drum imens parcurs în zece ani!
      În 1845, tânărul preot, vorbind prietenilor săi despre proiectele sale de viitor, îi înspăimânta: „Da, vom avea biserică, edificii imense și curți, toate ale noastre, ateliere și școli, maeștri și profesori...”.
      Îl socoteau atunci nebun.
      Abia trec zece ani și prezicerea se realizează întru toate. Biserica Sf. Francisc de Sales era așa cum o descrisese. Căminul are acum o sută cincizeci de interni, patru ateliere funcționează cu plin randament, liceul are cinci clase, iar vreo zece clerici instruiți sub egida lui Ioan Bosco, ce le dăduse haina de seminarist, împart cu el oboselile apostolatului, în timp ce, alături de Cămin, Oratoriul propriu-zis își continua vasta și binefăcătoarea lui misiune.
      Scepticii din urmă cu zece ani se văd copleșiți de adevărul realizărilor și realităților și recunosc și ei că Opera aceasta e trainică și zidită pe piatră.
      Lacrimile, broboanele de sudoare și sacrificiile duse până la istovire ale unei mame neasemuite o cimentaseră, iar blândul scut matern al iubirii negrăit de vigilente și de gingașe a Fecioarei și a Mamei din Ceruri o consolidaseră definitiv, și o rază din aureola ACELEIA pe care o vor ferici toate neamurile se va așeza pe opera Sfântului, spre a nu mai apune niciodată.
      Opera tineretului, prin EA, era de acum definitiv consolidată!

Capitolul XI. Apostolatul colateral

1) Apostolul ucenicilor; 2) O pagină de aur în istoria Oratoriului; 3) Când iei deținuții la plimbare fără paznici; 4) Vestitorul cuvântului; 5) „Tuturor, toate m-am făcut.”

      S-ar părea că grija acestei opere considerabile, trei Oratorii cu peste o mie cinci sute de băieți și Căminul cu o sută cincizeci de interni, ar fi trebuit să absoarbă complet activitatea umilului preot.
      „Dimpotrivă - zice Auffray - zelul său era de nestins și cu atât mai întreprinzător, cu cât era mai calm și mai zâmbitor. Toți cei care l-au avut apropiat au rămas surprinși. Făcea o risipă extraordinară de lucru, aproape glumind, fără precipitare, cu binișorul și cu toată grația. Să nu se creadă însă că o astfel de atitudine i-ar fi fost naturală; e de ajuns să-i amintim copilăria, toată foc. Acea liniște imperturbabilă, acea stăpânire de sine, provenea dintr-o convingere profundă, din amintirea neștearsă ce i-o lăsase în suflet blândețea lui Comollo și din eforturile zilnice pe care le făcea de a o imita la rândul său. Ca și la modelul său, Sfântul Francisc de Sales, blândețea și veșnicul său zâmbet erau cuceririle unei îndelungate lupte. Cucerire anevoioasă, dar cât de binefăcătoare! Datorită acesteia, el dispunea de toate mijloacele și de toate clipele sale. Graba încâlcește doar gândurile și te face să pierzi timpul, pe când calmul cruță, prin definiție, timpul și energiile. Să nu ne mirăm deci văzându-l pe Don Bosco acceptând sau chiar căutând, alături de Opera sa, un surplus de muncă, pentru care nu ne-am fi închipuit niciodată că va găsi atâtea crâmpeie de timp, într-o viață și așa încărcată de ocupații.”

1) Apostolul ucenicilor

      Râvna binelui într-un suflet de sfânt e o flacără de nestins, ce-l face să simtă nevoia de a incendia tot ce este rău în jur. Izvorâtă din iubire, se vădește prin generozitatea unei dăruiri de sine pe cât de mistuitoare, pe atât de inventivă. Țâșnită dintr-o inimă statornicită prin sfințenie într-o nespusă primăvară, ea se orientează instinctiv spre tineret, această vârstă a tuturor dăruirilor și a generozității.
      Văzând transformările sufletești adânci de care beneficiaseră în anii precedenți participanții la exercițiile spirituale, în 1849, se decise să le organizeze sub o formă nouă, accesibilă majorității tinerilor din Torino.
      De aceea, având acordul parohului, în preajma Crăciunului, chemă la un curs de exerciții spirituale tineretul în Biserica „Della Misericordia”, situată chiar în centru. Orarul era ingenios alcătuit: la 5. 30 dimineața, Sfânta Liturghie cu predică: la prânz, Rozar și o conferință dialogată, iar seara, la ora 19, predică și binecuvântarea euharistică.
      Spre a face publicitate exercițiilor, tipări 1500 de manifeste și le afișă la toate bisericile și punctele mai frecventate ale orașului și trimise, de asemenea, și părinților, precum și tuturor acelora care, într-un fel sau altul, puteau să determine tineretul să participe la aceste exerciții. Îi ruga și pe patroni, arătându-le că era chiar în interesul lor să-i lase liberi pe băieți în acele ore. Și fiindcă știa că mulți se vor decide numai sub imperiul profitului pe care ar putea sconta, Don Bosco făcu multora dintre ei câte o vizită, pentru a le arăta și sub aspect utilitar folosul acestor întruniri religioase.
      Exercițiile, începute în 22 decembrie, durară opt zile încheiate și aveau ca scop principal o purificare generală a sufletelor, ca pregătire pentru Anul Nou.
      În ciuda primei ore timpurii și a iernii geroase, tineretul, ucenicii îndeosebi, alergară cu sutele. Mai ales la prânz, pentru conferința dialogată, vasta biserică se dovedi neîncăpătoare pentru imensa mulțime de tineri ce voiau să asculte cum își încrucișau întrebările și răspunsurile, chiar în dialectul piemontez, doi predicatori de renume, deveniți, prin improvizație, adversari (unul făcea partea neștiutorului și obiectantului și punea întrebări sau își arăta nedumeririle, iar celălalt, predicatorul principal, îl lămurea și-i soluționa obiecțiile). Don Bosco își alesese oratori pe sprânceană, în frunte cu nelipsitul Don Borel, cu Don Ponte și canonicii Gastaldi și Borsarelli.
      Rezultatele întrecură de departe și cele mai optimiste estimări, iar scaunele de Mărturisire erau luate aproape cu asalt, și totul se termină cu o Cuminecare generală pe cât de mângâietoare, pe atât de epuizantă pentru preoții oficianți.
      Don Bosco se folosi de solemnitatea și adânca reculegere a zilei de încheiere pentru a da sfaturi atâtor inimi purificate. Tipărite pe o foaie volantă, le distribui fiecăruia dintre participanți. Aceste „Sfaturi ale unui prieten al Tinerimii”, împărțite în optsprezece paragrafe, conțineau un întreg îndreptar de viață creștinească de o adâncă înțelepciune.
      Ca primă încercare, exercițiile fuseseră un adevărat triumf și, de aceea, în anii următori, fu rugat din toate părțile să le repete.
      Cu timpul, o Asociație a muncitorimii catolice din Torino își însuși gândul și asigură în mod permanent ținerea acestor exerciții spirituale, ce se dovediseră deosebit de binevenite și ca pregătire specială pentru sfintele Paști.

2) O pagină de aur în Istoria Oratoriului

      Ceea ce vom istorisi acum nu este doar o pagină de cronică istorică, ci și un poem al carității duse la eroism.
      În vara lui 1854, un groaznic flagel, ca un nou Hanibal, era înaintea porților Torinului. Ciuma izbucnită în iulie la Genova se răspândi de zor în toată Liguria și, spre sfârșitul lunii, amenința capitala Torino. Veștile ce soseau aici erau cât se poate de alarmante și cine a citit despre ravagiile ei în Italia, așa cum le descrie Manzoni (în „Logodnicii”) sau Axel Munthe („Cartea de la San Michele”, „O carte de demult”), poate înțelege mai bine spaima ce cuprinsese orașul.
      Don Bosco nu se împăca nici cu ciuma, nici cu această avangardă a ei care era teama. E adevărat că, încă din mai, prezisese că ciuma va face ravagii la Torino, dar își liniști totodată băieții prin argumente de credințăși asigurări, așa cum numai unui sfânt îi dădea mâna s-o facă. [39]
„Voi rămâneți liniștiți - le spunea - căci, de veți face ceea ce vă voi cere eu, veți scăpa cu bine.”
      - Și ce trebuie să facem? îl întrebară tinerii.
      - Știți voi care e originea acestui flagel? El este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcate. Dacă voi toți nu veți săvârși nici un păcat de moarte, fiți siguri că ciuma n-o să vă atingă; iar ca să obțineți în acest scop ocrotirea sigură a Preacuratei, veți purta la gât medalia Ei, pe care eu o voi binecuvânta și o voi da fiecăruia. Veți spune apoi zilnic un Tatăl nostru, o Născătoare și un Mărire Tatălui, cu rugăciunea către Sf. Aloisiu Gonzaga și invocarea finală: „Ab omni malo, libera nos Domine” (De tot răul mântuiește-ne pe noi, Doamne).
      Nu era deci decât o reîntărire a deprinderii deja introduse, când cu explozia de la pulberăria armatei din anul precedent (așa cum am relatat mai sus).
      În 25 iulie 1854, se iviră primele cazuri de ciumă și la Torino. În primele zile: câți bolnavi, tot atâția morți.
      În zilele ce urmară mortalitatea se reduse cam până la șaizeci la sută din cei contaminați. Oricum, spaima îi cuprinse pe toți, comerțul și circulația încetară. Prăvăliile se închiseră, iar orășenii, părăsindu-și locuințele și toate bunurile, fugeau cu miile spre alte localități.
      Regiunea Valdocco a fost una dintre cele mai crunt lovite și, din opt sute de bolnavi, cinci sute au decedat. În cele patru case mai apropiate de Oratoriu numărul victimelor depăși în câteva zile cifra de patruzeci de morți! Și cu toate acestea, o mână invizibilă ocrotea Oratoriul, căci Cerul ridicase în fața ciumei un stăvilar de netrecut, datorită rugăciunii și meritelor unui preot sfânt. De fapt, Don Bosco, când abia se ivise epidemia, făcuse această rugăciune:
      „Dumnezeul meu, bate păstorul, dar cruță-mi mielușeii” și, întorcându-se spre Preacurata, adăugă: „Marie, Maică iubitoare și Puternică, Tu, care poți tot ce vrei, ferește-mi Tu copiii. Și dacă Domnul ar cere o victimă, iată-mă gata să mor, când și cum îi va plăcea, dar cruță-mi, o, Mărie, pe fiii mei!”
      Și-și încuraja din nou băieții, spunându-le:
      „Cauza morții este, fără îndoială, păcatul. Dacă voi vă veți păstra Harul Sfințitor și nu veți comite nici un păcat de moarte, eu vă asigur că nici unul dintre voi nu va fi atins de ciumă; iar dacă vreunul dintre voi s-ar îndărătnici să rămână în vrăjmășie cu Dumnezeu sau, ceea ce ar fi și mai rău, ar îndrăzni să-l mai vateme în mod grav și de aici înainte, din acea clipă, eu n-aș mai putea garanta nici viața lui, dar nici a celorlalți din casă.”
      Efectul acestor cuvinte se dovedi miraculos. O parte dintre ei se spovediră încă în acea seară, iar ceilalți în dimineața următoare se și apropiară de Sfintele Taine și purtarea tuturor deveni exemplară.
      Între timp, Don Bosco se dăruise cu totul îngrijirii ciumaților și, așa cum am amintit, Mama Margareta, ce atât de mult se temea pentru sănătatea și viața scumpului său fiu, de astă dată ea însăși îi spuse că e de datoria lui să înfrunte primejdia!
      Municipiul deschisese lazarete peste tot; dar adevărata problemă era de a găsi infirmierii necesari. Nici un salariu nu era destul de mare ca să poată asigura un număr suficient. Cu toată generozitatea preoților, călugărilor și călugărițelor ce se înrolară voluntari, cerințele depășeau posibilitățile. Câți nenorociți nu tânjeau și nu mureau într-o totală părăsire! Don Bosco descrise tinerilor săi infinitele mizerii și înspăimântătoarele scene la care asista zi de zi și le expuse nevoia urgentă de tineri cu inimă neînfricată, curajoși, bucuroși de a se jertfi pentru aproapele.
      Glasul acesta nu răsună în pustiu, căci generozitatea și eroismul avut-au vreodată alt sălaș în lume decât în inimile tinere?
      Paisprezece dintre cei mai robuști se înscriseră imediat ca voluntari la dispoziția Comisiei sanitare, iar alți treizeci le urmară peste puțin timp exemplul. Erau băieți de cincisprezece - paisprezece ani, deplin conștienți de teroarea ce alunga de la patul ciumaților până și cele mai apropiate rudenii și fuseseră martori ai jalei ce copleșise orașul, dar inimile lor nu șovăiră.
      Don Bosco își aruncase în luptă ceea ce avea mai scump, pe chiar fiii săi. Îi învăța însă ce măsuri profilactice să ia pentru a scăpa necontaminați.
      Spre a fi sinceri, primele impresii erau prea puțin încurajatoare. Zvârcolirea victimelor, paloarea și duhoarea cadaverică a acelor fețe îngrozite, ochii adânciți în orbite, respirația în spasmele cele mai atroce mai pricinuiră și câte un leșin. Nici nu e de mirare, știind că până și sanitarii de profesie, deși bărbați în toată firea, erau în continuu amețiți de băuturile cele mai tari, pentru a nu-și pierde curajul. Pe lângă aceștia, oratorienii lui Don Bosco nu erau decât niște copii; și cu toate acestea, nici unul nu se retrase!
      Exemplul și cuvântul lui Don Bosco îi întărea mai mult decât orice tonic sau întăritor alcoolic, așa încât un val de admirație cuprinsese orașul la vederea devotamentului cu care fiecare dintre acești tineri își îngrijea bolnavii. Totdeauna, treji și senini, erau preferații tuturor și, în curând, cererile de a fi asistați de fiii lui Don Bosco deveniră atât de numeroase, încât aceștia, ca și părintele lor, nu mai aveau nici zi, nici noapte. [40] Reveneau la Oratoriu numai pentru a lua o îmbucătură și soseau la orice oră, după cum își puteau întrerupe serviciul. Mama Margareta le potolea foamea și-i asculta.
      Auzind de lipsurile externe, le dărui toată lenjeria casei. Când auzi de la un tânăr că bolnavul său nu mai avea nimic cu ce să se acopere îi dărui ultima față de masă. Dar abia plecase acesta, că sosi un altul cerându-i albituri. Cu învoirea lui Don Bosco, ea îi dădu o față de altar, un stihar și un amict. [41] Profanare, se vor gândi unii. Nu! ci admirabilă caritate, fiindcă acele pânze binecuvântate tot mădularele lui Isus le vor acoperi în persoana ciumaților: „Ceea ce ați făcut unuia mai mic decât Mine MIE Mi-ați făcut!”
      Presa, ca și conducătorii municipiului rămaseră uimiți în fața unei asemenea abnegații. Ziarul „L'Armonia”, din 16 septembrie 1854, scria:
      „Acești tineri însuflețiți de spiritul mai mult decât superior al Părintelui lor se apropiau curajos de ciumați, inspirându-le curaj și încredere nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, luându-i de mână, făcându-le masaje, fără a da semn de cea mai mică oroare sau frică.
      Dimpotrivă, abia intrați în casa unui contagiat, se întorc spre persoanele înspăimântate încurajându-le și spunându-le să se retragă dacă le este frică, în timp ce ei se îngrijesc de toate cele necesare, în afară de faptul când bolnavul e de sex feminin. Atunci roagă pe cineva să rămână, dacă nu chiar lângă pat, la loc potrivit. Individul, odată mort, dacă nu e femeie, tot ei sunt cei ce-i dau cadavrului ultima îngrijire.”
      Dacă în primele zile se spălau și se îngrijeau după fiecare expediție, mai târziu, copleșiți de muncă, se abandonau cu încredere Providenței, uitând pur și simplu de persoana proprie, de preceptele Igienei. Oboseala aceasta extremă dură aproape patru luni și, în timp ce în toate casele din jur morții erau cu zecile, ei n-au fost atinși nici măcar unul, deși formau o familie de aproape o sută de persoane!
      Faptul istoric rămâne și e dovedit incontestabil. Am fi curioși să știm dacă un raționalist leal ar putea să explice această inexplicabilă imunitate, fără intervenția unei Cauze Superioare!
      Pentru a ti compleți, s-a aflat mult mai târziu că boala fatală pătrunsese într-o bună zi și în camera lui Don Bosco. În perioada celei mai febrile activități, se trezi într-o noapte cu junghiuri peste tot. Capul îi țiuia, picioarele îi erau gheață și înțepenite și senzații de vomă îi sfâșiau măruntaiele, într-un cuvânt toate semnele prevestitoare ciumei. Pentru a nu-i alarma pe ceilalți, decise să se trateze singur. Făcu întâi o rugăciune fierbinte către Preacurata și începu apoi niște exerciții vehemente de gimnastică, încât, după un sfert de oră, era tot apă. Istovit, adormi și se trezi dimineața teafăr.
      Dar, firește, în urma epidemiei mulți copii rămăseseră orfani. Intr-o singură zi, Don Bosco se întoarse cu șaisprezece copii adunați de pe drumuri. Deși, între timp, pe unii, ba vreo rudenie, ba vreo cunoștință mai intimă și mai apropiată îl reclamau, Oratoriului îi reveni în final sarcina de a se îngriji de educația a peste cincizeci de orfani.
      Mortalitatea mare încetă în octombrie. De aceea, de sărbătoarea Rozarului (7 octombrie), Don Bosco își conduse băieții, ce aveau mare nevoie de o destindere, la Bechis. Aici îl aștepta Cerul pentru a-i face un minunat cadou, ca premiu pentru eroica abnegație dovedită în timpul ciumei.
      Lângă Castelnuovo, la Mondonio, trăia un tânăr ce părea mai mult un înger decât băiat: Domenico Savio. Don Bosco abia-l zări, prin acea intuiție cu care sunt privilegiați sfinții, și își dădu imediat seama de toate tezaurele de har și de virtute tăinuite în acel suflet. Îl acceptă printre internii săi și astfel, în noul an școlar, Domenico intra în Oratoriu și, sub măiastră conducere a Sfântului, va alerga cu pași giganți pe drumul virtuților eroice și apoi a sfințeniei propriu-zise.
      Mai rămânea o singură îndatorire pentru ca perioada atât de tulburătoare a ciumei să poată fi considerată definitiv încheiată: trebuia mulțumit lui Dumnezeu și Preacuratei pentru imunitatea, atât de evident supranaturală, acordată Oratoriului.
      S-a ales pentru aceasta o zi solemnă între cele solemne: 8 Decembrie, acel 8 Decembrie 1854, când Pius IX definea drept adevăr de credință Conceperea Neprihănită a Măriei. Don Bosco mulțumi cu efuziune Preacuratei, concepute fără de păcat, pentru protecția-I atât de vădită și pentru a-l fi făcut Părintele unor tineri de care, cu tot dreptul, putea să fie încântat și mândru.

3) Când iei deținuții la plimbare fără paznici...

      Ascendentul pe care Don Bosco îl avea asupra tinerilor nu se restrângea doar la internii săi și la cetele celor ce frecventau Oratoriul. Datează din 1855 un triumf al său cu totul neobișnuit în analele pedagogiei. Vizitator asiduu al închisorilor, el cerceta cu predilecție particulară un institut corector și închisoare de minori, deschisă de Guvern în 1845 și cunoscută la Torino sub numele de La Generala. Înăuntru, firește, domnea violența și măsurile represive, totul se făcea de teama pedepsei. Don Bosco, înduioșat de jalnica situație a atâtor tineri nenorociți, îi vizita cât de des putea, învățându-i Catehismul, predicând, mărturisindu-i și conversând cu ei.
      Ca pregătire de Paști, în 1855, le ținuse un curs de exerciții spirituale. Zelul său mlădios și discret, împreună cu suavitatea izvorâtă din cea mai curată dragoste, îi transformase în mielușei - ca în visele lui de odinioară - așa încât toți, cu excepția doar a unuia singur, se apropiară (și cu ce dispoziții!) de Sfintele Taine.
      Mișcat, la rândul său, de atâta docilitate și de afecțiunea sinceră ce i-o purtau cu toții, voi să se revanșeze premiindu-i așa cum numai o inimă de sfânt putea îndrăzni să încerce. Se hotărâse anume să le obțină, tuturor deținuților, o zi de deplină libertate în tovărășia sa.
      Directorul închisorii îl socoti nebun și nici nu voi să audă, iar Prefectul Provinciei, căruia i se adresă, sări de pe scaun și-i trânti un NU categoric. Dar Don Bosco insistă, Prefectul îi spuse în final că, și în cazul în care ar ignora faptul că aceasta ar fi cea mai curată nebunie, o astfel de cerere nu e de competența dânsului să o rezolve, - în regulamentul închisorilor nici nu putea fi prevăzută o astfel de situație, - ci exclusiv de aceea a Ministerului de Interne, deci să se adreseze direct acestuia. Dacă Ministrului i se urase de portofoliu și ar vrea să fie demis, această cerere extravagantă i-ar fi oferit un prilej binevenit. Doar că lui, prefectului, numai de demisie nu-i ardea...
      Între timp, de altfel, Directorul închisorii îl informase pe Ministrul de Interne despre năstrușnica cerere a lui Don Bosco.
      Pe atunci era Ministru de Interne Urbano Ratazzi care, cu toate principiile sale anticlericale, rămăsese om de spirit. El îl cunoscuse pe Don Bosco chiar la Oratoriu și e bine să amintim incidentul, căci incident a fost.
      În aprilie 1854, pe când Don Bosco explica o pagină din Istoria Bisericii, și anume cum Sf. Clemente, Papa, fusese exilat din ură pentru Creștinism în Chersones (actuala Crimee), intră în biserică un necunoscut care ascultă cu atenție explicațiile.
      Sfârșind povestirea, Don Bosco întrebă pe unul dintre băieți - așa cum obișnuia de altfel întotdeauna - dacă are vreo nelămurire și ce morală s-ar putea trage din fapta povestită.
      Băiatul, contrar tuturor așteptărilor, ieși cu o întrebare pe cât de inoportună, pe atât de periculoasă:
      - Dacă împăratul Traian - zise acesta - a comis o nedreptate izgonind din Roma în exil pe Sf. Clemente, Papa, oare Guvernul nostru a făcut rău exilându-l pe arhiepiscopul nostru, Mgr. Fransoni?
      Don Bosco, fără să se tulbure, răspunse:
      - Nu este aici nici timpul, nici locul de a discuta dacă Guvernul nostru a făcut bine sau rău exilându-l pe preaiubitul nostru Arhiepiscop; e un fapt despre care se va vorbi la timpul său, dar sigur este următorul lucru, că în toate veacurile, chiar de la începutul istoriei Bisericii, dușmanii Religiei Creștine au luat la țintă pe conducătorii acesteia: papi, episcopi și preoți, fiindcă aceștia cred că, înlăturând coloanele, întregul edificiu se va prăbuși și că bătut și alungat păstorul, oile se vor  Împrăștia și vor ajunge o pradă ușoară pentru lupii hrăpăreți.
      Completându-și apoi gândul cu alte câteva observații de mult bun simț, coborî din amvon și se retrase în camera sa, unde peste puțin timp îl ajunse Ministrul ce-i ascultase predica.
      - Cu cine am onoarea să vorbesc? îl întrebă curtenitor Don Bosco.
      - Cu Ratazzi.
      - Ratazzi? Cu acel mare Ratass, fost deputat în Parlament, fost președinte al Camerei și astăzi Ministru de Interne? [42]       - Tocmai cu el.
      - Atunci - adăugă zâmbind Don Bosco - pot să-mi pregătesc mâinile pentru cătușe și să mă aranjez pentru a merge la închisoare?
      - Și de ce? întrebă ministrul.
      - Pentru ceea ce Excelența voastră a auzit cu câteva clipe înainte, despre Mgr. Arhiepiscop
      - Ba chiar de loc, răspunse Ratazzi. Lăsând la o parte dacă a fost mai mult sau mai puțin oportună întrebarea acelui băiat, dumneavoastră ați răspuns inteligent și nici un ministru din lume n-ar putea să vă adreseze cel mai mic reproș.
      Acestui început îi urmă o importantă și lungă conversație în care Ministrul voi să afle cu de-amănuntul originea, scopul și situația Oratoriului și, la un moment dat, îl întrebă:
      - Dar Părinte, nu aveți cumva doi-trei gardieni în uniformă ori cel puțin travestiți, pentru a păstra ordinea în mijlocul atâtor băieți?
      - Dar n-am nevoie de așa ceva!
      Și începu să-i vorbească despre sistemul preventiv folosit de el în educație, ilustrându-i frumusețea, eficacitatea și avantajele, ba chiar folosul ce l-ar avea Guvernul, dacă l-ar introduce în mod oficial în institutele sale de învățământ și chiar în cele corecționale.
      Se despărțiră cordial și rămaseră buni prieteni.
      Ratazzi, de îndată ce știu de dorința lui Don Bosco, trimise să-l cheme. Îi ascultă cererea și povestiră îndelung, până ce-i acordă și dorita autorizație. Dar tocmai la sfârșit totul era să se năruie, căci Ministrul considera neapărat trebuincios să pună la dispoziția lui Don Bosco câțiva agenți în civil, în timp ce el susținea morțiș că ține să fie singur cu băieții!
      - Excelența voastră, vă sunt foarte recunoscător de permisiunea dată, dar țin neapărat să fiu absolut singur cu tinerii mei, iar pe dumneavoastră vă rog să-mi dați cuvântul că nu-mi veți trimite nici un agent pe urme. îmi asum eu toată răspunderea și de s-ar întâmpla ceva neplăcut, Excelența voastră mă va aresta.
      Și atâta insistă, până când Ministrul, întărit de încrederea senină și siguranța absolută a lui Don Bosco, îi făcu pe voie, acordându-i puteri depline.
      Încă în aceeași seară merse la Generala unde, anunțând favoarea obținută, deținuții izbucniră într-un nesfârșit chiot de bucurie.
      - Dar mi-am dat cuvântul meu - continuă Don Bosco - că o să vă purtați exemplar și că mâine seară, de la primul până la ultimul, veți reintra cu mine în casă. Mâine tot Torinul vă va privi; dacă ați face un pas greșit, m-aș face de rușine mai întâi eu, dar ar fi și mai mult spre rușinea voastră, mai ales acum, după promisiunile ce le-ați făcut Bunului Dumnezeu la exerciții. Îmi veți ști dovedi sinceritatea promisiunilor voastre?
      - Da, da! răspunseră cu toții într-un glas.
      Ba mai trebui să și potolească pe cei mai aprinși, care și începuseră să amenințe pe cei bănuiți că ar fi îndrăznit să-i compromită. Erau mai ales trei mai robuști, adevărați Herculi, care promiseră pe loc și în gura mare că vor frânge oasele celor ce i-ar cauza vreo rușine Părintelui lor iubit.
      Câți erau în total?
      Don Bosco spune că erau trei sute. E adevărat că celulele Institutului, care mai există și astăzi, sunt numai 212, dar pe atunci nu se făcea prea mare caz de igienă, mai ales când era vorba de niște deținuți și, în fond, la 212 celule, 300 nici nu era mult...
      Tinerii își petrecură noaptea fantazând, visând și așteptând dimineața. În zorii zilei următoare, Don Bosco era prezent pentru a-i lua în primire. Strânși în jurul său, trecură pragul temniței și, la un semn a lui Don Bosco, o cotiră pe șoseaua ce duce la Stupinigi.
      Libertatea, încrederea ce li se arătase și tovărășia lui Don Bosco îi făcea nebuni de bucurie. Se întreceau în a-i sta cât mai aproape și a putea schimba o vorbă cu dânsul, iar pe la jumătate drumul, observând că Don Bosco cam obosise, descărcară de pe calul ce le ducea merindele și pachetele o parte de provizii, împovărându-se bucuros ei cu ele și-l săltară în șea pe Don Bosco, care, în acest fel, de sus, îi putea înveseli cu și mai multă ușurință, intonând un cântec, spunând glume sau aruncând vorbe de spirit, urmate de hohote generale de râs.
      La Stupinigi îi aștepta parohul, mare prieten cu Sfântul. Don Bosco îi conduse în biserică unde celebră Sfânta Liturghie. Jocurile, prânzul și gustarea de după-masă, mai vesele decât oricând, le umplură programul zilei, mai ales că și altfel Stupinigi - localitate vestită pentru pitorescul, frumusețea ei și neîntrecutul Palat Regal - oferea cel mai încântător cadru pentru o zi de adevărată libertate și veselie.
      La întoarcerea lor acasă, când zgomotul caravanei ajunse până la Institut, tot personalul supraveghetor se înghesuise la poartă pentru a nu pierde prilejul rar de a vedea și savura cum i se înfundase de data aceasta preotului acesta de o cutezanță prea din cale afară. Cum adică? ei să nu mai aibă nici un rost în Instituția asta unde ei duc greul? Statul, va să zică, îi plătește degeaba? Ce mai pretinde și popa ăsta? Tocmai el s-a găsit să le desconsidere toată experiența lor îndelungată și autoritatea și să-i desființeze pur și simplu, așa, cu un zâmbet?
      Că el va ajunge neapărat la închisoare, în locul celor fugiți, ei nici nu se mai îndoiau. Regretau doar faptul că, nefiind minor, nu-l pot avea ei aici, la Generala, să-i bage mințile în cap...
      Dar, spre uimirea și consternarea tuturor acestora, tot atâția băieți intrară seara câți plecaseră dimineața, căci „zâmbetul acela” al lui Don Bosco avea tăinuită în el puterea și vraja unei irezistibile Iubiri. Făcându-se apelul nominal, nu lipsea nici măcar unul; iar paznicii nu-și credeau ochilor.
      Pe când eram în Italia, am văzut la cinema un film cu viața lui Don Bosco și am rămas încremenit văzând că acest episod, a cărui autenticitate istorică o cunoșteam perfect, era falsificat. După film, câțiva dintre tineri ar fi fugit și numai urmăriți de remușcări, când aud clopotul de seara pentru Angelus, se decid să se întoarcă și revin la Generala, pe înnoptate. Dar aceasta este o revoltătoare deformare a adevărului istoric, căci, de fapt, toți băieții reintrară deodată și în bună orânduială în Institut, conduși aici de Don Bosco.
      Lui Don Angelo Amadei, [43] istoricul atât de scrupulos al Sfântului, interesându-se la Compania italiană ce turnase pelicula de ce a fost deformat adevărul istoric, i se răspunse:
      „Pentru a face episodul mai romantic și mai incitant...!”
      Parcă în toată istoria pedagogiei poți întâlni ceva mai romantic și mai interesant decât această cu totul excepțională reușită a unui umil preot, sub vraja căruia trei sute de deținuți se transformară în mielușei cu totul docili ordinelor lui, deși libertatea mult râvnită le era atât de la îndemână!
      Este de prisos să mai spunem că ministrul Ratazzi, deși avea mare încredere în Don Bosco, toată ziua fu ca pe spini și nu se liniști decât seara, în clipa în care primi chiar de pe buzele lui Don Bosco vestea și relatarea desăvârșitei reușite.
      - Dar spuneți-mi, Don Bosco, de ce oare Statul nu are asupra acestor băieți ascendentul pe care-l aveți dumneavoastră?
      - Excelență, răspunse Sfântul, forța pe care o avem noi este o forță morală. Statul nu știe decât să comande și să pedepsească; noi, în schimb, vorbim inimii tineretului, iar cuvântul nostru e cuvântul lui Dumnezeu, e cuvântul iubirii Lui.
      - Este adevărat - recunoscu Ministrul, după un moment de gândire - este adevărat: dumneavoastră stăpâniți inimile tinerilor. Iată ceea ce noi nu putem, e un domeniu ce vă este rezervat dumneavoastră.
      Și rămase atât de impresionat, încât, mai târziu, trebuind să interneze într-un institut corector pe un nepot de văr recalcitrant, [44] în loc să-l trimită la Generală, i-l încredința lui Don Bosco, care scoase din el un excelent creștin și un tot atât de bun meseriaș.
      Dragostea face miracole. încrederea cordială și sinceră ce li se acordase, ridicase deasupra lor înșiși pe niște sărmani tineri până mai ieri așa de rătăciți.

4) Vestitorul Cuvântului; „Ca-n basme-i a cuvântului putere...”

      Puterea de muncă a anumitor oameni mari este de neînchipuit. Don Bosco, pe lângă multiplele ocupații despre care am amintit și multe altele ce le vom mai vedea, a avut o activitate atât de intensă și de vastă, încât cea mai mare parte a ei va rămâne nescrisă.
      Dacă se remarcase încă de seminarist drept un excelent predicator, râvna sa de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu deveni insațiabilă odată ajuns preot. Ceria notează că în primii ani de preoție el ținea până la trei mii de cuvântări într-un an, adică opt-zece pe zi: discursuri, predici, conferințe, exortații, Catehism și alte lecții.
      Dar chiar și numai patru-cinci pe zi să fi ținut, și tot e o activitate oratorică unică. Unul dintre biografii săi se și întreabă, de altfel, dacă în tot Piemontul ar exista o singură parohie de pe al cărei amvon el să nu fi predicat.
      Invitat să predice, el nu refuza niciodată, cu condiția ca timpul să-i permită și făcea pentru aceasta eforturi ce ar părea imposibile.
      Într-un an, la Ivrea, ținea un curs de misiuni pentru popor în biserica Sf. Salvatore, cu două meditații și două conferințe pe zi. Rugat fiind să facă și seminariștilor două predici pe zi, acceptă și aceasta, iar îmbolnăvindu-se un alt predicator ce vorbea elevilor unui internat, rugat să-l suplinească, îl suplini și pe acesta, așa că ajunse la opt predici grele pe zi, cu auditorii atât de variate. În scurtele răstimpuri libere și în cea mai mare parte din noapte spovedea!
      Ce pâine amară mai mănâncă uneori și cine se angajează pe anevoiosul drum al sfințeniei! Dacă rezultatul e splendid în timp, și mai ales în veșnicie, pentru a persevera, e nevoie de mai mult curaj, eroism și efort personal decât pentru a câștiga laurii la Austerlitz.
      Predicile propriu-zise și cuvântările tematice susținute se răriră după 1860; deveniră și mai rare după 1865 și ajunseră să fie aproape o excepție după 1871, din cauza unei sănătăți precare. Cu toate acestea, nu neglija până în cei din urmă ani nici conferințele destinate Salezienilor și Cooperatorilor salezieni, și nici predicile serale băieților săi.
      Ne-am întrebat cum mai putea vorbi așa de mult. Chiar numai sub simplul aspect de efort al gândirii, și tot ar constitui pentru noi o enigmă, dacă n-am ști cu ce pasiune mistuitoare de puteri și de nopți devorase el cărți după cărți în timpul studiilor sale de Liceu, Seminar și apoi de la Căminul preoțesc, pe de o parte, iar pe de alta, acuitatea inteligenței și fidelitatea memoriei sale. De altfel, erudiția rodită de acest studiu pasionat îl va ajuta să iasă cu fața curată din anumite obligații venite peste noapte.
            La sugestia parohului Don Cinzano, fu chiar Don Cafasso primul care puse la încercare atât iscusința oratorică, cât și docilitatea dirijatului său, cerându-i, încă în anul hirotonirii sale, să țină nouă zile de predici la Ospiciul de Caritate, avizându-l doar în seara dinaintea zilei când trebuia să le înceapă. El se supuse și reuși, dincolo de orice așteptări. Dar întâmplarea îl puse în gardă și, pentru a evita pe viitor astfel de surprize, compuse în 1842 peste o sută de predici grupate pe serii, după felul auditoriului.
            În 1858, și Pius IX îl supuse unei încercări similare, cerându-i să țină un curs de exerciții spirituale deținutelor din „Carcerele” de lângă Santa Maria degli Angeli, la Roma. Erau 224 de condamnate, alte câteva în arest preventiv, care își așteptau procesul sau sentința. Deși nu avea cu sine caietele, trebui să se supună. Și o făcu fără șovăire. Sfântul Părinte voia să verifice singur dacă erau reale sau simple invenții toate minunățiile care se spuneau despre acest preot piemontez.
            Efectul întrecu toate așteptările și laudele, iar Sfântului Părinte i se aduse la cunoștință (din partea unor preoți și prelați anume însărcinați cu aceasta) cum toate acele nenorocite, mișcate, pocăite și în lacrimi, ca tot atâtea autentice Marii Magdalene, se mărturisiră și se împărtășiră cu o evlavie de îngeri.
            Fiind vorba de improvizări, câte altele nu i-a impus viața!
            În 1861, la Varcelli, vorbise despre gloriile Preacuratei în biserica Sfânta Maria Maggiore, sfințită cu puțin timp înainte. Predica plăcu atât de mult, încât episcopul diecezan și cel de Saluzzo îl siliră să mai predice de două ori, despre subiecte sugerate de ei doar cu câteva clipe înainte de a urca în amvon. Și cu toate acestea, a fost ascultat de toți cu respirația reținută.
            Să nu se creadă însă că el, în ciuda pregătirii sale extraordinar de temeinice și a unei culturi ieșite din comun, ar fi iubit improvizările! Nu le accepta decât în caz de forță majoră, căci, de obicei, se pregătea foarte serios. Când nu mai avea răgazul să-și scrie vorbirile, își făcea cel puțin o schiță amănunțită și o medita în fața Sfântului Sacrament. El va și spune neîncetat fiilor săi: „Predica ce produce cele mai bune efecte e aceea care este temeinic studiată și pregătită.”
            Vorbirea lui nu încânta însă prin ceea ce se numea oratorie. El nu numai că nu avea o voce declamatorie, dar, în mod intenționat, evita căutarea efectelor oratorice omenești, fiindcă avea ceva mult mai de preț: eficacitatea și uncțiunea sfințeniei.
            Uncțiunea, iată marele secret de a comunica auditoriului și de a-l transforma, căci se numește uncțiune acel fel de a predica în care domină inspirația interioară supranaturală, ce merge direct la inimă, vrăjind sufletele și mișcându-le spre bine; ori, mai bine zis, ea e o calitate, e acea suavă și misterioasă vrajă a cuvântului care, în urma unei înrâuriri și acțiuni speciale a Spiritului Sfânt care-i asistă pe sfinți impresionează inima auditorilor, dilatându-le ființa și sufletul, spre a-i dispune într-un mod perfect primirii harului unei sincere și totale conversiuni.
            Vorbea ușor și limpede, străduindu-se să se facă înțeles de toți. Scenele le descria plastic și viu și recurgea neîncetat la asemănări, pilde și anecdote, magnetizând atenția tuturor. Dacă predica mai multe zile în același loc, numărul auditorilor sporea necontenit, astfel încât deseori era constrâns să-și țină ultimele cuvântări sub cerul liber; bisericile, oricât de vaste ar fi fost, deveneau neîncăpătoare.
            Între 1850-1855, predicând de Adormirea Preacuratei la Strambico d'Ivrea, se văzu silit să-și țină predica de pe o tribună improvizată în piață și, cu toată arșița soarelui italian de august, ascultătorii nici nu se clintiră, deși vorbea de mai bine de o oră.
            În ziua următoare, de sărbătoarea Sfântului Roc, întrucât pe câmp era o capelă dedicată acestui sfânt, fu rugat să țină tot el panegiricul. Deși era zi de lucru, asistară mai bine de o mie de persoane, și din nou se văzu nevoit să vorbească afară, în aer liber. Și culmea, în timpul predicii mai veni și o aversă, dar predicatorul nu se clinti, fiindcă nici ascultătorii nu visau să se miște.
            Tot pe atunci i se întâmplă ceva și mai curios la Agnasco, în Saluzzo, lângă Savigliano. Fusese invitat să facă panegiricul Sfinților Candid și Sever în cadrul vecerniei. Dar din cauza unor împrejurări neprevăzute sosi pe când slujba era pe sfârșite, iar bietul paroh tocmai se necăjea să-și adune gândurile pentru a-l substitui. Don Bosco n-avusese în ziua respectivă timp să ia masa și se urcă obosit la amvon. După ce vorbi mai bine de o oră despre Sfântul Candid, încheie spunând că despre Sfântul Sever renunță să mai vorbească. Atunci toată mulțimea îi strigă într-un glas rugându-l să continue. El se opri o clipă nehotărât, când interveni parohul din altar exclamând: Vox populi, vox Dei și el continuă să vorbească încă o oră, asistența sorbindu-i cu nesaț fiecare cuvânt.
            În 1875, la Sanazzaro dei Burgundi, în Vigevano, credincioșii părăseau biserica din cauza unor neînțelegeri cu preotul. Don Bosco acceptă să predice de sărbătoarea Sfântului Rozar. Poporul, ce-l cunoștea după faimă, umplu biserica la refuz, făcând un zgomot asurzitor. Dar de îndată ce începu Don Bosco să vorbească se făcu o liniște perfectă. Predica dură o oră și trei sferturi și, cu toate acestea, în 1906, câțiva dintre supraviețuitori afirmau - așa cum relatează Ceria (op. cit. p. 195) - că mulțimea se plângea că predica a fost prea de tot scurtă!
            „Această stăpânire a auditoriului - continuă Ceria - ce se datora în parte funcțiunii sale suave dădu naștere unui fapt care, dacă n-ar fi dovedit cu certitudine, ar părea o legendă. În timpul unui curs de predici de zece zile, pe care le ținea la Saliceto di Mondovi, nu vorbea niciodată mai puțin de o oră și totuși ascultătorii rămâneau setoși de a-l mai auzi. Într-o zi le făcu pe voie și continuă de la 10 dimineața până la prânz, dar credincioșii îi cereau să continue. Mai vorbi timp de o oră și, fiind istovit, coborî pentru a mânca ceva; dar acei buni săteni ce prânziseră bine, după obiceiul lor pe la ora 9, rămaseră în biserică așteptându-l și obligându-l pe paroh să-l reconducă pe amvon. Don Bosco reluă liniștit firul vorbirii și mai vorbi încă vreo trei ore, condimentând cele spuse cu asemănări și povestiri instructive, din care scotea exemple moralizatoare. E adevărat că afară ningea, dar un predicator ce numai în răstimpul unui interval se știe face ascultat pentru mai bine de șase ore e într-adevăr un corb alb pe acest pământ!” [45]
            Dar, pe lângă uncțiunea sfințeniei și acea vibrare pornită din adâncurile unui suflet dăruit total lui Dumnezeu, care răzbate în străfundurile sufletelor ascultătorilor prin har, Don Bosco mai avea un alt secret al succeselor sale: era forma populară a limbajului său. Voia și știa să se facă înțeles. începea cu lucruri evidente și întâmplări de actualitate, își definea apoi subiectul, intercala asemănări, parabole, exemple, coborând la anumite particularități ce plac poporului și fixând astfel în toate mințile punctele esențiale.
            El pătrundea de la început în inima subiectului, ba mai mult, în aceea a ascultătorilor săi. Marea impresie și priza ce-o avea asupra asistenței se baza nu numai pe temeinicia unică cu care el se pregătise la preoție, ci și pe desăvârșita uitare de sine, pentru a nu-l predica decât pe Isus Hristos.
            Și, de fapt, nu o dată, de această uitare de sine, dădu dovezi strălucite. Anumite călugărițe îl invitaseră pentru a le-o preamări pe Sfânta lor patroană. El găsi biserica faimoasei mănăstiri tixită de persoane aristocrate. Toți veniseră ca la un spectacol și se așteptau de la dânsul la lucruri mari. Dar Sfântului nici prin vis nu-i trecea să se afirme pe sine făcând figură frumoasă și să facă din amvon un mijloc de a se lăsa admirat. Tocmai de aceea, văzând atmosfera și calculele făcute pe seama elocinței sale, își schimbă pe loc subiectul și vorbi cu simplitate despre Spovada bine făcută - mijloc eficace de a tinde spre perfecțiune; și așa, atât o parte a auditoriului, cât și cealaltă, își auzi ce era al său.
            Din aceeași căutare și uitare de sine îi venea și felul cu totul degajat de a vorbi. La Roma, ca și la Paris, deseori trebui să vorbească unor ascultători simandicoși; dar el nu se sfia să le spună ce aștepta Dumnezeu de la ei, fiindcă se uita la suflet, iar nu la blazoanele nobiliare, fără a visa măcar să-și atragă simpatia lor.
            În 1867 - ne spune Don Francesia - în biserica Sf. Augustin îl aștepta elita nobilimii, în special feminine, a Romei. Don Bosco biciui fără nici o cruțare defectele și viciile aristocrației; cu toate acestea, ascultătoarele, în loc să se supere sau să vină cu susceptibilități, constatară smerite: „Este Dumnezeu cel ce ne vorbește prin gura sa.” Dar am fi incompleți și aproape incorecți dacă n-am spune tot adevărul asupra secretului cuvântărilor lui Don Bosco.
            La prima sa Sfântă Liturghie, el ceruse drept har special eficacitatea cuvântului. [46] Iar Cerul nu a ezitat să-i dea această eficacitate, chiar prin intervenții miraculoase, când nu se putea altfel.
            În 1856, la Viarigi în Monferrato, Francisc Grignaschi (fost paroh la Cimamulera în Novarese) înnebunise o lume întreagă difuzând o foarte ciudată erezie, pretinzând anume că el ar fi Isus Hristos în persoană, iar o femeie complice la fărădelegi ar fi Preacurata! Dezmățul și profanările cele mai abominabile treceau drept opere sfinte și câteva fapte inexplicabile, de origine spiritistă sau diabolică, socotite adevărate minuni de către susținătorii săi, dădeau suport și crezare năstrușniciilor acestuia. Chiar și cinci preoți fură pervertiți, aderând la sectă, împreună cu marea majoritate a populației din Franchini și Viarigi.
            Fărădelegile sectei deveniră atât de respingătoare încât în 1850 Justiția civila se văzu silită să intervină și să-i aresteze pe capii sectei. Cu toată pledoaria extraordinară a vestitului avocat cu principii liberale, Angelo Bofferio, însuși Grignaschi a fost condamnat la șapte ani închisoare; pedeapsa și-o ispăși la Castello d'Ivrea, unde Don Bosco îl cercetă de mai multe ori.
            Mulțimea sedusă îl venera însă ca pe o victimă, și adepții își continuau fărădelegile, astfel încât, pentru a preveni anumite întorsături tragice se adusese în regiune o garnizoană militară.
            Timp de cinci ani episcopii de Casale și de Asti se străduiră în fel și chip să-i readucă pe cei rătăciți, predicând ei înșiși (ultimul, timp de 50 de zile în șir) și apelând totodată la predicatori de renume. Preoții se reîntorseseră, dar mulțimea rămânea refractară. A-ți diviniza propriile patimi și a comite josnicii sub aureola sacrului era de fapt cea mai comodă dintre religii!
            În 1856, noul paroh îl rugă pe Don Bosco să încerce și el. Sfântul acceptă și împreună cu canonicul Borgarelli de Riffredo, se angajară să țină ei misiunile în acel an.
            Dar înainte de a porni la drum Don Bosco se rugă mult și făcu să se roage în mai multe comunități. Dar și capii sectei prinseseră de veste și-și luaseră măsurile pregătitoare, organizând o rezistență ca niciodată înainte.
            Primirea ce le-o rezervară localnicii a fost nu rece, ci de-a dreptul dușmănoasă, în prima seară abia asistară douăsprezece persoane, atrase de cine știe ce curiozitate și scăpate controlului sectei.
             Don Bosco nu se descurajă. Vorbi despre îndurarea lui Dumnezeu și îndelunga lui răbdare în a chema pe oameni la pocăință, nu omise să amintească la sfârșit de primejdia în care se găsesc cei cu inima împietrită de a-și atrage asupra lor pedepsele divine.
            Întrucât capii rezistenței încercau toate mijloacele pentru a împiedica lumea să Între  în biserică, ba se străduiau să tulbure însăși desfășurarea liniștită a programului din biserică, Don Bosco vesti din amvon că Domnul îi va liniști și potoli și pe ei, pedepsindu-i cu o moarte neașteptată.
            Asistența mai spori nițel în cele două zile ce urmară, iar în a treia, Don Bosco însărcină pe cei prezenți să transmită celor ce nu luau parte la misiuni că însuși Cerul îi va sili să vină. Apoi recită un Tatăl nostru și o Născătoare pentru primul care va muri dintre aceștia.
            Capii sectei când auziră făcură mare haz și-și băteau joc în public de spusele și prezicerile lui Don Bosco. Ba, ca să arate tuturor cât de puțin le pasă lor de amenințare și ca să o facă mai cu vârf, încă în aceeași zi organizară o petrecere cu muzică și dans, tocmai într-o casă din imediata apropiere a bisericii (a unuia dintre sectari), deranjându-i atât pe predicatori, cât și pe ascultători.
            Însă în aceeași noapte amenințarea Sfântului se adeveri, stăpânului casei cu petrecerea făcându-i-se rău pe neașteptate și, deși chemară parohul, acesta ajunse prea târziu.
            Vestea se răspândi fulger, iar în dimineața următoare lumea umplu biserica, dar Don Bosco nu aminti nimic, explicând doar tema programată:„Fiți gata, căci în ora în care nu gândiți, Fiul Omului va veni.” Dovedi că cine nu e vigilent își periclitează mântuirea, fiindcă îi poate lipsi timpul sau voința sau harul întoarcerii și sfârși adăugând: „Să spunem un Tatăl nostru, o Născătoare și un De profundis [47] pentru a recomanda îndurării lui Dumnezeu pe acel nefericit prieten al nostru ce a murit astă noapte.”
            După această întâmplare, Biserica se umplu de-a binelea și, peste alte două zile (în ziua funeraliilor primului mort), Don Bosco vorbi iar despre moarte, descriind remușcările, groaza și chinurile păcătosului nepocăit, tragedia ultimei suflări și urâțenia cadavrului întins pe pat apoi, urmând o inspirație de moment, continuă:
            „Cadavrul păcătosului mort în dizgrația lui Dumnezeu, închis în sicriu, precedat de foștii săi prieteni ce poate murmură «Miluiește-mă, Dumnezeule», este adus pe umerii a patru inși în biserică.
            Iată-i în prag; se apropie... înainte... mai înainte, aduceți-l aici în mijloc, mai încoace... înainte.
            Ascultătorii se priveau cuprinși de o teroare sacră, iar Sfântul urmă: Eu am vorbit îndeajuns... Acum e rândul altuia să vorbească.
            Și cine, oare, e acela? Să fie însoțitorul meu (canonicul Borgarelli cu care venise din Torino). Nu! Aceasta nu mai e ora sa.
            Să fie atunci parohul? Nu! Nu mai e nici rândul său acum.
            Cui să adresez invitația de a lua cuvântul?
            Mântuitorului Răstignit? Nu, căci timpul îndurării s-a încheiat!
            Preacuratei? Nu, nu! scumpă Maică, nu mai e de acum nici timpul mijlocirii... Cui atunci?
            Tăcu și, după câteva clipe, în timp ce în întreaga biserică nu se mai auzea o suflare, reluă cu glas înfiorat:
            Cui să adresez chemarea de a lua cuvântul? Ție, o, cadavrule!
            Desfaceți sicriul de colo, deschideți-l... Așa... Scoală-te, ieși afară...
            Răspunde!
            În ce împrejurări te-a surprins moartea? Ce făceai?...
            Și ce ți-a lipsit ca să te mântuiești?...
            Poate predicile?... NU!
            Poate Sfintele Taine? NU!
            Poate avertizările? NU!
            Poate harul lui Dumnezeu?...”
            Și, după singuraticele întrebări, adăuga un răspuns amănunțit cu glas jalnic, așa cum ar fi venit din partea mortului osândit.
            Dialogul dura de mai bine de o oră și auditoriul îl urmărea atât de impresionat și de îngrozit încât gemetele și suspinele începură să se audă de peste tot în biserică; parohul însuși înspăimântat îi trimise solie să trunchieze predica.
            În cele din urmă, Don Bosco încheie: „Ce ți-a lipsit deci?”
            Și după o lungă pauză urmă: „Aud o voce lugubră... MI-A LIPSIT TIMPUL!
            Iar vouă, iubiți ascultători, ce vă lipsește oare? Dar despre asta vom vorbi mâine.”
            În decursul acestor misiuni Don Bosco de mai multe ori vesti o moarte iminentă, spunând cu o seară înainte: „Să zicem un Tatăl nostru și o Născătoare pentru un alt frate al nostru care în curând se va prezenta înaintea judecății lui Dumnezeu.”
            Ceea ce era și mai ciudat era că, peste noapte, prezicerea se adeverea cu regularitate, și a doua zi Sfântul trebuia să adauge: „Să recităm acum un Tatăl nostru, o Născătoare și un De Profundis pentru cutare care a trecut la cele veșnice.”
            Numai în acest fel vraja cea rea a fost risipită, iar în 20 ianuarie, pentru a mai putea răzbate la amvon, se văzu nevoit - cum scria într-o epistolă Don Alasonatti - „să urci peste mulțimi și aproape să treci prin acoperișul bisericii”, ca odinioară în Evanghelie (e passare dalla volta della Chiesa).
            Cei trei mii de locuitori din Viarigi se întoarseră toți la Dumnezeu și n-a fost nici un singur adult care să nu se apropie de Sfintele Taine.
            Însă, întrucât erezia dăduse fir de tors Justiției, nici nu e de mirare că și ziarele s-au ocupat pe larg de cele întâmplate aici, relatându-le în astfel de termeni cum se face numai cu evenimentele cele mai extraordinare.
            Don Bosco nu se mulțumi numai cu atât, când vizită pe Grignaschi, reușind până la sfârșit, prin suavitatea și blândețea sa, să-l facă să-și abjure erorile, trimițând retractarea cuvenită Sfântului Oficiu, care-l dezlegă de afurisenie. Odată pedeapsa ispășită, Grignaschi îl vizită și el pe Don Bosco, care-l îmbrățișă cu drag și-l rugă să nu mai dea prin Viarigi. El îl ascultă și încetă să-și mai caute prozeliții. Muri în 1883, fără a primi însă Sfintele Taine.
            Dacă prin aceste misiuni dispăru erezia, nu dispăru însă și misterul ce planează asupra laturii extraordinare a acestor predici ale lui Don Bosco. Căci un mare semn de întrebare mai persistă, și anume: cum de s-a hazardat Don Bosco să lanseze acele amenințări?
            Explicația ne-o va oferi, poate, un fapt analog, întâmplat în anul 1864 la Montemagno, în Monferrato, locul de baștină al familiei Fassati, mare prieten și admirator al Sfântului.
            Fusese chemat aici pentru a ține un triduum (adică trei zile de rugăciuni pregătitoare) pentru Adormirea Preacuratei. În regiune bântuia o secetă cumplită, de aproape trei luni numai căzuse un strop de ploaie, iar viile, porumbul, cartofii,  legumele etc. păreau sortite iremediabil pieririi.
            În prima predică, Don Bosco promise o ploaie abundentă dacă ei vor implora ajutorul Ei în statul Harului Sfințitor. „Veniți în aceste trei zile să asistați la funcțiunile parohiale și la predici, mărturisiți-vă cât mai bine și pregătiți-vă cu cea mai mare ardoare pentru Sfânta Cuminecare, iar eu vă promit, în numele Mariei, că ploaia va astâmpăra pământurile voastre arse de secetă.”
            Niciodată biserica din Montemagno nu mai văzuse așa afluență. Lumea se călca în picioare la cele trei predici zilnice, iar scaunele de Mărturisire erau asediate ca nicăieri. Don Rua și Don Cagliero, ce-l întovărășiseră pe Don Bosco, își mai aduceau aminte și după moartea Sfântului de oboseala supraomenească ce trebuiră să îndure în acele zile.
            În jur se făceau pariuri: Va ploua, nu va ploua?
            Don Bosco, va ploua oare? îl întreba lumea între biserică și casa parohială.
            - Curățiți-vă inimile, răspundea Sfântul fără să se tulbure.
            În sfârșit răsări și soarele de Sfânta Maria Mare, era o zi de luni. Toată vara soarele nu fusese mai dogoritor și mai nemilos. Dar Don Bosco își vedea liniștit de program. Când bătură clopotele de amiază, cerul era mai senin ca oricând. Masa o luă la marchizul Fassati și, după prânz, se refugie în cameră spre a-și aduna gândurile pentru predica de după-masă. Trase și de vecernie și Don Bosco se întreba „Ce voi spune acum acestor sărmani oameni dacă Preacurata nu mă ascultă?”
            - De data aceasta - îi zise marchizul când ajunseră în sacristie - sărmanul meu Don Bosco, chiar că ai sfeclit-o; cum te vei descurca, eu unul nu știu.
            - Ioane - zise atunci Don Bosco crâsnicului - mergi te uită în spatele Castelului baronului Garofoli dacă nu se ridică nimic la orizont.
            - Absolut nimic, îi răspunse omul două minute mai târziu. Doar dinspre Biella se vede un mic norișor, dar e mai puțin decât nimic și ploile nu vin niciodată din partea aceea.
            - Bine, zise Sfântul, da-mi patrafirul, dar în adâncul inimii se ruga: „Tu toate le poți, o, Marie, și aici nu e vorba de onoarea mea, ci de a Ta. Ce vor spune despre puterea și mijlocirea Ta persoanele ce de trei zile își bat joc de promisiunea făcută în numele Tău? Și ce vor crede acești credincioși, ce de trei zile se poartă atât de edificator pentru a obține de la Tine ploaia? Ascultă-i, o, Mărie, nu ne lăsa, ascultă-ne!”
            Între timp în biserică slujba era pe terminate și Don Bosco se îndrepta spre amvon. Credincioșilor - ce năpădiseră toată biserica, până și treptele altarului - s-ar fi putut spune că nu le lipsea decât uleiul ca să aibă impresia că sunt sardele. Pe amvon apăru Sfântul și recită mai întâi o rugăciune împreună cu poporul, așa cum numai el știa face, și apoi începu exordiul. În acest timp, cerul se întunecase tot mai mult, dar predicatorul continua. Nu rostise însă nici zece fraze bune când răsună un tunet ce făcu să se cutremure biserica și bubuitul lui prelung nici nu se stinsese bine, în depărtare, când un al doilea bubuit, și apoi un al treilea, și mai formidabil răsunară prelung. Un murmur de bucurie se auzi, electrizând întreaga asistență, căci fulgerele se succedau acum fără întrerupere, în timp ce o ploaie torențială izbea vitraliile bisericii.
            Mulțimea plângea de bucurie, și un murmur se auzi peste tot „Miracolo, miracolo!” (minune, minune!).
            E greu să ne închipuim imnul filial de pietate și de nețărmurită recunoștință către Preacurata ce țâșni de pe buzele și din inima Preotului Ei în acel moment unic, când Ea se vădise atât de aproape de fiii Săi. Tuturor celor de față li se dovedise în mod palpabil temeinicia încrederii totale în bunătatea de mamă a Mariei. Minunea era cu atât mai vădită, cu cât în împrejurimi bătu o grindină atât de devastatoare, încât distruse complet toată recolta ce mai rămăsese, pe când la Montemagno nu căzu nici măcar un singur fir de gheață!
            Predica și binecuvântarea euharistică odată terminate, poporul trebui să mai aștepte multișor până să se oprească ploaia binefăcătoare și să se poată întoarce acasă, căci așa e Preacurata, când face un dar, Ea nu-l face pe jumătate...
            Dar să revenim acum la partea cea mai interesantă, la acea primă predică. După ea, parohul îi veni în întâmpinare cu ochii ieșiți din orbite de spaimă, întrebându-l cum de a cutezat să promită ploaia pentru ziua Adormirii Preacuratei? Don Bosco, la rândul său, înmărmurit, negă:
            - Am spus eu una ca asta?
            - Sigur că ați spus-o, ba ați și accentuat-o!
            - Cred că este o neînțelegere la mijloc: eu nu-mi amintesc să fi spus nimic asemănător.
            Dar mărturia unanimă a tuturor îl convinse în curând pe Don Bosco de adevărul și exactitatea spuselor parohului; iar comentariile ce le auzi, abia ieșit din biserică, nu-i mai lăsau nici o umbră de îndoială.
            Însă, nici nouă, ele nu ne lasă vreo urmă de îndoială și avem tot dreptul să concludem că, în anumite împrejurări, nu mai e apostolul cel ce vorbește, ci, prin gura sa, vorbește Cel pe care el îl reprezintă, Spiritul lui Dumnezeu, fără ca vorbitorul să-și dea bine seama de tot ceea ce spune.
            Acest lucru este cu atât mai evident, cu cât e vorba de un om cu o memorie ca aceea a lui Don Bosco!

*
*     *

            Dar Don Bosco excela nu numai în predicarea misiunilor pentru popor, ci și în aceea a exercițiilor spirituale. Câte cursuri de exerciții spirituale va fi ținut, nici el, cu toată memoria sa excepțională, să le enumere tot n-ar fi reușit. Comunități de călugări și călugărițe, Internate și Seminarii, profesori și învățătoare, membrii propriei Congregații etc. Pentru Salezieni, din 1866 până în 1882, el le ținu an de an. Alegea argumentele vitale pentru credință și deprinderea virtuților creștine, dar revenea cu o deosebită insistență asupra păcatului și a Spovedaniei. Vorbea cu inima deschisă și-și spunea mai întâi sieși ceea ce spunea altora, așa încât adeseori se lăsa furat de emoția ce voia s-o trezească în asistență, cum i se întâmplă în timpul predicilor sus amintite, ținute deținutelor din Roma.
            Într-o dimineață, expunându-le ingratitudinea sufletului păcătos în contrast cu nețărmurita bunătate a Părintelui Milelor, întrebă spontan asistența:
            - Și-l vom mai vătăma noi, oare, pe acest Dumnezeu atât de bun?
            Acestea zicând, era atât de mișcat, încât vocea i se înecă. Iar ascultătoarele, cucerite și ele, răspunseră într-un glas:
            - Nu, nu!
            Alteori predica lua forme și mai tragice.
            În 1856, în cadrul exercițiilor spirituale de Sfintele Paști ce le ținea băieților externi ai Oratoriului, vorbind despre monstruozitatea Mărturisirii sacrilege izbucni în hohote de plâns, nemaifiind în stare să mai continue, lacrimile sale fiind mai grăitoare și convingătoare decât orice cuvinte.
            Cu patru ani mai înainte, în 1852, vorbind seminariștilor din Bergamo despre același lucru pățise la fel și se văzu obligat să întrerupă predica și să coboare din avion, lăsându-i pe seminariști pradă celei mai vii emoții.
            Intensitatea emoției îl făcea, de altfel, să plângă adesea și în timpul predicilor obișnuite.
            „Când vorbea despre iubirea lui Dumnezeu - mărturisește Cardinalul Cagliero în procesele luate sub jurământ, cu prilejul introducerii cauzei de Beatificare - despre osândirea sufletelor, despre Patimile Domnului în Vinerea Mare, despre Sfânta Euharistie, despre moartea bună și nădejdea Raiului și despre frumusețea curăției desăvârșite, l-am văzut de mai multe ori așa cum l-au văzut și colegii mei izbucnind în lacrimi, când de iubire, când de durere, când de bucurie și de sfântă înfiorare atunci când vorbea despre Preacurata, despre bunătatea Ei și despre conceperea Ei fără de prihană.”
            Dar astfel de lacrimi nu erau o descărcare a naturii, ci un efect al Darurilor Spiritului Sfânt, căci Don Bosco, deși sensibil, nu avea un temperament oscilant și emotiv. Așa cum îl vom vedea mai târziu, nici cele mai mari primejdii nu-i vor putea îndepărta și smulge zâmbetul de pe buze.
            Și nici nu e de mirare, căci Don Bosco a fost întotdeauna omul care se caută nu pe sine, nici interesele pur vremelnice ale nimănui, fie ele chiar patriotice, ci numai cele ale lui Dumnezeu.
            La vreun an după dezastrul italian de la Novara, Don Bosco trecu cu pașaport la Milano, unde stăpâneau austriecii. Chiar episcopul Romilli îl rugă să nu predice ca să nu se expună, dar Don Bosco îl asigură că așa cum predică el nu-i nici o primejdie.
            Predică mai întâi la Sf. Simplician despre necesitatea întoarcerii la Dumnezeu, dar cu astfel de accente, încât ascultătorii, ce speraseră să audă răsunând măcar în surdină nota patriotică, - mai ales că venea din chiar focarul Risorgimentului -, își dădură seama că un adevărat preot are alte lucruri incomparabil mai importante de spus decât insinuările indirecte de acest fel.
            Metoda pur apostolică și accentul autentic evanghelic constitui o revelație pentru toți și mulți preoți și-l luară apoi ca model. În cele două săptămâni, cât rămase la Milano, se iscă o adevărată întrecere între diferitele biserici din Milano și din împrejurimi în a-l invita să le urce amvonul.

*
*     *

            Despre Don Bosco, vestitor al Cuvântului, s-ar putea scrie volume. Don Rua mărturisește că la intervale de zece ani, trecând prin diferitele localități, mai găsea încă vie amintirea predicilor lui Don Bosco.
            El, care-l auzise atât de des, atribuia succesul acestuia următoarelor trei cauze: 1) felului simplu și ușor de a fi urmărit; 2) năzuinței sincere de a se face înțeles de toți și 3) vioiciunii descriptive a povestirii sale.
            Pentru a obține rezultate trainice, Don Bosco se uita pe sine și evita toată pompa și artificiile găunoase ale limbii zise oratorice, vorbind oamenilor într-un limbaj clar, simplu și accesibil, limbaj pe care îl foloseau și dânșii.
            Bineînțeles că este o explicare pur verbală și omenească aceasta, căci fondul și adevăratul secret al succesului său, ca și al tuturor adevăraților apostoli, era intimitatea sa cu Dumnezeu, era SFINȚENIA.
            Ceea ce este și rămâne sigur este faptul că harul eficacității vorbirii cerut la Prima Sfântă Liturghie, Preacurata i-l obținuse într-o măsură cum prea puțini l-au mai posedat cândva în lungul veacurilor Creștinismului.

5) „Tuturor, toate m-am făcut”

            Nimic nu e mai frumos decât un suflet transfigurat de frumusețea gândurilor mari și mistuit de râvna unui ideal ce urmărește binele uitându-se pe sine.
            Sunt vieți în care activitatea externă, oricât de valoroasă ar părea, nu e, în fond, decât cadrul de aur al unui briliant de o neasemuit de mare valoare.
            Sunt unele vieți din care zgura mediocrității a dispărut cu totul, sunt oameni care și în lucrurile mici pun un gând mare, fiindcă întreaga lor ființă și existență e cea mai pură întruchipare a unui mare ideal.
            Cine sunt aceștia?
            Sunt SFINȚII! în ei, în chip tainic, Cuvântul trup s-a făcut și infinitul unei Sfințenii și înțelepciuni ce depășește orice înțelegere firească și-a trimis raza curată să facă popas în ei, pe unda generațiilor omenești. Căci prin ei se oglindește în frământarea zbuciumată a vremelnicului omenesc ceva din eterna și senina armonie a Frumuseții de-a pururi noi - deși în veci aceeași - a lui Dumnezeu.
            Sfinții - vorbim de cei autentici și nu de figurile de pe unele iconostase, schimonosite de anumiți pictori imbecili - sunt bărbații marilor doriri și ai marilor însetări după Infinitul Bine. Ei sunt trâmbițele ce învie morții. Căci în fiecare creștin, pe lângă eul real, cel voit și înzestrat de Dumnezeu cu tot ce-i trebuie pentru a-L recunoaște în sine, a trăi în lumina Lui și a fi fericit, mai există și eul paiață, aproape singurul ce-l întâlnești pretutindeni, omul vechi, cum îl numește Sfântul Pavel, o caricatură de om, sluțită de patimile mai mult sau mai puțin avuabile și de înlănțuirea concesiilor și capitulărilor celor mai lașe: este eul morții și al autodistrugerii.
            Oamenii de rând (măcar să nu se mai fi botezat, căci un fiu al lui Dumnezeu nu poate și nu trebuie să fie „de rând”) sunt preocupați numai de acest eu paiață, ahtiat după bani, plăceri, vanități, și pe altarul acestuia își jertfesc singuri și de bună voie adevărata fericire.
            Sfinții, în schimb, te fac să te regăsești pe tine cel autentic, pe tine întrucât ești ceva și nu pentru că „ai.” Or, pentru un creștin, aceasta spune teribil de mult. Căci în acea realitate concretă care ești tu, din clipa în care ai primit harul Botezului, ceea ce este mai prețios nu este faptul de a fi om, ci de a fi un om ÎNDUMNEZEIT, de a fi aievea fiul lui Dumnezeu și, într-un sens, Dumnezeu însuși.
            Sfinții te fac să te regăsești pe tine, cel autentic, omul cel după chipul lui Dumnezeu și îndumnezeit și, smulgându-te din strânsoarea mediocrităților și din cătușele leșului propriu, îți redau, ție și sufletului tău însetat de Infinit, adevărata libertate și, prin aceasta, te recuceresc pe tine cel nobil.
            De-ar ști păcătoșii cât ar putea fi de fericiți și ce revalorizare a întregii lor ființe s-ar întâmpla în contactul cu sfinții! Prin ei, sufletul reintră în adâncurile acelea unde se înrădăcinează în existență, acolo unde chipul lui Dumnezeu continuă să fie nealterat și unde prezența Celui ce ți-e mai intim ție decât ești tu însuți ție e atât de adâncă, încât, până mai ești în viață, nimic n-a putut străbate până la ea pentru a o sluți. Și în acest fel ei redeschid drumul harului.
            Așa că, în fond, sfinții nu dăruiesc de la ei nimic, ci sunt doar atât de îndrăgostiți și pătrunși de Dumnezeu, încât harul se servește de focul curatei lor vieți, spre a reaprinde acea scânteie depusă în Botez și care, deși prin păcatul grav se stinge, poate fi oricând reaprinsă atâta timp cât omul mai e în această viață și când, printr-un act de căință desăvârșită, își redobândește viața Harului Sfințitor.
            Iar acestei râvne de a reaprinde în toți ceilalți flacăra acelui Ideal care pe ei îi dogorește și-i mistuie, noi îi spunem zel și constă în neîncetata căutare de a răspândi tot mai mult focul iubirii divine, al adevărului și al binelui, dacă e nevoie chiar prin jertfirea totală de sine: „Tuturor, toate m-am făcut... Râvna casei Tale m-a mistuit..”
            În viața lui Don Bosco, acest zel îi va transforma în opere de apostolat cele mai banale întâmplări, ba chiar și cele mai potrivnice uneltiri.
            Așa, într-o dimineață de primăvară, Don Bosco se reîntorcea spre casă de la Biserica Crocetta, la marginea opusă a orașului și, ca să o ia mai de-a dreptul, se îndreptă spre gară urmând o cărăruie ce traversa terenurile necultivate, unde salubritatea municipală arunca reziduurile menajere și gunoaiele orașului. La un moment dat se trezi în plin câmp în fața a patru flăcăi cu mutre agresive, ce păreau că tocmai îl pândiseră și-l așteptaseră. De i-ar fi zărit mai curând, ar fi făcut calea întoarsă, dar așa, acum era prea târziu. De aceea, păși hotărât înainte, puțin pieziș, ca să-i ocolească. Dar aceștia îi tăiaseră drumul, iar unul dintre ei, cu un zâmbet batjocoritor, îl rugă să dezlege o pretinsă controversă ce s-ar fi ivit între ei, fără să precizeze însă obiectul litigiului.
            - Domnule părinte, hotărăște dumneata, cine are dreptate, el sau eu? El zice că dreptatea e a lui, eu zic că e a mea. Ce zici? Hotărăște! Atunci îi străfulgera prin minte: „Aceștia îmi caută nod în papură. Partea importantă ar fi să-i pot duce cu mine în oraș. Trebuie s-o fac cu orice preț, acolo aș fi salvat.”
            - Ei, hotărăște odată - reluă provocator șeful bandei - fără să facă nici cea mai mică aluzie la pricina pretinsei certe.
            Cursa era prea evidentă. Voiau să-i vină de hac în doi timpi, iar în primul rând să-l împiedice să fugă.
            - Bravii mei prieteni, începu calm Don Bosco, eu nu pot hotărî aici în plin câmp socoteala voastră. Și apoi nici nu se face. Veniți mai bine să luăm câte o cafea fierbinte în Piața San Carlo și acolo vom vedea.
            - Dar o plătești dumneata! se scăpă unul.
            - Firește că eu - zise Don Bosco profitând de entuziasmul celuilalt - firește că eu, dacă eu vă invit!
            Momiți de invitație, cei patru vagabonzi merseră cu Don Bosco și flecăriră pe drum, parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. Ajunși în Piața San Carlo, în plin oraș, Don Bosco înainte de a-și împlini promisiunea, le zise:
            - Dar faceți-mi și voi o mică plăcere. Iată biserica San Carlo, veniți să spunem împreună un Ave Maria și vom merge apoi să luăm cafeaua.
            - Dumneata încerci să ne scapi printre degete, șuieră șeful bandei.
            - Ba chiar de loc, dragii mei. Cafeaua eu o plătesc, dar nici voi nu puteți refuza să recitați împreună cu mine o scurtă rugăciune.
            - Asta ne-ar mai trebui: veți începe cu o Născătoare și ne-om trezi că veți trage după ea tot Rozarul!
            - Dar când vă spun că e o singură Născătoare, apoi e una singură, zise atunci cu fermitate Don Bosco. Haideți!
            Intrară, și cei patru răspunseră cum putură la rugăciunea sa.
            - Iar acum, zise Don Bosco ieșind, să mergem la cafea!
            Se așezară la o masă și îndrugară de toate cu familiaritatea unor vechi cunoscuți.
            - Dar nu s-a sfârșit aici, zise Don Bosco achitând consumația, acum că ne cunoaștem mai bine, mimă veți refuza de a veni până la mine acasă. Mama mea vă va mai oferi câte ceva.
            - Cu plăcere, răspunseră cei patru vagabonzi îmblânziți și o luară spre Valdocco. Dar în drum, Don Bosco se folosi de acel sfert de oră de intimitate cu acei sărmani tineri, pentru a le sonda sufletele. O făcu în mod atât de abil, încât abia ajunși acasă întrebă direct și fără alte explicații.
            - O fi cam mult, nu-i așa, prietenii mei, de când nu v-ați mai mărturisit? Și dacă moartea v-ar surprinde așa, fără de veste, în halul ăsta?
            Cei patru se priviră între ei, fără să știe ce i-ar fi putut răspunde și, în cele din urmă, unul dintre ei exclamă:
            - Oh, dacă toți preoții ar fi ca dumneavoastră, Don Bosco, nici noi n-am șovăi să ne mărturisim.
            - Bine, dar nici nu-i nevoie de a căuta vreun altul, din clipa în care mă aveți pe mine cu totul la dispoziția voastră!
            - Însă noi acum numai de Spovadă nu suntem pregătiți!
            - Oh, cât despre aceasta, nu vă îngrijorați, lăsați-o în seama mea. Și fără să mai spună ceva, lăsând pe trei dintre ei în cameră, se retrase cu cel de-al patrulea în micul său birou. Ajutat de Don Bosco, tânărul se mărturisi cu o mare ușurință și cu cele mai autentice simțăminte de căință. Alți doi îi urmară exemplul, dar ultimul rezistă spunând că nu se simte în stare să-i imite. Dar toți patru se despărțiră de Don Bosco cu sinceră recunoștință și-și menținură promisiunea de a-l mai cerceta și după aceea.

*
*     *

            „Sfântul se ocupă - așa cum mărturisește canonicul Anfossi - și de câțiva evrei, între care savantul rabin Jarach, care fu primit de Don Bosco împreună cu fiul și fiica sa și se pregătiră să primească Botezul. Tatăl, devenit creștin, se retrase în Seminarul din Ivrea, unde-și sfârși viața învățând pe seminariști ebraica și dând lecții din Sfânta Scriptură; fiica se călugări și perseveră, iar fiul, după Botez, într-un prim moment voi chiar să se facă preot. După doi ani însă, deși rămase un creștin exemplar toată viața, constată că nu preoția era calea ce i-o sortise Dumnezeu. Își continuă studiile universitare, luând doctoratele în Litere și în Filosofie. Ajuns la Paris, într-un post foarte important al învățământului public se menținu bun creștin toată viața (declarația e din 1896). Adaug că în timpul studiilor acestuia, Don Bosco avu de suportat serioase cheltuieli pentru a-l susține la Universitatea din Torino.”
            „Aceste opere de caritate, Don Bosco le exercita și față de băieții mauri - continuă același Anfossi a căror afecțiune și-o câștigase. El îi primea de la Pr. Olovieri, care-i cumpăra de pe piața de sclavi din Alexandria și-i încredința bucuros lui Don Bosco, cunoscând caritatea acestuia.”
            Când era vorba de suflete, Sfântul era într-adevăr gata să întreprindă orice și inimile tinere îi știau înțelege atât de bine duioșia dragostei lui curate.
            Am amintit în alt capitol (X, subcapitol 12), de așa numitele Cocche. Una dintre acestea, prin 1855, nu-și găsise altceva mai bun de făcut decât să deranjeze funcțiunile sacre de duminica ale Oratoriului. Făceau o gălăgie de iad chiar la ușa bisericii, așa încât, într-o duminică, predicatorul nu se mai auzea și se văzu nevoit să întrerupă. Câțiva clerici, trimiși pentru a restabili liniștea, fură alungați cu pietre, în cele din urmă ieși Don Bosco însuși. Văzându-l, se împrăștiaseră ca potârnichile, iar în final el reuși să se facă ascultat. începu declarându-le că e departe de dânsul gândul de a desființa rasa ștrengarilor și sfârși prin a-i întreba cu afecțiune de ce nu-și caută și ei de lucru undeva? De ce nu se angajează și ei la cineva?
            Ei îi răspunseră că nici un stăpân nu-i acceptă. Don Bosco îi invită să vină atunci la dânsul, că le va găsi el o slujbă și un rost în viață.
            - Nu vă încredeți - se auzi un glas mai din spate - când o să vă aibă la îndemână, va trimite după poliție și-o să vă bage la închisoare.
            - Nu, Don Bosco e prea cavaler pentru una ca asta; eu unul mă duc!
            - Vin și eu... vin și eu, răsunară voci din mai multe părți.
            Don Bosco se reîntoarse în biserică cu doisprezece dintre ei și, după ce asistaseră la Liturghie, a doua zi îi invită să revină, căci vor avea casă, masă, slujbă, tot.
            Luni, a doua zi, reveniră opt dintre ei, care fură ținuți apoi în Oratoriu, unii șase luni, alții un an, unii doi, ba chiar cinci, după împrejurări și meseriile alese, dar toți ieșiră oameni formați. Unul dintre aceștia, mulți ani după aceea, după ce se reîntorsese din America unde-și găsise norocul, prima vizită o făcu la Oratoriu, amintind acum la bătrânețe, cu o negrăită recunoștință, bunătatea inimii pe care Don Bosco o dovedise odinioară, față de el și de prietenii săi din Cocca.

*
*     *

            Că atunci când e vorba de suflete nici un obstacol nu era periculos se văzu și în acea zi când i se aduse la cunoștință că unul dintre foștii săi băieți, momit de secta Valdeză - lovit de o boală necruțătoare - se găsea acum pe patul agoniei, fără a-și putea spovedi trecutul, fiindcă secta, ce se instalase în camera vecină, stătea de pază.
            Mama tânărului muribund rugase de zece ori pe paroh să vină, dar toate încercările acestuia și ale capelanilor săi fură zădărnicite de înverșunarea sectarilor.
            Don Bosco, aflând de situație, luă pe doi dintre băieții săi cei mai robuști și, pe la două după-masă, când aflase că e mai puțin păzit, se înființa la casa bolnavului. Se întâlni însă nas în nas cu pastorul valdez, ce-l întrebă tăios:
            - Ce vânt vă aduce pe aici, domnule Părinte?
            - Vreau să vorbesc cu bolnavul.
            - E imposibil: e ordinul categoric al medicului.
            - Să lăsăm snoavele, căci n-am timp de pierdut. Eu schimb doar două cuvinte cu mama dânsului și apoi... Iată-o tocmai! Bună ziua, buna mea doamnă. Cum se află Pierino?
            Zicând acestea, Don Bosco se îndreptă încet, dar sigur, către camera muribundului.
            - Domnule Părinte, îți mai spun o dată...
            - Ei asta-i, lasă-mă să trec, zise Don Bosco respingându-l cu energie pe sectar, deschizând fără comentarii ușa.
            - Oh, Don Bosco! strigă bolnavul, zărindu-și binefăcătorul în prag.
            - Scumpul meu Pierino, cum îți merge? îți mai aduci aminte de anii petrecuți în Oratoriu? Mă mai recunoști?
            - Dacă vă recunosc? Sărmanul de mine, eu sunt cel de nerecunoscut! M-am schimbat așa de mult... Am fost atât de rău!...
            - Pentru ultima oară, Domnule Bosco - întrerupse pastorul valdez - te rog să te cari de aici. Prezența dumitale face nespus de mult rău sărmanului bolnav.
            - Oh, am atât de puțin intenția de a pleca de aici, răspunse el calm, încât încep prin a lua loc (și acestea zicând, se așeză efectiv pe un scaun chiar lângă patul bolnavului), căci doresc atât de mult să pot ține de urât câteva clipe scumpului și bunului meu prieten. Nu-i așa, Pierino?
            - Dar cine vă autorizează să aveți o așa cutezanță? zise pastorul.
            - Dar pe dumneavoastră cine vă îndreptățește să aveți pretenții așa de nemaiauzite?
            - Eu sunt pastorul valdez Amadeo Bert; și de altfel nu e prima dată acum că noi ne întâlnim.
            - Atunci trebuie să știți că eu sunt directorul Oratoriului Sfântul Francisc de Sales.
            - Dar ce vreți acum de la acest nefericit?
            - Să-i mântuiesc sufletul.
            - Dar el nu mai are nimic de a face cu dumneavoastră.
            - Și de ce anume?
            - Fiindcă e înscris în biserica valdeză.
            - Strașnic argument! Cum să nu am de-a face cu el, când el de mai bine de zece ani e înscris în registrele Oratoriului meu!
            - Cu alte cuvinte, dumneata nu vrei să te cari.
            - Firește că nu! Și pentru a nu pierde timpul în flecăreli zadarnice, să-l facem judecător chiar pe bolnav.
            Întorcându-se atunci spre bolnav:
            - Spune-mi, Pierino, scumpul meu, care este voința ta în această clipă?
            - M-am născut catolic, vreau să trăiesc și să mor catolic, iată-o! Și mă căiesc din suflet pentru toate năzbâtiile mele din acești din urmă ani.
            Față de un răspuns atât de răspicat și franc pastorul sectei înțelese că, pentru moment, nu mai putea face nimic; dar la plecare îi spuse amenințător că, în curând, o să mai audă de el!
            Don Bosco, rămas singur, imediat mărturisi pe bolnav. întrucât nici nu scrisese, nici nu predicase împotriva credinței catolice, orice retractare era de prisos. Dezlegarea Sfântului redărui pacea deplină acelui sărman tânăr rătăcit, ce nu știa cum să-și mai exprime bucuria de a se fi putut întoarce la timp în casa părintească.
            Dar prevăzând reîntoarcerea ofensivă a sectanților, setoși de a se răzbuna, asigură liniștea bolnavului transportându-l la spitalul Sfinților Martin și Lazăr, unde după 24 de ore muri senin, cu simțămintele celei mai desăvârșite căințe și cu o adevărată și creștinească resemnare.
            Câte fapte asemănătoare nu s-ar mai putea cita!
            Așa cum unii afluenți ai marilor fluvii sunt mai bogați în ape decât râurile principale ale altor regiuni, tot astfel apostolatul colateral al lui Don Bosco este mai bogat decât apostolatul principal al atâtor alți preoți.
            Și ce-ar putea fi mai potrivit pentru a încheia acest capitol decât acel imn pe care, în biografia lui Comollo, îl înalță Don Bosco Religiei sale?
            „Este nota caracteristică a Religiei Catolice să aibă sfinți și oameni evidențiați prin virtute; singură Ea prisosește în mijloace ce-l întăresc pe om în toate nevoile vieții; ea îl învață și-l călăuzește în tinerețe pe drumul adevărului; îl întărește la maturitate cu Tainele și cuvintele ce dau viața; își dublează îngrijirile în caz de boală, neîntrelăsând nimic din ceea ce poate contribui să asigure binele lui nu numai spiritual, ci și vremelnic; Ea singură îl întărește în clipa morții, în moarte și după moarte. /... /
            Să înălțăm cele mai călduroase mulțumiri lui Dumnezeu care, prin negrăita sa bunătate, ne-a făcut să ne naștem și să rămânem în sânul acestei Biserici; și drept răspuns al gratitudinii noastre, să ne dovedim zeloși în a ține Poruncile acestei Dumnezeiești Religii. [48]
            Dar pentru noi, oamenii de azi, cea mai frumoasă laudă a acestei Religii este faptul de-a fi dat omenirii, neîntrerupt în lungul veacurilor, astfel de vieți de sfinți și de Apostoli, total dăruite lui Dumnezeu și în care Dumnezeu era totul.
            Fără să o știe, cântându-i frumusețea ei, Don Bosco își cânta propria viață de Sfânt și de Apostol: „Tuturor, toate m-am făcut!”

Capitolul XII. Neobositul pionier al presei bune

l) Zăgazurile rupte; 2) Polemist de răsunet; 3) Etapele tactice ale adversarilor; 4) Preotul catolic; 5) Încep atentatele; 6) Veșnic Autoritățile... ; 7) Il Grigio (în piemonteză Gris) - Surul, câinele misterios; 8) Secretul scriitorului neobosit; 9) Un original tipograf și fabricant de hârtie; 10) Cum își creează cadrele.

1) Zăgazurile rupte

      Prin cele trei Oratorii și Căminul înfloritor pentru cei interni, prin exercițiile spirituale, misiunile și predicile nenumărate, erau mii și mii tinerii care profitau de pe urma cuvântului și activității lui Don Bosco. Și totuși, ce câmp restrâns pentru un suflet de autentic cuceritor!
      Înainte de a-și putea trimite misionarii săi - adevărate expediții spre celelalte continente, cum vom vedea la timpul său - îl chinuia insistent gândul mulțimii de suflete la care el nu putea ajunge direct. Cu atât mai mult cu cât o întreită serie de erori șerpuia în acei ani în Piemont.
      Erau mai întâi anumite idei pretins progresiste și militând pentru schimbări cu orice preț: să se facă neapărat pași înainte, deși, în mod plauzibil, aceștia se făceau pe drumul cel greșit, așa cum amintisem înainte. Mai era, în al doilea rând, un puternic curent anticlerical, pornit dintr-un anumit liberalism tendențios, din spirit de frondă, și care-și găsise o largă audiență mulțumită unor multiple publicații, în frunte cu ziarul de mare tiraj, Gazzetta del Popolo. În al treilea rând, nici protestanții nu întârziară să profite - și încă în ce măsură! - de „Legea emancipării” semnată de Carol Albert în 1848, încât acțiunea lor dădea contemporanilor impresia năvălirii viiturilor, în clipa când au reușit să rupă digurile și să măture totul în calea lor.
      Ruperea vechilor stăvilare prin publicarea „Legii pentru libertatea presei” i-a surprins total nepregătiți pe apărătorii instituțiilor tradiționale ajunși în derută, de care adversarii se știură folosi din plin.
      În slujba acestor trei serii de cauze dăunătoare, o presă bine plătită și dotată se însărcina să fabrice teorii potrivite pe înțelesul mulțimilor. Broșuri și cărți de vulgarizare, ziare și săptămânale lucrau de zor pentru a duce treptat sufletele simple pe un drum pe care ele ar fi refuzat, desigur, să se angajeze, de-ar fi știut de la început unde duce.
      Primejdia cea mai mare păștea însă tineretul, neexperimentat prin definiție, curios de la natură și avid de noutăți. De aceea, Don Bosco, neputând ajunge la toți prin acțiune directă și prin viu grai, puse hotărât mâna pe condei.
      Am văzut și înainte o infimă parte a activității de scriitor a lui Don Bosco și, chiar la sfârșitul capitolului precedent, amintisem de frumoasa biografie a lui Luigi Comollo; dar ceea ce-l va scoate în prima linie va fi polemica sa cu valdezii.
      Cine erau aceștia?
      Pe la sfârșitul veacului al XII-lea, trăia la Lyon un negustor bogat, cu numele de Petru Valdez, care se puse în fruntea unei mișcări a „Săracilor cu spiritul”, cu scopul de a reforma luxul și viața prea comodă introdusă - ziceau ei - în Biserică. Într-o bună zi, punând literal în practică sfatul evanghelic: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde toate câte le ai și le dă săracilor”, Valdez își împărți săracilor averea și începu să predice, pe străzi și în piață, sărăcia. După un oarecare timp, se văzu înconjurat de numeroși învățăcei care-i imitau felul de viață.
      Pentru ei nu exista o ierarhie propriu-zisă, deși ascendentul lui Petru Valdez era incontestabil. Bine intenționat la început și sigur că e pe drumul cel bun, se prezentă în 1178, la Roma, Papei Alexandru III, care-l primi cu multă bunăvoință, îi aprobă votul sărăciei și-i permise lui și tovarășilor săi să și predice, cu aprobarea bineînțeles, a episcopilor locali. Dar această condiție fu practic nesocotită și, așa cum și era de așteptat de la oameni fără nici o pregătire teologică, fiecare prisosea în sensul său, liberul examen și tâlcuirea individuală fiindu-le singurele criterii în interpretarea Scripturii.
      Cum era fatal, acești neisprăviți o luară în curând razna de-a binelea cu predicile lor, așa încât, abia șase ani mai târziu, și anume în 1184, sub Papa Lucius III, Conciliul din Verona, spre a zăgăzui răspândirea erorilor, cuprinse sub una și aceeași anatemă pe catarii din Italia de Nord - cunoscuți la noi sub denumirea de bogumili, iar în Franța de Albigesi - și pe săracii din Lyon.
      Această condamnare, nu numai că nu-i temperă, ci dimpotrivă, îi îndârji pe valdezi, așa că, peste puțin timp, ei se declarară drept singurii „adevărați ucenici ai lui Hristos”. Dintre Sacramente, ei nu mai admiteau decât două: Botezul și Sfânta Cină, însă nici ele nu ar fi necesare mântuirii.
      Singurul izvor de adevăr, după ei, ar fi Scriptura, neadmițând decât ceea ce se găsește în mod explicit și exclusiv în aceasta. De aceea, ei resping adevărurile care, în opinia lor, s-ar întemeia numai pe Tradiție și Autoritate. Sub acest pretext, ei repudiază cultul icoanelor și al Sfintei Cruci, al moaștelor și al sfinților, inclusiv cel al Preacuratei Fecioare Maria, deși primul care-i dă cult și cinste Fecioarei este Dumnezeu însuși! în Vechiul Testament: „Vrăjmășie voi pune între tine și între Femeie, între seminția ta și seminția Ei”, (Facere III, 15) ; și mai ales în Noul Testament, când Dumnezeu își trimite Arhanghelul să se închine și s-o omagieze; iar Isus Cristos îi dă nu numai cinste, ci chiar ascultare, încât, dimpreună cu Tatăl Ceresc, cu Fiul și cu îngerii, cinstind-o, suntem în cea mai bună companie. Valdezii detestă cultul celorlalți sfinți, rugăciunile ce li se fac; nu recunosc Sfânta Liturghie, Mărturisirea, Sfântul Maslu, existența Purgatoriului și rugăciunile pentru morți, apa sfințită; condamnă posturile și ajunurile stabilite, pocăințele obligatorii, procesiunile și pelerinajele, viața călugărească și celibatul și atâtea alte practici religioase tradiționale, sub pretextul că le-ar fi inventat doar oamenii. Era, spus pe scurt, un protestantism înainte de Luther.
      Pe aceleași drumuri dinspre Lyon, pe unde mărfurile comercianților treceau Alpii, pătrunseră cu cea mai mare ușurință în Italia de Nord și aceste erezii, mai ales prin valea Pellice, în regiunea Pinerolo făcându-și o adevărată fortăreață. De aici eroarea coborî spre câmpie, ajungând la Torino, unde în timpul lui Don Bosco, profitând de libertatea de a-și face propagandă, adepții lor se infiltrau cu viclenie în masele populare, exploatându-le ignoranța și credulitatea, răspândind peste tot broșurile și celelalte tipărituri, făcând sufletelor simple un rău considerabil.
      Pentru a-și face prozeliți, pe lângă trei ziare valdeze și cealaltă marfă ieșită de sub tiparnițele lor (cu conținut pretins biblic și științific), se serveau de tot felul de mijloace: ajutoare bănești, asigurarea de locuri de muncă, daruri în bani sau în natură (haine, alimente etc. ) pentru cei ce le frecventau școlile sau întrunirile. „Să se adauge - continuă Don Bosco în Amintiri - că sectanții erau pregătiți și dotați cu tot felul de mijloace materiale și încurajări morale (din partea unor persoane suspuse), în timp ce catolicii, protejați până mai ieri de legile civile, deși aveau un ziar și cărți clasice, nu aveau însă nici o carte și nici un ziar pe înțelesul mulțimilor.”
      Împins de necesitate, Don Bosco compuse câteva tablouri sinoptice despre Biserică și adevărurile de credință, precum și mai multe manifeste și broșuri despre Religie, intitulate „De ținut minte pentru catolici”și le răspândi îndeosebi printre tineri, mai ales cu prilejul misiunilor și al exercițiilor spirituale. Se răspândiră de zor câteva sute de mii, ceea ce-l făcu să-și dea seama de necesitatea urgentă a unui mijloc mai potrivit de a face cunoscută poporului adevărata față a Religiei Catolice.
      Tipări și o broșură „Avvisi ai Catolici” ce s-ar fi putut tâlcui: „Catolicilor, păziți-vă”, în care se demascau uneltirile și cursele sectanților.
      Acest fel de broșuri erau căutate ca pâinea caldă și, în doi ani, s-au răspândit peste 200. 000 de exemplare, cifră record și azi, cu atât mai mult atunci.
      „Deschideți-vă ochii - scria el între altele - căci vi se întind curse pentru a vă îndepărta de adevărata Religie, care nu se păstrează decât în Biserica lui Isus Hristos. Isus a spus lui Petru: «Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și Porțile iadului nu o vor birui, căci Eu voi fi cu Păstorii mei până la sfârșitul veacului». Aceasta n-a spus-o decât lui Petru și succesorilor săi, Pontificii romani, și nimănui altuia.
      - Cine vă spune altceva - v-o spun din inimă - vă înșeală.
      - Fiți intim convinși de aceste mari adevăruri: unde e succesorul lui Petru, acolo e Biserica lui Isus Hristos; nimeni nu e în adevărata Religie a lui Isus Hristos, dacă nu e catolic; dar nimeni nu-i catolic fără Papa. Păstorii noștri și Episcopii îndeosebi ne unesc cu Papa, iar Papa cu Dumnezeu.”
      Pe lângă scris, Don Bosco încerca să-i înrâurească spre bine și prin contact personal; astfel, având legături cu unii dintre apostați, - care deși aderaseră la sectă (momiți sau din slăbiciune), personal îi mai rămăseseră totuși atașați -, află unele dintre proiectele de viitor ale valdezilor și încercă să-i prevină la timp pe cei vizați.
      Dar nu totdeauna această solicitudine a sa era interpretată așa cum trebuia. Astfel, superiorul ecleziastic, de exemplu, căruia îi atrăsese atenția că la Cirie se infiltraseră valdezii, îi replică mânios:
      - Îți închipui că parohii de acolo dorm? Oare lumina nu poate să ne vină în ultimul timp decât din Valdocco?
      Neghina ce apăru în curând, confirmă, din nefericire, justețea avertismentului dat de Don Bosco unuia ce nu voia să-l audă.

2) Polemist de răsunet

      Sfântul își dădu curând seama că, pentru a combate răul tot mai răspândit, era nevoie de o publicație periodică regulată, care să combată eroarea în toate meandrele ei. Intră, de aceea, în tratative cu Episcopul de Ivrea, care, împreună cu cel de Mondovi, fuseseră încredințați de episcopatul subalpin să pregătească un plan de acțiune pentru răspândirea presei bune.
      Ca urmare, Don Bosco își întocmi un plan și-l înaintă Monseniorului Fransoni spre aprobare și apoi, pe cale ierarhică, Episcopatului piemontez. El atribuia o asemenea importanță acestui proiect, încât în iulie 1852, înainte de a-l redacta, făcu un pelerinaj la sanctuarul Madonei de Oropa, spre a-i obține ajutorul.
      Pregăti, cu felul său expeditiv, câteva numere din ceea ce se va intitula în viitor, „LE LETTURE CATTOLICHE” (Lecturile catolice), după ce în februarie 1853 lansase prospecte cu planul editorial și costul abonamentelor. Acestea se ridicară la vreo 14. 000, cifră apreciabilă pe acele timpuri. Abonamentul era doar 2 lire și 80 de cenți pe an.
      La început apăru de două ori pe lună, iar din al patrulea an, apărea numai o dată, fără a-și reduce însă numărul total al paginilor. Partea tipografică era încredințată Casei De Agostini, iar expediția se făcea de la Oratoriu. „Lecturile catolice” au început să apară în martie 1853, dar apariția lor a mers mult mai puțin lin decât s-ar putea crede din lectura acestor rânduri.
      Deja, după primele șase numere, nici un episcop nu mai voia să patroneze publicația, din cauza riscurilor pe care le implica. De fapt, curajosul Pr. Ximenes, directorul unui ziar catolic din Roma fusese asasinat, iar Mgr. Palma, secretar pontifical și colaborator notoriu la același ziar, murea și el împușcat de un sectant în chiar reședința papală de la Quirinal.
      Cu atât mai mult aveau sectanții toate motivele să se supere pe Don Bosco, căci „Lecturile” însemnau pentru ei o adevărată catastrofă, în caz că și-ar mai fi continuat apariția.
      Începând cu adevărurile fundamentale, cele mai atacate de sectă, fiecare fascicol merita să fie citit de la prima la ultima pagină, fiind scrise limpede și cu vervă. Polemist dibace și experimentat, - ideea călăuzitoare fiindu-i varietatea -, trată pe rând despre toate. Și, de fapt, era citit pe nerăsuflate de la primul la ultimul rând, căci toate fremătau de viață. Astăzi expunea doctrina catolică, pentru ca mâine să strivească obiecțiile adversarilor; acum povestea în stil popular un eveniment istoric însemnat sau viața unui mare Papă sau Sfânt, pentru ca în viitorul număr să compună un mic roman sau o istorioară cu tendințe edificatoare.
      Dar aceste scrieri ce luau cu asalt pozițiile dușmane, prin atac frontal și fără eufemisme, înspăimântau tot mai mult pe cenzorii bisericești. Asasinatele puse la cale de sectanți păreau iminente, iar felul lui Don Bosco de a ataca problemele în litigiu, deși plin de iubire pentru persoane, era necruțător pentru eroarea în sine. În stil diamantin, adevărului i se spunea adevăr și minciunii, minciună. Și tocmai seninătatea desăvârșită a acestui scris fără umbră de patimă și de acreală, ce expunea adevărul limpede și imparțial, îi făcea pe adversari să se simtă mai mult copleșiți de evidențe irecuzabile, desființați.
      Într-un prim fascicol intitulat: „Convorbire între un părinte și fiii săi despre nevoile timpului de față”, după ce arăta primejdiile multiple ce amenință credința celor tineri, expunea, într-o formă accesibilă poporului, deosebirea dintre adevărata Biserică a lui Isus Hristos, a cărei învățătură este și rămâne invariabilă ca Adevărul însuși ce și el e etern, pe de o parte, și ghiveciul diform al sectelor, pe de alta, care nu-s unite între ele decât de principiul că trebuie să fie dezbinate (interpretarea individuală fiind singurul criteriu admis) și care, pentru a-și menține adepții, sunt nevoite să deformeze faptele, Istoria și Scriptura, prin tot felul de tâlcuiri aberante.
      Vorbind despre secte și felul lor de a lucra în Piemont, spunea:
      „Lucrurile pe care vi le-am expus merită cea mai serioasă luare-aminte, căci de aici puteți ușor conclude ce fel de stimă și considerație poți avea pentru o religie care, ca să se mențină, trebuie să recurgă la minciuni, la falsități și calomnii.”
      Și termina fascicolul citat cu „Două cuvinte către Miniștrii protestanți”, ca sculptate în bronz, pe care le transcriem în parte, pentru a putea și cititorul să-și facă direct o părere despre incisivitatea stilului lui Don Bosco:
      „Dacă, prin vreo întâmplare, cuvintele noastre ar putea ajunge la urechea domnilor Pastori protestanți, aș vrea să le pun această gravă întrebare:
      - Credeți dumneavoastră, Domnilor Pastori, într-adevăr, că orice om care trăiește în lumea aceasta e luminat de Spiritul Sfânt și poate să citească Biblia și să înțeleagă singur toate acele adevăruri care sunt necesare pentru ca să se mântuiască?
      Dumneavoastră îmi veți răspunde că DA. Așa și învățați în predicile și în cărțile voastre.
      Luând ca bază această învățătură, care este admisă de toți - ori cel puțin de cea mai mare parte și de către cei mai învățați dintre protestanți - aș dori răspunsul dumneavoastră asupra celor ce urmează:
      1) Dacă fiecare om este luminat de-a dreptul de Spiritul Sfânt pentru ca să înțeleagă adevărurile cuprinse în Scriptură, atunci la ce bun toată strădania voastră de a tâlcui Scriptura? Pesemne că Spiritul Sfânt al vostru e superior și mai înțelept decât cel care-i luminează pe ceilalți? Ori mai știi, sufletul și trupul vostru o fi având o formă mai tare și mai robustă, pentru a primi influența acestui norocos Spirit Sfânt?
      Căci dacă Biblia este clară și poate fi pricepută, explicată și tâlcuită de oricine, atunci ce rost mai au templele voastre? De ce atâtea predici și atâtea scrieri pentru a insinua și infiltra în mințile altora tâlcul pe care îl dați VOI Bibliei?
      Dacă ați vrea într-adevăr să dovediți bună credință, să lucrați cu conștiință sinceră și să nu trădați sufletele care vin să vă asculte, voi, Domnilor Pastori protestanți, ar trebui să faceți doar una și o singură predică, una și aceeași și nimic mai mult. Predica aceasta ar trebui să o faceți cam în felul următor: „Ascultați Frați Protestanți, ascultați cuvântul nostru care este cuvântul adevărului: Scriptura este clară, Spiritul Sfânt îi luminează pe toți și, de aceea, toți o pot pricepe; iată de ce, în viitor este de prisos să vă mai pierdeți timpul pe aici, rămâneți fiecare pe la casele voastre: VEȚI CITI, VEȚI ÎNȚELEGE ȘI VĂ VEȚI MÂNTUI!
      Dacă vorbiți altfel, vă trădați acel minister pe care vi l-ați asumat ca predicatori ai Evangheliei;
      2) Și acum o a doua întrebare:
      Credeți voi, oare, Pastori protestanți, că un bun catolic, citind și meditând Biblia, trăind ca un om cinstit și onest, practicând riguros virtuțile pe care Biserica Catolică le propune și fugind de toate viciile pe care ea le condamnă, - așa cum au făcut-o un Sfânt Francisc de Assisi, un Sfânt Francisc Xaveriu, San Bernard, Sfântul Vincențiu de Paoli și alți sfinți ai Bisericii Catolice a Romei -, credeți voi că aceștia se pot mântui sau nu?
      Voi o să-mi răspundeți că DA! Și așa învață printre voi Bert, Cobbett, Műller și atâția alții din cei vii pe care eu i-am putut interpela asupra acestei chestiuni, căci mi-au răspuns cu toții afirmativ.
      Așa stând lucrurile, acum spuneți-mi: când spre a merge într-o Țară sunt două căi, una sigură, cealaltă nesigură, care ați spune că ar trebui aleasă?
      Oricine nu și-a pierdut mintea va răspunde fără șovăire că trebuie aleasă calea cea sigură și să abandoneze cu totul pe cea îndoielnică.
      Or, tocmai acesta e cazul cu voi. Voi înșivă, Frați Protestanți, recunoașteți că, păzindu-și propria religie, catolicii se pot mântui, și în acest punct sunteți pe de-a-ntregul de acord cu toți Catolicii.
      Catolicii, în schimb, o spun în mod absolut, că nici un protestant nu se poate mântui dacă persistă să rămână în secta respectivă.
      Deci, pentru catolici, calea e sigură, atât după părerea voastră, cât și a noastră.
      Dacă am vorbi apoi despre mântuirea sufletelor ce mor în secta voastră, ascultați cum stau lucrurile:
      Voi ziceți: «Un bun catolic se poate mântui; dar ne putem și noi.» Catolicii în schimb vă răspund: «Nu, Frați Protestanți, până când aderați la secta voastră, rămâneți separați de adevărata Biserică a lui Isus Hristos și, de aceea, dacă voi muriți înainte de a fi renunțat la erorile voastre, vă osândiți pentru veșnicie.”
      Și notați că această sentință e pronunțată de 250.000.000 de catolici (astăzi Don Bosco ar spune 900.000.000), în timp ce cei ce afirmă că și voi v-ați putea salva, nu sunt decât 50.000.000 de rătăciți, care însă ei între ei sunt atât de învrăjbiți, încât prea puține lucruri sunt zise de unii fără a fi dezise de ceilalți...
      Aceste cuvinte sunt ale unui frate al vostru care vă iubește, și vă iubește mai mult decât ați putea-o crede. Sunt cuvintele unui frate ce vi se oferă pe sine cu tot ce are și tot ce poate avea în lumea aceasta, pentru binele sufletelor voastre.
      Înfiorat de o teamă și de o sfântă grijă pentru nesiguranța mântuirii voastre și a urmașilor voștri, ridic ochii și brațele spre ceruri, invitându-vă pe voi și pe toți cei buni să se roage Dumnezeului îndurărilor, ca să vă lumineze cu razele cerescului Său har, pentru ca reîntorcându-vă la părintescul Staul al lui Isus Hristos, să puteți aduce o mare bucurie întregului Paradis și să puteți dobândi odihna sufletelor voastre și nădejdea cea bine întemeiată de Mântuire pentru toți.”
      Acest fel deschis de a spune lucrurilor pe nume băgă în sperieți întreaga Curie Episcopească. După al șaselea fascicol, de teama asasinatelor, nu mai era nici un cenzor dispus să-și expună viața.
      Și aveau, de fapt, dreptate, așa cum vom vedea în curând. Și apoi sunt împrejurări - și Don Bosco o știa prea bine - când poți deprinde eroismul, dar nu să-l impui și altora.
      Cât despre el, el personal numai teamă nu avea, fibra sufletului său fiind din oțel de Damasc. Însă întrucât un preot nu poate publica fără prealabila aprobare a episcopului local, el scrise Monseniorului Fransoni la Lyon, care-l delegă pe P. S. Mgr. Moreno, episcopul de Ivrea, cu recenzarea „Lecturilor.” Acesta, la rândul său îl încredință cu aceasta pe vicarul său general, aprobându-i însă să acorde „Imprimatur”-ul fără să semneze cu numele propriu.

3) Etapele tactice ale Adversarilor

      Fascicolele acestea mitraliau câmpul dușman.
      Protestanții porniră la contra-atac, îndeosebi prin așa-numitele „Lecturi evanghelice”. Dar socotelile le ieșiră toate pe dos. Mai întâi, pentru că nu reușeau nicicum să-și asigure un număr suficient de abonați; și apoi, în ultimă analiză, își dădură seama că ei nu făceau astfel decât să mărească publicitatea „Lecturilor catolice”. De aceea, în curând, se văzură nevoiți să-și schimbe tactica.
      O seamă dintre ei începură să-l caute din când în când pe Don Bosco la Oratoriu, pentru a-l atrage în discuții dinainte pregătite, în care sperau să-l dea gata, să-l discrediteze, vestind urbi et orbi înfrângerea sa.
      Dar ei ignorau total cu cine au de-a face. Don Bosco observă imediat că tactica lor consta în a ridica tonul și în a sări din cracă în cracă, citând când un verset din Scriptură, când altul, fără nici o legătură logică cu tema în discuție.
      De aceea, cu o metodă diametral opusă, el rămânea desăvârșit de calm, readucându-i și țintuindu-și fără cruțare adversarii la argumentul discutat.
      Trebuie spus că Don Bosco nu era dornic de astfel de discuții, știind prea bine că, în general, acestea nu au alt efect decât că înăspresc relațiile și înăcresc sufletele. Iar discuțiile cu sectanții le evita cu atât mai vârtos, cunoscând din spusele altora și apoi și din proprie experiență că, sub orice cer, pocăiții sunt prin definiție oameni incapabili și prea adesea semidocți. Dar odată provocat direct și adus în poziție de legitimă apărare, deși își păstra calmul imperturbabil, el nu mai da îndărăt și, înfășcând obiecțiile adversarului, cu o logică de fier, le strivea cum ar face un leu cu cochilia unui melc.
      Dar, întrucât nedoritele discuții erau tot mai des provocate, Don Bosco începu să le reproducă aidoma în „Lecturi”, spre consternarea și spaima sectanților. Don Bosco își surclasa adversarii nu numai fiindcă apăra adevărul, ci și pentru că era o personalitate excepțională și cu o cultura absolut superioară. El de mic își dăduse bine seama că știința e mai necesară pentru un preot vrednic decât e aerul pentru plămâni. De aceea, timpul studiilor 1-a știut utiliza la maximum și cu o asiduitate deseori dusă până la eroism. Dar ce răsplată acum! Orele acelea aride de studiu și nopțile nedormite rodeau de acum înmiit!
      Cu ce impresie de liniște și siguranță rămâneau abonații; „Lecturilor catolice”, că Religia lor e cea adevărată când citeau reproducerea unor discuții, cum erau cele cu predicatorul protestant Pugno și cu pastorul Meile, despre care nu putem să nu pomenim.
      Pugno acesta, în urma unor discuții cu Don Bosco, recunoscu cu franchețe că e incapabil să-i țină piept, întrucât fiind doar un laic, nu a studiat îndeajuns; dar de-ar veni ministrul nostru! Apoi el chiar că e tobă de carte și cu două cuvinte închidea gura la toți popii!
      - Dacă e așa - zise Don Bosco lui Pugno și însoțitorului său - faceți-mi fraților plăcerea data viitoare și aduceți-l cu voi și spuneți-i că îl aștept cu cea mai vie dorință.
      Invitația fiind acceptată, iată-l pe ministrul Meile, cu alți doi corifei ai valdezilor din Torino. După primele complimente, începu o discuție ce dură șapte ore, de la 11 dimineața la 6 seara. Nu e cazul să repetăm tot ce s-a discutat atunci, dar am neîndreptăți pe cititor dacă am trece sub tăcere un incident semnificativ.
      Se discuta în fel și chip despre autenticitatea Scripturii și despre Tradiție, despre Primatul Sfântului Petru și al succesorilor săi, despre Spovadă și celelalte Taine, iar în cele din urmă veni la rând Purgatoriul. Don Bosco le dovedi existența acestuia din rațiune, din Istorie și din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, servindu-se de textul latin și italian.
      Atunci, unul dintre oponenți, deși pus în fața evidențelor, ca sectant autentic ce era, neînțelegând să se dea bătut, protestă cu emfază:
      - Dar textul latin și italian nu ajung. Trebuie mers la textul original grecesc!
      - Foarte bine - reluă Sfântul - e tocmai ce doream și eu. Poftiți textul grecesc (Don Bosco îl avea mereu pe biroul său), consultați-l și vă veți convinge că e întru toate de acord cu cel italian și latin de care m-am folosit eu în discuție.
      Don Bosco, care cunoștea la perfecție nu numai greaca, ci și ebraica, așa cum am arătat în altă parte, știa prea bine ce conține originalul. De aceea i-l oferise adversarului, ca să se convingă singur.
      Acesta rămase uimit când se văzu cu textul grec în mână, căci nu bănuise că Don Bosco îl consulta în mod obișnuit și că îl are la îndemână, mai ales că el habar n-avea de greacă. Don Bosco observase imediat, din felul cum luase și cum răsfoia textul, că aici este ceva neclar. Respectivul luase Biblia greacă cu capu-n jos!
      Se apropie să se convingă pe deplin, iar când văzu care e situația, își lăsă mai departe adversarul să caute de zor încă vreo două-trei lungi minute, apoi se apropie de el spunându-i:
      - Scuză, prietene, dumneata de aceea tot cauți și nu găsești, fiindcă ai luat textul grecesc cu capu-n jos!
      Ce față făcu celălalt e ușor de închipuit: trânti cu furie cartea pe masă și ieșiră toți trei mânioși.
      Așa se sfârși nu numai discuția, ci încetară definitiv și controversele. Opinia publică și presa consemnară faptul, decernându-i lui Don Bosco titlul de „Ciocanul sectanților”.
      Primei etape a ofensivei sectelor, anume aceleia de a răspunde presei prin presă, îi urmase a doua, în care valdezii opuseră campaniei dezlănțuite victorios de „Lecturile catolice” aceste interminabile discuții verbale.
      În urma noului insucces, o nouă fază începe: aceea a presiunilor morale. Personalități proeminente ale lumii politice interveniră pe lângă Don Bosco pentru a-l determina cumva să înceteze cu acele publicații, care pur și simplu răsturnau lumea protestantă. Pentru a-l convinge mai ușor, ei insinuau cu înțeles că s-ar expune astfel la cele mai grave neplăceri.
      Dar el se mulțumea să zâmbească și să-și vadă imperturbabil de drum, fascicolele succedându-se punctual la fiecare 1 și 16 ale lunii.
      Ba mai mult, pentru ca băieții Oratoriului și ceilalți să priceapă mai ușor natura controverselor, înscena o comedie în două acte cu titlul: „Discuția dintre un avocat și un pastor protestant”, întocmită pe bazele argumentelor protestante luate pe viu din fostele discuții. După ce se jucă de mai multe ori pe scenă - chiar cu succes! - o și tipări.

4) Preotul catolic

      Învinși pe terenul presei și al discuțiilor, iar presiunile morale dovedindu-se inoperante, tensiunea crescu, iar adversarii, în loc să depună armele, se angajară într-o luptă și mai îndârjită, căutând arme mai eficiente. Într-o duminică de august - Don Bosco, care tocmai terminase predica, după ce toată dimineața mărturisise, se întorcea obosit spre casă, se găsi față în față cu doi domni ce-l așteptau. El îi pofti în biroul său.
      Însă înfățișarea lor avea ceva suspect, trezind bănuiala băieților. Doi dintre cei mai robuști, Buzzetti și Cagliero, găsiră cu cale să stea de veghe prin apropiere.
      Unul dintre cei doi necunoscuți, ce părea a fi predicator valdez, începu o lungă serie de complimente și lingușiri, lăudând inteligența Sfântului, varietatea și popularitatea stilului său. Păcat numai de un lucru...
      - Ce anume?
      -... ca un astfel de talent să fie risipit în lucrușoare atât de mărunte și-n eforturi fără de rost, cum sunt cele pentru a edita „Lecturile catolice”. Ce bine ar fi dacă și-ar folosi timpul și, mai ales, niște calități așa de prețioase, în lucruri mai folositoare pentru omenire și mai avantajoase chiar și pentru Don Bosco, cum ar fi, de exemplu, un tratat de Istorie Antică, de Fizică, de Geometrie, de Geografie sau Artă, sau vreo altă carte pentru tineret. Cu aceste „Lecturi” își irosește timpul și energiile în zadar.
      - De ce? întrebă Don Bosco.
      - Fiindcă ceea ce fac „Lecturile catolice” este un lucru copt și răscopt, niște fleacuri la îndemâna oricui. Și apoi nici nu e nimic nou și original, vrednic de o minte ca a lui Don Bosco!
      - Se prea poate, dar asta nu înseamnă că ar fi și de prisos, căci tocmai acesta e rolul „Lecturilor!”: să spună pe înțelesul tuturor adevărurile pe care poporul nu le poate căuta în operele de erudiție, scrise anume pentru cei învățați.
      - Dar această operă nu vă procură nici un folos (valdezii nu știau că sfinții caută suflete, nu „foloase”) ci numai griji, necazuri și oboseală. Dimpotrivă, dacă v-ați ocupa numai de lucrări cum sunt cele propuse de noi, ce bine imens ați face și, pe deasupra, ar rezulta o mulțime de avantaje și pentru institutele minunate pe care Providența vi le-a încredințat. Luați deocamdată această ofertă (erau patru bilete de o mie de lire, reprezentând întreținerea completă pe un an a douăzeci de băieți!), nu e însă nici ultima și nici cea mai mare, dimpotrivă...
      - De ce această grozăvie de bănet?
      - Numai ca un stimulent pentru a vă apuca de operele mai sus amintite și pentru a ajuta totodată acest niciodată îndeajuns de lăudat Institut ce-l conduceți!
      Don Bosco sesiză de îndată adevăratul scop al ofertei:
      - Nu, domnii mei, iertați-mă, dar eu nu pot accepta astfel de bani; eu de nici o altă lucrare „științifică” nu mă pot ocupa, afară de aceea a „Lecturilor catolice”.
      - Bine, dar e o lucrare zadarnică...
      - Dacă e chiar așa de zadarnică, atunci de ce vă preocupă într-atâta gândul și teama de ea? De ce aruncați atâta amar de bani, numai să mă faceți să-i sistez apariția cumpărându-mi conștiința?
      - Dumneavoastră nu cumpăniți îndeajuns consecințele acestui refuz. Faceți un rău imens Operei dumneavoastră și vă expuneți voit unor urmări și primejdii...
      O umbră sinistră trecu pe chipul lor la rostirea ultimelor cuvinte.
      - Domnii mei, înțeleg prea bine ce vreți să spuneți; dar v-o spun răspicat că, pentru apărarea adevărului, eu n-am teamă de nimeni; făcându-mă preot, m-am dedicat binelui Bisericii și sărmanei omeniri și sunt ferm hotărât să le consacru slabele mele puteri și pe mai departe, prin editarea „Lecturilor catolice”.
      - Dumneata faci rău, foarte rău - adăugară ei ridicându-se în picioare, cu fața toată foc și glasul furios - și ne jignești... Și apoi cine știe ce ți se mai poate întâmpla... (cu glas amenințător). Iar de aici înainte dumneata ești sigur că, ieșind din casă, te vei mai întoarce vreodată?
      - Dumneavoastră, domnii mei, se vede că nu cunoașteți preoții catolici, altfel nu v-ați fi înjosit la astfel de amenințări. Să știți că preoții Bisericii Catolice, până trăiesc, muncesc bucuros pentru Dumnezeu; și dacă, în decursul și din cauza îndeplinirii datoriei lor, li s-ar întâmpla să cadă jertfă, ei ar socoti moartea drept cel mai mare noroc și evenimentul cel mai de dorit. De aceea, râd din toată inima de amenințările ce-mi faceți...
      Pe cei doi îi cuprinse atunci o așa furie, încât lui Don Bosco i se părea că vor trece de la vorbe la fapte. De aceea, se ridică la rândul său și-și aduse fulgerător scaunul în față, între el și ei, zicându-le:
      - Dacă m-ați sili să folosesc și eu forța, ați vedea cât de scump se plătește violarea domiciliului unui liber cetățean... Dar nu, nici nu visez așa ceva, tăria unui preot fiind în a răbda și ierta. E cazul să terminăm aici și, de aceea, e mai bine acum să plecați.
      La ultimele cuvinte, - spuse intenționat cu glas mai ridicat -, băieții, care stăteau de pază, făcură zgomot la ușă, pentru a da de înțeles că și ei sunt pe acolo. Don Bosco profită de acel moment de ezitare și tot mai ținând speteaza scaunului cu o mână, cu cealaltă deschise ușa. În prag apăru figura atletică a lui Buzzetti, căruia îi zise:
      - Condu pe acești doi domni până la poartă, nu cumva să greșească scările...
      Cei doi se priviră în ochi, apoi unul mormăi printre dinți:
      - Ne-om mai întâlni noi, dar într-un moment mai prielnic.
      Figura solidă a lui Buzzetti îi făcu însă pe cei doi să-și înghită în sec nodul de furie ce li se urcase în gât și se lăsară conduși.
      Trebuie să mai adăugăm că, de când cu succesele răsunătoare ale „Lecturilor catolice”, Buzzetti și alții, dându-și seama că barometrul indica furtună, erau cu ochii-n patru în jurul lui Don Bosco.

5) Încep atentatele

      Și aveau de fapt toate motivele s-o facă, pentru că în curând au fost siliți să constate că lupta cu sectanții intrase într-o nouă fază, aceea a loviturilor ucigașe directe, pe care, orice ai face, nu poți să nu le pui în legătură cu vizita descrisă mai sus.
      Într-una din seri, după cină, în timp ce Don Bosco se găsea la obișnuita recreație serală printre băieții săi, a fost chemat în grabă la un muribund de doi indivizi cu mutre prea puțin liniștitoare. De aceea, Don Bosco mai chemă cu sine câțiva tineri mai robuști, în frunte cu Buzzetti.
      - Dar nu-i nevoie de nimeni - îi ziseră cei doi, vădit contrariați - o să vă însoțim chiar noi, atât la dus, cât și la întors; și apoi s-ar putea ca bolnavul să se simtă deranjat de prezența atâtor străini... El nu vă dorește decât pe dumneavoastră...
      - Nu vă mai faceți gânduri pentru asta: îi chem, așa, să ia și ei o gură de aer, le face și lor bine această plimbare. Ajunși acolo, acești bravi băieți nu vor intra, firește, la bolnav, ci vor aștepta afară...
      Tăcură, căci nu aveau încotro.
      La „Cuore d’oro” (inima de aur), cum i se spunea birtului unde era pretinsul bolnav, Don Bosco se găsi în fața unei cete de vreo șapte cheflii, care se înfruptaseră, pe cât se putea vedea, dintr-o cină copioasă, închinau de zor la pahare și simulau că mâncau castane.
      Își dădu perfect seama că fusese așteptat și că era privit acum cu un ciudat interes. Primirea prea gălăgioasă și prea cu ovații ce i se făcu îi dădu și mai mult de bănuit.
      - Așteptați o clipă aici la parter - îi zise unul dintre cei doi însoțitori ieșind - căci merg  să-l pregătesc pe bolnav.
      Ceilalți îl invitară să guste, până atunci, din excelentele lor castane. Don Bosco le mulțumi, spunând că tocmai cinase și, ca preot, nu-și mai permitea nimic în afară de timpul mesei.
      - Dar luați cel puțin un păhărel din minunatul nostru vin de Asti. Știți, mai rar așa ceva, e un vin unic!
      - Așa-i, așa-i, întăriră ceilalți.
      - Nu, mulțumesc, nu mai insistați, v-am spus că nu mănânc și nu beau decât în timpul mesei... și apoi, poate mi-ar face rău...
      - Da de unde, un păhărel nu poate să vă strice!
      Și fără să mai aștepte răspunsul lui Don Bosco, unul dintre ei se repezi și umplu paharele tuturor. Dar Don Bosco, care era tot ochi, observase cum în timp ce celorlalți li se servise din una și aceeași sticlă, când să pună și în paharul său, începură o altă sticlă așezată la o parte pe sobă. Din prudență, se făcu că nu observă.
      - În sănătatea dumneavoastră, Părinte!
      - Și în a voastră, prietenii mei - răspunse Sfântul și ridicând paharul îl puse la loc pe masă.
      - Cum, nu beți? sări unul dintre ei și apoi ceilalți.
      - V-am spus doar, nimic în afară de mese!
      - Apoi, să nu ne faceți una ca asta, căci cu noi nu-i de glumit când ni se aduce un asemenea afront, îi ziseră câțiva aproape într-un glas.
      - Nu mă simt în stare, nu pot și nici nu vreau să beau!
      - Dar trebuie să-l beți imediat și cu orice preț!
      Acestea zicând, unul îl apucă de brațul drept, în timp ce un altul îl prinse de cel stâng, pregătindu-se să-l oblige să bea, spunând:
      - Nu, o astfel de insultă n-o vom răbda! Dacă nu vreți să-l beți de bună voie și de dragul nostru, îl veți bea cu forța!
      În fața violenței, întrucât rezistența directă nu era lucru nici prudent, și nici ușor, Don Bosco recurse la o mică șiretenie:
      - Bine, dacă vreți cu orice preț să beau, apoi lăsați-mă liber! Nu vedeți că, luându-mă de spate și de brațe, mă faceți să-mi tremure mâna și... păcat de bunătate de vin!
      - Aveți dreptate ziseră ei - și se retraseră nițel.
      Dar și Don Bosco profită magistral de acea clipă. Dintr-o săritură ajunse la ușă, o deschise și-și chemă băieții înăuntru.
      La apariția acestei echipe de băieți voinici, toți între 18-20 ani, cu capul treaz și pasul hotărât, chefliii se simțiră stânjeniți și, fără voie, se reașezară pe scaune.
      - Iată - zise atunci Don Bosco cu tonul cel mai nevinovat din lume - unul dintre băieții mei nu va refuza excelentul vostru vin de Asti!
      Și acestea zicând, se prefăcu că ar vrea să reia paharul.
      - Nu, nu! Îi strigară toți în cor noi pe dumneavoastră v-am invitat, nu pe acești băieți...
      „Nu aș fi lăsat să bea un astfel de pahar pentru nimic pe lume notează Don Bosco în Amintiri - dar am făcut-o numai ca să mă pot convinge pe deplin de cursa ce mi se întinsese, voind să mă facă să beau otravă.”
      Dovada era concludentă. Don Bosco nu mai insistă și întrebă de muribund. Îl conduseră atunci într-o cameră la etajul II unde, sub un vraf de perne și de pături, era culcat unul dintre cei doi ce veniseră la Oratoriu să-l cheme.
      Don Bosco, așa cum îi cerea prudența, se prefăcu că n-a observat nimic; celălalt însă nu reuși să-și joace rolul până la capăt, căci îl pufni râsul, spunându-i: „Mă voi spovedi eu altădată!”
      Don Bosco îi mai adresă câteva cuvinte de circumstanță și apoi coborî și ieși însoțit de garda băieților săi.
      Începând cu ziua următoare, băieții ce erau acum mândri că au salvat viața părintelui lor drag, deveniră detectivi pasionați. Cercetările lor avură drept rezultat descoperirea că un necunoscut plătise cetei de cheflii de ieri o cină abundentă, cu condiția să-i servească lui Don Bosco niște castane și un vin dinainte „preparate”.
      Spre sfârșitul vieții, ieșind la plimbare, Sfântul arăta uneori, tinerilor săi însoțitori, casa, ce mai există de altfel și astăzi, zicând: „Iată casa cu castanele.”
      Oricum, în timpul ciumei din anul următor, victimele printre locatarii acestei case au fost mai mult de zece.
      Oare îngerul dreptății să fi ieșit la seceriș?
      Este o întrebare pe care Don Bosco nu și-o punea, căci el și băieții săi știau un lucru: când semenul tău suferă și apelează la tine, este Hristos Domnul cel ce-ți cerșește ajutorul. Iar pe Hristos, un sfânt nu-l refuză niciodată.
      Dar moartea le mai arătă totodată și celor din casa „Cuore d’oro” că, abia de când le sărise în ajutor Don Bosco, o inimă de aur pășise cu adevărat și sub acoperișul lor.

6) Veșnic autoritățile...

      Într-altă seară, de august, Don Bosco stătea de vorbă cu un grup de băieți mai mici la poarta Oratoriului, când unul strigă: „Un asasin, un asasin!”
      Într-adevăr, un anumit Andreis, vechi cunoscut și căruia Don Bosco îi făcuse chiar bine, cu mânecile suflecate și cu un cuțit mare de măcelar în mână alerga urlând: „Îl vreau pe Don Bosco, îl vreau pe Don Bosco!”
      Băieții înspăimântați o șterseră care încotro și, împreună cu ei, clericul F. Reviglio. Acesta, fiind în reverendă, Andreis îl luă într-un prim moment drept Don Bosco și începu să-l urmărească în semi-întunericul serii. Numai când ajunse mai aproape își dădu seama de greșeală și se întoarse, căutându-l pe adevăratul Don Bosco. Dar, din fericire, acum era prea târziu, căci Don Bosco avusese timpul necesar să se retragă în vechea clădire și să închidă cu cheia grilajul de fier ce bara intrarea. Andreis se izbi furios de grilajul închis, țipând și zgâlțâindu-l, mușcând barele de fier și simulând că-i nebun. Veni atunci rândul tinerilor mai mari să intervină: se înarmară cu ce găsiră și erau gata să năvălească asupra lui să-l facă inofensiv, când Don Bosco le interzise să, iasă din casă.
      Deși atât Chestura Poliției, cât și Carabinierii (jandarmii italieni) fuseseră anunțați imediat, trecură mai bine de trei ore (era pe la 21: 30) până apărură doi carabinieri care l-au dezarmat și l-au condus la sediu pe falsul nebun.
      Dar ceea ce păru mai ciudat și mai revelator urmă abia de aici înainte. În ziua următoare, chestorul trimise un gardian la Don Bosco să-l întrebe dacă îl iartă pe Andreis. Don Bosco răspunse că, deși în calitate de creștin și preot îl iartă, fiind cetățean și șeful unei instituții de educație, cere autorităților să-i ocrotească într-un mod mai eficace persoana și casa.
      Cine ar crede-o? Drept orice răspuns, Chestura eliberă de îndată pe Andreis, așa încât seara, la aceeași oră, el se învârtea în jurul Oratoriului. Nereușind să Între , dădea mereu târcoale Oratoriului. În primăvara anului următor, mai încercă de două ori și cu fapta: o dată în plină stradă, nu departe de Oratoriu, când Don Bosco scăpă de ucigaș printr-o mișcare ageră, așa că lovitura spintecă doar aerul; a doua oară, văzând că nu reușește altfel, ucigașul plătit se travesti și ajunse până la camera lui Don Bosco, unde însă numai reuși să Între , fiind recunoscut de Buzzetti și Cagliero, care împreună cu alți băieți îl dezarmară pe loc, alungându-l din Oratoriu.
      Don Bosco reînnoi de mai multe ori la Chestură cererea să fie ocrotit de autorități, dar zadarnic. Văzând perfidia autorităților, își dădu seama că și o acțiune judiciară ar fi de prisos, căci cei ce se ascundeau în umbră erau persoane cu greutate la autorități.
      De aceea, la sfatul prietenilor, și pentru a scăpa de permanenta teroare, însărcină pe Comendatorul Dupre, bun prieten și însemnat binefăcător al său, să trateze în particular cu Andreis spre a-l domoli. Acesta îi răspunse:
      - Eu sunt plătit. Dați-mi cât îmi dau și ceilalți și vă las în pace.
      Aflând aceasta, Don Bosco îi plăti toate datoriile adăugând și o sumă suplimentară, scăpând astfel definitiv de această amenințare.
      Aceasta nu-l feri însă de o altă cursă, ce i se întinse tot în 1853. Într-o duminică seara, la vreo lună după prima tentativă a lui Andreis, a fost chemat să mărturisească o bolnavă în casa Sardi, ce se zicea că e pe moarte. Dată fiind însă experiența, chemă cu sine doi băieți zdraveni, între care, firește, nelipsitul Buzzetti.
      - Nu-i nevoie de însoțitori - îi zise necunoscutul - vă însoțesc eu, așa că nu-i mai obosiți pe băieți.
      Efectul acestei propuneri a fost exact contrar celui așteptat de necunoscut și mai chemă încă doi, pe Iacint Arnaud și pe Iacob Cerruti, atât de puternici încât la nevoie ar fi doborât și un bou.
      Ajunși la locuința bolnavei, lăsă pe doi dintre băieți la scară, iar pe ceilalți doi mai voinici îi luă cu sine la etaj, lăsându-i la ușa camerei.
      Intrând în cameră, văzu în pat o femeie agitată, care știa să se prefacă atât de bine, încât până și Don Bosco, într-o primă clipă, o crezu pe moarte. La această priveliște, Don Bosco rugă pe cei de față, în număr de patru să se depărteze, pentru a o mărturisi. Figurile acestora, deși îl salutaseră pe un ton ce ar fi voit să pară cuviincios, aveau totuși ceva sinistru în ele și Don Bosco nu pricepea de ce or fi având toți ciomege în mână.
      - Nu, strigă ea, cu o voce cât a unui întreg pluton, înainte de Spovadă vreau ca ticălosul de colo - și arătă spre unul dintre cei patru ce ședea tocmai vis-a-vis de dânsa – să își retragă calomniile ce le-a răspândit pe socoteala mea.
      - Niciodată - răspunse cel vizat, ridicându-se în picioare.
      - Ba da!
      - Ba nu!
      Și începu un tărăboi de zbierete și urlete: „Taci, te omor... te belesc...”, amestecate cu cele mai oribile înjurături și invective, încât casa părea un adevărat colț de iad.
      Dintr-o dată lampa se stinse și o ploaie de lovituri începu în direcția unde stătea în picioare Don Bosco. Chiar prima lovitură l-ar fi trecut în lumea drepților, dacă pe întuneric, în loc de umăr, l-ar fi nimerit în cap. Cu o mișcare fulgerătoare, Don Bosco apucă un scaun și îl aduse deasupra capului, ca protecție în timp ce se retrăgea spre ușă. Dar ușa era închisă cu cheia. Însă cei doi băieți de afară nu în zadar își mâncaseră pâinea. Când puseră umărul, ușa, ce se deschidea spre înăuntru, sări din balamale Arnaud, repezindu-se înăuntru, puse mâna pe Don Bosco și, într-o clipită îl scoase afară, parcă ar fi luat un snop.
      În clipa când ușa se deschisese, Don Bosco, la rândul său, pentru a-și asigura mai bine retragerea, aruncă în capul agresorilor săi scaunul ce-l scutise de loviturile directe. Ocrotit de băieții săi - la auzul tărăboiului, și cei doi de jos veniseră sus - ajunse cu bine în stradă unde, la lumina unui felinar, văzură cu spaimă că Don Bosco era plin de sânge. O lovitură de ciomag îi nimerise degetul cel mare de la mâna stângă (cu care ținuse speteaza scaunului) smulgându-i carnea de pe el cu unghie cu tot și zdrobindu-i și un oscior.
      - Nu e nimic - zise el băieților (deși cicatricea i-a rămas toată viața). Apoi le recomandă să nu mai spună nimănui nimic despre cele întâmplate, ci să se roage pentru mântuirea sufletelor acelor nefericiți:
      - Să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei ca să se convertească... sărmanii de ei, sunt certați cu credința!
      Convingerea intimă a lui Don Bosco, însușită de altfel în unanimitate și de toți biografii săi, a fost totdeauna că, toate aceste atentate, nu aveau altă obârșie decât tocmai ura față de priza pe care o aveau „Lecturile catolice” asupra maselor populare. Fiecare număr al acestora lovea în plină țintă și arunca în aer toate planurile statului major al sectanților.
      Acesta era motivul urii, căci stilul în care erau scrise „Lecturile” era cât se poate de liniștit și cuviincios și fără atacuri personale. Iar din precauție, pentru a nu-i expune și pe alții, Don Bosco făcea și pe secretarul de redacție, revizuia și corecturile celorlalți colaboratori, având grija de a lăsa la o parte orice frază prea vioaie; dar este lucru știut că, prea adeseori, adevărul umblă totuși cu capul spart...

7) Surul, câinele misterios

      În cazul lui Don Bosco, deși capul îi fusese salvat, degetul i-a fost zdrobit. Bandajul era mărturie. Oricum, se gândeau agenții întunericului, suntem pe drumul cel bun. O a doua lovitură va fi mai izbutită. Lucrul era cu atât mai ușor, cu cât Oratoriul era la o distanță apreciabilă de oraș, iar câmpia din jur, traversată de torentul Dora, era un teren accidentat, cu tot felul de movile și răzoare, cu sălcii, salcâmi și tufișuri ce ofereau un bun ascunziș celor ce pândeau în noapte.
      Deși prevenit, Don Bosco n-a purtat, cu toate acestea, nici un fel de armă. O dată s-a văzut totuși silit să treacă el însuși la contraofensivă spre a se salva: anume într-o noapte, întorcându-se târziu de la Moncalieri, la un anumit punct al drumului pustiu, auzi pași grăbiți în spatele lui. întorcându-se, văzu o mutră suspectă ce se străduia să-l ajungă. Mai erau doar câțiva pași distanță când, la lumina lunii, Don Bosco îl văzu pe urmăritor pregătindu-și ciomagul. Nu i-a dat răgaz, iar când necunoscutul ajunse lângă dânsul, sări rapid la o parte, lovitura șuierând prin aer, contra-atacând apoi instantaneu, cu un cot în plex, își expedie adversarul în șanțul de alături. Până să se dezmeticească, Don Bosco reuși să ajungă din urmă un grup de drumeți ce ieșiseră la șosea de pe un drum secundar și se îndreptau tot spre Torino. În tovărășia acestora, se găsea la adăpost.
      „Ajută-te, că și Dumnezeu te ajută!”zice proverbul, deși Don Bosco, în ciuda unor astfel de întâmplări, îi lăsa în plata Domnului și nu intenta acțiuni judiciare, nici chiar atunci când descoperea cu certitudine cine anume erau persoanele sus-puse în slujba cărora lucrau atentatorii. Singura lui răzbunare (de fapt și cea mai eficace și supărătoare pentru adversari) era o intensificare a zelului în campania sa de presă, chiar dacă lua - pe cât putea - măsurile de precauție dictate de prudență.
      Când unele obligații inevitabile ale apostolatului îl făceau să se întoarcă târziu acasă, câțiva tineri dintre cei mari și mai robuști îl așteptau în locul unde începea regiunea pustie și primejdioasă din Valdocco; câteodată, unii credincioși se ofereau să-l gardeze până la Oratoriu, alteori, solicită și obținu să-l însoțească un soldat înarmat, de la pichetul militar din Porta Palazzo.
      Dar oricât de circumspectă ar căuta să fie prudența omenească, sunt împrejurări care scapă, în parte sau total, tuturor prevederilor și precauțiilor. În astfel de cazuri, Providența însăși va veghea asupra vieții preotului Său, printr-un așa mijloc, cum numai Ei îi dă mâna să o facă.
      Acest mijloc a fost un câine misterios, SURUL (IL GRIGIO sau, cum îi va spune Don Bosco în piemonteză, ’L Gris).
      Nimeni, nici chiar Sfântul, n-a putut afla niciodată de unde venea și unde se ducea, dar ajungea totdeauna la timp. Tocmai acesta e misterul!
      Mulți l-au văzut, mulți l-au mângâiat chiar, mulți au vorbit cu el și despre el. Și Don Bosco îi istorisea deseori isprăvile. Chiar dacă unui raționalist lucrul i s-ar părea legendă, realitatea existenței Surului are mărturii atât de solide și demne de crezare, încât, în fața dovezilor irecuzabile, trebuie constatat că e cel mai pur adevăr istoric, adevăr garantat, pe deasupra, și de absoluta veracitate a unui sfânt autentic.
      Misteriosul animal și-a făcut singur prezentarea cu un an înainte de apariția „Lecturilor catolice", în perioada primelor broșuri și manifeste lansate de Don Bosco pentru a dejuca uneltirile sectanților.
      Este o caracteristică în viața sfinților stăpânirea și puterea surprinzătoare pe care o au ei asupra lumii animale. Așa cum în fața Sfântul Francisc de Assisi se gudură lupul de pe muntele Gubbio, tot astfel Surul îi va ține tovărășie lui Don Bosco și-l va apăra la nevoie.
      Don Bosco îl numise așa pentru frumoasa lui blană sură.
      Într-o seară a anului 1852, Don Bosco se reîntorcea singur acasă, când iată că un câine uriaș i se alătură. Părea un adevărat lup, puternic, înalt cam de un metru, cu botul lung, cu urechile ascuțite și cu niște colți să te bage în fiori.
      Când îl zări, mai întâi se sperie, dar constatând că nu-i agresiv, ci, dimpotrivă, se gudură ca la revederea unui vechi stăpân, se liniști. Câinele îl privea cu oarecare afecțiune, însoțindu-l până la poarta Oratoriului și, după ce Don Bosco îl alintă, plecă precum venise.
      Dar al cui să fie? se întrebă Don Bosco. Gâtul lui nu purta nici o urmă de lanț. Era cu atât mai mirat, cu cât Surul apărea cu regularitate dintr-o parte sau alta, în toate serile când trebuia să se întoarcă fără însoțitori. De mai multe ori - deoarece Mama Margareta trimitea în întâmpinarea fiului său doi-trei băieți mai mari - aceștia avură prilejul să-l vadă. De aceea, încă din primul an, numeroși martori îl văzură în voie, cu proprii lor ochi, pe acest însoțitor patruped al Sfântului.
      Deși Surul se va arăta teribil pentru dușmanii lui Don Bosco, el va suporta impasibil chiar maltratarea, atunci când aceasta venea de la prietenii lui Don Bosco.
      „Într-o seară - scria Don Bosco în Amintiri - mă întorceam spre casă cam târziu, când, întâlnind un vechi prieten, acesta se oferi să mă însoțească până la Rondo. Ajunși aici, tocmai voia să se despartă (deși abia de acolo începea zona periculoasă propriu-zisă), când apăru păzitorul meu, Surul. Prietenul meu se sperie grozav de un asemenea dulău și, înainte de a ne despărți, voia cu orice preț să-l alunge, în ciuda protestelor mele, zicându-mi: «Nu pot îngădui să rămâneți cu așa fiară.» Luă doi bolovani și-i aruncă în câine cu toată puterea. Dar câinele nici nu se clinti și nu arătă nici cea mai mică urmă de mânie, ca și când pietrele nu pe el l-ar fi lovit, ci o stâncă. La vederea acestei pasivități, omul nostru se sperie de-a binelea: «e un strigoi, e un strigoi!», și nu mai îndrăzni să se întoarcă singur; veni cu mine până la Oratoriu. Ajuns aici, a trebuit să-i dau doi băieți voinici care să-l gardeze înapoi, fiindcă singur nu se mai simțea în stare să se întoarcă, atât de mult îl speriase insensibilitatea acelui câine și îi era teamă să nu-l întâlnească a doua oară. Surul însă, văzându-mă păzit, dispăruse.
      Dar adevărata epopee începu pentru Surul în 1853.
      De fiecare dată când prietenul său venea neînsoțit sau era părăsit prea curând de cei ce-l gardau apărea Surul.
      Într-o seară însă, în loc să-l însoțească, îl împiedică să plece de acasă. 0 scăpare din vedere - uitase cu totul de ea peste zi - care îl decise să plece de acasă, deși era seara târziu. Mama Margareta, cu presimțirea adevăratelor mame, încercă în fel și chip să-l rețină. Dar exuberant cum era, el o încurajă să nu-i fie teamă și, chemând trei tineri, luându-și pălăria, se îndreptă spre poartă.
      Ajunși la poartă, își găsi Surul tolănit de-a latul. Portarul, care înainte nu-l mai văzuse, încercase sări alunge și, deși îl lovi, câinele se întorcea în același loc, ca și când ar fi așteptat pe cineva.
      Acest cineva era Don Bosco.
      - Surule, ce bine că ești aici - îi zise el - vom fi cu unul în plus. Hai, scoală-te și să mergem!
      De data aceasta însă, câinele, în loc să-l asculte ca alte dăți, mârâi înfundat și nu se clinti din poartă. De două ori Don Bosco încercă să iasă și de două ori câinele îi aținu calea. Unul dintre tineri îl lovi cu piciorul, să-l alunge, dar câinele răspunse cu un lătrat fioros. Atunci Don Bosco încercă să se strecoare lipindu-se de stâlpul porții, dar Surul se împotrivi, împletecindu-i picioarele. Mama Margareta care văzuse scena, îi zise:
      - Dacă nu vrei să mă asculți pe mine, ascultă cel puțin de acest câine și nu pleca.
      Văzându-și mama atât de îngândurată, în sfârșit, Don Bosco cedă și intră în casă.
      Nu trecu nici un sfert de oră, când veni o ștafetă de la un vecin binevoitor, să-i spună să se păzească, căci vreo trei-patru indivizi suspecți și înarmați au fost văzuți dând târcoale Oratoriului. Așa cum s-a aflat mai târziu, intenționau să-l răpună.
      Într-o altă noapte, la jumătate drumul între Porta Palazzo și Rondul din Valdocco, văzu un necunoscut cu o măciucă apropiindu-se în pas alergător. Sperând să poată ajunge la Oratoriu, începu să alerge și Don Bosco, dar văzu răsărindu-i din față alții, cu intenția vădită de a-l prinde între două focuri. Se decise să se descotorosească mai întâi de primul. Se opri brusc și, înainte ca urmăritorul să-și fi dat seama, cotul lui Don Bosco i se înfigea în stomac, răsturnându-l mototol la pământ. Lovitura fusese desăvârșită și, cel puțin pentru câteva minute, cel căzut era scos din luptă.
      Dar ce folos? Căci se văzu încolțit de ceilalți complici ce se apropiau concentric, cu bastoanele ridicate. Se simțea pierdut. Atunci apăru ca din pământ Surul, sărind în spatele celui mai apropiat și, cu un mârâit groaznic, îl apucă de gulerul vestonului izbindu-l de pământ, încât aceluia îi venea să creadă că niciodată nu umblase pe două picioare... În clipa următoare, un al doilea fu răsturnat de Surul, iar celorlalți, care cum mai mișca, le arăta colții. Atacatorii, înghețați de spaimă, îl rugară atunci pe Don Bosco să-și cheme câinele și o șterseră care încotro.
      Dar, de data aceasta, Surul nu-l mai părăsi pe Don Bosco la poarta Oratoriului, ci intră în curte și-l conduse până la ușa bucătăriei, unde Mama Margareta abia avu timp să-l alinte, că și plecă.
      Atentatele s-au repetat sub diferite forme.
      Nu peste mult timp, pe aceeași cale, un ins pitit după un ulm, descarcă asupra sa două focuri de revolver. Greșind însă ținta, se aruncă asupră-i să-l sugrume, când iarăși apăru Surul, nu se știe de unde, îl alungă pe agresor și-și însoți protejatul și prietenul până la Oratoriu.
      Într-altă seară, pe când Don Bosco se afla la cină, împreună cu mama sa și cu câțiva clerici, Surul apăru în curtea Oratoriului. Unii dintre băieții care nu-l cunoșteau încă se speriară și se pregăteau să-l alunge cu pietre, când interveni energic Buzzetti și le strigă:
      - Stați, nu-l loviți, e câinele lui Don Bosco!
      La aceste cuvinte, cu acea volubilitate și schimbare totală de atitudine caracteristice copiilor, aceștia trecură la extrema cealaltă: se apropiară de câine, îl neteziră și-l alintară, îl prinseră de urechi și de bot și-i făcură mii de ghidușii, conducându-l în cele din urmă în prânzitor. Dar când apăru aici, câțiva dintre comeseni se intimidară, până când Don Bosco îi liniști:
      - Nu vă temeți, e Surul meu; nu face rău nimănui, lăsați-l să se apropie.
      După ce aruncă o privire de inspecție asupra mesei, câinele o înconjură și veni jubilând la Don Bosco. Acesta, după ce-l dezmierdă, îi oferi pe rând pâine, supă și apă de băut, dar câinele nici măcar nu le mirosi, parcă ar fi fost cu totul insensibil la foame și sete.
      - Lacomule, ce vrei atunci? Carne? Dar nu vezi că Don Bosco nu are așa ceva pe masă, de unde să-ți dea? Dacă nu vrei, fii bun și vezi-ți de drum!
      Ca și când ar fi priceput, câinele își plecă rușinat capul și se îndreptă trist spre ieșire. Dar Don Bosco îl rechemă:
      - Vino aici, Surule, vino aici! N-am vrut să te înfrunt, vino aici...
      „Câinele se întoarse vesel și primi alintările lui Don Bosco și ale noastre - scria mai târziu Cardinalul Cagliero, pe atunci băiat în Oratoriu - și abia într-un târziu fu lăsat să plece. Alți colegi de-ai mei l-au revăzut ulterior, cu multe alte prilejuri". Iar Buzzetti întregește povestirea, spunând:
      „Îmi aduc aminte că, în seara aceea, Don Bosco întorcându-se acasă târziu, nu veni singur, ci cu trăsura, însoțit de Marchizul Fassati în persoană, al cărui oaspete fusese. Pe cât se pare, câinele neîntâlnindu-l atunci pe drumul obișnuit, venise la Oratoriu probabil să-i arate protejatului său că, și în acea seară, îi rămăsese credincios și că îl așteptase fidel ca întotdeauna.”
      Într-altă seară, pe la sfârșitul lui noiembrie 1854, Don Bosco se întorcea spre casă, coborând dinspre Consolată către Opera lui Cottolengo cunoscută sub numele de „Piccola Casa della Divina Providenza". Pe lângă întunericul obișnuit, se mai lăsase și o ceață deasă. Don Bosco își dădu seama că este urmărit de două umbre ce-l pândeau de la o mică distanță, ritmându-și pasul după al său. Când se opri Don Bosco, se opriră și ei, iar când traversă drumul, trecând de partea cealaltă, făcură și ei la fel. Nu mai încăpea nici o îndoială, erau rău intenționați. De aceea, se întoarse spre a se adăposti în vreo casă mai apropiată, dar cei doi, ghicindu-i gândul, nu-i mai dădură răgaz, ci agili ca niște pantere, săriră asupra lui, aruncându-i o acoperitoare pe cap, aproape înăbușindu-l. Aveau o îndemânare desăvârșită, ca oameni vechi de meserie.
      Dar tocmai în acea clipă, ce părea începutul unei tragedii iminente, se auzi un lătrat puternic urmat de un mârâit furios ca de urs întărâtat: Surul își anunța astfel sosirea. Cu un urlet sări între ei, cu labele pe fața unuia dintre asasini și cu colții rânjiți spre celălalt... Don Bosco, redevenit liber și stăpân pe mișcări, își scoase de pe cap pătura și văzu cu propriii ochi continuarea scenei: Surul îl încolțise de umăr pe unul dintre cei doi și-i răsturnase la pământ, în timp ce tovarășul său încerca s-o șteargă. Numai încercase, căci în clipa următoare zăcea răsturnat în noroi sub labele uriașului câine.
      Lovitura fusese magistrală chiar și pentru. Surul. Dar și mai nostimă fu continuarea: sărea de la unul la altul, așa răsturnați la pământ, deschizându-și fălcile enorme și mârâind amenințător tocmai către beregata lor.
      - Don Bosco, fie-ți milă... cheamă-ți câinele să nu ne nenorocească.
      - L-aș chema eu, dar de ce ațineți calea trecătorilor liniștiți? Mă veți lăsa în pace pentru totdeauna?
      - Da, pentru totdeauna - răspunseră într-un glas - numai chemați-l odată.
      - Surule, strigă atunci Don Bosco. Surule, vino aici! Câinele îl ascultă docil iar cei doi răufăcători o luară la sănătoasa.
      Cu toată salvarea aceasta neașteptată, Don Bosco nu se simți în stare să continue imediat drumul, ci se întoarse la Cottolengo, unde primi nu numai un păhărel întăritor, ci și însoțitori până la Oratoriu.
      E de prisos să mai amintim că și Surul, care-l așteptase liniștit afară, îl însoți, mândru, până la poartă.
      Dar după 1854, încetând perioada atentatelor continue, încetară și aparițiile regulate și prezența misteriosului câine.
      Surul îi mai veni încă o dată în ajutor lui Don Bosco, după vreo doisprezece ani, în 1866. Mergând pe jos, de la Murialdo la Moncucco voise să-l însoțească o bună bucată de drum pe parohul din Buttigliera. Dar, fiind mai în vârstă, mersul lui, mai domol, pe Don Bosco îl surprinse venirea nopții cam la jumătatea drumului „Oh, de l-aș avea pe Surul lângă mine, ce bine mi-ar prinde!”
      Rămas singur, se urcă pe o movilă să se orienteze, când auzi un lătrat și-l văzu pe Surul venindu-i în întâmpinare, săltând; îl însoți apoi drumul ce-a mai rămas de făcut, vreo trei kilometri.
      Când ajunse la casa lui Luigi Moglia, unde era așteptat, fu condus într-o cameră aparte și pentru ca Surul să nu se încaiere cu doi dulăi mari din curte, îl introduseră și pe el în cameră.
      - S-ar sfâșia unii pe alții, zicea Moglia.
      „Am vorbit îndelung cu întreagă familie - scrie Don Bosco în Amintiri - și apoi ne așezarăm la cină, în timp ce Surul meu se odihnea într-un ungher. Când se sfârși masa: „Să-i dăm acum ceva de mâncare și Surului, zise prietenul meu, Moglia, și luă o bucată de pâine s-o dea câinelui, dar nu mai era acolo. L-au căutat atunci în toate ungherele camerei și ale casei, dar Surul dispăruse. Toți am rămas mirați, căci, între timp, nu se deschisese nici ușă, nici fereastră, și nici câinii familiei (ce lătraseră furioși la venirea oaspeților) nu dăduseră vreun semn. Se cercetară și camerele de sus, totul, dar în zadar.”
      „Aceasta e ultima știre - scrie Don Bosco în această parte a Amintirilor redactată în 1875 - despre câinele Suru, tema atâtor discuții și cercetări. Niciodată nu l-am cunoscut pe stăpânul său. Știu doar un lucru, că acest câine a fost o adevărată Providență pentru mine, în multele primejdii prin care am trecut.”
      Biografii italieni (de exemplu Amadei, op. cit. vol. I., p. 290 ssq. ) citează diferiți martori de o veracitate desăvârșită, care au relatat amănunte cunoscute de ei personal în legătură cu apariția Surului.
      Dar cel mai neașteptat și ciudat lucru a fost că aceste apariții nu s-au limitat numai la ocrotirea lui Don Bosco personal, ci au beneficiat de ea și alții, inclusiv băieții lui Don Bosco.
      „Iosif Zucca, născut la Murialdo, fost elev al Oratoriului, ne-a făcut în repetate rânduri - scrie Amadei în biografia citată, vol. I, p. 291 - această explicită declarație:
      „Printre noi era lucru știut de toți că Surul ne luase locul pe lângă Don Bosco, fiindcă, dacă la început el chema pe vreunul dintre noi să-l însoțească, de când apăruse Surul spre a-l apăra, el nu mai avea nevoie de paza noastră... ce-ar li folosit, de altfel, prea puțin. Noi totuși am mai continuat să mergem uneori în oraș, seara târziu, trimiși chiar de Don Bosco. Și eu am mers de multe ori. Și fiindcă trebuia să trec prin locuri dosnice și pustii unde știam că se încercaseră atentatele împotriva vieții lui Don Bosco, mă luau fiori de teamă. Însă răsărea în cale Surul, ce mă însoțea acasă și înceta astfel orice teamă. Aceste apariții repet, providențiale, le-am văzut, le-am constatat de multe ori.”
      Dar nici pentru Don Bosco personal, apariția din 1866, descrisă în Amintiri în 1875, pe care o considerase ultima, nu a fost ultima.
      În februarie 1883 - cum povestește Amadei - Don Bosco se afla în Liguria (provincia italiană cu capitala Genova), în drum spre Franța. Într-o seară, în timp ce se întorcea din Ventimiglia cu ultimul tren la Vallecrosia, nu mai găsi nici o trăsură să-l ducă la casa Surorilor Mariei Ajutătoare și, de aceea, se decise să meargă pe jos. Drumul era însă foarte noroios și se întunecase de-a binelea, când iată că apare iarăși Surul, care-i mergea înainte pas cu pas, alegând locurile cele mai bune și-l însoți până la intrarea în casă, unde, odată ajunși, dispăru.
      Dar dacă pentru Don Bosco personal aceasta a fost ultima apariție, ea n-a fost ultima și pentru Surul!
      Așa cum, până mai trăia Sfântul, băieții săi erau ocrotiți de prezența lui, tot astfel, după moartea lui Don Bosco, s-au bucurat de protecția lui tainică și Fiicele Mariei Ajutătoare (ramura feminină a ordinului călugăresc întemeiat de Sfânt pentru educația tineretului).
      Un prim caz este semnalat în 2 noiembrie 1893, la cinci ani după moartea Sfântului. Doua surori din Cannara (Umbria), Amalia Calaon și Annetta Dallara, plecaseră din Assisi imediat după prânz. Se întorceau din pelerinajul făcut, pe înserate, dar, rătăcindu-se, greșiseră drumul și mergeau tot mai îngândurate și îngrijorate, când deodată auziră un lătrat și, dintr-un desiș, iată le apare Surul. Gudurându-se în fața lor, le conduse acasă. Intrând pentru o clipă și el în casă, apoi ieși și dispăru.
      Un alt caz se întâmplă în Franța, la Navarra, pe la sfârșitul secolului trecut, și apoi un altul, și mai interesant, în 1930, tocmai la Baranquilla, în Columbia din America de Sud.
      De aceea și pe drept cuvânt, un conștiincios biograf american al Sfântului, se întreabă dacă Surul ar mai putea fi socotit numai drept un simplu câine sau dacă, sub aparențele credinciosului animal, nu se ascundea, de fapt, trimisul unei Lumi Superioare, un înger?
      Orice s-ar spune, nu poate fi un câine oarecare, căci de lovituri nu se sinchisește, mâncare nu-i trebuie și, deși vine și pleacă normal ca orice câine, reușește să dispară și cu ușile și cu geamurile închise. Înțelege ce i se spune, cunoaște ținta spre care se îndreaptă unele persoane ce nu-i sunt stăpâni și le conduce fără greș prin locuri pe unde el n-a mai avut nicicând cum să umble și e de o docilitate perfectă, afară de cazul că trebuie să înlăture primejdii pe care mintea omenească nu le putea prevedea. Dar mai ales apariția lui totdeauna la timp, în clipele de iminentă primejdie, indiferent de plaiurile pe care s-ar găsi Don Bosco sau tinerii acestuia, chiar dacă locurile de apariție sunt distanțate între ele și separate unele de altele prin munți, țări sau oceane și la intervale de timp atât de depărtate - 1852, 1866, 1883 și 1930, pentru a nu cita decât unii din anii de apariție - fără ca el să dea cea mai mică urmă de îmbătrânire, toate acestea ridică stăruitor problema adevăratei realități ce se ascunde sub chipul acestui misterios câine.
      Să nu fie el, oare, un înger păzitor, trimis să-l apere pe acest campion al fidelității către Dumnezeu în lupta contra sectanților, tocmai sub aparența unui câine, animalul simbol, prin excelență - al fidelității? E o întrebare - zice Neil Boyton - al cărei răspuns îl vom ști cu certitudine doar în cealaltă lume.
      Este însă cert că atunci când e vorba să-și ocrotească sfinții Săi și pe cei devotați lor, Dumnezeu pare a se juca pe rotocolul Pământului.

8) Secretul scriitorului neobosit

      După primul an de apariție a „Lecturilor Catolice”, Don Bosco era atât de puțin descurajat de toate primejdiile prin care trecuse din cauza lor, încât, în februarie 1854, reorganiza întreaga Asociație, tot dânsului revenindu-i partea leului de muncă și necazuri; trebuia să-și asigure colaboratorii, să-și recruteze noi abonați, să-și. găsească în fiecare localitate, mică sau mare, câte un om de suflet care să devină centrul de răspândire al publicației; și, în sfârșit, tot dânsului îi revenea sarcina de a scrie nesfârșite scrisori și circulare, să supravegheze gestiunea și administrația și să poarte grija redactării și editării Lecturilor. Acest lucru devenea și mai complicat și mai anevoios din 1854, cu cât, din acest an, Lecturile apar și în ediție franceză.
      Considerând global primii cincisprezece ani, s-ar putea spune fără exagerare că toată Colecția a fost într-adevăr opera sa, atât pentru marele procent de articole ce-i aparțineau în mod principal, dacă nu exclusiv, cât și pentru faptul că tot dânsului îi revenea examinarea, revizuirea și corectarea atentă a lucrărilor colaboratorilor săi.
      I s-a întâmplat - și nu numai o dată - ca, în vârtejul miilor de alte ocupații, pe înserate, în preziua când trebuia să prezinte manuscrisul la tipografie, să se trezească fără un singur articol la dosar. După ce ai casei se culcau, el se așeza liniștit la birou și nu se mai ridica decât la 10 dimineața, când își prezenta manuscrisul la tipografie și apoi mergea să celebreze Liturghia.
      Așa se născuseră Lecturile catolice. Un profan ar fi jurat - judecând după furtuna de vitregii ce se abătuseră peste ele - că nu vor dăinui mult.
      Don Bosco, dimpotrivă, tocmai fiindcă se vedea luat aprig la țintă, socotea cu tot dreptul că acesta e semnul vădit că Providența le voia, fiind convingerea sfinților că orice întreprindere cu atât e mai expusă încercărilor și asalturilor de tot felul, cu cât mărirea lui Dumnezeu și binele sufletelor vor fi mai mult promovate prin ea. Aceste Lecturi, inițiate acum mai bine de un secol, țâșnite din iubirea curată și tenacitatea eroică a unui Sfânt, își mai continuă și astăzi apostolatul prin lume.
      Dar, în afară de îngrijirea publicațiilor periodice și ocazionale, Don Bosco se dovedi un scriitor mai fecund decât atâția, a căror principală și singură ocupație e scrisul. Totalul operelor sale ar fi de 130, după enumerarea făcută de Auffray. Mărginindu-se numai la cele mai importante, Amadei publică o listă de 80 de opere principale, împărțindu-le în opt categorii: 1) Istorice și manuale școlare; 2) Instructive și polemice; 3) Biografii; 4) Vieți de sfinți; 5) Vieți de papi; 6) Scrieri mariane; 7) Lucrări ascetice; 8) Opere distractive și educative (Angelo AMADEI, op. cit. vol. I. pp. 388-390).
      Numărul de pagini al cărților variază de la câteva zeci la trei-patru sute.
      Savantul Pius XI spunea despre activitatea de scriitor a lui Don Bosco: „Când te gândești că Don Bosco părea să aibă cu totul altceva de făcut și trebuia să-și petreacă timpul cu totul altfel de îndeletniciri decât cu studiul propriu-zis! Cu toate acestea, atâtea cărți ieșiră din condeiul său (... ), când se observă un atât de imens seceriș de bine, îți vine să te întrebi: Cum, oare, s-au realizat toate acestea? Iar răspunsul nu poate fi decât unul: este harul lui Dumnezeu, este setea de suflete. «Da mihi animas, caetera tolle: dă-mi Doamne suflete și ia-mi toate celelalte.» Iată secretul inimii sale, iată tăria și ardoarea carității sale, iubirea pentru suflete, iubirea cea adevărată, fiind ca o reoglindire a iubirii către Isus Hristos și pentru că el vedea sufletele înveșmântate în Gândirea, în Inima și Sângele scump ale Mântuitorului; așa că, pentru el, nici un sacrificiu nu era prea mare, nici o întreprindere prea obositoare și pe care să nu îndrăznească s-o înfrunte pentru a câștiga sufletele atât de intens iubite. Aceasta este - continuă mișcat Sf. Părinte Pius XI - tocmai minunata particularitate a acestei figuri, de a fi marele îndrăgostit de suflete, amator animarum, cum i s-a spus cu drept cuvânt, al cărui chip răsare azi asupra lumii în lumina miracolului și se impune, mai mult ca oricând, atenției și admirației tuturor.”
      „Pentru că dacă nu toți pot aspira să facă atât de mult (... ), deși, oricine ar avea în inimă puțintel din acel spirit de abnegație și sacrificiu pe care le inspiră adevărata Caritate, ar putea înfăptui adevărate minuni spre binele sufletelor, dacă nu toți pot aspira atât de sus, cine n-ar putea face oare cu ceva mai mult bine atunci când vede răul revărsându-se atât de catastrofal, când se văd atâtea inimi târâte de puhoiul senzualității, când se văd atâtea suflete tinere prinse în vâltoarea deșertăciunilor celor ce fac să se uite simțul binelui?”
      Această caracteristică a Sfântului, de a fi un îndrăgostit de suflete, spune atât de mult celor ce știu înțelege. Căci, pe când, pentru preoții și creștinii mediocri, sufletele sunt simple abstracții insesizabile, pentru un sfânt sunt marile realități, mai vii, mai vrednice de a fi îngrijite și iubite cu o dragoste mai intensă decât aceea pe care ar putea să o aibă cea mai iubitoare dintre mame pentru cel mai scump și drag dintre copiii săi. Căci, într-o inimă de sfânt, nu omul iubește, ci Dumnezeu însuși, care le împărtășește iubirea din acea iubire esențială a Lui, de Părinte, în fața căreia cea mai adâncă și pasionată dragoste omenească nu pare decât o trecătoare unduire de fum în vântul pribeag peste acest cimitir al lumii.
      Lecturile asidue, notițele ce și le luase, caiete peste caiete, și vigoarea unei minți de o luciditate și pătrundere genială stau la baza activității sale de scriitor. Dar ceea ce le făcea îndoit de prețioase era efortul supraomenesc pentru redactarea și revizuirea manuscriselor noaptea și în toate crâmpeiele de timp pe care și cei mai harnici obișnuiesc să le piardă. Scria sau își făcea corecturile pentru tipografie în trăsură sau în tren, revizuind textul foaie de foaie, adnotând și corectând. În felul acesta, între o ocupație și alta, fără a pierde nici o frântură de timp, se vedea repede la sfârșitul unui opuscul sau volum.
      Deși scria pentru mase (nu fiindcă nu era în stare de ceva și mai bun din punct de vedere științific, ci exclusiv fiindcă în felul acesta făcea binele în sfere mult mai largi), scrierile sale rămân un model desăvârșit de compunere, de stil și de limbă, pentru data când au apărut. Acesta este, totodată, și secretul succesului lor. Așa de exemplu, STORIA D' ITALIA, încă până autorul mai era în viață, avu 31 de ediții și a fost tradusă în engleză: Ministerul Educației îi decernă un premiu excepțional și o adoptă ca manual oficial în școlile de Stat.
      Proeminenta figură a învățământului oficial de pe atunci, Tommaseo, îi făcu o recenzie elogioasă în revista „L' Istitutore”, iar serioasa publicație periodică „Civiltà Cattolica” scria că este o carte fără pereche în Italia, iar Pius IX îi adresa lui Don Bosco augustele Sale felicitări.
      De aceeași apreciere elogioasă s-au bucurat și scrierile biografice ale lui Don Bosco. Profesorul Pera, Inspector general școlar în Toscana - patria lui Dante și regiunea cu cea mai pură limbă italiană - spunea într-o vizită ce i-o făcu la Oratoriu:
      „Pentru a-i învăța pe tinerii noștri o limbă frumoasă și curată, mă servesc de operele Dumneavoastră: Viețile lui Domenico Savio, Luigi Comollo și Michele Magone; în școală, eu obișnuiesc să spun elevilor: de aici, din aceste volume ale lui Don Bosco, puteți învăța o italiană clară și simplă.”
      În ce privește binele spiritual pe care-l făcea tinerilor, cine l-ar putea spune? în Arhivele Oratoriului se păstrează nenumărate scrisori de mulțumire din partea atâtor tineri, pentru care citirea unei astfel de opere a fost o piatră de hotar și punctul de plecare al unei noi orientări în viață și al mântuirii, prin descoperirea unui Ideal pentru care merită să trăiești și să mori deopotrivă.
      Spre ilustrarea celor spuse, să amintim în treacăt un incident caracteristic (survenit în timpul perchezițiilor, despre care vom vorbi în cap. XVIII), cu inspectorul ministerial Selmi, în 1863. Don Bosco îi ceruse audiență, dar acesta îl primi cu o mojicie demnă de ultimul delicvent și, după un iureș de acuze și epitete neacademice, îi reproșa în final felul cum își scria operele:
      - Dumneata ești autorul biografiei lui „Domenico Savio”?
      - Da, în persoană.
      - Cartea aceea e plină de fanatism! A citit-o și fiul meu și a fost atât de înnebunit, încât de atunci nu mai am pace și-mi cere cu atâta stăruință să-l duc la Don Bosco, încât aproape că mă tem că-și va pierde mințile.
      - Aceasta nu vrea să spună - replică Don Bosco demn - decât că faptele sunt expuse cu claritate și că băieții le pricep ușor. Acesta era, de fapt, scopul meu! Să nu lăsăm cititorul cu o impresie greșită: amintim că, deși audiența începuse furtunos, ea se termină cu surprinzătoarea declarație finală a anticlericalului inspector: „Don Bosco, dumneavoastră sunteți un înger. Vă asigur că voi face tot binele ce-l pot și o să vă vizitez cât de curând cu familia mea la Oratoriu.” Își ceru la sfârșit scuze pentru felul cum îl primise inițial și-i declară apoi că e fericit de a-l fi cunoscut personal (el deveni un râvnic susținător al Sfântului).
      Numai în ceruri se va ști tot binele pe care scrierile Sfântului l-au făcut în lume și abia acolo se va vedea cum viața miilor și miilor de tineri a devenit frumoasă de la frumusețea marilor gânduri și eroică de la energia marilor Idealuri creștine.
      Pius XI, care îl cunoscuse personal și avusese cu el, în repetate rânduri, îndelungate convorbiri, s-a bucurat și de confidențe de predilecție din partea Sfântului; [49] în 20 februarie 1927, evoca figura marelui Educator al tineretului elogiind: „frumoasa și marea figură, minunat înzestrată cu forță și vigoare de minte, pentru lupta vieții, cu focul carității în inimă, cu energie de gândire, de afecțiune, de lucru, cu o luminoasă și vastă inteligență, cu o neobișnuită, ba mai mult, cu totul excepțională putere de pătrundere a unui geniu rar (... ), geniul unui om care ar fi reușit să devină un desăvârșit savant sau gânditor.”
      Sfântul Părinte mai amintea că Don Bosco i-a mărturisit că (dar Pius XI nu știa dacă această confidență a mai făcut-o și altcuiva sau dacă i-o rezervase preferențial doar dânsului, știindu-l într-un mediu de studiu și gândire), mai ales la începutul carierei sale de preot, a simțit chemarea de vrajă, aproape seducția studiilor superioare și dorința de a se consacra cărților și mai ales marilor bătălii ale cugetării omenești. „Căci, într-adevăr - zice Pius XI - vestigiile acestei înclinări și membrele răsfirate și acele elemente dispersate, ce dovedesc cu prisosință cum acestea erau chemate să se desăvârșească în unitatea de concepție a unei grandioase opere științifice, sunt semnele ce supraviețuiesc risipite în volumele și opusculele sale, în marea sa operă de propagandă, de presă. Aici apare marea și atât de înalta luminozitate a gândirii sale, care, în acest chip, își găsi prima întruchipare pentru lume. Ele nu sunt însă decât un început de manifestare, o schiță premergătoare a ceea ce ar fi putut săvârși geniul său puternic.”
      Vastitatea preocupărilor sale intelectuale nu este explicabilă fără (și își avea obârșia sa în) acea arzătoare dragoste pentru suflete, ce a fost tot secretul vieții lui Don Bosco.

9) Un original tipograf și fabricant de hârtie

      Când îl vezi că mai curând își risca viața decât să renunțe la apostolatul presei bune, te poți aștepta din partea lui la orice rezultate. Și, de fapt, ceea ce Don Bosco a realizat în acest domeniu, în ciuda vitregiei vremurilor, a lipsei de mijloace și a nerentabilității unei întreprinderi ce ignora în mod voit orice profit comercial, depășește orice închipuire.
      Încă din 1850, Don Bosco formase o Asociație de laici, pentru promovarea presei bune și lupta contra celei rele, iar după trei ani de tenace organizare și pregătire reușise să-și aibă propria publicație de luptă și propagandă, așa cum am văzut, prin apariția Lecturilor catolice.
      Don Bosco nu-și îngădui răgaz până nu reuși să-și improvizeze o mică tipografie chiar în interiorul Oratoriului. El era de principiul că binele trebuie făcut după cum se putea, fără a ținti de la început perfecțiunea, dar un lucru, odată început, persevera cu tenacitate, și, în curând, își văzu visul realizat, având cea mai bună tipografie din Torino. În 1875, tipografia Oratoriului avea deja șase linotypuri. În 1881, începu construcția unui nou edificiu destinat exclusiv tipografiei, inaugurat în 1883. Pe lângă mașinile vechi, mai aduse altele de cel mai nou tip, așa încât, încă de la acea dată, nici o tipografie din Torino nu se mai putea compara cu cea din Valdocco. Don Achille Ratti - pe atunci la Milano - care-i vizită instalațiile, rămase entuziasmat și-l felicită, iar Don Bosco, care atunci când vorbea despre sine folosea totdeauna persoana a treia îi răspunse cu simplitate zâmbind: „În acest domeniu, Don Bosco vrea să fie totdeauna la avangarda Progresului.”
      Dar nici viitorul Papă Pius XI nu mai pierdu din vedere activitatea editorială a Salezienilor și, ajuns pe tronul pontifical, chemă pe fiii lui Don Bosco la conducerea vestitei Tipografii poliglote Vaticane.
      Iar când, pe lângă tipografia din Torino, mai inaugură o a doua la Sampierdarena, un om întreprinzător ca dânsul nu putea să nu dorească să devină independent în aprovizionarea cu hârtie. De aceea, în 1877, cumpără o fabrică de hârtie la Mathe Torinese, animat de gândul să furnizeze hârtie la prețurile cele mai reduse și celorlalte publicații catolice.
      Firește, alături de cele două tipografii, funcționau și două librării, toate acestea conduse de Salezienii săi.
      Dar pentru ca toată lumea să-și poată da seama de activitatea tipografică dezvoltată și să profite de ea, în 1881, tipări un catalog general, de 96 de pagini, cu toate publicațiile ieșite de sub presele celor două tipografii. Tipărit în 40. 000 de exemplare, a fost expediat gratuit în întreaga Italie. Căci Don Bosco înțelegea prea bine valoarea modernă a publicității și necesitatea reclamei. Dar el voia reclama nu fiindcă ea e sufletul comerțului, ci pentru că era un mijloc de promovare a binelui. El spunea:
      „Trăim asemenea timpuri, încât nu putem sta cu mâinile în sân. Lumea este interesată numai de câștigul material, de aceea trebuie nu numai să lucrăm, ci binele făcut trebuie să-l facem cunoscut. Chiar dacă cineva ar săvârși minuni rugându-se zi și noapte, dar ar rămâne în chilioara sa, lumea nu-l ia în seamă și nici nu-l mai crede. Lumea de azi simte nevoia de a vedea și de a pipăi binele ce se face.
      N-a fost câmp de activitate care lui să-i fi rămas indiferent. Observase cât rău producea asupra maselor un calendar sectar intitulat „L 'Amico di casa” („Prietenul de casă”), ce începuse să se tipărească în 1853 și pe care sectanții îl difuzau gratuit tuturor, îl introduceau sub porți, era aruncat în case și prin ateliere și birouri, iar poporul credul îi sorbea paginile otrăvite, cu atât mai mult cu cât numele lui Dumnezeu era invocat continuu, povestindu-se întâmplări despre conversiuni și alte fapte edificatoare, destinate să mascheze echivocitatea restului mărfii. Don Bosco, și de data aceasta, puse hotărât mâna pe condei și, încă din august, își pregăti calendarul pe care-l trimise apoi gratuit tuturor abonaților Lecturilor catolice, reușind să-l publice în octombrie, cu vreo lună înaintea adversarului său sectant. Titlul era cât se poate de atrăgător și bine ales: IL GALUNTUOMO (Omul binecrescut și de caracter).
      Noul calendar era o mică și splendidă enciclopedie în miniatură: calendar, noutăți astronomice, mersul și lista târgurilor, rețete de bucătărie, tabele monetare, sfaturi gospodărești, cuvinte de spirit, poezii și, la loc potrivit, reflecții morale și cugetări creștine, anecdote instructive și pilduitoare. Și astfel se născu primul ALMANAH CATOLIC din Europa, căruia îi era sortită o lungă viață, căci și azi își mai continuă viguroasa lui misiune binefăcătoare.
      Printre publicațiile editurilor saleziene, un prim loc îl ocupă diferitele colecții, între care, firește, cea a Lecturilor catolice era la loc de cinste. Dar mai era o clasă de cititori, mai dragi lui Don Bosco decât lumina ochilor, tineretul din școlile secundare. Și fiindcă acestora li se dădeau pentru studiu textele integrale ale unor clasici păgâni, se gândi să publice doar texte selectate din aceștia, pentru ca sufletele tinerilor să nu mai fie murdărite.
      Nimeni afară de Dumnezeu nu poate înțelege oroarea pe care o simte un sfânt pentru tot ceea ce, fie de departe, ar putea jigni curăția sfântă. Iar Don Bosco era îndrăgostit de această virtute pe care o numea virtutea frumoasă, cu o iubire ce făcea ca întreaga-i ființă să iradieze o candoare feciorelnică ce vrăjea pe cei buni și izbea impresionând puternic și salutar chiar și pe cei întinați. Și dacă în pedagogia sa era indulgent față de tot felul de greșeli, când era vorba de sminteala dată în materie de curăție, era de neclintit. Într-o zi, vorbindu-se despre unul care făcuse scandal, a fost auzit exclamând: „Dacă nu ar fi păcat, pe cei ce dau sminteală i-aș sugruma cu propriile mele mâini!”
      De aceea, nu e de mirare că a editat acea colecție de texte latinești epurate de tot ce era scabros: „SELECTA EX LATINIS SCRIPTORIBUS” ce, încetul cu încetul, oferi școlarilor, pe prețuri minimale, toate operele latine prescrise de programa analitică, curățite însă de acele pasaje ce numai rău puteau face celor tineri.
      Această operă de epurare, începută imediat după instalarea primei tipografii, era condusă de Don Francesia, elevul predilect al marelui latinist italian, Toma VALAURI. [50] Textele adnotate, explicate și comentate judicios, atraseră în curând aprecierea generală.
      După cei latini, veni rândul autorilor italieni, în colecția intitulată: „BIBLIOTECA DELLA GIOVENTU ITALIANA”. Inițiată în 1869 și condusă de Don Durano, în 16 ani tipări 204 opere, încât, până în 1885, toți autorii folosiți în școli erau tipăriți în aceste ediții purificate. Costând foarte puțin, se răspândiră peste tot.
      Dacă s-au găsit și din cei ce strâmbau din nas pentru aceste așa-zise mutilări și dacă oamenii fără de conștiință își râdeau de „scrupulele” oamenilor Bisericii, Don Bosco se făcu că nu aude, iar adevărații educatori i-au dat și îi dau dreptate.
      Nu peste mult timp procedă în mod analog și cu autorii greci, imediat ce își avu pregătit omul, în persoana elenistului Don Gorino, autorul unei excelente gramatici eline, care a și înlocuit cu timpul pe cea a lui Curtius, corectă științific, dar atât de nepedagogică. Acestor trei colecții, în curând le urmă a patra: „SELECTA EX CHRISTIANIS SCRIPTORIBUS”, ce insera cele mai frumoase texte din Sfinții Părinți, despre care Don Bosco - la o ședință a Capitolului Superior Salezian – spunea: „Sunt unii care pretind că latina scriitorilor creștini nu mai e clasică; dar oricine citește pe Sfântul Augustin sau pe Sfântul Bernard rămâne uluit de frumusețea limbii lor, deși, desigur, nu e ciceroniană.” Această părere fusese confirmată, de altfel, de clasicistul TOMMASEO, care, în 30 mai 1833, scria în Jurnalul său: „Primii scriitori creștini sunt pur și simplu Giganți alături de ultimii scriitori păgâni. Ceea ce, fără îndoială, e un semn dumnezeiesc!” Colecția acesta era coordonată de Don Tamietti, un alt distins elev al lui Valauri.
      În urma textelor scriitorilor, veni rândul dicționarelor latine, grecești și italiene să fie publicate în editura bună pentru școli, ad usum Delphini, cum se spunea tehnic.
      Dată fiind apoi pasiunea lui Don Bosco pentru teatru, va înființa și o colecție teatrală, destinată să învețe, să înveselească și să educe nu numai pe tinerii din institutele sale, ci și pe ceilalți. În 1861, tineri actori ai Oratoriului ajunseseră să joace comedii și piese latinești, spre uimirea și marea desfătare a publicului intelectual. În COLECȚIA TEATRALĂ, începută în 1885, apărea câte o piesă din două în două luni și avu un deosebit succes datorită contribuției inteligente a lui Don G. B. Lemoyne, viitorul biograf principal al Sfântului Don Bosco.
      În 1887 începu o nouă colecție: „LETTURE AMENE”, adică lecturile distractive saleziene, care mai târziu luară un avânt extraordinar.
      Lui Don Bosco nu-i scăpa nimic din ceea ce e nobil și adânc omenesc știind puterea educativă și formativă a muzicii, începu editarea compozițiilor ce-i puteau ajuta la formarea tinerelor inimi. Încurajă pe clericul Cagliero, viitorul cardinal, să compună pe teme atât sacre, cât și profane. Dotat cu un rar talent muzical și artistic, acesta îi secondă, dincolo de așteptări, directivele. Prin el, Oratoriul ajunse în curând să se afirme nu numai prin faima grandioaselor execuții muzicale, ci și prin editarea compozițiilor într-o formă ce rivaliza cu cea a editurilor de specialitate.

10) Cum își creează cadrele

      Și aici, pe drept cuvânt, ne putem întreba împreună cu Ceria: cum se face că, în jurul lui Don Bosco, răsar scriitorii și specialiștii ca ciupercile?
      Iar răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de semnificativ pentru arta pedagogică a Sfântului. Așa cum el știuse să-și formeze directorii și asistenții, tot astfel știuse să-și formeze un mănunchi de scriitori și specialiști valoroși. Scrutând lucid înclinările și capacitatea fiecăruia, descoperea pe cei care puteau mânui bine condeiul și cugetarea adâncă și, încetul cu încetul, îi îndruma spre acea muncă literară sau de specialist pentru care erau mai apți. El și-i asocia în pregătirea publicațiilor deja în curs, îi înzestra cu cărți și toată documentația necesară, îi punea în contact cu oamenii de știință sau de specialitate, le dădea teme de dezvoltat, îi asista în primele tentative și îi îndruma prin sfaturi practice, trezind în ei nu numai acel fior sacru al creației, ci și conștiința și certitudinea că ei sunt în stare să dea ceva vrednic de posteritate. În fond, Don Bosco nu urmărea deloc să formeze literați de profesiune, căci preocupările literare sau artistice ale Salezienilor săi, la fel ca și cele de scriitor ale sale, erau întrețesute cu celelalte ocupații, de altă natură, din domeniul educației tineretului.
      Dar acestui om multilateral în preocupări nu-i scăpă un alt amănunt, și anume că, pentru ca propaganda Presei bune să-și atingă scopul dorit, se impun prețuri reduse și o cât mai largă difuzare. Până când n-a reușit să-și organizeze prima tipografie proprie, nu putea să fixeze el prețurile publicațiilor. Dar de îndată ce o văzu înfăptuită, veghea riguros asupra acestui lucru. Intr-o zi, directorul tipografiei fu dojenit cu iubire de sfânt, dar energic, pentru un preț prea ridicat la Biografia lui Francisc Besucco. La replica acestuia că Don Bosco are ce face cu banii, îi răspunse tăios: „Eu nu la preț mă uit, ci cum să se răspândească mai bine cărțile bune. Noi doi nu ne înțelegem încă; eu una știu: cărțile bune trebuie răspândite cu orice preț și, de aceea, eu la bani nu mă uit!”
      Pentru difuzare, își știa găsi în toate centrele, mari și mici, peste tot în Italia, câte un om de suflet asumându-și sarcina de răspândire a publicațiilor. Astfel, la Faenza era spiritualul Seminarului, Don Torone; la Firenze, contesa Uguccioni; la Roma, Maica Galeffi, superioara Oblatelor Nobile etc.
      În 1884, organizându-se la Torino o mare Expoziție Națională a Industriei, Științelor și Artelor, [51] Don Bosco profită de acest prilej pentru a expune publicului întregul mecanism necesar pentru tipărirea unei cărți. Propunerea sa a fost însușită de comitetul de organizare a expoziției și i se construi un stand special, pe a cărui intrare era scris cu litere mari: „Don Bosco, Fabrica de hârtie, Tipografia, Compactoria și Librăria Saleziană”
      Pentru acele timpuri, un preot cu stand într-o Expoziție Națională părea multor vizitatori o culme a extravaganței. Mulți zâmbeau ironic intrând, așteptându-se să vadă cine știe ce bazar bizar de lucruri preistorice sau de sacristie. Dar mare le era mirarea când, abia intrați, erau izbiți de două lucruri: de ritmul alert de desfășurare a muncii și, în aceeași măsură, de lucrătorii înșiși. Aceștia erau cu toții niște tineri iradiind de bucurie, atrăgând simpatiile tuturor prin îndemânarea, modestia și seninătatea cu care fiecare îndeplinea partea sa în procesul de fabricație. După fețele tinerilor, vizitatorilor le venea să creadă mai curând că s-ar găsi nu în atelierele unei Expoziții, ci în cele ale Bucuriei...
      Cât despre fazele succesive ale producției, acestea uluiau pur și simplu, văzând cum, dintr-un maldăr de zdrențe murdare, se fabrica hârtia pe care se tipărea un volum superb, Fabiola, de Cardinalul Wiseman, cu vreo sută de ilustrații și compactat artistic. Așa încât, această secție a Expoziției avu cel mai răsunător succes, pe care 1-a remarcat, vrând-nevrând, și presa.
      Un ziar din Reggio Emilia, de exemplu, publica în numărul său, din 4 octombrie, impresiile unui vizitator revenit din Torino și spunea că standul lui Don Bosco era, fără îndoială, cel mai vizitat și că, în acea continuă forfoteală, pe toate fețele se vedeau semnele satisfacției și ale celei mai mari uimiri.
      La fabricarea hârtiei lucrau de zor, de dimineața până seara, noile mașini recent procurate din Elveția, pentru înlocuirea celor vechi, din Mathe. În fluxul tehnologic, băieții tipografi culegeau paginile, alții le tipăreau, alții împătureau colile tipărite, le sortau pe volume și, în timp ce unele erau doar broșate, altele erau trecute compactorilor care le transformau în exemplare cu aspect atrăgător, legate artistic și aurite.
      În secția de librărie figurau peste o mie de volume, toate ieșite de sub tiparnițele saleziene. Erau titluri din toate genurile și domeniile: științifice, literare, istorice, didactice, religioase, educative; simple sau ilustrate.
      Era expusă întreaga colecție a „Buletinului Salezian”, tipărit în trei limbi, italiană, franceză și spaniolă. Volumele, compactate variat și artistic, erau etalate cu mult gust în rafturi și vitrine, toate, pe de-a întregul, opera Oratoriului.
      Această participare la expoziție, cu asemenea succes, îi aduse lui Don Bosco o serie de avantaje. O astfel de prezentare la Expoziție constituia cea mai categorică dezmințire și infirmare a campaniei de ponegrire, dusă de cei ce prezentau clerul drept elementul prin excelență retrograd și potrivnic progresului.
      În al doilea rând, reuși să demonstreze practic importanța repausului festiv prescris de Dumnezeu, căci spre constatarea multora și cu toate insistențele Direcțiunii Expoziției (care arătă că afluența publicului era mai mare duminica, și deci avantajele propagandistice și chiar comerciale ar fi fost mai mari), Don Bosco se opuse, cu o fermitate pe care numai sfinții o știu avea, ca Secția Saleziană să lucreze în zilele de sărbătoare.
      În al treilea rând, el își făcu o imensă publicitate activității sale de răspânditor și pionier al Presei bune, întreaga Italie creștină ajungând să cunoască - și nu fără o îndreptățită mândrie - această operă grandioasă ce-i făcea atâta cinste și care merita să fie susținută prin toate mijloacele, spre binele Bisericii și al Societății.
      A face publicitate binelui, Don Bosco nu o considera lipsă de umilință, ci, dimpotrivă, o poruncă divină: „Ce auziți în ascuns propăvăduiți de pe acoperișuri” (Mat. X. 27).
      „Publicitatea, spunea el, e singurul mijloc de a face cunoscute operele bune și de a le susține. Iar Buletinul Salezian (care făcea tocmai acest lucru), prin mijlocirea Cooperatorilor, ne va ajuta să salvăm sărmana tinerime, asigurându-i instructajul religios necesar.”
      Don Bosco, înainte de a părăsi acest pământ, a avut mângâierea de a-și vedea realizat pe deplin visul său inițial. începuse cu o mică tipografie, ce deveni o mare întreprindere poligrafică; la moartea sa mai erau alte șapte tipografii mari: alte două, în Italia la Sampierdarena și S. Benigno Canavese; trei în Franța, la Nice, Marseille și Lille; una în Spania, la Sarria, lângă Barcelona, și una la Buenos Aires, în Argentina.
      Iar mai nou, cine nu rămâne mirat în fața nenumăratelor tipografii și întreprinderi poligrafice uriașe, înființate și conduse de Salezieni în frunte cu prestigioasa S. E. I. (Società Editrice Internazionale) cu sucursale în șase dintre cele mai mari orașe italiene și nenumărate altele în străinătate?
      Fiind în domeniu, să nu amintim decât minunata Biografie-Album a Sfântului, scrisă de Ceria, o adevărată capodoperă de execuție tipografică și artistică.
      Încheind acest capitol, nu poți să nu rămâi uimit de polivalența acestui sfânt și geniu, care, în orice câmp al preocupărilor omenești și-a angajat activitatea, i-a depășit cu ușurință pe specialiștii de profesie.
      Don Bosco este și va rămâne pildă și mărturie generațiilor omenești despre ce poate reuși un om atunci când conlucrează docil cu harul și e însuflețit de un curat și mare Ideal.

Capitolul XIII. Întemeietorul de familii religioase

I. SOCIETATEA SALEZIANĂ
1) Nevoia de colaboratori; 2) Obstacole peste obstacole; 3) Primii Salezieni; 4) La Roma; 5) Se rupe vălul; 6) Când doi se ceartă... ; 7) Bate vânt potrivnic; 8) Când te încrezi în oameni... ; 9) O aprobare smulsă prin miracole; 10) Lansarea unui Titan.
II. FIICELE MARIEI AJUTĂTOARE
11) Don Bosco și Freud; 12) Cimentul operei sfinților; 13) Vadurile Providenței; 14) Sub aripile îngerului Jertfei.
III. COOPERATORII SALEZIENI
15) Aventurieri și cuceritori... ; 16) „Francmasoneria catolică”; 17) Consolidarea Asociației; 18) Propagandă de sfânt și suflet de mireni.

I. Societatea Saleziană

1) Nevoia de colaboratori

      Don Bosco se convinsese, încă de mai demult, că singur nu mai putea face față la toate. Avea nevoie de colaboratori atât pentru a fi ajutat, cât mai ales pentru a-și asigura dăinuirea întreprinderilor sale, ce nu luaseră ființă din acel neastâmpăr al atâtor agitați ai timpurilor noastre, care se apucă de orice numai pentru a se găsi în treabă, dar uită de singurul lucru necesar și esențial, de sine și de sufletul lor. Nu, Operele sale nu se născuseră din agitație, ci din focul mistuitor al unui Ideal și al unei Misiuni cu care fusese investit de Sus: Mântuirea și fericirea tineretului.
      Pe lângă Operele din Torino, în 1863, va deschide primul Colegiu la Mirabello, un al doilea peste doi ani la Lanzo (1865), un al treilea la Cherasco (1869), transferat mai târziu la Varese. iar odată începute aceste fundații, ele nu se vor mai opri și, într-un sfert de veac, vor străbate spații uriașe și vor depăși toate împotrivirile. Or, prin necesitate, perioada aceasta de cucerire și expansiune trebuia pregătită temeinic.
      De aceea, încă din 1842, pe când se mai găsea la Căminul Preoțesc, Don Bosco făcu o primă tentativă prin alegerea câtorva dintre băieții ce păreau mai potriviți să-l secondeze și ajute și încercă să-i grupeze mai strâns în jurul său, cu gândul ca mai târziu să și-i asocieze definitiv.
      Rezultatul se dovedi un adevărat dezastru; ceea ce nu-l împiedică pe Don Bosco să mai repete de două ori încercarea, dar cu același insucces.
      El se orienta atunci spre câțiva dintre preoții din Torino, ce-l ajutaseră cu un anumit dezinteres și încercă să formeze cu ei un sâmbure de comunitate, de trăire în colectiv. Dar viața aceasta austeră, cu atâtea restricții și lipsuri, și mai ales cu atâtea istovitoare obligații, îi îngrozi. E frumos să fii apostol, dar atât de greu, atât de greu...
      De aceea se întoarse iar la ideea dintâi și, în iulie 1849, își alese patru dintre băieții interni mai răsăriți, spre a-i forma pentru rolul de viitori colaboratori. Cel mai instruit dintre ei nu avea decât clasele primare, iar ceilalți abia știau să citească și să-și scrie numele.
      - Ați accepta voi - îi întrebă Don Bosco - să mă ajutați?
      - În ce fel v-am putea noi, oare, ajuta?
      - Să mă ajutați la bunul mers al Oratoriului. Eu o să am grijă de școlarizarea voastră și dacă, într-o bună zi, Bunul Dumnezeu va voi, veți putea chiar urca treptele altarului. V-ar plăcea?
      - Sigur că da, îi răspunseră cei patru, pe atunci simpli ucenici. Din ziua următoare se lăsară de ucenicie și se duseră la școala lui Don Bosco. Ei erau Gastini, Buzzetti, Bellia și Reviglio.
      Soluția aceasta i se impusese vrând-nevrând. Colaboratorii obișnuiți nu erau legați de Oratoriu printr-o legătură de supunere propriu-zisă, îl puteau părăsi la jumătatea drumului, când s-ar fi așteptat mai puțin. A conta pe ei însemna să zidești pe nisip.
      Căutase, pe de altă parte, să găsească vreo comunitate mănăstirească deja existentă, care să-i lase totuși suficientă libertate de acțiune, asigurându-i totodată ajutoarele necesare. Dar nu găsi, firește, nicăieri o astfel de lărgime de vederi și de înțelegere.
      De aceea, așa cum s-au născut toate marile comunități sau ordine călugărești, dintr-o stringentă necesitate a epocilor istorice în care au apărut, Don Bosco realiză că nici pentru el nu există o altă soluție decât să-și creeze singur noile cadre, căutându-și tovarășii de lucru și de Ideal și pe care să-i formeze după inima sa. Necesitatea unei noi congregații era evidentă.

2) Obstacole peste obstacole

      Însă, ca de obicei, tocmai evidențele sunt mai greu de înfăptuit. În cazul nostru, principalele trei obstacole pe care Don Bosco le avea de învins erau următoarele:
      Era mai întâi prejudecata populară contra vieții călugărești, rezultată în urma unei susținute campanii de ponegrire dusă prin presă și celelalte mijloace de înrâurire și formare a opiniei publice, Cuvântul de „frate”- cum li se spunea călugărilor - era echivalent în italiana veacului trecut cu sensul peiorativ pe care atâția dintre contemporanii noștri îl atribuie termenului de „iezuit”.
      Dar prejudecățile au fost și au rămas armele de totdeauna ale Infernului contra Adevărului și, dacă aceste prejudecăți au dus la tragedia de pe Calvar acum douăzeci de veacuri, de ce să ne mirăm că și urmașii Răstignitului sunt luați la țintă? „Nu este sluga mai mare decât Domnul său... Dacă m-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni... Și va veni timpul ca oricine vă va ucide să i se pară că închinăciune aduce lui Dumnezeu...”
      Nu e nici o mirare că tineretul avea oroare de orice viață mănăstirească, deoarece prejudecățile sunt mai tenace tocmai în tinerețe, pentru simplul motiv că prejudecata nu este, în fond, decât o opțiune sentimentală potrivnică logicii adevărate. Or, nicăieri sentimentul nu are un rol atât de precumpănitor ca în adolescență, vârsta de efervescență a omului. Și cu atâta îndemânare lucraseră unii, încât tineretul italian de pe atunci era ferm convins că a fi „frate” și a trăda interesele Națiunii ar fi noțiuni identice...
      Peste acest obstacol, Don Bosco știu să treacă cu un tact de pedagog versat, dezvăluindu-și treptat ținta și dând colaboratorilor săi substanța lucrului și trăirea lui înainte de a-i pune eticheta osândită de prejudecăți.
      Obstacolul al doilea consta dintr-o anumită aversiune pentru mănăstiri, pătrunsă chiar și în sânul clerului de mir. A fost învinsă și ea, mai ales după ce Mgr. Fransoni, Don Cafasso și în cele din urmă însuși Pius IX îl vor îndemna stăruitor să întemeieze o comunitate căreia să-i lase moștenire grija acestor opere în favoarea tineretului și care atâta bine săvârșiseră în lume.
      Cât despre ostilitatea oficială a Guvernului - cel de-al treilea obstacol - un complex de împrejurări îl ajutară pe Don Bosco să o evite. Sub impulsul marelui curent anticlerical ieșit din Revoluția Franceză, și Guvernul piemontez aducea legi peste legi prin care despuia comunitățile religioase de toate bunurile lor, iar pe membrii lor îi izgonea din țară.
      Principalul exponent și animator al acestor legiuiri nefaste era vechea noastră cunoștință, Urbano Ratazzi, ministrul ce-i dăduse lui Don Bosco permisiunea de a scoate pe deținuții Generalei la excursie nepăziți. În ciuda anticlericalismului său notoriu și mereu afișat, Ratazzi îi purta lui Don Bosco cea mai cordială simpatie și admirație, și nici nu pierdea prilejul să și-o și manifeste.
      Una dintre aceste manifestări, rămasă istorică, este din anul 1857.
      - Eu îți urez - îi spunea Ratazzi - ca dumneata, Don Bosco, să trăiești cât mai mult spre binele atâtor tineri; dar și dumneata, la urma urmei, ești tot muritor ca oricare altul. Când vei dispărea, ce se va alege din această minunată Operă? La asta nu te-ai gândit? Dacă da, la ce soluție ai ajuns?
      Văzându-l pe Don Bosco îngândurat și tăcut, continuă singur:
      - După părerea mea, uite ce ar trebui să faci: să-ți alegi câțiva clerici sau mireni, dar oameni pe care să poți conta și să întemeiezi o comunitate cu reguli potrivite, să le insufli spiritul și sistemul pedagogic propriu, pentru ca ei să fie nu numai auxiliarii, ci și continuatorii Operei Oratoriilor.
      La o astfel de imprevizibilă ieșire, Don Bosco încreți din sprâncene. Nu avea, oare, în fața sa pe autorul legilor de suprimare și expropriere a comunităților religioase?
      - Și legile? întrebă Don Bosco.
      - Legile... Dar nimeni nu le cunoaște mai bine ținta și bătaia decât mine. Ele nu mă vor stânjeni câtuși de puțin, cu condiția, firește, ca aceasta să fie o Societate religioasă după exigențele timpurilor noastre și conform legislației în vigoare.
      - Cum adică? Ce vreți să spuneți prin asta?
      - Foarte simplu: să fie o Societate în care membrii componenți să nu fie legați de Stat prin intermediul mănăstirii, ci fiecare să-și păstreze toate drepturile cetățenești individuale. Să fie adică indivizi distincți, care să-și păstreze toate drepturile lor civile, să plătească fiecare personal impozitele și să se supună tuturor legilor Statului, ca orice cetățean. Cu alte cuvinte, să fie o Asociație de liberi cetățeni, ce s-au unit și trăiesc împreună în scop de binefacere.
      - Excelența voastră mă asigură că Guvernul va îngădui formarea unei astfel de Societăți și o va lăsa să trăiască?
      - Sigur că da! Ba ar și ajuta-o, așa cum Guvernul încearcă să promoveze și celelalte societăți comerciale, industriale, de schimb, de ajutor reciproc și celelalte... Și apoi Opera dumneavoastră ar avea și avantajul de a fi prin excelență umanitară.
      Multora dintre cititorii noștri le va părea straniu acest fel de a vorbi în gura unui anticlerical patentat și militant. Tot astfel li se păru și altora. Salezianul Don Ceruti - așa cum însuși o depuse în Procesele Apostolice - căzu ca din nori când auzi de la Don Bosco această întâmplare și taxă drept pură ipocrizie un așa fel de a vorbi.
      - Mai încet, dragul meu, mai încet - îi răspunse Don Bosco. Dacă în Parlament Ratazzi a fost oportunist, cu mine, în schimb, era sincer; mie îmi vorbea despre lucruri așa cum le gândea și le simțea în inima sa.
      Revenind, în 1 mai 1876, asupra acestui fapt, Don Bosco destăinuia:
      - Ratazzi a mers până acolo încât a lucrat împreună cu mine la redactarea mai multor articole ale Regulilor noastre ce privesc atitudinea ce trebuie s-o avem față de Codul Civil și față de Stat în general. Anumite prevederi și precauții, pentru a evita să fim molestați de către puterea civilă, sunt pe de-a-ntregul ale sale.
      De aceea, nu trebuie înțeleasă greșit o anumită expresie ce se întâlnește în unele biografii ale Sfântului, că vorbele ministrului au fost „o rază de lumină” pentru Don Bosco. Ele au fost o licărire de lumină nu pentru că el i-ar fi sugerat pentru prima dată gândul înființării Societății Saleziene - cum bine remarca Ceria - ci fiindcă îi arăta modalitatea practică de a înfăptui în concret un proiect drag, asupra căruia de atâta vreme tot chibzuise.
      Soluția sugerată era tocmai de a crea o Societate ce să rămână civilă în fața Statului, iar în fața Bisericii să fie religioasă; un institut în care membrii să fie deopotrivă liberi cetățeni pentru Stat și uniți prin voturi înaintea Bisericii.
      Dat fiind ineditul acestei noi situații, Don Bosco consultă în prealabil diferiți episcopi, interpelă mai mulți învățați, juriști și oameni de o adâncă viață interioară și evlavie. Răspunsurile au venit favorabile de pretutindeni.
      Dar pe lângă toate aceste obstacole, pe care le-am putea numi externe, un altul intern i se ivi din nou în cale: cel al deziluziilor. Căci nici tentativa cu cei patru amintiți mai sus - deși erau toți din grupul primilor șapte interni ai Oratoriului - nu-i reuși. Ce nu făcuse pentru ei Don Bosco? Dar există, oare, un abis mai insondabil decât nestatornicia și nerecunoștința inimii omenești?
      Îi culesese de pe drumuri, îi ajutase să termine liceul și, cu aprobarea Monseniorul Fransoni, îi înveșmântase clerici, încercând să și-i aproprie ca ajutoare pentru Opera Oratoriului. Și le arăta că, pentru a reuși, ei trebuiau să fie în mâna lui docili ca o batistă. Aceasta zicând, își scotea batista din buzunar, o împăturea și o despăturea, o strângea în pumn și o întindea în vânt, o sucea și o mângâia. Erau primele insinuări a ceea ce i se cere unui adevărat salezian.
      Din nefericire însă, acești copii, ajunși la Universitate, unde urmau filosofia îi zădărniciră în bună parte speranțele. Astfel Gastini, părăsi atât reverenda, cât și Oratoriul (deși sufletește rămase adânc legat de Oratoriu până la 70 de ani, când muri) ; Bellia, deși se făcu preot, reintră în sânul clerului diecezan al eparhiei de Biella; F. Reviglio, care nici la 16 ani nu știa încă Tatăl nostru, hirotonit, reintră în clerul arhidiecezei de Torino, ajungând paroh la Sfântul Augustin, cum am amintit (în locul canonicului Ponzatti, cel cu casa de nebuni... ). Doar Buzzetti îi rămase credincios, însă, pierzându-și degetul mare de la mâna dreaptă într-un accident, nu mai putu să fie hirotonit preot, deși rămase cu Don Bosco pentru totdeauna.
      Exceptându-l pe Buzzetti, aceasta a fost și povestea atâtor altora, care, crescuți de Don Bosco, de îndată ce se vedeau cu studiile terminate, îl părăseau.

3) Primii Salezieni

      Descurajarea și imposibilul sunt noțiuni ce nu se găsesc în sufletul marilor cuceritori. Napoleon, la Marengo, în fața dezastrului, îi spunea unuia dintre generalii săi: „Bătălia aceasta e pierdută, dar mai avem timp să câștigăm una.” Tot astfel, și Don Bosco reluă totul de la început pentru a cincea oară.
      De data aceasta fu însă mai norocos. Grupul cuprindea printre alții pe Mihail Rua, - cel căruia Don Bosco îi făcea semnul că-i dă mâna pe jumătate -, pe Ioan Cagliero (viitorul Cardinal salezian), Francesia, Turchi etc.
      Don Bosco, fiind prea ocupat (așa cum am amintit în cap. X), obținu ca doi profesori de valoare, Bonzanino și Picco, să se îngrijească de studiile noilor săi candidați. Studiile nu erau, desigur, decât unul dintre aspectele unei formări integrale. Don Bosco nu neglija nimic și își punea tot sufletul ca să-i formeze, influența sa asupra tinerilor fiind sporită de eminentele sale însușiri de pedagog, de asistența vădită a Cerului, ca și de prezicerile de viitor atât de exacte în legătură cu dizolvarea Oratoriului, cu viața singuraticilor tineri și de povestirea sigură și precisă a cazurilor de moarte printre băieți (lucru asupra căruia vom reveni în cap. XV, subcapitolele 25 și 26).
      La reușita formării contribuiau și predicile și conferințele sale spirituale, cu acele țâșniri de lumină și iubire, în care Don Bosco lăsa să se întrevadă minunăția unei vieți de totală dăruire și consacrare lui Dumnezeu și dedicare generoasă ca apostoli ai tinerimii, deși Don Bosco se păzea de expresiile ce-ar fi putut fi interpretate ca un îndemn la îmbrățișarea vieții mănăstirești. Celor cu o evlavie mai profundă și care îi erau mai atașați, le amintea doar că ar fi vrut să-i aibă pentru totdeauna cu sine aici pe pământ, pentru a fi apoi tot împreună și dincolo, în Cer.
      În 5 iunie 1852, în ziua aniversară a Primei sale Sfinte Liturghii, Don Bosco își chemă învățăceii în propria cameră. Luară parte la reuniune, printre alții, Rua, Francesia, Cagliero, Angelo Savio. În aparență era o conferință ca toate celelalte; însă, în fond, era un prim jalon pe noul drum ce-l mai aveau de parcurs împreună printre mii de greutăți și trebuind să treacă peste atâtea piedici, până când timpul va arăta că, de fapt, era nucleul iradiant al unei noi congregații, a Societății Saleziene.
      Conferințele acestea urmară cu regularitate. Rua, ce îmbrăcase deja haina clericală împreună cu Rochetti în 3 octombrie 1852, fu urmat de Cagliero, Francesia și Bonetti la un mic interval. Pe nesimțite se forma un mic stat major în jurul viitorului cuceritor, având sufletul rupt din sufletul Sfântului.
      În cadrul unei alte conferințe de aceeași natură, în timpul unei novene pregătitoare la sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales (29 ianuarie), acest tânăr grup își va lua numele de SALEZIENI, așa cum ne-o destăinuie chiar Don Rua în memoriile sale:
      „În seara de 26 ianuarie 1854, ne-am reunit în camera lui Don Bosco. Afară de Don Bosco mai erau prezenți Cagliero, Rochetti, Artiglia și Rua. Ni s-a propus să începem, cu ajutorul Domnului, o perioadă de deprindere practică a dragostei față de aproapele. La sfârșitul acestei perioade ne-am fi putut lega printr-o promisiune, ce mai târziu putea să se preschimbe în vot. începând din acea seară a fost dat numele de SALEZIENI tuturor acelora ce se vor dedica acestui gen de apostolat.”
      Cititorul se va întreba poate, cu mirare, de ce Salezieni?
      Don Bosco și-l luase pe Sfântul Francisc de Sales drept patron și ocrotitor din foarte multe motive. Savantul și cunoscutul autor al Îndrumării la Viața Evlavioasă era un polemist model, pe cât de suav, pe atât de temeinic pregătit; specialist al marilor controverse doctrinale, acest neobosit și neînfricat apostol al cuvântului și al condeiului și precursorul care lansase primele manifeste tipărite pentru apărarea adevărului era, fără îndoială, întruchiparea desăvârșită a omului de acțiune apostolică, necesar acestor timpuri noi, când neghina liberalismului, jansenismului și sectelor năpădise ogorul sufletelor.
      Don Bosco se simțea atras spre Sfântul Francisc de Sales pentru spiritul său de blândețe, de veselie senină și de neasemuită dragoste pentru Dumnezeu și suflete, ce-i însuflețise fiecare acțiune în parte, ca și întreaga viață.
      De altfel, nu era, oare, tocmai acest ideal de bunătate cuceritoare și calea ce i se indicase în visele sale misterioase? Și pentru ca fiii săi să trăiască în această lumină, ce putea fi mai sugestiv decât să le dea drept călăuză, model și patron, pe Sfântul al cărui nume aveau să-l poarte?
      De Adormirea Preacuratei, în anul următor, Rua depuse voturile temporare pe un an de zile. Dar abia peste doi ani, în 1857, Don Bosco îndrăzni să propună acelui nucleu ales o Regulă propriu-zisă. În mod deliberat așteptase până acum, simțind prea bine că altfel totul s-ar fi spulberat, date fiind, pe de o parte, prejudecățile atât de tenace ale tinerilor contra gândului de a ajunge „frați” și, pe de altă parte, uneltirile interesate ale familiilor. Acestea, de îndată ce-i vedeau preoți, îi voiau neapărat readuși în familie, să profite de pe urma lor. Aceleași meschine „interese familiale” din totdeauna!
      Mai târziu, în 1875, Don Bosco destăinuia: „Eu vedeam cum acești clerici ai mei, deși neastâmpărați, munceau bucuros, aveau o inimă bună și o moralitate mai presus de orice încercare și că, trecuți peste acest clocot tineresc, mă vor ajuta mult, mult de tot. Trebuie să spun că în numărul acestora se găseau diferiții preoți care acum trudesc mai mult și care au cel mai bun spirit în Congregație; dar atunci, cu siguranță s-ar fi îndepărtat de mine, dacă le-aș fi cerut să se supună anumitor reguli restrictive.”
      După ce se rugase îndelung și meditase vreo doi ani asupra viitoarelor Reguli, în 1857, ceru tuturor din casă să se roage pentru un mare har, fără a specifica însă despre ce ar fi vorba.
      Dat fiind că Ordinele călugărești nu obișnuiesc să-și împrumute Constituțiile și Regulile, Don Bosco se călăuzi după indicațiile dobândite în studiile sale de Istorie bisericească; se folosi apoi de îndrumările primite în viziunile sale misterioase, ca și de sfatul verbal sau scris al unor persoane de indiscutabilă competență, închegându-le într-o nouă și vie sinteză pe baza acelui genial simț al realităților, desăvârșite printr-o bogată experiență și verificare personală.
      În 1857, Constituțiile noii congregații erau redactate, dar abia scrisese în final: „Omnia ad Majorem Dei Gloriam (Toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu)”, când o diabolică infestație cu urlete și zbierete îngrozitoare se dezlănțui, răvășindu-i întreaga cameră precum tromba unui taifun. Când acesta încetă, își culese manuscrisul mototolit și atât de murdărit de cerneală, încât devenise ilizibil și trebui să-l reconstituie din memorie. Noroc însă că memoria-i excelentă îl servi la perfecție. Alte infestații diavolești îl chinuiseră și în zilele precedente, așa cum îl vor tortura cu și mai acerbă înverșunare mai târziu.
      În 1857 făcu primele comunicări mai nevoalate clericilor aleși, dar fără să le dezvăluie tot adevărul. Oricum, vestea despre o nouă Congregație transpiră și în afară, stârnind o furtună de critici și comentarii.
      „Tocmai acum îi arde de noi congregații, când și cele vechi sunt desființate? Și de unde-și va recruta acest Don Bosco membrii? Cum îi va proteja contra acelor legiuiri și măsuri luate de Guvern, ce nu numai stânjenesc, dar fac de-a dreptul imposibilă viața comunităților religioase?”
      Dar, spre consternarea tuturor, în urma convorbirilor avute cu Ratazzi, socotind sosită clipa acțiunii, Don Bosco trecu la fapte. Pe lângă încurajările stăruitoare ale lui Don Cafasso și Don Borel, mai primi și răspunsul Arhiepiscopului Fransoni (exilat la Lyon) la raportul pe care  i-l făcuse. Acesta îi aproba din inimă proiectul și îi impunea să plece la Roma, pentru a expune totul Sfântului Părinte.

4) La Roma

      Date fiind condițiile în care se călătorea pe la mijlocul veacului trecut, persoanele prudente nu porneau la drum înainte de a-și fi făcut testamentul. Conformându-se obiceiului, Don Bosco nota, cu umoru-i obișnuit, că voia să lase Oratoriul în bună rânduială, de cumva i-o fi scris „să servească și el de hrană peștilor din Mediterana”.
      Plecă spre Roma, însoțit de Don Rua, în 18 februarie 1858, iar în 19 februarie se îmbarcă la Genova, conduși fiind cu barca la vapor chiar de băieții Căminului de ucenici ai Abatelui Montebruno, la care trăsese în gazdă, care i se atașară entuziasmați și vrăjiți de amabilitatea Sfântului. Călătoria pe mare a fost istovitoare, vaporașul făcând impresia unui cal nărăvaș. Se alesese cu un rău de mare extenuant, încât duminică, în 21 februarie, când debarcă la Civittà Vecchia, nici n-a fost în stare să celebreze și se mulțumi cu simpla ascultare a Sfintei Liturghii.
      Drumul spre Roma și-l continuă cu diligența, iar la Pole, aceasta făcu un popas ce-i prinse foarte bine și se refăcu. Patronul hotelului la care trăsese era bolnav de friguri, iar Don Bosco îi lăsă la plecare următoarea rețetă:
      - Să zici zilnic câte un Tatăl nostru și o Născătoare în cinstea Sfântului Aloisiu Gonzaga și un Bucură-te Regină către Preacurata, iar duminica viitoare să te spovedești și să te cumineci; dacă ai credință, fii sigur că te vei vindeca (revenit din Cetatea Eternă, află că bolnavul se vindecase perfect și instantaneu încă din prima zi când începuse rugăciunile).
      Ajuns la Roma, îl găzdui prietenul său - contele Rudolf de Maistre (fiul celebrului Iosif de Maistre, autorul cărților „Du Pape” și „Soirees de St. Petersbourg”).
      În așteptarea audienței la Sfântul Părinte, își petrecu timpul adunând material pentru viitoarele fascicole din Lecturile catolice, cu viețile a cinci papi de la sfârșitul veacului II și începutul veacului III. Cu gândul de a-și adânci cunoștințele despre viața primilor creștini, cercetă monumentele și muzeele principale, vizită catacombele și cutreieră bibliotecile, examinând peste tot inscripțiile și celelalte vestigii creștine. Restul timpului îl petrecu în vizite la diferite personalități, instituții de binefacere și edificii sacre.
      Intrând în Sfântul Petru, ceea ce 1-a impresionat mai mult au fost statuile în marmură ale fondatorilor de Ordine călugărești. De ce s-o fi emoționat? Să fi presimțit, oare, că una din firidele goale aștepta statuia sa?
      Sfântul Părinte îl primi de trei ori în audiență. În prima audiență participă și clericul Rua, care sărută mâna Sfântul Părinte de două ori, o dată pentru sine și o dată pentru băieții Oratoriului, precum le promisese acestora la plecarea din Torino.
      La întrebarea lui Pius IX, în chiar prima audiență, că de unde e și ce ocupație are, Don Bosco îi răspunse: Preafericite Părinte, sunt din Torino și mă ocup de educarea tineretului și cu editarea „Lecturilor catolice”.
      - Educarea tineretului a fost totdeauna lucru folositor. Dar mi se pare că la Torino mai este și un altul ce se ocupă de tineret, Don Bosco.
      - Este una și aceeași persoană cu cel ce are bucuria să stea în fața Sanctității voastre, răspunse Don Bosco zâmbind.
      Ce se întâmplase? Prelatul care făcea serviciul de valet îl anunțase drept Don Boser, în loc de Don Bosco. Pe Sf. Părinte îl înveseli acest „qui pro quo” fără voie și, cu un părintesc și vădit interes, îl întrebă detaliat despre toate operele pe care Don Bosco le realizase. Apoi adăugă nespus de amabil:
      - Mi-aduc aminte cu multă plăcere de cele treizeci și trei de lire ce mi-ați trimis la Gaetta și nu uit nici de sentimentele de filială afecțiune ce le-au însoțit.
      Don Bosco profită și-i exprimă Sfântului Părinte tot devotamentul oratorienilor săi și-i oferi întreaga colecție a Lecturilor catolice, compactată artistic chiar de băieții Oratoriului. Sfântul Părinte se arătă încântat și dărui câte o medalie binecuvântată pentru toți cei cincisprezece compactori și alte două pentru Don Bosco și Rua.
      Atunci Rua se retrase. Don Bosco raportă despre tot ce întreprinsese pentru tineret, când Sfântul Părinte îl întrerupse îngândurat:
      - Câte opere ai pus în mișcare, iubitul meu Abate, câte opere! Dar, dacă ai muri, ce s-ar alege din toate acestea?
      Părea o întrebare inspirată de Sus. Prilejul era minunat, și Don Bosco nu-l lăsă să scape:
      - Sfinte Părinte, am venit la Roma tocmai pentru a Vă vorbi despre aceasta. Aș vrea ca Sanctitatea voastră să mă ajute să pot întemeia o instituție sau congregație, potrivită cu timpurile în care trăim.
      Și-i prezentă atât raportul în scris ce-l avea pregătit, cât și scrisoarea episcopală de recomandare a Monseniorului Fransoni.
      Când le termină de citit, Papa exclamă zâmbind:
      - Se pare că suntem de acord câteșitrei. Și apoi îi ordonă să redacteze Regulile noii Congregații, dar în așa fel, încât să nu dea Guvernului prilej de șicană; iar pe de altă parte, membrii să fie legați în fața Bisericii prin voturi, nu numai prin simple promisiuni.
      Se vorbi și despre alte probleme în acea audiență, și Don Bosco mai ceru și alte favoruri. Toate i s-au acordat cu prisosință. La sfârșit fu rechemat clericul Michele Rua și Sfântul Părinte îi binecuvântă cu o efuziune cu totul neobișnuită: „Binecuvântarea Atotputernicului Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului și a Spiritului Sfânt, să vină asupra ta, a însoțitorului tău, asupra celor întru Domnul împreună chemați, asupra colaboratorilor și binefăcătorilor tăi și asupra fiilor tăi și asupra tuturor Operelor tale și să rămână acum și-n totdeauna, și-n totdeauna, și-n totdeauna: et semper, et semper, et semper! Amin.”
      Ca să-i verifice fibra spirituală, peste câteva zile, în 14 martie, îi trimise ordin să înceapă, așa pe nepregătite, un curs de exerciții spirituale pentru deținutele din Roma - cum am amintit în alt capitol - exerciții încununate de cel mai desăvârșit succes.
      Mulțumit de rezultat, Sfântul Părinte îl reprimi în 21 martie și-i spuse că, îndelung cumpănind asupra proiectului noii Congregații, îl găsea extrem de util, declarându-i între altele:
      - Mi se pare necesară o nouă congregație religioasă în aceste timpuri de restriște. Ea ar trebui să se întemeieze pe aceste principii: să fie o Societate cu voturi, fiindcă fără voturi propriu-zise nu s-ar putea menține unitatea de spirit și de acțiune; dar aceste voturi să nu fie solemne (acestea nu se dezleagă niciodată), ci simple, pentru a putea fi dezlegate cu ușurință, pentru ca reaua-voință a vreunuia din membri să nu tulbure pacea celorlalți. Regulile să fie simple și ușor de ținut. În ce privește apoi exteriorul, nimic să nu atragă atenția lumii, nici în ce privește îmbrăcămintea, nici în exercițiile de pietate. De aceea, ar fi mai potrivit să-i spunem „Societate”, nu congregație. Într-un cuvânt, membrii să fie înaintea Bisericii adevărați monahi, iar în fața Statului să rămână simpli și liberi cetățeni.
      Don Bosco îi prezentă apoi textul Regulilor, pe care Sfântul Părinte, după ce-l răsfoi câtva timp, îl depuse pe birou cu mențiunea că-l va studia ulterior și-i ceru să-i povestească cu de-amănuntul cum se născuse Opera Oratoriilor, ascultându-l cu cel mai viu interes. Îi porunci nu numai să-i povestească tot ceea ce părea extraordinar în înfiriparea Operei sale (ca vise etc. ) ci să le și scrie, spre a le lăsa drept întărire și mângâiere fiilor săi.
      La întrebarea Sfântului Părinte, despre știință, care i-a plăcut mai mult, răspunse:
      - Preafericite Părinte, eu știu prea puține lucruri și acum nici nu mai am timp de studiu. însă dintre toate, cea care-mi place mai mult este „scire Jesum Christum et hunc crucifixum (să-l cunosc pe Isus Hristos și pe Acesta răstignit)”.
      Papa rămase pe gânduri și, probabil, ca să-i încerce umilința, îi mulțumi pentru reușitele exerciții spirituale predicate deținutelor, adăugând că, drept chezășie a aprecierii și considerației sale, s-a hotărât să-l promoveze prelat: camerier papal secret.
      Don Bosco răspunse spontan și cu neprefăcută modestie:
      - Sanctitatea Voastră, ce figură aș mai face printre bieții mei copii de-aș ajunge „monsenior”? Fiii mei nici nu m-ar mai recunoaște și n-ar mai avea încredere în mine când ar trebui să-mi dea un astfel de titlu; sărmanii, n-ar mai îndrăzni să mi se apropie și să mă tragă de haină, care de o parte, care de alta, așa cum fac ei acum. Apoi, cu acest titlu pompos, lumea m-ar crede bogat și nici eu n-aș mai avea curajul să cerșesc pentru susținerea Oratoriului și a Operelor noastre. Preafericite Părinte, nu vreau să vă supăr, dar e de neapărată trebuință să rămân pentru totdeauna sărmanul Don Bosco!
      Sfântul Părinte zâmbi în fața unei umilințe atât de grațioase și, la sfârșitul audienței, îi acordă toate favorurile spirituale implorate, ba chiar cu formula neobișnuită: „Da! vă acord tot ce vă pot acorda!”
      Între timp, Don Bosco sfârșise de vizitat tot ce-l interesa mai mult și-și adunase un bogat material istoric pentru Lecturile catolice, pentru a căror răspândire în Statele Pontificale obținu privilegii excepționale.
      În 6 aprilie fu primit în audiența de adio. Papa îi citise din scoarță în scoarță manuscrisul Regulilor, făcând chiar cu propria sa mână unele modificări și întregiri. I-l restitui lui Don Bosco spunându-i să-l dea Cardinalului Gaude spre examinare. Acest savant purpurat, din ordinul Dominicanilor, era și el piemontez, și Don Bosco îl consultase în repetate rânduri asupra proiectului său. Pius IX intenționa ca, după referatul Cardinalului, Regulile să fie trimise obișnuitei comisii de cardinali să le examineze. Dar Don Bosco îi ceru Sfântului Părinte să-i permită să le încerce mai întâi o perioadă de timp. Și fu ascultat.
      La despărțire, Don Bosco îi ceru un gând pentru băieții săi, ca din partea Sfântului Părinte.
      - Prezența lui Dumnezeu... Spune fiilor tăi să trăiască în prezența lui Dumnezeu, întotdeauna... Ei bine, dar altceva nu mai ai de cerut? Cu siguranță că mai ai ceva...
      - Sfinte Părinte, Sanctitatea Voastră s-a îndurat să-mi acorde tot ce-am cerut, și mai mult decât am cerut și nu-mi mai rămâne decât să-i mulțumesc din adâncul inimii.
      - Și totuși... totuși... știu eu bine că mai dorești ceva...
      La această replică, Don Bosco rămase perplex, în timp ce Pius IX reluă zâmbind:
      - Se poate? dar nu dorești ca și băieții să se bucure când te vei întoarce acasă?
      - Sanctitate, sigur că da.
      - Așteaptă deci. Deschise un sertar și, luând doi pumni de monede de aur, i le dădu spunându-i:
      - Poftim... Și să le dai o gustare pe ales dragilor noștri fii!
      Ajungând Regulile la Cardinalul Gaude, acesta își îndeplini grabnic mandatul. El cunoștea de altfel Oratoriul, pe care îl vizitase în anul precedent, în 26 iunie 1857. În mai multe consultări cu Don Bosco, îi sugerase unele retușuri, dar și el era acum de părere ca Regulile, astfel modificate, să fie mai întâi experimentate, urmând a-i fi retrimise dânsului pentru a le propune spre aprobare Sfântului Scaun.
      Don Bosco părăsi în aprilie 1858 Roma și, după două zile, era din nou acasă, încărcat cu tot felul de favoruri spirituale pentru sine, ai săi și pentru colaboratori și cu o lume întreagă de știri ce înveseliră mult timp, ba și entuziasmară pe cei din Oratoriu.
      Cât despre bucuria ce-o stârni vestea că Sfântul Părinte îi dăduse lui Don Bosco, pentru fiii săi din cele trei Oratorii, destui galbeni pentru a le oferi tuturor o splendidă masă, și cu ce urale a fost primită știrea, o lăsăm s-o ghicească cititorii noștri mai tineri. Căci și pe atunci tineretul era sensibil la astfel de atenții.

5) Se rupe vălul

      Un an și jumătate Don Bosco lucră în tăcere, intensificând doar ritmul de lucru în formarea celor aleși, după chipul idealului schițat în Reguli. Vălul misterului nu a fost sfâșiat decât în 9 decembrie 1859, după ce se sărbătorise, cu o pietate neobișnuită, solemnitatea Imaculatei Concepții. Întrunindu-și candidații, le expuse motivele imperioase care impun o nouă Societate, în care membrii să fie cetățeni liberi, dar în fața Bisericii să se lege prin cele trei voturi: sărăcie, castitate și ascultare. Fiecare să se gândească timp de o săptămână. Dacă vreunul nu se va prezenta la viitoarea conferință, va însemna că nu dorește să adere. După ce se termină ședința, unii începură să cârtească: „Don Bosco vrea să ne facă «frați».”
      Cagliero însuși era frământat de gânduri opuse și rămase în cumpănă între da și nu; într-un sfârșit se hotărî, spunându-i unui intim: „Frate sau nefrate, dar eu unul vreau să rămân cu Don Bosco.”
      Oricum, peste o săptămână, în 18 decembrie, ziua fixată pentru adeziunea formală, nu lipseau decât doi dintre cei nouăsprezece. În procesul verbal se spune: „Cei întruniți au găsit de cuviință să se constituie într-o Societate având drept țintă ajutorul împrumutat pentru sfințirea proprie, să promoveze mărirea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor, în special a celor mai lipsite de instrucție și educație.”
      În aceeași ședință îl aleseră Superior General pe Don Bosco și apoi, prin vot secret, desemnară și pe ceilalți demnitari: Spiritual - subdiaconul Rua; Econom - Diaconul Savio; Consilieri - Cagliero, Bonetti și Ghivarello.
      „În albumul Bisericii niciodată nu se mai văzuse - reflectează Ceria - un mic nucleu de tineri, dând ființă unei Congregații sortite să devină mondială. Timpuri noi, viață nouă!”
      Acest Consiliu a primit mai târziu denumirea de CAPITLUL SUPERIOR și și-a exercitat pentru prima dată atribuțiile în 2 februarie 1860, prin cooptarea tânărului Iosif Rossi, care deveni apoi economul general al Societății, dovedindu-se în curând indispensabil.
      Pe cât se vede, originile noii Societăți erau pe cât de trudnice, pe atât de umile. Don Bosco și-a întemeiat Congregația nu cu elemente împrumutate din altă parte, ci răsărite și crescute sub propriii săi ochi.
      În iunie 1860, poate cu gândul de a anticipa examinarea Regulilor la Roma, Don Bosco îi ceru Monseniorul Fransoni părerea și modificările ce le-ar crede necesare. Scrisoarea era contrasemnată de douăzeci și cinci de novici ai Congregației. Dar Don Bosco nu le spunea „novici”, ci „înscriși”, așa cum Congregației îi va spune Societate, iar superiorilor caselor - Directori. Vin vechi în burdufuri noi!
      Tinerii se legară în seara semnării printr-un jurământ solemn:
      „Dacă din nefericire, dată fiind restriștea timpurilor, am fi împiedicați de a ne constitui într-o Societate cu voturi, fiecare dintre noi își ia angajamentul de a lucra oriunde s-ar găsi, și dacă ceilalți membri ar fi împrăștiați în lume, chiar dacă n-ar rămâne decât doi, ori chiar unul singur de ar rămâne, acesta va lucra din răsputeri pentru a reconstitui Societatea și a observa Regulile cât îi va sta în putință.”
      Acest tineret părea de acum matur pentru marele pas de a se lega prin voturi. Dar Sfântul era de altă părere. De aceea, lăsă să mai treacă încă doi ani, aplecându-se între timp cu toată asiduitatea spre a-i forma după spiritul și asemănarea sa. „Simțea - cum zice Auffray - că lucrează asupra unor pietre de temelie și, fiindcă știa că edificiul va avea de înfruntat furtunile și veacurile, le dăltuia încetișor, cu grijă și iubire.”
      În acest interval sporeau însă mereu și adeziunile celor „admiși la deprinderea regulilor”- pentru a folosi terminologia lui Don Bosco. În substanță, această deprindere se reducea - pentru a folosi o altă expresie a Sfântului - la exercițiul „Renunțării și dezlipirii de sine, de ai săi și de ale sale: sua, suos et se”.
      Dar, din nefericire, Cardinalul Gaude murise între timp, înainte de a-și fi terminat referatul său favorabil către Sfântul Scaun, și aprobarea părea că se amână sine die.
      Ceea ce nu împiedică Societatea în germen să se consolideze. Aspectul Oratoriului aparent nu se schimbase și nimeni din casă nu știa cine era și cine nu era membru.
      Însă nu toți au perseverat, momiți de rudenii sau reclamați și chemați de parohii și episcopii proprii, așa că Don Bosco era silit să asiste, cu sufletul îndurerat, la toate aceste dezertări. Dar el rămase și pentru aceștia tot părinte, încât cei mai mulți deveniră valoroși Cooperatori ai Salezienilor.
      La prima profesiune nu mai erau decât douăzeci și doi din patruzeci; și încă ar fi fost bine, dacă măcar aceștia ar fi perseverat.
      În 14 mai 1862, socoti venit momentul să cimenteze într-una singură toate aceste voințe tinerești, dornice de a se dedica Idealului Salezian. Într-un stil de o simplicitate franciscană, în sala obișnuită a întrunirilor săptămânale, îngenuncheară cu toții în fața Crucifixului așezat pe masă între două lumânări aprinse și, după câteva rugăciuni, recitară împreună formula celor trei voturi: sărăcie, castitate și ascultare. Rua citea cu glas tare, iar ceilalți repetau frază cu frază. Voturile erau făcute pe trei ani. Le făcu și Don Bosco în fața Răstignitului, dar el le făcu pentru toată viața.
      Sfântul le arătă apoi, în câteva cuvinte, ce-i revărsau sufletul însuși, scopul Societății și prezise rolul imens și dezvoltarea mondială pe care o va lua Congregația. Era atât de mulțumit și transfigurat de bucurie, încât nu se mai putea hotărî și îndura să se despartă de această elită și se întreținură îndelung.
      Numărul adeziunilor sporea an de an. Doar 39 în ianuarie 1863, în 1864 erau 61; în 1865, 80, iar în 1874 erau 320. La moartea lui Don Bosco, în 1888, ajunseseră la 768; în 1910, la moartea lui Don Rua, erau 3996. Astăzi, Salezienii numără 16. 919 călugări și 468 de novici.

6) Când doi se ceartă...

      Dar ce multe îi mai lipseau Societății Saleziene pentru a fi cu adevărat ceea ce arăta denumirea sa! în fața Statului, membrii săi nu erau decât tot atâția liberi cetățeni, iar în fața Bisericii Societatea era cam tot atât, lipsindu-i recunoașterea oficială și aprobarea Sfântului Scaun.
      Iar drumul de parcurs, cât era de lung și de anevoios! Procedura canonică prevede trei decrete succesive, marcând cele trei etape: a) de simplă permisiune cu titlu de încercare; b) de recunoaștere formală și autorizată, dar vremelnică; c) de aprobare definitivă a Regulilor.
      În cazul de față, obținerea acestor decrete impuseră lui Don Bosco demersuri pe cât de îndelungate, pe atât de istovitoare, care puseră la grea încercare chiar și perseverența lui de sfânt.
      Pentru obținerea decretului a), de simplă permisiune, Decretum laudis, cum i se spune în terminologia canonică, era necesară, pe lângă scrisorile de recomandare ale mai multor episcopi, și aprobarea directă a autorității diecezane locale. Dacă episcopii de Casale, Susa, Cuneo, Mondovi și Acqui se arătară bucuroși să-i dea recomandarea cerută, în schimb, Vicarul Capitlului din Torino (Monseniorul Fransoni murise în exil) nu era de acord și se lăsă mult rugat până să-i acorde aprobarea de rigoare. Într-un sfârșit o obținu și pe aceasta, așa că, la 12 februarie 1862, Don Bosco putea expedia la Roma cererea, întărită cu toate anexele cerute.
      Dosarul a fost înmânat direct Cardinalului Antonelli, ce se grăbi să-l prezinte Sfântului Părinte. Papa îl încredință Cardinalului Quaglia, prefectul Congregației Episcopilor și Ordinelor religioase, pentru ca lucrurile să-și urmeze calea obișnuită. După aproape o jumătate de an, în 26 iulie 1862, Sacra Congregație aproba existența și spiritul noii Societăți și-l numea, pe Don Bosco, Superiorul ei pe viață.
      Deși acest Decretum laudis era mai mult o permisiune decât o aprobare propriu-zisă, bucuria la Torino a fost totuși imensă: prima treaptă obligatorie era oricum trecută cu bine.
      Dar partea mai spinoasă nu venea decât de aici înainte, căci decretul era însoțit de un „Memorandum” în 13 articole, conținând corectările pe care Roma le sugera Regulilor. Nouă dintre ele erau de mai mică importanță, iar Don Bosco și le însuși fără șovăire. Celelalte patru, îl puseră pe gânduri și considera că nu le poate accepta, ele constituind grave inconveniente.
      Ele vizau: 1) Dreptul de a prezenta la hirotonire candidații pregătiți de Societate și pentru Societate; 2) de facultatea acordată Superiorului General de a dispensa de la voturile vremelnice fără a mai recurge la Roma; 3) de a dispensa și de a nu mai recurge la Sfântul Scaun pentru a contracta datorii și 4) de permisiunea de a deschide noi case numai cu aprobarea Episcopului locului, fără directa consultare a Sfântului Scaun.
      Dintre acestea patru, îi stătea la inimă îndeosebi primul articol, care îi refuza dreptul de a prezenta, pe proprie răspundere, candidați la hirotonire.
      - Un fleac, vor opina unii cititori. Dar nu vor judeca la fel cei ce cunosc cât de cât dreptul canonic. Conform acestuia, preotul este un reprezentant și mandatar legal al Bisericii; preoția este o funcție publică și ierarhică în serviciul Comunității creștine și nimeni nu poate fi ridicat la această treaptă fără un titlu, adică o justificare juridică, cu alte cuvinte, fără ca Biserica să aibă nevoie de el ca preot. Titlul juridic poate fi servirea Diecezei (titulo propriae diocaeseos), la preoții de mir; a Bisericii în general sau a Congregației de Propaganda Fide (titulo Missionum), în cazul misionarilor; sau a mănăstirii, la călugări (titulo mensae communis, titlul vieții și mesei în comun).
      În Dreptul Canonic nu există varianta și posibilitatea de a fi preot al nimănui sau preot pentru propria pietate sau comoditate: preotul este pentru alții și pentru totdeauna este încardinat. De aceea, la hirotonire, nici un candidat nu poate fi prezentat decât de o persoană social-morală înzestrată cu jurisdicția necesară și capabilă să-l încardineze (adică să-l înroleze sau adopte în propria familie spirituală). Acest drept îl are Eparhia, un Ordin călugăresc sau Congregația de Propaganda Fide.
      Or, dacă lui Don Bosco i se nega dreptul să prezinte candidați la Preoție pe propria răspundere, însemna că aceștia rămâneau încardinați, adică sub directa jurisdicție a episcopului rezidențial sau de baștină (după locul de proveniență al candidatului), așa încât Episcopii lor puteau să-i cheme și să-i scoată din Societate pentru a le da alte însărcinări, după bunul lor plac.
      Greutatea creștea prin faptul că, din clipa în care Don Bosco nu era autorizat să-și prezinte candidații pe propria sa garanție, deși crescuseră sub ochii săi (și, în fond, numai el îi cunoștea), această răspundere cădea pe umerii Episcopilor, care nu aveau de unde să știe ce pregătire morală și intelectuală au acești tineri, care nu fuseseră educați în propriile lor seminarii. Chiar dacă Unii, în fapt, se încredeau în Don Bosco și-i luau de bun atestatul prin care certifica idoneitatea candidatului (adică vrednicia bazată pe aptitudinile, virtuțile și suficienta pregătire intelectuală și teologică), procedura nu era întru nimic canonică.
      Pentru un mic amănunt, cele două autorități puteau ajunge în conflict, din care nu putea pierde decât bietul Don Bosco, Dreptul Canonic fiind cu totul de partea Episcopului diecezan.
      Cât 1-a costat această știrbire a jurisdicției Societății nici nu se poate spune. Când, de exemplu, Autoritatea diecezană le-a impus tuturor viitorilor salezieni să asiste integral la toate cursurile Seminarului, cele patru alergări zilnice, tocmai în cealaltă parte a Orașului, răsturnară complet întregul program al Casei, ce, firește, nu se potrivea cu cel al Seminarului.
      Clericii erau astfel hărțuiți între Dieceză și Societate și, din tot acest conflict permanent, singurul care profita cu adevărat era Aghiuță, căci mulți își pierdeau chiar și chemarea. „Anul trecut - scria cu mâhnire Don Bosco lui Pius IX, în 1868, - din zece clerici, ce urmau cursurile de teologie la Seminar, n-a mai rămas nici unul.”
      Iar acest calvar, atât de amar, dăinui vreo cinci ani, timp în care Don Bosco făcu totul pentru a obține de la Roma această jurisdicție și aprobarea canonică atât de necesară.

7) Bate vânt potrivnic

      Dar de ce Congregațiile Romane îi arătau atât de puțină înțelegere lui Don Bosco?
      O află mai pe larg în 1867, când revenise în Cetatea Eternă nu numai pentru a colabora cu Tonello, plenipotențiarul Guvernului, la rezolvarea conflictului dintre Biserică și Stat cu privire la numirea Episcopilor, ci și pentru a solicita caritatea romană, ca să-și termine Bazilica Mariei Ajutătoare începută cu doi ani înainte și mai ales spre a obține mult dorita aprobare pentru Societate.
      Dacă primele două puncte au fost încununate de un succes deplin, ultimul, în schimb, se împotmoli din nou. Vorbi cu Sfântul Părinte, care-i era deosebit de favorabil, dar voia totuși - pentru a nu se crea precedente de care s-ar fi folosit alții spre dauna Bisericii - ca demersurile să-și urmeze cursul lor obișnuit prin Congregațiile Romane.
      Or, tocmai aici ițele erau de tot încurcate.
      Unele noutăți, introduse de Don Bosco, nu atât în concepția lor, cât în formele externe ale vieții religioase comune, stârniră temerile și bănuielile tradiționaliștilor juriști romani. Dar nici acești experți în dreptul canonic n-ar putea fi direct incriminați, știut fiind că, în timp de epidemie, cele mai inocente simptome devin pricină de îngrijorări serioase. Or, Italia se găsea în febra și convulsiunile revoluționare ale risorgimentului ce, odată depășite, îi vor aduce independența și unitatea națională; dar criza aceasta tot criză rămânea și justifica temerile.
      Lămuririle verbale ale lui Don Bosco reușiră prea puțin să risipească norii îndoielilor, mai ales că atmosfera la Roma era cu totul contrară aspirațiilor sale, întrucât bătea cu putere un curent ce milita ca mănăstirile să fie trecute sub jurisdicția locală a Episcopilor rezidențiali respectivi, iar printre temele propuse pentru a fi dezbătute în proximul Conciliu Vatican era și aceea de a contopi, în unul singur, ordinele călugărești cu scopuri identice ori cel puțin cu profil asemănător.
      Cu sufletul plin de îndoieli, se întoarse la Torino, unde reluă demersurile spre a obține de la Curia Episcopală o recomandare mai favorabilă, căci la Roma atunci ca întotdeauna, cuvântul Episcopului competent are cea mai mare greutate. Dar Curia torineză nici nu voia să audă de asta, de teama nemărturisită ca Opera lui Don Bosco, odată sustrasă jurisdicției arhiepiscopale, să nu pericliteze în mod grav recrutarea propriului cler.
      Dar un rău nu vine niciodată singur, și mai ales în viețile sfinților. Plecând din Roma, Don Bosco simțise că se urzea ceva contra sa. Ajuns la Torino, impresia se preschimbă în certitudine.
      Cu prilejul celui de-al XVIII-lea centenar de la martiriul Sfinților Apostoli, publicase un volum cu titlul „Centenarul Sfântului Petru”, cuprinzând și viața principelui Apostolilor, scrisă cu multă măiestrie. Cunoscuta revistă a părinților Iezuiți „Civiltà Cattolica”, într-o recenzie elogioasă, scria că este un model de limpezime și devoțiune. Cu toate acestea, fiindcă și la Roma oamenii sunt tot oameni, opera a fost denunțată Sfântului Oficiu, îndeosebi pentru o frază asupra venirii Sfântul Petru la Roma, ce nu cerea - cum a spus-o un mare teolog iezuit - nici o rectificare, ci doar o explicitare.
      De unde provenea denunțarea aceasta tendențioasă?
      O șleahtă de politicieni din Italia meridională și centrală, izgoniți de revoluție și refugiați la Roma și cărora Don Bosco nu le menajase iluziile (prezicând că monarhii lor detronați nu-și vor mai redobândi nicicând tronurile), îl luaseră la ochi. Curtenii acestora, printre care erau și preoți, susțineau firește contrariul și prinseseră ciudă pe Don Bosco nu numai pentru că le contrazicea aspirațiile, ci, mai ales, fiindcă timpurile îi dădeau dreptate.
      Consultorul Sfântului Oficiu, un profesor de Istorie de la Apollinaire, el însuși influențat, interpretă în rău textul incriminat. Se știe însă că la o frază trebuie luat tot contextul și ideea generală a operei, întrucât, dacă este schimbat fundalul ideilor, și diversele fraze pot primi un alt accent tonic. Referatul consultorului propunea, însă, condamnarea „donec corrigatur” (până se va corecta).
      Dar, în acea clipă interveni direct Sfântul Părinte și tranșă chestiunea: „Despre a-l condamna pe sărmanul Don Bosco nici nu poate fi vorba. Dacă este ceva de corectat, se va corecta într-o a doua ediție.”
      Dar întrucât lui Don Bosco i se comunicase și textul Consultorului, deși nu mai avea condamnarea de la sfârșit, numai faptul de a fi fost pusă la îndoială integritatea credinței sale îl îndurerase nespus.
      Urmând sfatul Episcopului de Saluzzo, Gastaldi (care-i fusese profesorul de Istorie Bisericească din Seminar), dădu un minuțios și amplu răspuns acuzei Consultorului. Mulțumită unor Prelați influenți și amici ai săi, chestiunea se încheie tacit și totul se rezumă la suprimarea unei fraze din text și îndreptarea unui mod impropriu de a cita și aplica un text din epistola Sfântului Iacob. Și cu aceasta, incidentul se închise.
      Dar se poate afirma fără exagerare (în acest punct, toți biografii sunt de aceeași părere) că săptămânile acelea, din mai 1867, au fost cele mai triste din întreaga sa viață.

8) Când te încrezi în oameni...

      Societatea se dezvolta încet, dar sigur. În 1862, Don Bosco constitui primul nucleu canonic al Societății, prin voturile pe trei ani ale primilor săi membrii.
      În 1863, în urma „Decretului de laudă", el acceptă primele profesiuni pe viață ale celor mai valoroși dintre viitorii săi colaboratori (în 10 și 15 noiembrie, respectiv 6 decembrie), printre care Don Rua (primul său succesor), Don Lemoyne (principalul său istoric), Don Cagliero (primul Cardinal salezian), Don Francesia, Don Bonetti etc.
      Între timp, Arhidieceza își primise titularul, pe Mgr. Riccardi di Netro, fost episcop al Savonei și vechi prieten al Sfântului. Don Bosco își pusese cele mai întemeiate nădejdi în persoana noului episcop, așa cum acesta, la rândul său, conta pe Don Bosco pentru a-și reface dieceza, care suferise în timpul exilului politic al Monseniorului Fransoni. Și mai mult, întâlnindu-se la Roma, îi spuse lui Don Bosco că are de gând să-i încredințeze dânsului cele două seminarii de nivel liceal din Bra și Giaveno, precum și Seminarul teologic de nivel universitar din Chieri. Don Bosco jubila reîntorcându-se la Torino cu convingerea că noul episcop îl va înțelege și ocroti. Acest simțământ i se întări și mai mult în urma unei vizite binevoitoare a noului Episcop la Oratoriu, când însă, din nefericire, Don Bosco nu era acasă. În dimineața următoare, Sfântul se grăbi să-i întoarcă vizita și-i mulțumi cu profunzime pentru binevoitoarea atenție. De data aceasta, Don Bosco îi ceru în mod explicit, înaltului Ierarh, ocrotire pentru Societatea Saleziană.
      - Cum, Don Bosco, dumneata ai întemeiat o Congregație religioasă?
      - Ei da, Excelență. Și-i relată îndelung toate greutățile prin care trecuse. Arhiepiscopul îl asculta distrat la început, apoi de-a dreptul ostil. El tocmai pe Don Bosco contase pentru apostolatul printre tineri în Arhidieceză, și iată că îi vorbește despre o Congregație destinată să aibă o răspândire mondială ba, pe deasupra, se încumetă să-i mai și ceară ca el, episcopul, să-l ajute să o scoată de sub dependența Episcopiei locale. Ce cutezanță! Adică ăsta-i adevăratul Don Bosco!
      Se despărțiră cu fraze convenționale, care mai mult trădau decât ascundeau răceala viitoarelor legături dintre Arhiepiscop și Sfânt. În septembrie 1867, Mgr. Riccardi îi notifica în scris lui Don Bosco că în viitor i se interzice să se mai folosească de clerici originari din arhidieceză și că nu va mai hirotoni nici un Salezian decât dacă au fost interni ai Seminarului Teologic arhidiecezan. Era o lovitură de moarte pe care Don Bosco încercă să o pareze, dar în zadar.
      - Bine, Excelență, voiți moartea Operei mele? Clericii în Seminarul arhidiecezan și neohirotoniții în Căminul preoțesc, dar atunci cine mai rămâne să se ocupe de băieții mei? Fără ajutoare sunt mort!
      - N-am ce-ți face, dragul meu Don Bosco, este chiar în interesul studiilor acestor tineri!
      - Să mergem atunci la Roma. Excelența voastră o să vă expuneți motivele, eu la fel, și Sfântul Părinte va decide.
      - Ei nu, asta una nu! E doar o mică „quaestiuncula” între noi doi, trebuie s-o rezolvăm aici pe loc!
      O „quaestiuncula”, o neînsemnată și măruntă chestiune! Dar ea va stărui să mai dăinuiască ani și ani, să treacă de la un pontificat la altul, până să o vadă soluționată conform legitimelor sale dorințe.
      Trei luni mai târziu, lupta se încinse violent, cu prilejul iminentei hirotoniri a clericului Albera. De data aceasta, Don Bosco îl trimise pe Don Cagliero la Arhiepiscop, pentru a încerca să-l convingă:
      - Nu, hirotonirea aceasta nu este posibilă.
      - De ce, Excelență?
      - Fiindcă clericul Albera e un supus al meu.
      - Dar el aparține și Societății Saleziene.
      - Ce Societate Saleziană? Eu o ignor cu totul. Eu una știu, că Albera e din None, și None aparține diecezei mele!
      - Dar Excelența voastră știe prea bine că Roma a aprobat încă din 1864 existența acestei Congregații printr-un Decretum laudis, ce se păstrează în Arhiva Arhiepiscopiei.
      - Atunci, ce-i de făcut?
      - Să observați dacă Don Bosco lucrează bine sau rău; dacă lucrează bine, să-l susțineți și încurajați; dacă o face rău, să-l puneți la punct.
      - Eu însă îmi vreau seminariștii în Seminar.
      - Dar prin aceasta înseamnă că decretați moartea Oratoriului.
      - Ba de loc, căci nu toți profesorii și asistenții voștri sunt din Arhidieceza de Torino.
      - Dar ați putea pretinde, Excelența voastră, ca ceilalți episcopi sufragani să nu-și imite Mitropolitul când vor afla și dânșii totul?
      Deși dialectica viitorului Cardinal Cagliero fusese la înălțime, nu ajută cu nimic în fața tenacității Monseniorul Riccardi.
      Neînțelegerea aceasta între cele două Autorități, care ar fi fost firesc să cadă de acord, avea cele mai triste și nedorite repercusiuni și asupra clericilor din Valdocco. O parte se și grăbiră să-l părăsească pe Don Bosco, intrând în Seminar, mai ales că atât opinia publică, cât și rudeniile și prietenii îi încurajau la aceasta; iar ceilalți, deși îi rămăseseră deocamdată fideli, erau cu sufletul pradă neliniștii asupra viitorului lor.
      Într-adevăr, Don Bosco fusese prea de-a-ndoaselea răsplătit pentru tot ce făcuse el în 1850, când salvase chemarea clericilor din Seminarul Mare, ce fusese închis din cauza evenimentelor politice și care nici în familie și nici în altă parte nu reușiseră să găsească un adăpost sigur pentru chemarea lor periclitată.

9) O aprobare smulsă prin miracole

      În decursul anului 1868, festivitățile ocazionate de sfințirea Bazilicii Mariei Ajutătoare (din 9 iunie) absorbiră cea mai mare parte din activitatea și preocupările imediate ale lui Don Bosco. Dar abia trecute acestea, el reluă demersurile și prezentă Sfântului Părinte recomandările celor trei cardinali (Arhiepiscopii de Fermo, Pisa și Ancona), a Arhiepiscopului de Lucca, a zece episcopi din Alessandria, Albenga, Asti, Casale, Guastalla, Mondovi, Novara, Parma, Reggio Emilia, Saluzzo, precum și cele ale Vicarilor generali din Acqui și Susa. Dosarul, din nou trimis Congregației Episcopilor și Ordinelor religioase, a fost dezbătut în ședința din 22 septembrie 1868. Dar, din păcate, în baza referatului Consultorului și, mai ales, al secretarului general al sus-numitei Congregații, Monseniorul Svegliati, răspunsul a fost negativ.
      Don Bosco nu se descurajă. Profită de prilejul reunirii Corului Episcopilor din Piemont care elabora propunerile către Conciliul Vatican și înainta o cerere, în sensul recunoașterii Societății Saleziene. Ajunsă la ordinea de zi și citită în ședință, Episcopul de Ivrea (care avusese un diferend cu Don Bosco pe tema proprietății Lecturilor Catolice și-i devenise adversar) declară că această problemă nu este de competența Corului Episcopesc, ci exclusiv de cea a Arhiepiscopului de Torino. Prin aceasta își măgulea Mitropolitul. Iar acesta, firește, o lăsă să doarmă într-un colț de Arhivă.
      - Răbdare - exclamă Don Bosco când i se aduse la cunoștință rezoluția - fie și așa, pentru dragostea lui Dumnezeu și a Preacuratei.
      Singura șansă ce-i rămânea era să apeleze direct la Roma.
      În 8 ianuarie 1869 plecă din nou spre Roma, purtând pentru a treia oară cu sine Cartea Regulilor, ușor modificate. Terenul de aici îi era însă ostil. Anumite scrisori din Piemont pregătiseră atmosfera. I se lăuda activitatea, intențiunile și chiar Opera, dar așa cum fac arcașii: dacă trag săgeata cât mai spre ei e numai ca s-o poată lansa cât mai departe. Astfel, începând prin elogii, ei ținteau și mai aprig constituirea Societății Saleziene.
      - Să facă binele, n-are decât. Dar ce nevoie avem de o nouă congregație? Și-apoi nu e anticanonic să sustragi jurisdicției episcopale pe niște cleric, ce nu au nimic mai călugăresc în ei decât oricare alții?
      În acest fel loveau în plin tocmai specificul Societății Saleziene, anume concepute, cum o spunea Ratazzi, „potrivit timpurilor și cerințelor noi”.
      În plus, câteva puncte din Reguli, modificate tocmai pentru a împăca noua situație, ca membrii să nu apară în fața Statului decât ca simpli și liberi cetățeni, au fost socotite aproape de toți drept inadmisibile, după vechea mentalitate tradiționalistă, se înțelege.
      Omenește, nu licărea nici o rază de speranță.
      „Eu totuși - scria mai târziu Don Bosco - încrezându-mă cu totul în Preacurata și în rugăciunile ce se înălțau din Oratoriu, aveam nădejdea că totul se va termina cu bine.”
      Însă, în curând, își dădu seama că pentru a schimba în bine inimi astfel dispuse și o întreagă opinie ierarhică, stăpânită de vechi prejudecăți, era nevoie de un adevărat miracol.
      După cum s-a constatat ulterior, miracole s-au întâmplat, și nu numai unul!
      În ordine cronologică, primul a fost cu un nepot în vârstă de 11 ani, al Cardinalului Berardi, unul dintre cei mai aprigi adversari ai lui Don Bosco. Nepotul era în gura morții, vlăguit și mistuit de o febră tifoidă neiertătoare. Fiind unicul fiu și moștenitorul unei imense averi, ar fi îngropat cu sine, în mormânt, numele și nădejdile uneia din cele mai nobile familii ale aristocrației romane. Cardinalul îl rugase de mai multe ori să treacă să-i binecuvânteze nepotul. Dar Don Bosco avea; atâtea alte lucruri mai importante de aranjat.
      În sfârșit, într-o seară târziu, urcă și scările palatului Berardi. De îndată ce intră, toți îl asaltară implorându-l să le vindece bolnavul. Dar el, parcă nici n-ar fi auzit, îl rugă pe Cardinal să-i obțină aprobarea pentru Societatea Saleziană.
      A vorbi de afaceri, chiar Societate religioasă să fie, unei familii îndurerate, li se va părea unora dintre cititori pe puțin ciudat, pentru a nu spune neomenesc. Dar Don Bosco, inspirat de sus, voia să sublinieze prin ciudățenia aceasta faptul că, nu fiindcă el ar fi sfânt se va vindeca bolnavul, ci fiindcă voința Preacuratei ca noua Societate să fie aprobată e atât de neclintită, încât Cerul e în stare să intervină chiar cu o autentică minune, spre a autentifica aceasta.
      Introdus în camera bolnavului, Don Bosco le recomandă părinților și familiei încredere deplină și le ceru să înceapă o novenă către Maria Ajutătoarea Creștinilor. Se întoarse din nou spre Cardinal și-i ceru să-i ocrotească Societatea.
      Recită apoi, cu întreaga familie, rugăciunile Novenei și, la sfârșitul lor, îl binecuvânta pe micul bolnav. La „Amin”-ul binecuvântării, febra dispăru ca luată cu mâna, iar peste trei zile, băiatul era în convalescență, iar când se termină novena, el era cu primăvara în obrăjori și mai frumos și vioi decât oricând. Preacurata nu lucrase nici aici cu jumătăți de măsură.
- Ce-aș putea face pentru sfinția ta? îl întrebă emoționat Cardinalul.
      - Eminența voastră, ceea ce v-am mai cerut, să vă folosiți puternica influență pe lângă Sfântul Părinte pentru aprobarea sărmanei mele Societăți.
      - Puteți conta pe ajutorul meu, îi răspunse hotărât Cardinalul. În proxima audiență, povesti Sfântului Părinte cele survenite și stărui din tot sufletul în favoarea Societății lui Don Bosco.
      În urma demersurilor sale, în calitate de mijlocitor între Guvernul italian și Quirinalul papal (Papa își avea reședința la Quirinal pe atunci), Don Bosco observase ce influență și ce rol important avea Secretarul de Stat, Cardinalul Antonelli. De aceea se gândi să-i câștige protecția.
      În prima audiență ce i s-a acordat, îl găsi pe Cardinal imobilizat într-un fotoliu de odihnă medicală. Pe față îi treceau, în răstimpuri, unduiri de dureri convulsive, rău disimulate. Îl chinuia podagra de mai multe zile. Cu toate acestea, își primi cu afabilitate vizitatorul și îl informă că, pentru soluționarea anumitor probleme presante, Papa însuși era nevoit să vină să-l cerceteze aici acasă. Atunci Don Bosco îi zise:
      - Ei bine, Eminență, aveți încredere în Maria Ajutătoare a Creștinilor, ajutați-mă să obțin aprobarea definitivă a Societății Saleziene și mâine veți fi Eminența voastră cel care va merge la Sfântul Părinte!
      Cardinalul îl fixă uluit și-i promise că, într-un astfel de caz, poate conta pe tot sprijinul său.
      Până în dimineața următoare, convulsiile și durerile încetaseră cu totul, așa că Secretarul de Stat, spre uimirea lui Pius IX, se prezentă la Sfântul Părinte, căruia îi relată întâlnirea din ajun și... rezultatul.
      Când îi veni și lui Don Bosco rândul să fie primit în audiență de Sfântul Părinte, acesta, mișcat de povestirea celor doi cardinali, îl reținu o oră și jumătate, dându-i asigurări depline, pe care i le confirmă în cele două lungi audiențe următoare. încă în decursul primei audiențe, Papa îi repetă sfatul pe care-l primise și de la cei doi Cardinali: „Câștigă-ți de partea dumitale pe Monseniorul Svegliati. Ți-e adversarul cel mai îndârjit; dacă ai reușit, totul s-a făcut.”
      E adevărat că, în Biserică, Sfântul Părinte are toată puterea, dar, în general, nu trece peste organele de resort respective. Or, în Congregația de care depindea viața și moartea Societății Saleziene, „factotumul”era Mgr. Svegliati, jurist expert, dar cu o adevărată oroare față de „noutățile” propuse de Don Bosco.
      Sfântul se prezentă pentru a-i face vizita de rigoare. Când Monseniorul îl primi era bolnav la pat: era la începutul unei serioase pneumonii.
      Don Bosco, și aici, ca și când n-ar fi observat nimic, îl rugă să meargă mâine la Sfântul Părinte ca să pledeze aprobarea Societății sale.
      - Asta nu e un lucru chiar așa de ușor... Și de altfel nici n-ai observat în ce stare mă aflu?
      - Cu toate acestea, trebuie să mergeți; Sfântul Părinte ne este favorabil în principiu; dar așteaptă cuvântul dumneavoastră!
      - Bine, dar cum e posibil una ca asta?
      - Cum? Foarte simplu. Lăsați-vă grija sănătății în mâinile Mariei Ajutătoare,  promițându-i că o să vă interesați cu bunăvoință de Societatea Saleziană și fiți sigur că vă veți vindeca.
      Monseniorul nostru, care nu ignora, probabil, cele două vindecări precedente și comentariile acestora, îl privea înmărmurit și neîncrezător. Dar ce n-ar da și promite omul pentru a-și redobândi sănătatea? De aceea, și Monseniorul făgădui, dar firește... condiționat.
      - Aveți încredere în Maria Ajutătoare și veți vedea, insistă Don Bosco la plecare. În dimineața următoare, Mgr. Svegliati se sculă vindecat și... „convertit”.
      Ne putem ușor închipui vâlva produsă în sânul înalților prelați de cele trei întâmplări.
      Dezbaterea cauzei Societății Saleziene a fost fixată pe data de 19 februarie 1869. Sfântul scrise la Torino, unde grupuri de admiratori (băieții Oratoriului: ucenici, elevi și studenți) se perindau zi și noapte în fața Sfântului Sacrament, pentru a obține mult dorita aprobare.
      Dumnezeu le ascultă rugăciunile, și Sacra Congregație a Episcopilor și Ordinelor călugărești își concluziona dezbaterile printr-un răspuns favorabil, aprobând existența nu numai de fapt, ci și de drept a Societății Saleziene. Pius IX ratifică cu vădită bucurie acest act, iar la 1 martie 1869 apărea Decretul prin care se aproba definitiv Societatea Saleziană și i se acorda Superiorului General al Societății, ad decennium (pe o durată de zece ani), dreptul de a prezenta în numele Societății (titulo mensae communis) candidații la hirotonire.
      Istovit, dar cu bucuria în suflet, Don Bosco pleca din Roma în 2 martie peste Firenze, unde se opri pentru o zi, ajungând la Torino în 5 martie, spre seară. Entuziasmul cu care-l primiră Salezienii și băieții Oratoriului nu se poate descrie, în această oră de bucurie, se întâmplă o scenă ce ne pune iarăși în față pe unul dintre primii și cei mai devotați colaboratori ai lui Don Bosco. Era seara către ora 20, Don Borel care zăcea la pat, grav bolnav, în apropiatul Institut al marchizei Barolo, auzind uralele băieților, le ghici pricina. De aceea, împotriva sfatului tuturor, se îmbrăcă și, încet-încetișor, cu un baston în mână și sprijinindu-se de ziduri, o luă spre Oratoriu. Don Bosco tocmai voia să urce în camera sa, când apăru bătrânul și devotatul său prieten. Îl strigă de mai multe ori pe Don Bosco, până ce fu auzit în mijlocul acelui vacarm. Băieții deschiseră cerc larg în fața lui.
      - Oh, Don Bosco, strigă el cu glas stins.
      - Scumpe Don Borel, ce minune că ați venit până aici, ce inimă de aur, răspunse Don Bosco, venindu-i în întâmpinare și îmbrățișându-l.
      - A fost aprobată Societatea? Spune-mi.
      - Da, îi răspunse Sfântul.
      - Deo gratias (Slavă Domnului), acum pot muri liniștit. Și, fără a mai adăuga un cuvânt, cu aceeași anevoință, dar de data aceasta însoțit, făcu întoarsă calea și se culcă iarăși.
      Gestul acesta, al unei prietenii dusă aproape până la eroism, ne arată care era, față de Don Bosco, sufletul acelora ce nu numai îl cunoscură, ci îl și înțeleseseră.
Da, el era vrednic de o asemenea prietenie.

10) Lansarea unui titan

      Aprobarea din 1869 era un pas sigur înainte, dar era departe de a fi ultimul. Până aici membrii nu erau legați decât de persoana lui Don Bosco. Fără el, ar fi murit și Societatea.
      Dar chiar și afară de aceasta, viața Societății fusese atât de precară, orice episcop având dreptul să-și revendice membrii originari din propriile lor dieceze, ca fiind supușii lor. De aici înainte însă, Societatea Saleziană, devenind de drept pontifical, aceste neajunsuri erau, pentru moment, înlăturate.
      Noii Societăți îi mai lipsea totuși ceva esențial, și anume, ca Regulile să fie ridicate (printr-o aprobare directă, nelimitată ca timp și spațiu, a Sf. Scaun), la rangul de Constituții definitive și valabile în fața oricui. Căci recunoașterea în fapt a Societății Saleziene, nu echivala cu consfințirea de drept ca fapt juridic intangibil și inalienabil.
      Să folosim o comparație, în fond inexactă: Societatea cu membrii săi se găsea cam în situația unui cumpărător al unui imobil care a plătit prețu1 stabilit și posedă contractul ce-i recunoaște posesiunea faptică și, oarecum, și juridică. Dar, din punct de vedere juridic, proprietatea nu este încă legal consfințită, devine inalienabilă numai după intabularea imobilului în Cărțile Funciare pe numele noului proprietar.
      Or, din punct de vedere canonic, aprobarea Constituțiilor din partea Sf. Scaun ca definitive, este titlul juridic echivalent cu intabularea unui imobil în Cărțile Funciare; mai bine zis, fiind vorba de un corp colectiv ce nu poate avea decât o personalitate morală, până ce Societatea Saleziană nu obținea aprobarea definitivă a Regulilor la nivel pontifical, ea nu-și avea personalitatea juridică perfect recunoscută și constituită, și de aceea și felul în care membrii săi erau legați de ea, din punct de vedere juridic rămânea șubred, iar Don Bosco nu putea ști niciodată din ce parte și sub ce pretexte, unul sau mai mulți membri îi puteau fi răpiți.
      Pentru ca Regulile să poată fi aprobate, trebuiau cercetate și discutate, articol după articol, de către o Comisie formată din patru Cardinali, buni juriști. În cazul nostru cei patru cardinali erau Bizzarri, Patrizi, De Luca și Martinelli, secretarul Comisiei fiind Mgr. Vitelleschi.
      Obiecțiile ce se ridicau contra Societății, proveneau în special din două cauze. Prima era acel ceva nou și neobișnuit din punct de vedere juridic, al acestor reguli, ce izbea încă de la prima vedere.
      Cea de-a doua cauză era opoziția înverșunată ce i-o făcea la Roma, arhiepiscopul de Torino, Gastaldi. El contesta total orice valoare a acestor Reguli, socotindu-le inapte de a forma buni călugări. Vechi acuze, mereu combătute și înfrânte și mereu reluate, porneau iar și iar la atac: „La Don Bosco domnește dezordinea, studiile teologice sunt mai mult decât sumare, profesorii de Teologie nu posedă știința necesară, Noviciatul nici nu există; deprinderile de pietate se reduc aproape la nimic; formarea spirituală a Salezienilor se dovedește insuficientă. Clericii fiind nevoiți să se ocupe simultan, pe lângă studiile lor și de supravegherea internilor, ca pedagogi și educatori, precum și de exercițiile cerute de Noviciat, au ca rezultat o muncă superficială.”
      Toate acestea și altele ejusdem farinae, însușite de fostul său prieten, profesor și protector, Mrg. Gastaldi, pe care chiar Don Bosco îl propusese lui Pius IX ca Arhiepiscop de Torino, era firesc să impresioneze nefavorabil Comisia Romană.
      Pentru a contracara aceste obiecții, Sfântul mai făcu două călătorii la Roma, în 1871 și 1873; mai adaugă două capitole la Reguli (unul despre studii și altul despre Noviciat), apoi, în 1874 tipări o broșură de 20 de pagini, în care răspundea documentat la criticile contra Societății sale și arăta, într-o a doua parte, motivele grave ce impun ca Regulile să fie aprobate așa cum au fost redactate și a o difuza înalților Prelați, cât și tuturor membrilor influenți ai Congregației Romane.
      Desigur, nu e aici nici locul, nici timpul de a expune pe larg la ce corvoadă de eforturi supraomenești a trebuit să se supună Don Bosco în timpul acestor interminabile demersuri. Câte scrisori, câte memorii, câte drumuri, câte vizite, audiențe și discuiți. Dar abia în martie 1874, strădaniile începeau să arate că n-au fost zadarnice.
      Cu cinci ani înainte, în audiența ultimă din anul 1869, când fusese aprobată Societatea (dar nu și Regulile ei), Pius IX îi spusese patern: „Numai câte un pas o dată, fiul meu, numai câte un pas. Cine merge încet, ajunge departe. Când un lucru merge, Sf. Scaun obișnuiește să-l sprijine și să-l sporească și niciodată să-l stânjenească”. Sfat ce i-a fost de mare încurajare în tot timpul acestor grele și nesfârșite lupte.
      La data de 11 martie 1874, când zorile păreau, în sfârșit să se apropie, Don Bosco telegrafie din Roma la Torino, cerând Salezienilor trei zile de rugăciuni neîntrerupte și de ajun pentru 21-23 martie, apoi repetă aceeași cerere pentru 26-28 martie când Comisia Cardinalilor trebuia să aducă sentința definitivă. Căci, deși ca om, Don Bosco își pledase superb cauza și dăduse atâtora lămuririle necesare, totuși nu conta în fond, decât pe ajutorul Preacuratei din Cer și pe cel al marelui Papă pe pământ.
      Comisia celor patru cardinali se întruni de 2 ori: la 24 și 31 martie.
      Între prima și a doua ședință, Don Bosco avu o săptămână de eforturi istovitoare. Concluzia a fost că toți cei patru cardinali erau de acord pentru o aprobare temporară a Regulilor (nu numai a Societății), dar numai trei dintre ei erau și pentru aprobarea definitivă.
      Or, dată fiind importanța și gravitatea pentru Biserică a aprobării definitive a unei noi congregații, se cerea unanimitatea Comisiei, adică votul favorabil al tuturor celor patru cardinali.
      În seara zilei de 3 aprilie (ce coincidea în acel an cu Vinerea mare), Mgr. Vitelleschi îi raportă Sfântului Părinte rezultatul votului. Pius IX, voind aprobarea definitivă, spuse atunci secretarului:
      - Foarte bine! Votul ce lipsește pentru aprobarea definitivă îl dau eu! Și dădu ordin să se redacteze în acest sens, Decretul de aprobare definitivă.
      Încă în aceeași seară Don Bosco merse la palatul Vitelleschi, unde întreaga familie nutrea pentru el o venerație de sfânt. Mgr. Secretar - tocmai reîntors de la Sfântul Părinte - îi comunică îmbucurătoarea veste. Emoția lui Don Bosco trebuie că era la culme, dacă simți nevoia să i-o ascundă cu un expedient în stilul său specific. Drept răspuns, ca și când ar fi fost vorba să premieze pe unul din băieții săi ce s-a remarcat printr-o purtare deosebit de lăudabilă, scoase din buzunar o caramelă și i-o întinse Înaltului Prelat, spunându-i cu umorul său atât de spontan:
      - Monseniore, luați această caramelă!
      A treia zi de Paști a fost primit în audiență de Pius IX, care-i arăta o nețărmurită bunătate.
      - De data aceasta - spuse Sf. Părinte - cu adevărat s-a încheiat!
      - Da, Preafericite Părinte, și sunt nespus de mulțumit și fericit.
      - Eu la fel, adăugă minunatul Pontif zâmbind blând.
      Aceste cuvinte ale Sfântului Părinte, păreau ordinul de lansare al unui Titan al oceanului: SOCIETATEA SALEZIANĂ.
      Conceputa în mod genial și corespunzând cerințelor timpurilor, construită cu multă pricepere, înzestrată cu o rară măiestrie și neasemuită răbdare, ea oferea spectacolul lansării unui transatlantic, care în mijlocul valurilor, și care se pregătește să străbată necuprinsa Întindere a Oceanului, în slujba Omenirii.

II. Fiicele Mariei Ajutătoare

11) Don Bosco și Freud

      „De aș fi știut ceea ce știu acum - spunea Don Bosco mai târziu - și ar trebui să reiau, de la început, toată munca ce mi s-a impus pentru fondarea Societății și să mai îndur toate ostenelile și chinul, nu știu dacă aș mai avea curajul.”
      Această declarație nu este mărturia vreunui regret, cu atât mai puțin a unei descurajări, ci este mai curând o revelație a neînchipuitelor greutăți, care au pus la încercare răbdarea lui eroică. Așa cum, pentru o vrabie, e totuna că se așează pe o sfoară de întins rufe sau pe o sârmă electrică prin care trece un curent de înaltă tensiune, tot astfel, în viețile sfinților, există un voltaj tainic, dar imperceptibil pentru omul de rând, dar care, în fond, e totul pentru ei: voința lui Dumnezeu.
      Când ei știu că un lucru este voit de Dumnezeu, nu mai există obstacol care să poată să le ațină calea, căci ființa lor devine atunci un cablu ce, sub aparențele văzute și comune, lasă să treacă nevăzuta și necomuna forță a Celui Preaînalt. Curentul ce-i străbate nu este de o înaltă, ci de o infinită și divină tensiune, este harul și tăria lui Dumnezeu însuși.
      Că așa stau lucrurile, cea mai la îndemână dovadă ne-o oferă chiar viața lui Don Bosco. Nici nu sfârșise de tot prima întemeiere când, împotriva tuturor gusturilor și preferințelor sale, se văzu nevoit să înceapă o a doua. Și o va face împotriva reținerii sale pentru o asemenea inițiativă, din clipa în care se va convinge că i-o cere Dumnezeu.
      Este vorba de Congregația Fiicelor Mariei Ajutătoare, paralela de gen feminin a Societății Saleziene. Cititorii noștri își amintesc, desigur, că, pe când era încă băiat la Moncucco, refuzase să facă pe doica pe lângă o fetiță de cinci ani; această rezervă pentru tot ce-i feminin o va păstra toată viața, în ciuda nesăbuitelor teorii totalitare ale lui Freud.
      De altfel, unor teoreticieni le este mai dragă teoria lor decât adevărul și nu caută să-și potrivească teoria după realitatea privită în întregul ei, ci, obsedați de ideea lor fixă, forțează și mutilează realitățile, ca să le iasă teoria. Cum spune proverbul românesc „Fiecare acolo se leagă, unde-l doare”, tot astfel orice psiholog vorbește despre ceea ce pe ei îl preocupă în mod principal, dacă nu exclusiv.
      Așa, un „psiholog-cerșetor” ar clasifica oamenii în cei ce dau și cei ce nu dau pomană. Pe ultimii i-ar condamna chiar și atunci când își folosesc resursele într-un fel mult mai de admirat, în opere mai nobile. La fel face și Freud: îi condamnă pe toți aceia ce nu-i dau lui pomana energiilor lor sub forma dorită de el, a pansexualismului său.
      Naturalul într-un creștin nu este încă omul întreg, ba mai mult, nici nu e cea mai prețioasă parte a persoanei concrete. Pentru a vorbi în termeni minimali, cel puțin în anumite suflete mai există, pe lângă viața și instinctele naturii, o viață divină cu înclinațiile și exigențele ei specifice, sădite de harul divin, într-un cuvânt, sfințenia; aceasta nu poate fi considerată o simplă sublimare a unor tendințe naturale refulate, tocmai pentru că, fiind divină, este de o cu totul altă natură, nu numai în comparație cu instinctele și simțurile firești, dar chiar și cu spiritul oricărei creaturi în sine luat.
      Noi nu spunem că temperamentul și structura psihologică a sfinților nu-și au rolul lor în formarea morală și pentru sfințire, ci doar atât că nu ele regizează, comandă și organizează aceste vieți, ci HARUL, așa după cum nu componentele chimice ale unei cerneli determină valoarea gândurilor scrise cu ajutorul ei, ci mediocritatea sau geniul celui ce scrie. Cu aceeași cerneală, ce deosebire de gânduri.
      Or, la Don Bosco, dacă faci abstracție de neprihănita lui curăție de suflet și de acea sfințenie ce i-a impregnat (nu fără de lupte, desigur) aievea întreaga ființă, nu mai înțelegi nimic din vraja lui asupra sufletelor, în general, și a tinerilor, în special.
      Că omul nu poate trăi fără să iubească e una, că nu poate trăi fără să iubească animalic este cu totul altceva. Atunci când iubirea umană este lipsită de componenta ei spirituală și de fuziunea între suflete, care o ridică pe un plan superior, din adevărata ei esență n-a mai rămas nimic, devenind o caricatură monstruoasă a iubirii.
      Dar evident, nu lui Freud și învățăceilor săi le poți cere să priceapă aceste lucruri și ce înseamnă sfințenia, așa cum nu scursorilor de canal le-ai putea pretinde să aibă parfumul lăcrimioarelor și al albului crin.
      Fiindcă parfumul suav al sfințeniei și al florilor e mai puțin șocant decât miasmele canalelor și ale doctrinelor de descompunere, asta nu înseamnă câtuși de puțin că el ar fi mai puțin sincer. (Luăm noțiunea de sinceritate în înțelesul ei profund filosofic, ca expresie spontană și nefalsificată a propriului fel de a fi al unei ființe. )
      Noi nu spunem că Freud nu e sincer, ci că sinceritatea lui e o sinceritate de canal. Și atât.
      Revenind acum la proiectul unei Congregații feminine, lui Don Bosco i-a trebuit mult timp până să poată accepta acest gând. Cei mai devotați și generoși dintre binefăcătorii săi, ca și episcopii care-l patronau și susțineau mai mult, încercau în fel și chip să-l convingă de necesitatea unei astfel de inițiative, care ar permite să se facă și pentru tineretul feminin același imens bine pe care-l făceau Salezienii pentru băieți. Dar abia când Sfântul Părinte însuși, în 1871, îl sfătui și-l îndrumă la aceasta - convins de acum că e cu adevărat voința lui Dumnezeu - el se apucă hotărât de lucru.
      Lucrurile s-au succedat într-un ritm atât de imprevizibil, încât părea că o mână Superioară conducea desfășurarea evenimentelor.
      În 1862, în timpul unei călătorii de la Acqui la Alessandria -Torino, Don Bosco nimeri în același vagon de clasa a III-a cu Don Antonio Pestarino, preot în Mornese, mic sătuleț din părțile Monferatului, districtul Acqui. Acesta, deși bogat și cucernic, desfășura un rodnic apostolat și nu se putea împăca la gândul că, apostolatul început, să nu-i supraviețuiască printr-un institut care să-i asigure dăinuirea.
      Forma precisă nu o putea încă ghici, dar un instinct superior îl împingea spre Don Bosco. Îl cercetă de mai multe ori la Torino, iar, în 7 octombrie, Don Bosco îi putu întoarce vizita, însoțit de oratorienii săi, care entuziasmară prin felul lor zglobiu și candid totodată întreaga regiune.
      Don Bosco rămase aici patru zile, admirat de populația locului pentru zelul și virtuțile sale. Locuitorii au fost și mai entuziaști când au aflat că el acceptase să-i aducă pe Salezieni la Mornese spre a se ocupa de educația copiilor acestora. Copiii lor să ajungă oratorieni, ce încântare! Dar Don Bosco pusese și o condiție: să i se găsească o clădire potrivită.
      Tot cu acest prilej, Don Pestarino îi prezentă un grup de marianiste „Fiicele Imaculatei”, care duceau o viață exemplară sub conducerea sa. Episcopul de Asti, Mgr. Contratto, aprobase în 1857 această Asociație care, în fond, nu era decât o ramificație modernă a Ursulinelor laice. Acestea fuseseră întemeiate de Sfânta Angela Merici (1474-1540) și Asociația lor luase un avânt european, mai ales în timpul Sfântului Carol Borromeul (1538-1584).
      Cele opt fiice ale Imaculatei se ajutau reciproc să se apropie de sfințenie, practicând sărăcia, supunerea față de Directorul lor spiritual și păstrând castitatea. Forma de apostolat în care se specializaseră era apostolatul printre tinere. Se ocupau, îndeosebi, de cele cărora părinții nu le prea purtau de grijă, menținând spiritul cel bun în cele mai mari. Spre acest scop aranjaseră și o mică croitorie înzestrată cu tot ce trebuie, într-o căscioară oferită de Don Pestarino unde, pe lângă croitul hainelor, se învăța, tot atât de bine, cel al virtuților. Cu timpul reușiră să deschidă și un Azil pentru copilele părăsite și un Oratoriu festiv pentru femei.
      Sufletul acestei mișcări era Maria Mazzarello, de 27 de ani, care, deși nu știa scrie și citi, - pe atunci nu existau școli publice pentru fete -, avea asupra celorlalte un necontestat ascendent. În timpul ciumei, caritatea ei eroică ajunsese proverbială. Deși fără voturi și fără mănăstire, toți îi spuneau „Sora” de caritate și admirau mintea ei trează, seninătatea de suflet și o voință rară. Chiar dacă în ochii lumii era etichetată drept „analfabetă”, în lucrurile lui Dumnezeu vedea limpede și departe. Evlavia ei se hrănea din rugăciunea îndelungată și apropierea de Sfintele Taine. Adânc interiorizată, stăpânită, umilă și castă, acțiunile sale aveau sigiliul supranatural de creatură privilegiată. De o supremă receptivitate în fața harului, sufletul ei părea o grădină predestinată să cultive sfințenia și care nu aștepta decât mâna grădinarului destoinic.
      A-l întâlni și auzi pe Don Bosco, în 1864, constitui pentru ea marea răspântie a vieții. Ascultându-l zilnic cum vorbea tineretului, rămase fascinată. Simțea vraja sfințeniei și nu mai sfârșea să repete: „Don Bosco este un sfânt, Don Bosco este un sfânt, eu o simt!”
      În 1865, de acord cu Don Bosco, Don Pestarino începu construcția viitorului Colegiu Salezian, în entuziasmul general al populației. Drept inginer și arhitect, Don Bosco îl trimise pe salezianul Don Ghivarello, expert în materie. Populația contribuia gratuit, prin transport de materiale și prin ore de muncă voluntară. Piatra fundamentală fusese așezată în iunie 1865, iar, în decembrie 1867, Capela era terminată și binecuvântată de Don Bosco.
      Sfântul se mai opri la Mornese în 1869 și 1870. De fiecare dată le revedea și predica și fiicelor Mariei Imaculate, deși nu lăsa să-i scape nici o aluzie despre adevăratele sale planuri de viitor.
      La începutul lui mai 1871, Don Bosco se decise în sfârșit să convoace Consiliul Superior al Societății Saleziene, supunând cumpănirii membrilor o problemă de mare importanță.
      „Numeroase personalități marcante - începu el - m-au îndemnat stăruitor să facem, pentru fete, acel bine mult-puțin pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, încercăm să-l facem băieților. Dacă ar fi să-mi ascult numai pornirile și înclinațiile mele, nu m-aș avânta nicicând în acest câmp de apostolat; însă date fiind insistențele tot mai stăruitoare și mai repetate ce mi se fac, îndeosebi din partea unor persoane demne de cea mai aleasă stimă, mi-e teamă acum ca nu cumva să mă împotrivesc unui plan al Providenței, dacă nu aș lua lucrurile cu cea mai mare seriozitate. De aceea v-o propun și vouă, cerându-vă să cumpăniți bine în fața Domnului, cântărind motivele PRO și CONTRA, spre a lua apoi acea hotărâre care să promoveze mai bine mărirea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Iată pentru ce, în toată această lună mai, rugăciunile noastre vor avea drept scop să obținem de la Dumnezeu lumina necesară în această importantă chestiune.”
      Don Bosco, vorbind, era adânc mișcat. Se vedea limpede că lucra împotriva înclinațiilor și preferințelor sale, dar că totuși pentru el nu conta decât voința lui Dumnezeu. Ceilalți părăsiră sala la fel de emoționați.
      Sfârșindu-se luna, îi consultă pe toți membrii Consiliului, separat, unul câte unul și apoi își convocă Consiliul și cu toții deciseră crearea unei a doua oștiri, care, în paralel cu Salezienii, să ofere și tineretului feminin beneficiile educației creștine autentice. De fapt, fără știrea celorlalți, Don Bosco condiționase acceptarea acestei noi întemeieri de unanimitatea votului consilierilor săi, rugând pe Dumnezeu să-i arate, în mod vădit, că voința Lui adevărată și neîndoielnică îl angaja pe acest nou drum. Nemaiavând încotro și trecând peste opțiunile și gusturile proprii, Don Bosco înclină steagul, așteptând un semn de Sus pentru a intra în acțiune.

12) Cimentul operei sfinților

      Acesta nici nu se lăsă prea mult așteptat, căci o împrejurare neprevăzută dădu zor evenimentelor.
      În același an, 1871, când deschiderea noului Colegiu Salezian din Mornese părea iminentă, muri Mgr. Contratto, episcopul de Acqui, iar Capitlul ce gira dieceza în timpul „Sedis vacanței”, cum se spunea în termeni canonici, fiind de părere diametral opusă aceleia a fostului lor episcop, se temea ca nu cumva deschiderea Colegiului Salezian să facă concurență și să dăuneze micului Seminar diecezan. De aceea, sosită clipa de a cere în mod oficial aprobarea pentru inaugurarea Colegiului nou, se trezi cu un refuz categoric.
      Ce era de făcut?
      Don Bosco se decise să așeze, în noul edificiu cu trei etaje, pe Fiicele Imaculatei, cărora, între timp, le schițase un regulament modelat după Regulile Saleziene.
      Comunicând însă lui Don Pestarino intenția, acesta se tulbură nespus și se temea chiar de o reacție violentă a poporului din Mornese și din jur, care contribuise în mod generos și voluntar la ridicarea mărețului edificiu, anume să aibă în mijlocul lor pe fiii lui Don Bosco, iar nu niște călugărițe.
      Nu i-a fost greu lui Don Bosco să-și liniștească prietenul, el însuși familiarizat cu viața de sfințenie și hotărâră ca, deocamdată, să dea vremii vreme și păstrară pentru ei hotărârea.
      În așteptarea unor ziariști care să deschidă calea spre obiectivele sperate, o violentă erupție de miliaria (boală infecțioasă ce produce pete roșii pe piept, pe spate și brațe) însoțită de o febră foarte ridicată se abătu peste Don Bosco care, în mijlocul consternării generale, se zbătu îndelung între viață și moarte.
      Pe cât se pare, Providența se îngrijea ca temeliile noului edificiu spiritual să fie consolidate prin cimentul ei indestructibil, care este suferința sfinților Săi. Lui Don Bosco i-o ceru anticipat.
      Boala se declanșase în timp ce Don Bosco călătorea de la Abisola la trenul pentru Varazze, dar când ajunse aici, trebui să fie dus pe sus până la Colegiul Salezian de curând inaugurat. Doctorul îl considera pierdut și, ca o ultimă scăpare, îi luă sânge de două ori în cursul nopții, temându-se că altfel inima nu i-ar fi rezistat.
      În ziua următoare era la un pas de moarte, dar nu scoase un scâncet. Au chemat mai mulți medici la un consult, printre care și Dr. Fissore de la Universitatea din Torino, dar speranțele erau minime.
      Febra extrem de ridicată nu ceda nicicum. Într-un moment de redobândire a cunoștinței, Don Bosco spuse celor ce-l compătimeau pentru acerbitatea suferințelor, cu o umbră de zâmbet pe buze, dar cu un glas abia șoptit:
      „Dacă Isus a suferit până la a muri pe Cruce, de ce n-aș suferi puțin și eu, care nu sunt decât un sărman păcătos?”
      Crizele alternau cu faze când mai acute, când mai liniștite, în timp ce personalul și băieții din Institutele sale și toți cei ce-l cunoscuseră și-l îndrăgiseră urmăreau, cu inimile biciuite de durere și iubire, evoluția periculoasei boli. Febra maximă, erupțiile cutanate, transpirația supraabundentă și stresul convulsiilor succesive făcură, din trupul său, locul de popas al tuturor durerilor.
      Dar el era mereu același. „E atât de resemnat - povestea infirmierul Enria - încât îndură chinurile cu un calm fără seamăn. Nici un geamăt, nici o plângere. Suntem noi cei mâhniți, el e neîncetat vesel și ne face să râdem. Nimic nu-l preocupă, decât fiii săi. Ne mângâie cu gândul: «Dumnezeu poartă de grijă până și păsărilor cerului, cu atât mai mult se va îngriji de sărmanii mei fii ai Oratoriului.»”
      Gândul băieților săi îl urmărea și în somn. În timpul nopții fu auzit strigând. Dintr-o săritură, infirmierul, care era la masă, ajunse lângă pat și-l auzi zicând: „Ah, ce faci?... Cine ți-a dat voie... să intri în Oratoriu?...” Se vedea că dialogul continuă, dar cuvintele nu se mai puteau desluși. Cu un geamăt se trezi și-și deschise ochii.
      - Ah, ești aici?
      - De ce ați strigat așa de tare? Vă simțiți rău?
      - Aveam motiv să strig: închipuie-ți, diavolul voia cu orice preț să Între  în Oratoriu, iar eu îi ațineam calea spunându-i: „Marș de aici, ți-o poruncesc în numele lui Dumnezeu. Șterge-o, fiară spurcată, n-ai ce căuta înăuntru...”
      Acest vis îl slei cu totul și căzu într-o letargie prelungită, respirând greu. Apoi, încetul cu încetul, se calmă.
      Era cea de-a patra criză consecutivă. Dar nu numai Salezienii se interesau, ci toți cei apropiați. Don Pestarino, împreună cu mai multe surori, își oferiră viața pentru salvarea și însănătoșirea Sfântului. Nenumărați băieți ai Oratoriului își oferiră spontan viața, în schimbul celei a părintelui lor iubit; i-o comunicară și în scris. La citirea scrisorii lor, exclamă:
      - Scumpii mei fii! Cât de mult îl iubesc ei pe acest sărman Don Bosco!
      E greu de bănuit până la ce punct contemporanii îi erau atașați din inimă și-l venerau pe Don Bosco. Mgr. Eugen Galletti, episcopul de Alba, de exemplu, de îndată ce află starea critică în care se afla Don Bosco, se aruncă în genunchi la picioarele altarului și, cu ochii în lacrimi și cu mâinile înălțate spre cer, se rugă:
      - Doamne, dacă este nevoie de o jertfa, iată-mă aici, dar pe Don Bosco cruță-l!
      Scria apoi imediat celor din Varazze: „Eu m-am rugat, i-am făcut și pe alții să se roage; mi-am oferit viața lui Dumnezeu, ca să o cruțe pe a lui Don Bosco pentru binele Bisericii și al atâtor tineri!”Apoi, îi repeta lui Don Cagliero: „Viața mea plătește prea puțin sau nimic (să nu se uite că vorbește un episcop) ; dar a lui Don Bosco nu este numai prețioasă, ci și folositoare, prin excelență, Bisericii. A mea, comparată cu a lui Don Bosco, nu are nici o valoare; viața sa este a unui sfânt și este știut că sfinții nu au fost lăsați fără rost pe astă lume!”
      Ce forță teribilă este totuși acest Creștinism genuin, care inspiră astfel de oferte și de gesturi, pe care este de prisos să le mai comentăm. În El se realizează pe deplin cuvintele Mântuitorului: „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, să-și dea cineva viața sa pentru prietenii săi.”
      Sfântul era însă departe de a-și pierde umilința din cauza acestor manifestări, care mai mult îl umileau.
      „În tot ce facem - zicea el infirmierului Enria - nu trebuie să avem în vedere decât mărirea lui Dumnezeu. Dacă ne ostenim cumva pentru onoarea noastră, nimic nu valorează gândurile, succesele, invențiile și operele noastre. Vai aceluia ce lucrează așteptând laudele lumii; lumea este un rău platnic și, orice ai face, nu-ți dă decât nerecunoștință.”
      Și, după o mică pauză, continuă:
      - Dar cine este Don Bosco? Un biet fiu de țărani, pe care îndurarea nesfârșită a lui Dumnezeu îl ridică la treapta Preoției, fără nici un merit din partea sa. Vezi cât e de mare bunătatea lui Dumnezeu? El se folosește de un biet preot simplu, pentru a înfăptui lucruri minunate în lumea aceasta; totul s-a făcut și se va face, și în viitor, numai spre mai marea Lui mărire și a Bisericii Sale!”
      Când i se aduse la cunoștința Sfântului Părinte situația lui Don Bosco, acesta îi trimise, în 5 ianuarie, binecuvântarea Sa. După Binecuvântarea lui Pius IX, el însuși un sfânt, sănătatea i se ameliora simțitor. În ziua următoare, primind vizita lui Don Pestarino, a fost în stare să se întrețină îndelung cu el. Don Bosco îi recomandă cum să procedeze pentru constituirea cadrelor noii Congregații feminine împreună proiectate. Numai patru dintre fiicele Imaculatei mai continuau să trăiască întru toate conform planului trasat de Don Bosco în serviciul mântuirii sufletelor, ascultătoare și gata de orice jertfă.
      Conform directivelor primite, de sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, 29 ianuarie 1872, Don Pestarino convocă toate tinerele, în număr de 27, pe care totuși se mai conta și, după ce recitară împreună în fața altarului imnul Veni Creator Spiritus, se procedă la alegerea Superioarei și a celorlalte titulare ale oficiilor mănăstirești. încă de la primul scrutin a fost aleasă, prin 21 de voturi, Superioară, Maria Mazzarello. Din umilință neprefăcută, nu se împăca deloc cu această alegere; protestă cu hotărâre, socotindu-se nedemnă și incapabilă să dețină superioratul și reuși să obțină o amânare, nutrind speranța că Don Bosco - căruia i se remitea ratificarea alegerii superioarei - o va înțelege și o va absolvi de această încredințare. Dar cu o atitudine tipic feminină, nici celelalte nu se dădură bătute și rămase bun hotărât ca, până se va ști sentința Sfântului, ea să dețină funcțiunea, deși numai cu titlul de Vicar al Superioarei. Ca să-i menajeze modestia, Don Bosco o lăsă să funcționeze doi ani fără titlu.
      Între timp, sănătatea lui Don Bosco se restabilise și, întors la Oratoriul din Valdocco, îi convocă pe Directorii diferitelor sale Institute, pentru obișnuitul raport anual. În aceste conferințe, ce se țineau cu regularitate, se prezenta an de an o dare de seamă asupra mersului diferitelor case saleziene, se puneau în comun experiențele dobândite și se luau măsuri pentru a face față greutăților majore de care se izbiseră, sub sfatul de rară înțelepciune al acestui eminent educator și psiholog care era Sfântul.
      La întrunirea din februarie 1872, a fost invitat și Don Pestarino, care expuse pe larg cele împlinite până atunci la Mornese. Cei prezenți - cum zice Ceria - își dădură seama, cu uimire și bucurie, că ceva nou și grandios se izbutise între timp. Bătuse ceasul ca lucrurile să Între  de acum pe făgașul orânduit de o Mână mai Înaltă.

13) Vadurile Providenței

      La Mornese, comunitatea se stabilise într-o casă a lui Don Pestarino, spațioasă și splendidă pentru o familie, dar care devenise absolut neîncăpătoare pentru noua comunitate, ce, lună de lună, devenea tot mai numeroasă.
      Dacă pentru moment nu se întrezărea nici o ieșire din impas, Providența stătea de veghe. Sfinții cunosc și-și dau seama că ea își are vadurile sigure și neștiute rațiunii tocmai în acele puncte ale fluviului imposibilităților care par inabordabile puterilor noastre. De aceea, și Don Bosco aștepta liniștit.
      La Mornese, întrucât casa parohială amenința să se ruineze cu totul și trebuia dărâmată și reclădită, Consiliul comunal, din care făcea parte și Don Pestarino, în ședința din 8 mai, îl rugă pe acesta să cedeze parohiei casa ocupată până atunci de Fiicele Imaculatei, iar acestea să fie mutate, provizoriu, în noul edificiu destinat Salezienilor, care nu se putea deschide deocamdată, din cauza opreliștei Episcopiei. Parohul habar nu avea de planurile lui Don Bosco și de schimbul de idei pe care Sfântul îl avusese cu Don Pestarino. Ultimul, la rândul său, răsuflă ușurat, simțindu-și propria răspundere mult diminuată în fața concetățenilor săi. Argumentarea parohului, pe de altă parte, era cât se poate de temeinică: casa Fiicelor Imaculatei era cea mai potrivită dintre toate ca reședință a oficiului parohial atât pentru apropierea de Biserică și de Școală, cât și de vechea casă parohială, unde era nevoie să se supravegheze lucrările de restaurare în curs.
      În același an 1872, la zece zile după Rusalii, Don Pestarino își mută fără zarvă Fiicele în noul edificiu. Faptul nu trecu neobservat și provocă o reacție violentă printre localnici, care amenințau cu represalii. Dintr-un delicat simț de reverență față de Episcopie și pentru a nu expune Autoritatea diecezană nemulțumirii mulțimii, parohul, Don Bosco și Don Pestarino nu suflaseră un cuvânt despre adevăratul motiv pentru care Colegiul Salezian nu se putuse inaugura.
      Dar și indignarea țăranilor este ușor explicabilă pentru mentalitatea de atunci, întrucât școli publice pentru fete nu existau și opinia publică nici nu le-ar fi văzut rostul. Dacă ei contribuiseră pentru ridicarea unui Institut, apoi acela nu putea și nu trebuia să fie unul de fete, condus de călugărițe, ci unul Salezian, pentru băieți.
      Providența își avea însă planurile ei și va dărui localității Mornese o glorie pe care nici orașele mari nu o vor avea, anume aceea de a fi jucat, pentru noua Congregație a Fiicelor Mariei Ajutătoare, rolul pe care 1-a avut Foișorul Rusaliilor pentru Biserica anilor apostolici.
      Până în cele din urmă, totuși autoritatea parohului, prestigiul lui Don Pestarino și mai ales faima de Sfânt a lui Don Bosco liniștiră spiritele, așa că, în 5 august 1872, Mgr. Sciandra, noul episcop de Acqui, asistat de Don Bosco, îndeplini în noua clădire, prima înveșmântare religioasă a cincisprezece noi călugărițe, dintre care zece depuseră, alături de Maria Mazzarello, voturile vremelnice pe trei ani.
      Abia atunci află Don Bosco de la Don Pestarino cum, cu vreo 11 ani în urmă, înainte ca ei să se fi cunoscut, Maria Mazzarello povestise duhovnicului său o viziune avută în faptul zilei, în plină amiază, în timp ce urca pe colina Borgo Alto, unde era zidit actualul edificiu. Îi descrisese cu de-amănuntul noul Institut, cu o mulțime de fete înăuntru. Ea rămase înmărmurită la această vedenie, se șterse la ochi, dar nu visa: era ceva aievea, căci ea era în picioare și în plină amiază. Privi și iar privi, în sfârșit exclamă:
      - Dar ce poate fi asta? Cum a apărut acest palat, așa, peste noapte, când eu nu l-am mai văzut nicicând înainte? Ce să fie asta?
      Ea povestise totul cu simplitate lui Don Pestarino, care o socotise atunci drept o simplă halucinație. Acum însă, când își văzu fiicele transferate în noul local pe care din descrierea Mariei îl cunoștea cu atâția ani înainte, nu se mai putu reține și-i destăinui totul lui Don Bosco. Preferase să-și păstreze până atunci secretul, pentru ca evenimentele să-și poată urma drumul, neinfluențate de vedenii, care, la urma urmelor, era posibil să fie numai niște simple năluciri.
      În ziua înveșmântării, un curent de har emana din cuvintele și persoana Sfântului, electrizând asistența. Cu acest prilej, Don Bosco le-a dat numele definitiv și, pe se cât pare, preferat de Preacurata pe acele plaiuri. Dacă, la Lourdes, Ea apăru drept Imaculată, și la Fatima revelă lumii creștine cereștile bogății ale Inimii Sale Neprihănite, în această regiune a Piemontului, Ea prefera să fie venerată sub titlul de Ajutătoarea Creștinilor. Pe câmp și la răscruci de drumuri erau ridicate o mulțime de troițe sub acest titlu. Numai la vreo trei sute de metri de casa natală a Manei Mazzarello fusese deschisă o capelă cu acest hram. Cine știe de câte ori copila nu i-o fi dus Preacuratei Ajutătoarea Creștinilor, singură sau însoțită de mama ei, primele flori ale câmpului împreună cu ale inimii ei nevinovate...
      De aceea, Don Bosco le schimbă numele în „Fiicele Mariei Ajutătoare.”
      Această denumire trebuia să perpetueze, peste veacuri, gratitudinea sa de sfânt către Fecioara Ajutătoarea Creștinilor, ce îi copleșise cu binecuvântări ostenelile sale, opera sa, pe fiii și fiicele sale.

14) Sub aripile îngerului Jertfei

      Întors la Oratoriu, Don Bosco veghea asupra evoluției noii Congregații mai grijuliu ca o mamă, fiind în neîntreruptă legătură cu Don Pestarino. Din când în când, se mai repezea până la Mornese, să-și dea seama, cu proprii săi ochi, despre toate.
      În ianuarie 1873, obținu de la Superioara Generală a Surorilor Sfintei Ana din Torino, care duceau un gen de viață asemănător, două călugărițe exemplare, disponibile să se stabilească pentru câtva timp la Mornese, spre a fi maestrele fiicelor sale spirituale, în ceea ce privește îndatoririle chemării lor. Fiicele Mariei Ajutătoare erau încântate, mai ales Maria Mazzarello, avidă de perfecțiune.
      „A fost o adevărată și sfântă emulație - spune Don Cagliero - din partea Fiicelor Sfintei Ana de a admira virtutea și sfințenia Mariei și, din partea acesteia, de a lăuda bunătatea și direcțiunea sfântă a acestor maestre.”
      De fapt, nici nu s-ar fi putut găsi un mijloc de îndrumare și stimulare mai formativă și eficientă. În toamna aceluiași an, surorile Sfintei Ana, socotindu-și misiunea îndeplinită, se întoarseră la Torino, însoțite de recunoștința lui Don Bosco și a întregii comunități.
      În primăvara anului următor, 1874, muriră două surori și o candidată. Noua Instituție își cerea temeinicirea prin jertfă. Dar moartea cercetă în curând, pentru a patra oară, casa: în 14 mai muri și Don Pestarino.
      Pentru conducerea Congregației, Sfântul trimise provizoriu pe Don Cagliero. Pentru respectarea prevederilor canonice, în 15 iunie 1874, se procedă la o nouă alegere. De astă dată, voturile se întruniră în unanimitate în favoarea Mariei Mazzarello, întrucât cei doi ani de vicariat dovediseră tuturor calitățile ei excepționale de conducătoare. Și, pentru a consolida definitiv spiritul Noii Congregații, se lipsi de unul dintre cei mai valoroși preoți ai săi, Don Castamagna, pe care-l numi duhovnic în locul defunctului Don Pestarino. Acesta corespunse întru totul așteptărilor și reuși să imprime, întregii case, caracterul specific dorit de Don Bosco.
      Peste doi ani, în 1876, o altă etapă hotărâtoare a constituit-o redactarea și aprobarea definitivă a Regulilor din partea Episcopiei de Acqui.
      Lumea era departe de a bănui ce grandioasă operă organizase aici Don Bosco, ascunsă de ochii celor mulți, lucru la care mai contribuia și faptul că noua casă-mamă se găsea într-o regiune greu accesibilă și departe de marile căi de comunicație.
      Între zidurile acelea, o ceată tot mai numeroasă de suflete alese duceau o viață de sărăcie, de pietate și de muncă de invidiat și din partea celor mai riguroase mănăstiri. Maica Superioară era peste tot prezentă și, cu asiduitatea sa sfântă, era modelul viu al tuturor virtuților creștine și călugărești. În toată casa domnea un avânt spiritual și o râvnă ca în primele veacuri.
      O primă dovadă că Providența veghea asupra acestui cuib de suflete curate era faptul că, deși nu aveau nici o sursă de venit, nu le lipsi nici o zi necesarul. Spre deosebire de practica obișnuită a mănăstirilor, aproape toate candidatele erau acceptate lipsite de zestre, și cu toate acestea necesarul îl aveau.
      O altă dovadă era numărul tot mai mare de chemări alese. Însă, mai presus de toate, era spiritul plin de râvnă și exemplar al casei, căci aici binele era contagios. Acest spirit apărea și din faptul că, deși printre noile chemări erau și numeroase tinere din familii nobile, bogate și cu o aleasă cultură, ele nu se deosebeau întru nimic de celelalte: „erau o inimă și un suflet”. Așa era spiritul Casei-mame. În curând, când surorile începură să deschidă alte case, cuvântul de ordine era să păstreze intact SPIRITUL DIN MORNESE, considerat atunci și întotdeauna, în întreaga Congregație, drept Spiritul ideal.
      Pe când sediul mai era încă la Mornese, trebuiră să deschidă sucursale la Torino, Biella și Chieri, iar în 1879, în februarie, din motive de climă și de sănătate, Don Bosco decise să mute Casa-mamă la Nizza-Monferrato, într-o fostă mănăstire a capucinilor și renovată acum total de salezieni. Maria Mazzarello rămase și acolo încă doi ani, fiind punctul de inserție a puterii și înțelepciunii Spiritului Sfânt în viața comunității, până când Dumnezeu o chemă la sine, în 14 mai 1881.
      În cei doar nouă ani ai conducerii sale, Surorile ajunseseră la trei sute și își aveau casele lor, pe lângă cele din Italia, în Franța și în America de Sud. În 1941, erau peste nouă mii, răspândite în circa 250 de dieceze, cu 825 de case proprii. Astăzi, numărul lor se ridică la 16. 361, în întreaga lume, din care 15. 893 sunt călugărițe și 468, novice.
      Maria Mazzarello își îndeplinise misiunea în chip desăvârșit. Pius XI, în felul său succint spunea că: „Ei îi dăduse Dumnezeu, în ciuda modestiei excesive, ceea ce se poate numi geniul Conducerii” (il talento del Governo, în italiană).
      Spiritul ei va rămâne spiritul ideal al Congregației. Succesoarea sa, formată în același spirit, dar cu studii superioare, îi va continua Opera, căci între timp Congregația fusese nevoită să accepte și răspunderea educației pentru tinere cu studii universitare.
      Câtă sobră și riguroasă elocință chiar și numai în această seacă enumerare - tăcută de Auffray - a operelor lor succesive:
      „În 1872 deschid un Oratoriu, un Cămin, Școli primare și o casă de exerciții spirituale pentru doamne.
      În 1874 încep să-și asume îngrijirea bucătăriei și lenjeriei salezienilor în institutele lor principale.
      În 1876 întemeiază școli confesionale, colonii de vacanță și aziluri de copii.
      În 1877 pleacă în America, repetând aceleași fundații ca salezienii, doar cu doi ani în urma acestora.
      În 1879 creează orfelinate și cantine școlare.
      În 1881 acceptă deservirea unui spital.
      În 1885 deschid un azil pentru bătrâne.
      În 1890 pleacă în Misiuni, pătrunzând în mijlocul triburilor indiene din Patagonia și Brazilia.
      În 1896 deschid o școală normală și un cămin pentru studente.
      În 1897 își asumă direcția unui cămin de ucenice și a unui azil de bătrâni.
      În 1898 preiau serviciul LEPROȘILOR în lazaretele din Columbia.
      În 1899 încep opera catehismelor parohiale.
      În 1902 deschid primele lor școli profesionale.
      În 1906 creează creșe și azile pentru copii mici.
      În 1908 își grupează în Uniuni fostele eleve.
      În 1912 participă la organizarea Operei pentru protecția tinerelor.
      În 1916 acceptă primele orfane de război etc.
      De aici se vede cu câtă dreptate Pius XI, în Brevele (Decret Pontifical) trimis, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la înființarea lor, Superiorului General al Salezienilor, scotea în relief plenitudinea acestui program de caritate: „Noi nu găsim nici o formă de Apostolat - scria Papa - a cărui inițiativă să nu și-o fi asumat aceste Surori în această jumătate de veac de existență.”
      Iar fondatorul lor, Don Bosco, îi scria lui Don Cagliero plecat misionar în Țara Focului: „Fiicele Mariei Ajutătoare fac un bine nespus oriunde merg.”
      Dar truda lor nu era irosită în zadar: „Când veți scrie acasă rudelor - spunea Don Bosco Surorilor - spuneți-le salutări și din partea lui Don Bosco și că toți aceia care au fii Salezieni sau Fiice ale Mariei Ajutătoare se vor mântui până la a treia și a patra generație.”
      Or, când e vorba de mântuirea sufletelor, sfinții autentici nu se înșeală niciodată.
      Tocmai pentru că a fost creată și crescută sub aripa îngerului Jertfei, noua Congregație a devenit focar de viață, curăție și iubire, căci în Creștinism totul este transfigurat sub iradierea bucuriei Celui înviat. Prin Hristos, necazurile devin izvor de mângâiere, suferința se preschimbă în fericire, răul deschide zăgazurile harurilor Indurării infinite, iar mormântul își dezvăluie adevăratul său chip, acela de a fi pragul și începutul nepieritoarei vieți.
      A iubi dezinteresat, a suferi, a te jertfi pentru alții, poate în neștirea lor, pentru a-i mântui: aveau Fiicele Mariei Ajutătoare un ideal mai frumos decât acesta, pe care li-l dăruise Don Bosco? Ele și astăzi își mai continuă, în patru continente, opera de ajutoare ale Aceleia ce Creștinilor le este ajutătoare.
      În aziluri sau în ungherele institutelor, în școli sau prin spitale, printre tinere sau printre leproși, în Piemontul natal sau în țările de misiuni din alte continente, ele sunt soliile Aceleia ce și celor mai fără de nădejdi e nădejde neclintită și mântuire sigură: MARIA.

III. Cooperatorii salezieni

15) Aventurieri și Cuceritori

      Deosebirea dintre marii aventurieri și marii cuceritori nu constă în faptul că ultimii ar fi avut curaj și primii nu. Dimpotrivă, curajul aventurierilor, privit în sine, îl poate depăși uneori pe cel al cuceritorilor, înveșmântându-se în pâlpâirile de foc ale unei nebunești temerități. Căci temeritatea nu este decât iubirea și acceptarea riscului de dragul lui; riscul este prefăcut în scop și a încetat de a mai fi un mijloc pentru atingerea unui scop mai înalt.
      Desigur că, pe pământ, cine nu riscă nimic nici nu realizează nimic, O piatră riscă mai puțin decât o floare și incomparabil mai puțin decât un savant, un erou sau un sfânt; dar aventurierii, deși trăiesc primejdios, cum o vrea Nietzsche, nu trăiesc eroic.
      A-ți risca viața pentru satisfacerea unei patimi, a risca totul pentru a nu mulțumi, în schimb, decât o parte, și încă cea mai fără de preț din tine, dacă este o trăire primejdioasă, este însă și nebunească. Este cazul aventurierilor, ce se expun pentru a nu dobândi decât avere, o plăcere înșelătoare și trecătoare sau o vanitoasă mărire deșartă.
      Eroul, în schimb, deși se expune și el, riscul său este pe deplin îndreptățit, căci o face numai fiindcă urmărește un gând mai înalt, un Ideal de o valoare atât de neasemuită, încât a-ți risca până și viața pentru a-l atinge este o supremă înțelepciune. Binele superior urmărit (salvarea patriei, curăția de suflet și credința martirilor etc. ) oferă o asemenea plenitudine, încât însăși pierderea vieții apare - prin contrast - disparentă, căci eroul rămâne pe linia destinului său integral. Astfel, acceptarea riscului, anume pentru a nu-ți trăda destinul, devine deplin justificată. Căci trăirea existenței noastre de oameni ar putea fi ea, oare, altfel justificată decât prin urmărirea unor Idealuri atât de frumoase, încât să merite să și mori pentru ele? Moartea tot ne va răpune odată și odată: să fim cel puțin răpuși căzând cu fața spre lumina de dincolo de zări a Idealului ce ne înfrumusețează viața.
      Să trăim eroic ne cere și Evanghelia și calitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, căci, pentru dumnezeiescul TOT, nici nu mai este un risc a te pierde pe tine și viața, pentru că nu înseamnă decât a te regăsi întreg, eternizat și la o potență infinită: „Cine-și va fi pierdut viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela o va afla...”
      De aceea, se poate spune cu toată rigoarea că sfinții, tocmai fiindcă riscă și renunță la toate, sunt singurii care nu riscă zadarnic și nici nu pierd nimic, fiindcă sfinții sunt singurii care au înțeles și au crezut cu adevărat Iubirii, trăind numai pentru Ea, Iubirea Necuprinsă se unește cu ei și este adăpostită întru Sine în plenitudinea Fericirii Infinite.
      Oricât de nepătruns ar fi aceasta rațiunii noastre, cauza pentru care Martirii rămân senini și fericiți în mijlocul torturilor, iar sfinții exclamă în mijlocul tuturor chinurilor și austerităților, împreună cu Sfântul Pavel: „Supraprisosesc de bucurie în toate necazurile mele” (2 Cor. VII, 4), este faptul că Bucuria Infinită încă de aici a pătruns, pe cât de tainic, pe atât de intim și de aievea în inimile lor. Și este motivul pentru care Soarele Bucuriei odată răsărit, doar de pe cerul sufletului sfinților nu mai apune niciodată.
      Nu curajul deosebește deci pe eroi și cuceritori de simplii aventurieri, ci atât Idealul ales, cât și, deopotrivă, felul în care acest Ideal este urmărit.
      Un cuceritor autentic nu urmărește numai un Ideal superior, ci-l urmărește într-un fel care să-i facă posibilă nu numai cucerirea lui, ci și permanentizarea și expansiunea în extensiune, adâncirea, în calitate și intensitate, a acestei cuceriri.
      În alte cuvinte, un cuceritor este mare nu atât prin bătăliile armate sau spirituale pe care le-a câștigat, cât prin instrumentația ce și-a știut-o crea în vederea câștigării acestei bătălii și a asigurării stăpânirii, pe mai departe, a fruntariilor cucerite.
      Roma a fost mare nu numai pentru că și-a știut crea invincibilele Legiuni, ce i-au cucerit teritoriile lumii vechi, ci și pentru că - și poate mai ales pentru că - aceste teritorii, odată cucerite, Roma le-a integrat vital Imperiului său și le-a valorificat pe deplin.
      Napoleon a arătat, poate, mai mult geniu și o mai mare capacitate militară prin crearea acelui desăvârșit și incomparabil instrument de bătălie care a fost marea armată, ce i-a adus laurii Austerlitzului, decât a dovedit-o bătălia și concepția strategică în sine.
      Or, tocmai aici se vede geniul de organizator și strateg a lui Don Bosco în cele spirituale și calitățile lui de cuceritor autentic.
      Sfinții sunt oameni care deranjează secolul în care au apărut, ca și pe cele următoare, în înțelesul nobil al cuvântului. Idealul lor îi fascinează, dar îi și chinuiește și nu le mai dă astâmpăr. Ei simt nevoia de colaboratori, simt nevoia de o armată care să le facă posibilă cucerirea teritoriilor întrezărite.
      Or, tocmai crearea unei armate de mireni, care în 1934 număra aproape 400. 000 de militanți, este o glorie care, dacă-l apropie pe Don Bosco din nou de Napoleon, îl și deosebește. Căci Marea Armată a ultimului este o simplă relicvă și amintire a trecutului, pe când Cooperatorii Salezieni își continuă, tot mai mulți și tot mai intens, bătălia începută, pe un câmp de cucerire cu teritorii tot mai întinse și cu zări tot mai largi.
      Eroul pământesc lasă în urma lui un nume și un exemplu, dar și un exil și un mormânt.
      Sfântul, în schimb, abia din clipa în care a trecut în Veșnicie își începe deplina viață și adevăratele sale cuceriri.
      Pentru erou, odată cu „bubuitul frânt al bulgărilor de pământ”, se încheie ultima zvâcnire și se sigilează un ultim efort. Este rândul de pe urmă al ultimei pagini a existenței sale. Idealul eroilor fiind vremelnic, nici zbuciumul lor nu poate dăinui mai mult decât Idealul urmărit. Iar dacă alții vor păși în urma lor și se vor inspira din exemplul și idealul lor, vor fi totuși alții!
      Pentru sfânt, în schimb, moartea nu este decât un salt în nemurire, fiind trecerea în Etern prin poarta învierii. Moartea nu mai este o lespede de mormânt peste o viață stinsă, ci este prima pagină a Albumului unei noi și neasemuite vieți, astfel că influența sfinților în lume abia din clipa morții lor devine cu adevărat eficientă și activă, în marele înțeles al cuvântului.
      Și e logic să fie așa, căci Idealul nemuritor, care e sfințenia lui Dumnezeu însuși, odată sălășluit întru ei, îi înveșmântă în tinerețe fără îmbătrânire și în viață fără de moarte. De prezența sfinților, până mai sunt în lume, profită contemporanii lor și, dintre aceștia, doar o mică parte. Odată trecuți în veșnicie, sfințenia lor, descătușată de legăturile lumești, devine universal valabilă și antrenantă.
      Viața sfinților, până sunt pe pământ, e ca un diamant de neprețuit, tăinuit în subsolul vremelniciei, de a cărui vedere nu se bucură decât cei ce se pot apropia îndeajuns de el. Când mor, sfinții sunt scoși la lumina zilei și Soarele Divin, ce-și joacă razele irizând mii de frumuseți, arată privirilor noastre fascinate o parte din acea armonie de vrajă ce doar în veșnicie o vom putea contempla în toată splendoarea ei. Și aceasta nu pentru că sfințenia sfinților nu și-ar avea toată valoarea ei, ci pentru că ochii noștri, de păsări nocturne, sunt incapabili să admire deplina lumină și preferă, din nefericire, să-și urmărească prăzile ce mișună în noaptea existenței noastre de păcătoși.

16) „Francmasoneria catolică”

      Uniunea Cooperatorilor Salezieni s-a născut din nevoia de colaboratori pe care o simțise Don Bosco atunci când, lărgindu-se câmpul său de activitate, singur nu mai putea face față cerințelor. Abia înființase primul Oratoriu că se și văzu în fruntea unei comunități de peste cinci sute de tineri. Nemairăzbind, apelă la cei mai apropiați. Don Borel, Don Cafasso, Don Picco, Don Alasonnati etc. se numărară printre primii preoți ce-au înțeles să-i vină în ajutor. Ajutorul lor se dovedi însă neîndestulător, căci Opera luase proporții neașteptate.
      Sfântul se îndreptă atunci spre mirenii cu adânci convingeri religioase din Torino și le vorbi cam așa:
      „Nu doriți să ne ajutați și voi? Este de lucru din belșug pentru toate gusturile și pentru toate aptitudinile. Voi sunteți alintații Providenței și, în semn de deosebită gratitudine, oare n-ați putea pune și voi, în slujba lui Dumnezeu pe care să-l serviți în persoana acestor sărmani copii, puțin din timpul vostru, din știința voastră, din multiplele voastre capacități, din zelul și bogățiile voastre?”
      „Limbajul lui Don Bosco - spune în continuare Auffray, din care cităm un pasaj - fu înțeles și, din toate păturile sociale, i se oferiră auxiliari prețioși care se ocupau de catehizarea ștrengarilor săi. „Și nu se mărgineau doar la atât acești colaboratori voluntari. Câte nevoi urgente nu le solicitau bunăvoința și competența: cursurile serale, asistarea băieților la capelă, pregătirea la Prima Cuminecare, căutarea de lucru pentru cei rămași fără slujbe, vizitarea ucenicilor pe șantiere și în ateliere, probe de teatru, conducerea și însuflețirea partidelor de joc, recrutarea și aducerea celor mai îndărătnici pentru funcțiunile sacre de Duminica dimineața și câte altele.”
      „Cât de mult îi costa pe acești mireni generozitatea lor numai Dumnezeu o știa. Cartierul ori, mai bine zis, periferia unde-și exercitau apostolatul era în afara orașului, într-o regiune rău famată și plină de primejdii; apoi clientela lor era așa cum era, interesantă, desigur, și gata să se atașeze, dar așa de murdară, de zdrențăroasă și de necrescută. Și nu se recurgea numai duminica la ajutorul lor, ci de mai multe ori pe săptămână, ba fiind vorba de cursurile serale sau de Catehism, chiar și zilnic.”
      La început nu exista nici o denumire colectivă pentru a desemna pe toți acești voluntari, ci fiecare se numea după felul serviciului oferit și a funcției exercitate în folosul tinerilor. Puțin mai târziu au fost numiți, de-a valma, promotori sau binefăcători.
      Se merse așa înainte 16 ani. În 1858, colaboratorii se împărțiră în două categorii distincte. Primii dintre ei, care aveau chemare și erau liberi, se reuniră cu Sfântul în Oratoriu, ducând viață comună; de aici se va naște Societatea Saleziană. Ceilalți continuară să ajute Opera, rămânând însă în propriile familii. După aprobarea Societății, începură să fie cunoscuți sub denumirea de Cooperatori Salezieni.
      Dar, și aici, Don Bosco o luă pe îndelete. Ideea de a înmănunchea pe Cooperatori prin afilierea lor într-o Asociație de mireni, canonic constituită și intim legată de Societatea Saleziană, nu-și primi forma definitivă decât în 1876. Deși era o asociație de mireni, nu excludea însă nici pe preoții de mir, ba nici chiar pe călugării altor Ordine religioase.
      Tot în 1876 se redactă și un Regulament normativ pentru deprinderea carității față de aproapele, în general, și de tineretul periclitat, în special. Mijloacele propuse erau patru:
      - Promovarea evlaviei creștine în mijlocul poporului;
- Favorizarea chemărilor preoțești;
- Răspândirea presei bune; și, mai ales,
- Interesul deosebit față de copiii primejduiți, toate acestea inspirate și în conformitate cu spiritul salezian.
      Dar în tot acest Regulament nu se amintea nimic despre femei. Oare ar fi vrut Don Bosco să se lipsească de aportul lor? Nu s-ar putea spune, căci el intenționa să le afilieze direct Fiicelor Mariei Ajutătoare.
      În 1876, când Don Bosco prezentă Sfântului Părinte Regulamentul Cooperatorilor spre aprobare, Pius IX, el însuși un sfânt, observând lipsa, îl întrebă:
      „De ce nu-ți asociezi în această operă și Cooperatoarele?... Nu, nu e bine să le excluzi, pune și cooperatoarele. Femeile au avut întotdeauna partea principală în toate operele bune, în Biserica și în convertirea popoarelor. Ele sunt mai binefăcătoare și mai întreprinzătoare, din pornire naturală, decât bărbații. Excluzându-le, ar însemna să te lipsești de cel mai mare dintre ajutoare.”
      Don Bosco se conformă, iar istoria dovedi, peste așteptări, justețea intuiției Sfântului Părinte.
      În 9 mai 1876, printr-un Breve pontifical, Pius IX aproba definitiv ASOCIAȚIA COOPERATORILOR SALEZIENI și-i acorda toate privilegiile, favorurile și indulgențele pe care Don Bosco le ceruse. În același document se specifica faptul că binefăcătorii salezieni sunt asimilați, din punct de vedere canonic, terțiarilor celorlalte Ordine religioase. [52]
      Erau însă terțiari de un tip nou și modern, croiți pe măsura și potrivit mentalității timpului de față. Și, tocmai de aceea, pe când în celelalte Ordine Terțiare membrii lor sunt anexați direct Ordinului prim și doar prin el și Bisericii, Cooperatorii Salezieni au fost creați direct pentru Biserică. Gândul lui Don Bosco era ca ei să-i ajute pe episcopi și pe parohi pretutindeni, prin catehizarea și educarea tineretului și prin susținerea tuturor operelor bune, indiferent că sunt sau nu promovate de Salezieni.
      Tot ce voia Don Bosco era ca spiritul în care se desfășura activitatea Cooperatorilor să fie cel al blândeții saleziene, tocmai fiindcă îl considera de maximă eficiență.
      De aceea, în 1876, când un preot lombard îi ceru lămuriri în legătură cu misiunea Cooperatorilor, Don Bosco îi răspunse că ei sunt Francmasoneria Bisericii, având însă drept scop sfințirea membrilor săi și promovarea a tot ce-i bine în familie și în societate. Vorbind așa, el nu făcea decât să repete cuvintele lui Pius IX, când Don Bosco îi expusese pentru prima dată planul și scopul Cooperatorilor:
      - Ar fi, în alte cuvinte, o „Masonerie catolică”, replică, zâmbind cu înțeles, Sfântul Părinte.
      Astăzi Don Bosco ar spune că este colaborarea laicilor cu ierarhia Bisericii, în sensul definit de Pius XI, vorbind despre Acțiunea Catolică.

17) Consolidarea Asociației

      Pentru a o face cunoscută, Don Bosco publică o broșură cu titlul Cooperatorii Salezieni, în care se schița istoricul Asociației, aprobările Bisericii și favorurile cu care fusese înzestrată, explicând scopul, spiritul și mijloacele ei specifice. O traduse și în franceză, așa încât Asociația se răspândi în curând și în afara Italiei.
      Pentru a menține însă o autentică unitate de spirit, mai era nevoie de încă ceva. Astfel, în 1877, Don Bosco nu ezită să editeze acel periodic devenit faimos, BULETINUL SALEZIAN, ținând să asigure identitatea de gândire și cea mai puternică armonie de lucru cu scopul de a promova mai eficient obiectivul comun.
      Buletinul era expediat, ca organ oficial, tuturor membrilor Asociației. Redactat simplu, în stil direct și aproape familiar, el reuși să creeze atât între diferiții Cooperatori, cât și între Salezieni și Cooperatori, o atmosferă autentică de familie, ce favoriza eficient acordul de vederi.
      În 1940, acest Buletin se tipărea numai la Torino în 238. 000 de exemplare pe lună în italiană, pe lângă alte zeci de mii în fiecare din limbile spaniolă, franceză, engleză, portugheză și lituaniană. În această enumerare nu am amintit, firește, de buletinele ce se tipăresc în alte centre și pe alte continente, în zeci și sute de mii de exemplare.
      Pentru o și mai strânsă consolidare, Don Bosco căută perfecta înțelegere cu Autoritatea Bisericească, socotind că tot ce se face în Biserică fără Ierarhie e zidit pe nisip. Acest lucru era însă cu atât mai greu de realizat, cu cât, la. Torino, i se făcuse o acerbă și îndelungată opoziție. Situația o limpezi noul Pontif, Leo XIII, care, în 16 martie 1878, îl autoriză pe Don Bosco să anunțe tuturor nu numai că Asociația a fost privilegiată cu o aprobare și binecuvântare papală, ci și că Cooperatorii au fost lăudați și încurajați în mod special, Papa însuși înscriindu-se în fruntea listei Cooperatorilor Salezieni!
      Cu un an înainte, cu prilejul primului Capitlu General din 1877, Regulamentul Cooperatorilor fusese încorporat Regulilor Saleziene și însușit de Societate.
      Legătura dintre Cooperatori și Societate se adânci și prin CIRCULARELE pe care Superiorul General le trimitea la sfârșitul fiecărui an, începând cu 1879, comunicând membrilor acțiunile ce trebuie să fie promovate, de preferință, în anul următor.
      Simpatiile și afecțiunea Cooperatorilor erau sporite și prin faptul că aceștia știau că în sânul Societății se făceau multe rugăciuni pentru membrii decedați. Buletinul le publica necrologul, însoțindu-l, când era vorba de membri mai însemnați, și de note biografice.
      Lună de lună, BULETINUL amintea apoi Cooperatorilor indulgențele și celelalte favoruri spirituale ce se puteau câștiga în luna curentă. Gingășia sufletului de sfânt îl făcea pe Don Bosco să nu uite că și Cooperatorii sunt oameni. De aceea, cu prilejul Sărbătorilor și zilelor onomastice sau a unor evenimente fericite în familie, le trimitea acestora scrisori de felicitare. Ba atenția lui a mers până acolo, încât primele fructe (struguri etc. ) erau trimise binefăcătorilor mai însemnați, însoțite de un mic și grațios cuvânt sau de Buletinul Salezian pe luna respectivă. Acestui om, atât de ocupat, nu-i scăpa totuși nimic.
      Când călătorea și trecea printr-o localitate, îi întrunea pe toți colaboratorii, pe cei mai distinși îi și vizita.
      Primind oferte, mulțumea cordial în scris.
      În unele împrejurări și când știa că face un lucru plăcut, își folosea înrâurirea pentru a le obține distincții onorifice din partea Sfântului Scaun sau a Guvernului Angelo Amadei scrise câteva zeci de scrisori de mulțumire, pe care Sfântul le redactă într-un fel de testament spiritual al său, adresate celor mai valoroși dintre Cooperatori, compuse cu un accent de călduroasă duioșie și recunoștință.
      După moartea dânsului, se găsi o scrisoare de adio către toți Cooperatorii, cărora le exprima gratitudinea sa și le recomanda pe Don Rua, succesorul său, încheind astfel;
      „Deși obosit și istovit de puteri, nu pot totuși să nu vă vorbesc și să nu vă las în grijă pe fiii mei, pe care sunt pe cale de a-i părăsi; și cu toate acestea, trebuie să las jos pana și să închei.”
      „Adio, iubiții mei binefăcători, Cooperatori Salezieni și Cooperatoare, adio. Pe mulți dintre voi nu mi-a fost dat să vă cunosc personal în această viață, dar n-are importanță: Dincolo ne vom cunoaște cu toții și ne vom bucura, împreună, o Veșnicie de binele pe care, cu harul lui Dumnezeu, l-am săvârșit pe acest pământ, îndeosebi de acela făcut în folosul sărmanei tinerimi.”

18) Propagandă de sfânt și suflet de mireni

      În timp ce se ocupa de consolidarea Asociației, nu uita nici de propagarea ei în cercuri tot mai largi. El trimitea Diploma de membru cooperator nu numai persoanelor de bine pe care le cunoștea personal, ci și unora pe care nu îi cunoștea decât după nume, când avea certitudinea morală că gestul său va fi agreat și acceptat.
      Tot în acest scop, organiză conferințe în diferitele centre. Cu acest prilej se îngrijea întotdeauna și de publicitatea în presa locală și de distribuirea de broșuri și manifeste care, trecând din mână în mână, răspândeau cunoașterea Operei. În aceste conferințe dădea și o dare de seamă despre operele înfăptuite sau de înfăptuit, având totdeauna grija de a menționa operele special necesare în localitatea unde se ținea conferința. Prima conferință de acest gen o ținu chiar în Cetatea Eternă, în biserica predilectă a aristocrației romane, a Oblatelor, de la Tor de Specchi. Fu ținută în prezența Cardinalului Vicar și a altor Cardinali și înalți prelați, cu asistența a tot ce avea Roma mai select.
      Succesul ei desăvârșit făcu posibilă ținerea unei conferințe asemănătoare și la Torino unde, cum știm, Autoritatea diecezană îi era potrivnică.
      Pentru o mai bună organizare, a împărțit Cooperatorii în decurii (cete de câte zece), cu un zelator (decurone) în frunte. Decuriile puteau, natural, să aibă și mai mulți membri decât zece, și toate împreună erau sub conducerea Directorului diecezan, de preferință un canonic numit de Episcop. Șefii de decurii erau de obicei preoți, dar erau uneori și laici de o valoare eminentă.
      În mai 1886, pentru a-și asigura sprijinul Ierarhiei, trimise tuturor Episcopilor „Diploma de membru”, împreună cu întreaga colecție a Buletinului Salezian. Era aproape salutul din urmă către acel Episcopat italian, pe care-l servise cu atâta râvnă, succes și competență, așa cum vom vedea într-un capitol următor.
      Era și logic să implice înalta Ierarhie în această Operă, căci scopul principal era salvarea tineretului, a acelui tineret mai drag sufletelor de apostoli decât lumina ochilor. Or, prin viața specifică orașelor moderne, tineretul era mai periclitat decât oricând. Mașinismul și mirajul confortului și plăcerilor au atras spre oraș valuri de muncitori, și mai ales de tineri. Aceste suflete dezrădăcinate și fără nici un suport moral erau expuse tuturor tentațiilor acestor metropole tentaculare, cum le numește Verhaeren. Orașul modern pare o imensă caracatiță care, cu ventuzele ei, atrage ca un uriaș aspirator mulțimi nenumărate, pentru a le strivi, storcând apoi vlaga și moralitatea din ele.
      Răul aici e mult mai contagios, tocmai fiindcă orașele industriale se suprapopulează. Pe același teritoriu locuiesc de cinci, de zece ori mai mulți indivizi, înstrăinați de Religie, încât păstorii sufletești nu mai pot face față noii situații; iar ceea ce e și mai dureros, în multe locuri, nici cel mai zelos preot nu mai putea pătrunde.
      Și situația aceasta e un motiv suficient pentru a justifica indispensabila colaborare a mirenilor cu spirit de jertfă. Cei ce au suflet de misionar în ei, deși mireni, au unde „să se cheltuiască pe sine și ale sale”, în înțelesul paulin și cel mai nobil al cuvântului.
      Cooperatorii îl înțeleseseră atât de bine pe Don Bosco și spiritul lui, încât, oricât bine tăceau, se considerau ei cei îndatorați și recunoscători Sfântului, pentru a le fi dat prilejul să-l facă: ei se simțeau favorizații și beneficiarii binelui făcut, iar nu binefăcătorii tineretului.
      Nu sunt capabili de uitarea de sine pentru Ideal decât eroii și sfinții. Și, în această lume de acum, ei sunt singurii ce mai au un cuvânt de spus.
      Dar să nu se uite nici faptul că a-i seconda desăvârșit pe aceștia și a colabora luminat cu ei e un lucru tot atât de admirabil și de vrednic ca și acela de a fi însuți un erou sau un sfânt. Intimitatea spirituală cu un sfânt e tot ce omenește se poate dori mai sublim.
      Cât de adâncă era această legătură, în cazul nostru, o vedem dintr-o scrisoare pe care unul dintre cei mai însemnați binefăcători ai lui Don Bosco, contele Carol de Maistre, în numele său și al familiei, i-o trimise lui Don Rua, cu prilejul morții lui Don Bosco:
      „Eu repun cu reverență în Dumneavoastră toată dragostea și afecțiunea ce-o aveam pentru Părintele dumneavoastră, pe care noi îl priveam bucuros drept Părinte al nostru. În viața noastră nu era bucurie sau mâhnire pe care să nu i-o împărtășim și dânsului. La fel vom face și cu dumneavoastră.”
      Dar scriind astfel, contele nu făcea decât să exprime sentimentele a nenumărați alți binefăcători.
      Succesorul lui Don Bosco, Don Rua, expuse cu o limpezime de minte specific latină care erau, după părerea sa, scopurile urmărite de Sfânt în crearea Asociației Cooperatorilor Salezieni:
      „El intenționase trei lucruri: 1) să se revanșeze față de binefăcătorii săi dându-le posibilitatea de a se bucura de avantajele spirituale ale Societății Saleziene; 2) să-i însuflețească pe toți să persevereze în operele bune și să câștige și alți colaboratori; 3) să-i unească pe toți asociații mai apropiați, cooperatori și cooperatoare, grupându-i în Asociație și, prin aceasta, să-i constituie drept prețioase auxiliare ale Ierarhiei și drept fii devotați ai Sfântului Părinte.”
      Or, așa cum Istoria o dovedește, întreita țintă a fost pe deplin și cu prisosință atinsă.
      Marea Armată a Cooperatorilor Salezieni, instrument creat în urma cerințelor unui apostolat tot mai exigent și mai extins, face din Don Bosco unul dintre acele genii rare, ce fac cinste nu numai unui neam aparte, ci Neamului Omenesc în general.

*
*     *

      Încheind acest capitol, nu putem să nu menționăm vigoarea fermentului de sfințenie pe care Spirtul Sfânt l-a sădit prin Don Bosco în această întreită familie a Salezienilor, a Fiicelor Mariei și a Cooperatorilor.
      Falnicul arbore cu trei ramuri, ce acoperă cu umbra lui peste patru sute de dieceze și vicariate din cele cinci Continente, are flori mărețe pe creștetul său.
      Roma, care pe toate le vede sub aspectul lor etern - sub specie Aeternitatis - și care nu se grăbește, are opt cauze de canonizare introduse până astăzi: cinci pentru Salezieni, două pentru Fiicele Mariei și una pentru Cooperatori.
      Pentru Salezieni cauzele erau cele ale lui Don Rua (primul său succesor) ; ale lui Domenico Savio (elevul predilect al Sfântului) ; precum și ale unor tineri salezieni (a prințului polonez August Czartoryski și a lui Don Beltrami)...
      Pentru Fiicele Mariei Ajutătoare, sunt cele ale fondatoarei, Maria Mazzarello și a sorei Teresa Valse-Pantellini, model de supunere și de încredere în Dumnezeu.
      Pentru Cooperatori, amintim pe cea a nobilei Dona Dorotea de Chopitea, aristocrată spaniolă, mamă a cinci copii, care știuse să unească, într-o perfectă și superioară armonie, viața corectă și manierată din lume cu deprinderea virtuților creștine eroice.
      Pe cât putem constata omenește, sfințenia rodește înzecit, deși, cele mai frumoase pagini din albumul acestei întreite familii, nu le știe, desigur, decât Cel de Sus.

Capitolul XIV. Ctitorul unor celebre sanctuare

I. BAZILICA MARIEI AJUTĂTOARE DIN TORINO
1) Un proiect care înfurie Infernul; 2) Un hram combătut; 3) Intervine Preacurata; 4) Piatra de temelie; 5) „Fiecare piatră, o istorie”; 6) Preacurata nu se formalizează; 7) Artileria grea a sfinților; 8) Triumfuri în Cetatea Eternă; 9) Sfințirea: un praznic fără precedent; 10) Apendice: din condițiile harurilor extraordinare.
II. BISERICA SFÂNTULUI IOAN EVANGHELISTUL DIN TORINO
11) „Omul care să-l obosească pe Don Bosco nu s-a născut încă...”; 12) Creștinismul: disciplină ierarhică; 13) Multilateralitate și tact.
III. BAZILICA PREASFINTEI INIMI DIN ROMA
14) Veșnicele comitete... ; 15) O hotărâre fără proces verbal; 16) Mâna din umbră; 17) Surprizele Providenței; 18) „La timpul său, vei înțelege tot...”

I. Bazilica Mariei Ajutorul Creștinilor din Torino

1) Un proiect care înfurie Infernul

      A constata o lipsă și a o remedia de urgență era unul și același lucru pentru o personalitate atât de viguroasă și multilaterală ca Don Bosco.
      La Torino, pe ambele maluri ale Dorei, unde înainte nu era decât un câmp pustiu, se ridicase un întreg cartier: Valdocco. însă, din punct de vedere religios, cele câteva mii de credincioși trăiau într-o mare delăsare. Cele două biserici mai apropiate, Sfântul Donato, la nord, și parohia din Borgo Dora, la sud, deși cu o capacitate de cca 1500 de persoane fiecare, erau distanțate între ele cam cu trei kilometri, iar Capelele lui Cottolengo și Bisericuța Sfântul Francisc de Sales a Oratoriului Salezian erau cu mult sub nivelul cerințelor. Duminica, băieții Oratoriului se vedeau copleșiți de afluența credincioșilor externi, abia mai puteau respira.
      O Biserică mai spațioasă, la jumătate calea dintre cele două parohii, pentru a veni astfel în ajutorul religios al unei mulțimi de o moralitate deseori îndoielnică, era un imperativ irecuzabil pentru un suflet de apostol autentic.
      În 6 decembrie 1862, îi scăpă lui Don Bosco o primă aluzie la un proiect ce de mult îl preocupa. Spovedise îndelung, iar cu puțin timp înainte de miezul nopții, când istovit de puteri lua o cină frugală în compania clericului Albera, îi destăinui acestuia:
      - În timp ce mărturiseam, mă tortura neîncetat un gând: Când vom putea construi o biserică mai încăpătoare, o biserică pe care s-o dedicăm Fecioarei, Ajutătoarea Creștinilor. A noastră e neîncăpătoare, băieții ne stau înghesuiți, iar persoanele din jur cu greu își găsesc un locșor. Știu prea bine că întreprinderea e anevoioasă și că eu nu am nici un ban. Dar ce contează? Dacă Dumnezeu vrea, tot o vom ridica!
      Peste două zile, în seara Sărbătorii Imaculatei, reveni în fața mai multora asupra proiectului, descriind poziția și înfățișarea noului templu.
      - Va fi mare? întrebă unul dintre clerici.
      - Fără îndoială; și o să alerge aici, de pretutindeni, mulțimile pentru a cinsti puterea Maicii Domnului.
      - Și de unde banii?
      - Este o biserică voită de Preacurata. Ea însăși se va îngriji!
      Trebuie admis că de fapt o voia Preacurata, căci, în primăvara următoare, se începură lucrările, iar peste alți cinci ani, în iunie 1868, se desfășura mișcătoarea ceremonie a sfințirii mărețului templu, în cadrul unor solemnități grandioase și cu afluența unor mulțimi nenumărate de pelerini. Templul ocupă o suprafață de 1200 de metri pătrați, iar statuia Preacuratei se ridică la 60 de metri înălțime, dominând cupola monumentală iluminată de 16 imense vitralii.
      Pe lângă Biserica propriu-zisă, mai sunt patru capele laterale și alte două la extremitățile brațului Crucii latine formate de sanctuar. În spatele altarului principal, un cor circular formează o nouă și spațioasă capelă, cu alte cinci altare.
      Orga, așezată aproape de intrarea principală, are înjur un cor pentru trei sute de cântăreți. Două imense sacristii și glasul clopotelor celor două turnuri ale fațadei întregesc și desăvârșesc armonia întregului.
      Astăzi, acest vast sanctuar, unde duminică de duminică se cuminecă aproximativ 10. 000 de credincioși, se dovedește neîndestulător. În acele vremi însă, dimensiunile păreau irațional de exagerate. Contemporanii își băteau joc încă din faza de proiect, iar Infernul făcu totul ca să-l zădărnicească.
      Motivele acestei furii le înșiră unul dintre biografi, Auffray: acest templu avea să se ridice pe niște terenuri unde păcatul stăpânea în mod sfruntat, mai ales în serile de sâmbătă și duminică; Biserica aceasta va premerge cu douăzeci de am nașterea unui mare cartier muncitoresc, dar, mai ales, ea va deveni un centru irezistibil de atracție pentru milioane de pelerini din lumea întreagă.
      Dacă toți ctitorii de biserici trebuie să îndure asalturile conjurate ale puterilor întunericului, cu atât mai mult avea s-o știe aceasta Don Bosco. Dar faptul acesta nu numai că nu-i descurajează pe sfinți, ci, dimpotrivă, îi însuflețește, fiindcă înverșunarea puterilor întunericului este, deopotrivă, o mărturie anticipată a propriei neputințe a celui rău ca și un contra-sigiliu suprafiresc a imensului bine ce se va face în noul lăcaș de închinare.
      Dimensiunile, stilul și splendoarea sanctuarelor construite de Don Bosco îl vor arăta un autentic moștenitor al geniului arhitectonic al Romei. El nu se mulțumește cu acele înjghebări de cârpeală caracteristice generației noastre, ci, și în arhitectură, el vede totul grandios și nu poate concepe decât cu măreție.
      Dacă a vedea grandios, atunci când ai asigurate fonduri proporționale, nu denotă decât un grad superior de liberalitate a minții, adevărata măreție de suflet se revelă abia în cazul sfinților care, deși le lipsesc fondurile, nu pot concepe totul decât cu măreție, căci, susținuți de o mână de Sus, reușesc, în pofida tuturor prevederilor omenești și împotriva oricăror calcule firești, să-și realizeze întocmai proiectul măreț. Dacă generozitatea este binevenită când e vorba de edificii destinate să deservească binele comun (biblioteci, localuri ale autorităților, teatre, palate ale culturii etc. ), ea este imperioasă când construcția e destinată cultului divin.
      Dacă se întâlnesc totuși neisprăvite unele construcții cu destinație sacră, aceasta nu e pentru că Dumnezeu nu i-ar susține pe toți cei ce se zbat pentru El, ci se datorează faptului că inițiatorii și promotorii nu sunt nici sfinți, și nici nu tind spre sfințenie; împărăția lui Dumnezeu trebuie căutată mai întâi în noi, și toate celelalte ni se vor acorda ca un adaos. Căci Dumnezeu nu de edificii de cult are nevoie, ci în primul rând de suflete. El nu faptele noastre le caută, ci pe noi. E singurul motiv pentru care sfinților le reușește orice și întotdeauna.
      Proiectul, așa cum fusese conceput, avea un deviz de vreo 200. 000 de lire italiene, sumă fabuloasă pentru valoarea de atunci a banilor. În realitate însă, cheltuielile efective au fost de cinci ori mai mari (peste un milion de lire), iar strângerea fondurilor necesare dădu prilejul celei mai neîntâlnite emulații între încrederea filială nelimitată a Sfântului, pe de o parte, și neasemuita bunătate maternă a Imaculatei, Ajutătoarea Creștinilor, pe de alta.
      Suma strânsă pe calea mijloacelor obișnuite (colecte, loterii, donații, subscripții etc. ) abia se ridică la vreo 160. 000. Tot restul s-a acoperit din ofertele făcute drept mulțumită pentru minunile sau grațiile obținute din partea Mariei Ajutătoare.

2) Un hram combătut

      Dar să le luăm pe rând.
      Mai întâi, de unde provine acest hram, pe care Don Bosco 1-a făcut apoi atât de popular și pe care Preacurata însăși, prin harurile și miracolele sale, și l-a revendicat cu prisosință?
      În studiile sale de istorie a Bisericii, Don Bosco remarcase că această invocare apăruse simultan cu unele evenimente glorioase pentru Biserică și Sfântul Scaun: victoria de la Lepanto (1571), eliberarea Vienei de sub turci (1683), eliberarea Sfântului Părinte Pius VI din captivitatea napoleoniană etc. Don Bosco nota cu satisfacție, în Istoria Italiei, că: Papa Lepantului, Sfântul Pius V, e un piemontez; și nu trebuie uitat nici faptul că, tocmai în anul nașterii lui Don Bosco (1815), Pius VI institui în Statele Pontificale sărbătoarea Mariei, Ajutătoarea Creștinilor, pentru 24 mai, drept mulțumită pentru eliberarea sa din mâinile lui Napoleon.
      Când supuse însă proiectul Consiliului comunal spre aprobare, aceasta i-a fost refuzată: edilii erau de acord să se construiască o biserică în acea zonă, dar nu cu un astfel de hram, care dădea impresia că ar ascunde scopuri politice. Să nu uităm că, în acea vreme, Piemontul era în luptă cu Statele Pontificale, iar arhiepiscopul de Torino, Mons. Fransoni, se găsea exilat la Lyon. Orice nimic stârnea bănuieli.
      Don Bosco schimbă atunci tactica și prezentă un alt plan cu acest titlu simplu: „Biserica din Valdocco”.
      Atenția edililor a fost absorbită de grandoarea proiectului și nu mai puteau de uimire văzând dimensiunile.
      - Și hramul? întrebă unul.
      - Hramul îl vom găsi noi, răspunse zâmbind Don Bosco și insistă să i se acorde aprobarea. Odată cu hârtia în buzunar, se întoarse spre a-i mulțumi inginerului șef al Serviciului Tehnic municipal. Abia cu acest prilej acesta își dădu seama că Don Bosco rămăsese la vechiul hram și nu-i ascunse că nu l-ar fi crezut niciodată atât de tenace.
      - Dumneavoastră n-ați vrut să aprobați acel hram și nu l-ați aprobat; eu am voit să i-l dau, și i l-am dat... Așa suntem ambii mulțumiți, căci amândurora ni s-a împlinit dorința, replică Sfântul calm.
      Don Bosco fusese sprijinit în alegerea acestui hram și de cuvântul lui Pius IX, care, pe lângă o generoasă ofertă pentru Sanctuar, îl asigură că acest titlu e întru totul agreat de Preacurata. „Auxilium Christianorum” era de altfel și titlul pe care-l văzuse scris pe frontispiciul Bisericii în misterioasa viziune cu cei trei Sfinți martiri ai Legiunii Tebae. [53]
      Din aceeași viziune anterioară, Don Bosco știa precis atât locul, cât și dimensiunile și poziția noii Biserici. Or, aici se mai ivise un neajuns: terenul nu era al său, ci aparținea Congregației Rosminianilor, iar Don Savio, economul salezian, se opunea acestei cumpărări, preferând un alt teren de unde Biserica ar fi oferit o mai mare comoditate pentru accesul publicului. Don Bosco zâmbi și-l lăsă să-și facă pe voie. Dar contrar tuturor așteptărilor, tocmai când contractul pentru celălalt teren era ca și încheiat, proprietarii se răzgândiră și totul eșuă. Nu le mai rămânea decât să se înțeleagă cu Rosminianii.
      Terenul în cauză fusese cândva chiar al lui Don Bosco, cumpărat fiind într-un moment de prisosință și revândut cu pierdere într-o clipă de strâmtorare. Proprietarii actuali, neavând nici un folos de pe urma lui, ar fi dorit să scape de el. Care să fi fost motivul, azi nu mai știm, dar Rosminianii impuseseră, drept clauză, mandatarului lor legal, ca vânzarea să nu se facă în nici un caz lui Don Bosco!
      Pentru a ieși din încurcătură, Don Bosco se servi de un mijlocitor, cumpărarea terenului dorit făcându-se pe numele unei terțe persoane.
      Cheltuielile pentru cumpărare și apoi îngrădirea terenului se ridicaseră la 4. 000 de lire.
      - Ce să ne facem? îl întrebă Don Savio când să înceapă lucrările, acum nu avem în casă nici măcar banii necesari pentru timbrele poștale, pentru scrisorile ce trebuie expediate astăzi.
      - Începe numai săpăturile, răspunse Sfântul senin. Când am început noi, oare, vreo lucrare cu banii gata? Trebuie să lăsăm ceva de făcut și Providenței!

3) Intervine Preacurata

      În prima seară a lucrărilor, arhitectul șef îi ceru un avans. Don Bosco îi răspunse: „Îți dau tot ce am” și, cu un gest simbolic, își scoase portmoneul din buzunar și-l deșertă în mâinile acestuia. Dar, spre marea lui consternare, patruzeci de centime era tot conținutul!
      Sfântul voia să spună prin aceasta că bani nu are, dar că lucrările le-a început contând pe ajutorul Providenței.
      Nu începi să transpiri decât după ce ai intrat de-a binelea în horă. Și nici greutățile nu se arată decât atunci când nu mai poți da îndărăt. În ciuda aprecierii experților, care inițial estimaseră că temeliile edificiului vor trebui să se coboare la 2, 50-3 metri în pământ, terenul se dovedi nisipos și săpăturile trebuiră adâncite până la 20 de metri (înălțimea unei case cu cinci etaje) pentru a găsi terenul solid în stare să suporte un asemenea edificiu. Era într-adevăr o cheltuială total neprevăzută, ce nu numai că întârzie mult mersul lucrărilor, ca tehnică, căci abia în aprilie 1864 temelia era terminată, dar și din punct de vedere financiar epuiza toate resursele mai mult sau mai puțin extraordinare ale Sfântului.
      Am zis „extraordinare”, căci ajutoarele primite de Sfânt din partea Preacuratei se dovediră vădit ieșite din comun.
      Iată primul, în ordine cronologică.
      Se începuseră săpăturile, când Sfântul fu chemat la patul unei bolnave. Era pironită la pat de o boală grea cu dureri atroce de stomac, cu febră mare și tuse convulsivă.
      - De aș redobândi puțină sănătate, aș face orice rugăciuni, aș fi în stare de orice sacrificii; ar fi un mare dar pentru sărmana de mine, chiar și numai atât: să mă mai pot ridica măcar puțin din pat.
      - Și ce ați face?
      - Tot ce mi-ați spune.
      - Atunci începeți o novenă către Maria Ajutătoarea.
      - Și ce rugăciuni să spun?
      - Timp de nouă zile recitați zilnic, de câte trei ori, Tatăl nostru, Născătoarea și Mărire Tatălui... în cinstea Preasfintei Euharistii și tot de trei ori Salve Regina (Bucură-te Regină) către Preacurata.
      - O voi face! Și ce operă de binefacere?
      - Dacă veți socoti potrivit și veți dobândi o adevărată îmbunătățire a sănătății dumneavoastră, să faceți o mică donație pentru Biserica Mariei Ajutătoare, ce se începe acum în Valdocco.
      - Da, da, foarte bucuros. Dacă în timpul acestei novene eu voi obține doar atât, să mă pot ridica din pat și să fac câțiva pași prin cameră, voi face o donație pentru Biserica de care îmi vorbiți, în cinstea Preasfintei Fecioare.
      „Bolnava începu de îndată rugăciunile, relatează Don Bosco. Eram în ultima zi a novenei și trebuia să plătesc nu mai puțin de o mie de lire muncitorilor. M-am îndreptat, până una alta, spre casa bolnavei de a cărei vindecare erau atârnate toate resursele mele și, nu fără strângere de inimă și tulburare, am sunat la locuința acesteia îmi deschise ușa servitoarea și, plină de bucurie, mă anunță că stăpâna sa era perfect vindecată, făcuse deja două plimbări și mersese și la Biserică, să mulțumească Domnului.
            Dar în timp ce servitoarea se zorea să-mi povestească acestea, văd că înaintează spre mine jubilând însăși stăpâna zicându-mi:
- Sunt pe deplin vindecată și am și fost să mulțumesc Preacuratei. Poftiți, acesta e pachețelul pe care vi l-am pregătit. E o primă donație, însă fiți sigur că nu va fi și ultima!
            Am luat fișicul și, întors acasă, îl desfăcui găsind exact cincizeci de napoleoni de aur (a 20 de lire fiecare) : era tocmai mia de lire de care aveam nevoie.”
            „Acest fapt, primul de acest gen - continuă Don Bosco - l-am ținut cu grijă ascuns, dar, cu toate acestea, se răspândi ca scânteia electrică (... ). Dacă aș vrea să le relatez pe toate, ar fi nevoie nu de o cărticică, ci de volume uriașe!”t
            „Migrene încăpățânate luate cu mâna, febre dispărute, răni și ulcere cangrenoase vindecate, reumatisme curmate, convulsii tămăduite, dureri și boli de ochi, de urechi, de dinți și de rinichi vindecate instantaneu: de astfel de mijloace se servi îndurarea lui Dumnezeu pentru a ne procura cele necesare spre a duce la bun sfârșit această biserică. [54]

4) Piatra de temelie

            Pentru sfințirea pietrei fundamentale, Don Bosco pregăti o festivitate deosebită. Principele Amedeo, pe atunci de 20 de ani, cel de-al doilea fiu al lui Victor Emmanuel, acceptă invitația de a pune el prima piatră. Întrucât episcopul de Torino, Monseniorul Fransoni, era exilat, pentru binecuvântare veni episcopul de Susa.
            Festivitatea avu loc la 27 Aprilie 1865. Primirea înalților oaspeți se desfășură cu un ceremonial atingând perfecțiunea. Prințul fu salutat la primire de crema nobilimii torineze și de autorități, fiind aclamat și salutat de corul a peste o mie de tineri, căci Don Bosco îi adusese pentru această solemnitate și pe băieții Colegiului său din Mirabello, pe lângă cei ai celor trei Oratorii locale. îmbrăcat în ținută de rigoare, îl gardă pe Alteța sa tot timpul, ținându-i deschis Ritualul (Molitvelnicul romano-catolic) și dându-i lămuririle oportune.
            Întreaga festivitate se desfășură într-un ritm sărbătoresc atât de ales, încât uimi chiar și pe un Prinț de Savoia. El trecu în revistă, în mijlocul unor aclamații frenetice și furtunoase, cetele de tineri și vizită apoi Oratoriul. În sala festivă, împreună cu Episcopul și cu ceilalți demnitari, Principele primi salutul de bun venit al casei. Declamațiile, corul și orchestra însoțiră un mic dialog scris de Don Bosco, în care acesta tâlcuia semnificația solemnității și sentimentele băieților săi.
            Alteța sa, deosebit de mișcat de primirea avută, spuse la plecare: „E o adevărată minune binele pe care-l face acest preot sărac!”
            În zilele următoare, Don Bosco primi în dar, din partea Prințului, o sumă însemnată pentru sanctuar, iar pentru băieți, aparate de gimnastică și articole de sport.
            Dar și Don Bosco se revanșă în mod delicat. Într-un ungher al curții crescuse, nu se știe cum, un măr nobil. Era încărcat de flori, de-i uimea pe toți. Don Bosco le spuse băieților că, dacă va rodi, are de gând să trimită Alteței sale merele. Tinerii zburdau înjur, dar niciunul nu se atinse nici de pom, și nici de fructele ce ajunseseră la maturitate rumene și de o mărime neobișnuită. Don Bosco uitase între timp ce spusese odinioară băieților săi. Când merele erau coapte, unul căzu. Un tânăr luă cu o frunză mărul și, însoțit de ceilalți, îl duse ca pe o tavă lui Don Bosco, în sufragerie. Don Bosco ceru să fie culese și le trimise pe toate în omagiu Prințului Amedeo, relatându-i faptele. Prințul, încântat de calitatea și savoarea merelor, îi trimise în schimb lui Don Bosco banii necesari pentru a putea cumpăra fructe pentru toți băieții.

5) „Fiecare piatră, o istorie”

            Între timp, lucrările pe șantier se continuară în mod alert, Spre sfârșitul anului 1865, zidurile erau deja sub acoperiș, afară de porțiunea ce trebuia să fie ocupată de Cupolă.
            Dacă ofertele erau îndeobște neînsemnate, felul în care erau făcute era emoționant. Astfel, un bătrân vânzător de fructe, venit în primele zile ale verii la Valdocco, aflând că biserica se construiește din donațiile particulare ale credincioșilor, voi să participe și el la aceasta. Chemând pe șeful de șantier, îi dărui toate fructele spre a fi împărțite între zidari; voind apoi să-și „desăvârșească opera începută” (pentru a ne folosi chiar de expresia dânsului), ajutat de alții, luă pe umeri o piatră mare și porni cu ea pe schele în sus. Tremura bătrânelul nostru sub povară, dar ea i se părea ușoară, însuflețit fiind de o adâncă evlavie. Ajuns sus, depuse piatra și exclamă vesel:
            - Iar acum pot muri liniștit, fiindcă nădăjduiesc să iau parte într-un fel și eu la tot binele ce, se va face în această biserică.
Cea mai mare parte a anilor 1865-1867 i-a fost ocupată de organizarea unei loterii și plasarea celor 167. 928 de bilete (la 50 de centime fiecare) a căror emitere fusese autorizată de Minister.
            Războiul din 1866 (al treilea de Independență) și ciuma întârziară și mai mult Loteria și lucrările.
            Din lipsă de fonduri, Don Bosco se decise să abandoneze Cupola și să facă în loc o simplă boltă stil pavilion. Arhitecții, descumpăniți, zăboviră vreo lună. Între timp, vechea noastră cunoștință și marele binefăcător al Sfântului, bătrânul bancher Cotta, căzuse grav bolnav; tocmai el încercase, mai stăruitor, cu puțin timp înainte, să-l convingă pe Don Bosco să nu abandoneze proiectul inițial cu Cupola.
            Știindu-l aproape muribund, Sfântul îl vizită. Bolnavul osândit, fără șanse la medici, nu-și mai făcea nici el iluzii la cei 83 de ani ai săi. De aceea, când se apropie Don Bosco, cu glasul stins, abia perceptibil și dând din cap, îi zise:
            - Încă puțin și apoi... va trebui să trec pragul veșniciei...
            - Oh, nu! Comendatorul meu! - răspunse Sfântul - Preacurata mai are nevoie de dumneavoastră aici pe pământ. Dumneavoastră îmi sunteți de neînlocuit ca ajutor la construirea Bisericii Sale.
            - Hm, cât de bucuros aș face-o! Dar mă vedeți: am ajuns la cele din urmă; de acum, cu mine s-a sfârșit...
            - Și ce-ați face dacă Maria Ausiliatrice v-ar obține harul vindecării?
            Baronul, izbit nu atât de întrebare, cât de accentul de siguranță și de fața senină și zâmbitoare a Sfântului, răspunse:
            - Dacă totuși m-aș vindeca, promit să plătesc, timp de șase luni, câte două mii de lire pe lună pentru Biserica din Valdocco.
            - Ei bine, mă întorc la Oratoriu și voi avea grijă să se facă atâtea rugăciuni către Maria Ajutătoare, încât sper că veți obține vindecarea.
            Don Bosco conta pe puterea irezistibilă a rugăciunii celor nevinovați. Trei zile mai târziu, în timp ce Sfântul se găsea în propria cameră, i se anunță o vizită. Intră Comendatorul Cotta, vindecat împotriva oricăror așteptări, spre cea mai mare uimire a familiei și a cunoștințelor. Venea să aducă personal prima rată a promisiunii sale. Apoi, cu o punctualitate specifică breslei sale, aduse cu regularitate și restul. El continuă însă să-l ajute pe Don Bosco, căruia îi destăinui încântat:
            - Cu cât aduc mai mulți bani pentru operele Dumneavoastră, cu atât îmi merg tot mai bine și afacerile mele.
            Trăi deplin sănătos și robust mai bine de trei ani după neașteptata-i vindecare, așa că avu fericirea să asiste și la Consacrarea Sanctuarului, în iunie 1868, și-și închise ochii în 28 decembrie, același an. Cu ofertele bancherului Cotta, Cupola a fost isprăvită încă în 1866.
            Ceea ce s-a întâmplat cu Cupola s-a întâmplat pe rând cu toate celelalte părți în construcție, ce-și așteptau donatorii. Preacurata știa să-i găsească pretutindeni.
            Torino, Genova, Napoli, dar mai ales Milano, Firenze și Roma au fost orașele ce au simțit mai intens puterea de mijlocire a Mariei, invocată sub numele de Ajutătoarea Creștinilor, arătându-și gratitudinea prin donații generoase. Don Bosco însuși, în cartea sa „Minunile Maicii Domnului” (citată mai sus, pag. 553, în nota 1), ne spune că și alte orașe, ca Palermo, Viena, Paris, Londra și Berlin au recurs la obișnuita rugăciune și obișnuita promisiune: „N-am putut descoperi un singur caz ca cineva să fi recurs în zadar!” Și apoi continuă: „Dacă tu, cititorule, vei intra în această Biserică, vei vedea un amvon elegant: e al unei persoane greu bolnavă; I-a promis Preacuratei, s-a vindecat și și-a ținut promisiunea. Altarul din dreapta e al unei aristocrate romane care-l oferi Preacuratei pentru o grație obținută.
            Dacă puternice motive nu mi-ar impune să amân publicarea, aș putea spune locul și numele persoanelor care au alergat după ajutor la Preacurata. Ba mai mult, s-ar putea chiar afirma că fiecare colțișor și fiecare piatră a acestui sanctuar amintește de o binefacere, de un har obținut de la această Regină a Cerului.”

6) Preacurata nu se formalizează

            Dacă noi ne-am putea da seama de dragostea și de nețărmurita duioșie maternă pe care Preacurata o are față de noi, sărmanii Săi copii, ne-am topi cu zile de dragul Ei. Dacă am avea dispozițiile cerute pentru o adevărată rugăciune și presupunând că lucrul solicitat nu ni s-ar întoarce spre dauna sufletului, am obține în mod infailibil harul dorit. Pentru Maria, o simplă implorare, dar țâșnită dintr-o inimă de adevărat fiu, este de ajuns.
            Don Bosco relatează astfel cazul unei mame al cărei unic fiu era în agonie, lovit de ciumă. Ea îl îndemnă să recurgă la Preacurata Fecioară Maria Ajutătoare. În excesul epuizării sale, fiul nu rosti decât aceste simple cuvinte: „Maria, Auxilium Cristianorum, ora pro nobis (Marie, Ajutătoarea creștinilor, roagă-Te pentru noi).” Mama bolnavului repetă, cu cea mai vie încredere și dragoste, aceeași invocare. În aceeași clipă, violența bolii se potoli și, în câteva ore, bolnavul era în afara oricărui pericol. Vestea acestei întâmplări se răspândi, și alții, și mereu alții, alergau cu încredere la Atotputernicul prin mijlocirea Mariei Ajutătoare, cu promisiunea de a face o mică ofertă pentru Biserica în construcție. Nu s-a aflat despre nimeni care să fi alergat la Maria fără să fi fost ascultat, adeverindu-se iarăși zicala Sfântului Bernard că „din veac nu s-a auzit să fi alergat cineva cu încredere la Maria și să fi fost rușinat. [55]
            Dacă Preacurata nu se formaliza și uneori o simplă invocare era eficace, odată harul obținut, nici cei vindecați nu-și precupețeau generozitatea. Ceea ce nu-l dispensa totuși pe Don Bosco de necesitatea de a-și căuta câteodată și personal banii necesari.
            Astfel, în 16 noiembrie 1866, era neapărat nevoie de o sumă de 4. 000 de lire pentru a plăti de urgență lucrările efectuate. Don Rua și alți salezieni alergaseră toată dimineața și, după ce parcurseră sumedenie de străzi, urcaseră și coborâseră scări nenumărate, bătând zadarnic la atâtea uși, cu mare chin reușiră să adune vreo mie de lire. Scadența era inapelabilă și, la ora prânzului, se priveau cu toții mâhniți, fără să se mai sufle un cuvânt. Doar Don Bosco era senin, ba chiar vesel și le spuse cu un accent sigur: „Nu vă mai faceți griji: după-masă voi căuta eu restul.”
            După un lung ocol prin oraș, nemaiștiind nici el la cine să recurgă, tot pribegind se trezi la Gara principală; la Porta Nuova se opri o clipă nedumerit și, mirându-se singur cum de ajunsese acolo, căci nici un cunoscut ce l-ar fi putut ajuta nu locuia în aceste părți, iată că îi iese în cale, venind grăbit spre dânsul un lacheu în livrea, pe a cărui față se citea o adâncă mâhnire și îngrijorare:
            - Părinte, scuzați-mă, nu sunteți cumva Don Bosco?
            - Da, fiul meu, eu sunt și cu ce te-aș putea ajuta?
            - O, Providența, numai Providența v-a scos în calea mea. Stăpânul meu, care e grav bolnav, m-a trimis să vă caut și să vă rog să fiți atât de bun să-i faceți o vizită, căci vă dorește atât de mult.
            - Stăpânul dumitale locuiește departe?
            - Nu, e la capătul de colo al străzii, și-i arătă un palat impunător.
            - Palatul acela e al său?
            - Da, desigur, stăpânul meu e putred de bogat. Tot vorbind, ajunseră la palatul arătat. Îl primi chiar stăpâna casei:
            - Oh, Don Bosco - îl întâmpină ea - de-ați ști de când vă tot așteptăm. Am trimis de mai multe ori după dumneavoastră, dar ni s-a răspuns mereu că sunteți plecat din oraș. Am fi dorit așa de mult să ne obțineți de la Maria Ausiliatrice vindecarea soțului meu, aș fi făcut orice pentru Biserica dumneavoastră, dar acum e prea târziu. Sfârșitul e iminent, așa cum mi-au declarat-o medicii ce tocmai alaltăieri au avut un ultim consult.
- Dar era și Preacurata de față?
-?!?
            - Dacă n-a fost și Ea, consultul a fost incomplet, căci tocmai medicul curant lipsea. Despre ce boală e vorba?
            - Boala a luat diferite înfățișări, dar de câteva luni a degenerat în hidropizie. Deși a fost operat de mai multe ori, acum e din nou tot umflat de ți-e mai mare mila; doctorii nici nu mai îndrăznesc să-l atingă, căci n-ar mai fi în stare să suporte o nouă operație.
            - Ei bine, dacă dumneavoastră veți ajuta-o pe Preacurata într-o anumită încurcătură, voi încerca și eu ca Preacurata să vă vindece soțul.
            - Foarte bucuros; am fi gata de orice.
            Peste puțin timp, Don Bosco intră în camera bolnavului. Acesta, deși părea îmbătrânit, arătă o mare bucurie la vederea Sfântului.
            - Părinte, am mare nevoie de rugăciunile dumneavoastră; nimeni altul nu mă mai poate vindeca.
            - De cât timp sunteți așa, la pat?
            - De trei ani, trei nesfârșiți ani. Sufăr îngrozitor, nu mai pot face nimic, nici cea mai mică mișcare singur, iar medicii nu-mi mai dau nici o speranță de vindecare.
            - Dar nu ați vrea să faceți o plimbare?
            - Sărmanul de mine, eu n-o să mă mai plimb... alții mă vor duce... va fi și ultima...
            - Dimpotrivă, dacă sunteți de acord, o să faceți plimbarea singur, pe propriile picioare și cu propria trăsură.
            - Oh,... și numai puțină ușurare de aș obține, aș face bucuros ceva pentru operele Sfinției voastre.
            - E tocmai momentul potrivit: am urgentă nevoie de trei mii de lire.
            (Aici, poate nu un singur cititor va rămâne șocat de această cerere directă de bani. Cu toate acestea, ce sunt toți banii și toate tezaurele lumii, în comparație cu sănătatea? Întrebați-i pe cei bolnavi).
            - Ei bine - răspunse bolnavul - mijlociți-mi chiar și numai o mică ușurare și la sfârșitul anului (era în noiembrie 1866) mă voi strădui să vă mulțumesc.
            - Dar eu am nevoie de acești bani încă în această seară!
            - Astă seară... astă seară... Dar de unde să-i iau? Trei mii de lire nu sunt un fleac pe care să-l ai oricând la dispoziție. Ar trebui să ies, să merg la Banca Națională,... să îndeplinesc anumite formalități...
            - Și de ce n-ați merge la Bancă?
            - Cine?
            - Dumneavoastră, desigur.
            - Să ies eu? Imposibil! De trei ani nu mă mai mișc. dumneavoastră desigur glumiți. E imposibil!
            - Imposibil? Imposibile pentru noi, dar nu pentru Atotputernicul! Dați mărire lui Dumnezeu și Mariei Ajutătoare. Să încercăm!
            Sigur de Preacurata și cu ajutorul Ei, Don Bosco adună toată familia și personalul casei în camera bolnavului - erau cam treizeci de persoane - și începu rugăciunile către Isus Euharisticul și către Preacurata.
            Terminând rugăciunile, Don Bosco îi dădu bolnavului binecuvântarea și porunci să i se aducă hainele. Dar bolnavul începu să transpire abundent și leșină.
            - Moare... moare! strigă soția lui.
            - Nu moare, fiți liniștită: a fost doar întoarcerea la starea normală, o asigură Sfântul, în timp ce bolnavul își revenise și umflăturile îi dispăruseră.
            În ce mod, nu știm, dar trebuie că Preacurata își făcea simțită prezența și asistența,
dându-i Sfântului certitudinea intervenției Sale directe și eficiente.
            Cu mare greu îi găsiră un costum - de peste trei ani nu-și mai îmbrăcase hainele - și i-l aduseră. Asistența privea cu uimire, dar și cu oarecare groază cum se va sfârși această încercare temerară, când mai pică plocon și medicul curant. Se înspăimântă și-i făcu pe toți nebuni, în frunte cu Don Bosco și-i porunci bolnavului să nu se miște.
            Acesta îi răspunse hotărât că asupra persoanei sale el singur e stăpân și continuă să se îmbrace. Servitorii, încercând să îl ajute, Don Bosco îi opri:
            - Lăsați-l că se poate îmbrăca și singur!
            Odată îmbrăcat, bolnavul nu-și credea ochilor și se plimba prin cameră. între timp trăsura îl aștepta pregătită. Dar când să plece, îl cuprinse foamea, și ceru ceva de mâncare; mâncă cu o poftă din vremurile bune.
            Singur coborî apoi scările și tot singur se urcă în trăsură. Don Bosco oprise cu strictețe orice ajutor străin.
            Merse apoi la Bancă și se reîntoarse extaziat de bucurie. Încredințând lui Don Bosco cele trei mii de lire, îi repeta neobosit:
            - Sunt pe deplin vindecat! Sunt pe deplin vindecat!
            - Vedeți - îi răspunse Don Bosco - dumneavoastră ați dat ce ați putut Preacuratei, iar ea v-a dat în schimb ceea ce numai Ea vă putea reda: sănătatea!
            Când se întoarse la Oratoriu, Don Bosco își găsi acolo creditorul care-l aștepta impacientat. Spre uimirea tuturor, Don Bosco îi plăti pe loc întreaga sumă datorată.
            În duminica ce urmă, se puse ultima piatră a Cupolei: cheia de boltă, cu o afluență extraordinară de credincioși.
            Don Bosco voi ca aceasta să fie așezată de mâinile nevinovate ale unui băiețaș, Emanuel Fassati, fiul marchizului Fassati și al contesei de Maistre, soția acestuia, mari binefăcători ai Sanctuarului.
            Mulțimea de jos urmărea cu îngrijorare ascensiunea mititelului și a preotului, ce urcau mână în mâna. Și când, ajunși sus, amândoi se aplecară să așeze piatra din urmă ce încununa Cupola, iată că o imensă aclamație izbucni din toate piepturile spre acest grup simbolic, ce părea că întruchipează acolo, în înălțimi, ceea ce Dumnezeu are mai drag pe lume și în Biserică: nevinovăția pruncilor și generozitatea eroică a sfinților.

7) Artileria grea a sfinților

            Scena descrisă avusese loc în noiembrie 1866. Dar câte mai erau de făcut! Și Don Bosco nu neglija nici mijloacele comune, când le prevedea eficace. Iată un mic bilețel adresat contesei Callori: „Statuia Preacuratei, ce trebuie să încoroneze Cupola Bisericii noastre, va costa mai mult decât prevăzuserăm noi. Trebuie să aibă patru metri înălțime, din aramă masivă (aurită) și îngrijită până în cele mai mici detalii. Cheltuielile, pe cât mi se spune, se vor ridica în mod cert la vreo 12. 000 de lire. Am găsit o persoană generoasă ce mi-a promis opt mii. Intenția mea nu este, desigur, de a vă ruga să achitați restul, afară de cazul... afară de cazul că Scumpa noastră Maică nu s-ar fi îngrijit să vă plouă bani de-a gata în casă, în aceste ultime timpuri.”
            Statuia a fost terminată în 1867, odată cu restul finisajelor externe, iar în primele cinci luni ale lui 1868 se sfârșiră și toate celelalte lucrări din interiorul Bisericii. Dar, fiindcă Preacurata cunoștea prea bine firea noastră omenească, atât de legată de lume și avidă de avantaje, când vedea că mijloacele obișnuite de asalt asupra cetățuii Mamonei - cum i se spune avuției în Evanghelie - vrem să spunem zgârcenia celor bogați, rămâneau ineficiente, Ea poruncea lui Don Bosco să pună în acțiune artileria Ei grea: și minunile anulau orice rezistență.
            Viitorul succesor al lui Don Bosco, Don Rua, într-o scrisoare din 14 mai 1867 adresată cavalerului Federico Oreglia di San Stefano, relatează patru dintre aceste minuni acordate de Preacurata prin binecuvântarea lui Don Bosco:
            - un băiat de opt-nouă ani, cu picioarele total atrofiate și paralizate, după binecuvântarea și la porunca Sfântului, începu să alerge, spre uimirea părinților înmărmuriți de spaimă și bucurie;
            - un tată de familie, având mâna dreaptă paralizată, nu-și mai putea hrăni familia și ajunseseră în cea mai mare mizerie: când ieși din camera lui Don Bosco, scrise cu acea mână de mult timp inutilizabilă: „Maria Ajutătoare, ajută-mă”, iar Don Rua păstra hârtia aceasta cu sfințenie.
            - la Caramagna, unde predicase cu prilejul înălțării Sfintei Cruci (14 sept. ) a fost rugat să viziteze o bolnavă de mult timp țintuită la pat. Don Bosco o binecuvântă și-i promise că mâine, sâmbătă, ea se va scula, iar poimâine, duminică, va putea merge la Biserică și la sfârșitul lunii va veni singură la Torino să-și aducă oferta de mulțumită Mariei Ajutătoare. Dar pe cât se vede, Preacurata era mai grăbită, căci abia ieșit Don Bosco, bolnava sări din pat deplin vindecată și merse imediat la Biserică să-i mulțumească Preacuratei, iar apoi, spre uimirea tuturor, îl căută pe Don Bosco și-i înmâna personal oferta promisă;
            - o altă bătrână, ce nu se mai putea mișca decât târându-se pe brânci, în urma binecuvântării Sfântului a fost văzută - să avem în vedere vârsta sa foarte înaintată - umblând sprinten și ajutându-se (mai mult din obiceiul bătrânilor) de un mic baston.
            În urma acestor fapte, drumul lui Don Bosco gemea de lumea ce se arunca în genunchi și nu voia să-l lase să plece din Caramagna înainte de a-i fi binecuvântat.
            Era o adevărată întrecere între iubirea filială și credința fermă a lui Don Bosco, pe de o parte, și grija maternă și acordarea de tot felul de haruri din partea Preacuratei, pe de altă parte. Dar era o întrecere ce-l umilea atât de mult, încât, pentru a scăpa de asaltul celor ce-i cereau rugăciunile sau binecuvântarea, le impunea să facă și ei personal diferite exerciții de pietate, ce urmau să dureze nu numai zile, ci uneori luni de-a rândul.
            Tot în același sfârșit de an, suntem în decembrie 1866, Don Bosco este invitat de ministrul Ricassoli la Firenze, spre a găsi un modus vivendi în problema numirii de titulari în scaunele episcopești vacante. [56]
            Cu prilejul acestei călătorii, el învie un mort cu binecuvântarea sa. Iată faptele: în timp ce vizita Colegiul călugărilor Scolopi, o binefăcătoare a sa, - contesa Ieronima Uguccioni Gherardi-, cu părul despletit și îmbrăcată ca o servitoare, îl căută pe Don Bosco, plângând și gemând, căci tocmai îi murise scumpul său copilaș.
            Călugării o socotiră nebună sau cel puțin înnebunită de durere, dar ea insista ca Don Bosco să vină neapărat cu ea. El o urmă, dar pruncușorul galben ca ceara era rece și fără vreo urmă de viață. După părerea tuturor, era într-adevăr mort. Sfântul ceru tuturor din cameră să îngenuncheze și făcură împreună o rugăciune către Maria Ausiliatrice și apoi îl binecuvântă. Nici nu terminase de dat binecuvântarea că pruncul se reînsufleți, scoase un geamăt, căscă, începu să respire, își reveni în simțiri și, zâmbindu-i mamei sale, i se aruncă în brațe. Era complet vindecat.
            Din această cauză, contesa cucernică îl voia oaspete al casei sale ori de câte ori Don Bosco trecea prin Firenze. Ea și soțul ei îi păstrară până la sfârșitul vieții cea mai vie recunoștință, așa cum apare și din sutele de scrisori pe care ambii i le-au adresat. Contesa deveni o atât de însemnată binefăcătoare a Salezienilor, încât cu toții o numeau „buna noastră mamă din Firenze”.
            Deși Don Bosco interzisese să se vorbească despre întâmplare, știrea ajunse totuși și la Torino. În 1887, cu un an înainte de moartea sa, Don Bosco confirmă totul, dar, după un moment de tăcere, adăugă cu umilință de sfânt: „Poate nu era mort.”
            Nici n-ar fi putut da o confirmare mai explicită.
            Oricum, minunile se ținuseră lanț. La Carmagnola, Don Bosco binecuvântă o copilă de vreo șase ani, pe care un câine turbat o mușcase de obrăjori. Medicii o socoteau pierdută. Propuseră să i se taie complet toată carnea până la os, să se înlăture părțile contaminate; dar aceasta ce-ar fi însemnat dacă nu o schilodire și anticipare a morții? Don Bosco, după ce o binecuvântă, îi prescrise să recite timp de două luni, zilnic, trei Tatăl nostru, Născătoarea și Mărire, în fața Sfântului Sacrament și trei Salve Regina, către Maria Ajutătoare. Dar aceste rugăciuni aveau să fie recitate drept mulțumită, căci, în urma binecuvântării sale, copila se vindecase imediat și complet.

8) Triumfuri în Cetatea Eternă

            Don Bosco ajunse la Roma în 8 ianuarie 1867. Parcă ar fi sosit un prinț: toată Cetatea Eternă se mișcă întru întâmpinarea sa. Pe unde trecea aducea un suflu nou de înviorare spirituală și semăna în suflete iubirea divină. Toți, dar mai ales tinerii, ardeau de dorul de a-i vorbi.
            Tânărul salezian Don Francesia, ce tocmai își luase doctoratul în litere și filosofie și pe care Don Bosco, pentru a-l premia, îl luase cu sine în această călătorie, îi scria din Roma lui Don Rua:
            „Privirea lui e interpretată și aici ca și la Torino. Câte gânduri nu răscolea o singură privire de-a sa dacă era mai puțin blândă, mai serioasă, ori chiar numai indiferentă. Am văzut și lacrimi în ochii unei bune doamne, după o rotire de ochi puțin misterioasă: «Sărmana de mine - zise ea răscolită cu totul - el a văzut că eu am mare nevoie de a-mi curăți sufletul...»”
            Mulțimile îl asaltau. Într-o singură dimineață se întâlniră, în casa unde locuia, trei cardinali. Trăsurile cele mai elegante staționau în așteptare. Trecătorilor ce întrebau: „Ce s-a întâmplat? a venit, poate, Sfântul Părinte?”, li se răspundea:
            - Da de unde; e un preot din Torino, un preot despre care se spune că e un adevărat sfânt.
            „Crescit eundo”, entuziasmul pentru preaiubitul nostru Don Bosco sporește tot mai mult, continuă Don Francesia - deși el caută să rămână ascuns.
            „Trebuie să știți - scria el băieților - că Don Bosco s-a rugat și se roagă ca la Roma să nu se întâmple nimic extraordinar, să nu incite atenția publicului evlavios. Dar Dumnezeu nu vrea să-l asculte pe deplin și câte ceva, ici și colo, tot i se mai întâmplă, contrar dorinței sale.”
            „Un principe napolitan, suferind zilnic de amețeli, fu vindecat instantaneu în urma unei singure binecuvântări a lui Don Bosco.... Veni să-i mulțumească, l-am văzut și eu, și-i aduse o ofertă pentru biserică.”
            Și, după ce relatează o altă vindecare, continuă: „S-ar părea că bolile fug din fața binecuvântării sale. Aceasta e intima convingere a Romei și, de aceea, foarte numeroși bolnavi aleargă - aș spune - siguri că se vor vindeca...”
            Dar ce izvor nesecat de umiliri erau pentru Sfânt minunile! Un astfel de preot e doar o unealtă - dar o minunată unealtă - în mâna Celui de Sus și, pe cât se pare, Dumnezeu ținea mai mult la avantajarea și vindecarea celorlalți copii ai Săi decât la umilința preotului drag. Or, mai bine zis, sfinții se simt umiliți și înfiorați de ceea ce săvârșește Dumnezeu prin mijlocirea lor și ar da bucuros îndărăt, dacă harul și iubirea Lui nu i-ar sili să meargă totuși înainte.
            Nu numai poporul umil îi cerea binecuvântarea, ci și prelații, episcopii, arhiepiscopii și cardinalii: „E un lucru nemaiauzit - scria el - ca principii romani să facă anticameră; era nevoie de Don Bosco pentru a inaugura această uzanță. Principele Ruspoli așteptă două ore pentru a-i vorbi lui Don Bosco, fără nici cel mai mic semn de nerăbdare.”
            Iar Monseniorul Manacorda scria în ziua următoare plecării Sfântului din Roma:
            „Învingătorul de la Magenta (Napoleon III), cu toate bateriile și imperiul său, e un pigmeu alături de Don Bosco. Nobilimea romană, ce se amesteca prin mulțime și-și uita eticheta curții pentru a-și pleca genunchii în fața lui Don Bosco, spre a-i primi binecuvântarea, nu ar părăsi anticamera Părintelui ștrengarilor pentru a se așeza alături de marele împărat. O, cât e de puternică virtutea lui Don Bosco!”
            Marele duce de Toscana, Ducele de Modena, Casa regală a orașului Napoli îi ceruseră  să-l vadă și să-i vorbească. Ba chiar și Sfântul Părinte, Pius IX însuși, era nerăbdător să-l vadă. În timp ce Don Bosco aștepta pentru audiența pontificală:
            „O, Don Bosco - exclamă Monseniorul Ricci, care tocmai ieșea de la Sfântul Părinte - sunt patru ore de când Sanctitatea Sa vă așteaptă și întreabă de dumneavoastră... Veniți, veniți, căci acum Sfântul Părinte al Romei - cum spune Sanctitatea Sa - sunteți dumneavoastră!”
            Și, pentru a încheia amintirile acestei călătorii la Roma, încă un amănunt:
            „În astă dimineață - scria la 10 februarie 1867 Don Francesia lui Don Rua - va fi o măreață festivitate în San Pietro: Beatificarea Fericitului Benedict de Urbino, capucin. Voi merge să văd ceea ce nepoții noștri vor avea de văzut despre o persoană pe care noi o cunoaștem foarte bine. Deși aș dori arzător să pot participa și eu, nu invidiez totuși această consolare a urmașilor noștri. A lor va fi doar sărbătoarea; a noastră e persoana; lor le rămâne Istoria, ale noastre sunt acțiunile și cuvintele sale. Acestea-mi sunt gândurile și altele asemănătoare ce mi se trezesc cu acest prilej în minte; în timp ce-ți scriu, toată inima mi se înfioară, Dumnezeu să ne asculte.”
            Dar peste așteptări, Preacurata îi împlini lui Don Francesia și această dorință și, în 2 iunie 1929, el asista personal în San Pietro la Beatificarea părintelui său iubit, fidelul Ei serv.

9) Sfințirea: un praznic fără precedent

            După atâtea alergături și frământări, cu opriri și reluări, edificiul era în sfârșit terminat. „Noi eram în preajma sfințirii Bisericii - scrie Don Bosco - dar ne lipseau aproape toate obiectele necesare pentru cultul divin.”
            Și aici se întâmplă ceva ce noi am dori fierbinte să știm cam cum ar explica-o raționaliștii și cei fără credință. Faptele rămân fapte și sunt mult prea cunoscute și aproape de noi pentru a mai putea fi falsificate, cum se încearcă adesea cu Evanghelia.
            Fără să i se ceară cuiva ceva și, mai ales, fără ca donatorii să poată ști ceva unul despre altul, în câteva zile au fost oferite, pe rând, absolut toate obiectele necesare, dar fără duplicate! Faptul e cu atât mai izbitor, cu cât donatorii erau adesea din orașe diferite și obiectele fuseseră expediate aproape simultan.
            Profesorul universitar Tancioni, de la Facultatea de Medicină din Roma, trimise un splendid potir; ducesa de Montmorency dărui cu prisosință stihare, fețe de altar, purificatoare corporale și diferite ornate; o altă doamnă din Torino oferi sfeșnicele, crucile și tipăriturile latinești de altar (cartagloria, în italiană) pentru toate altarele, împreună cu lumânările pentru praznic. Mai lipseau doar lumânările pentru două altare: ele au fost trimise de un însemnat binefăcător din Firenze. O altă doamnă, tot florentină, oferi o cădelniță elegantă și un tămâier. Mai lipseau lumânările simple pentru zilele de rând și le aduse o doamnă din Torino. Și Don Bosco continuă:
            „Ornate, cădelnițe, liturghiere, tămâier, lumânări, candele și untdelemnul pentru ele, clopotul pentru sacristie și clopoțelele pentru altare, fețe de altar și de masă de diferite mărimi, ampolinele (sticluțele pentru vin și apă) pentru fiecare altar, ba chiar și frânghiile pentru clopote au fost în scurt timp dăruite, dar în așa fel că nici măcar un singur obiect nu se găsi duplicat, dar nici nu lipsea nici un singur obiect din cele de care aveam nevoie.”
            În 8 iunie se începu slujba târnosirii și oficiul divin solemn, care dură toată noaptea. În 9 iunie, la ora 5: 30, începu sfințirea propriu-zisă, care dură până pe la 10: 30 când i se îngădui și mulțimii să Între , iar Liturghia Pontificală a fost celebrată de Arhiepiscopul de Torino, Monseniorul Alessandro Riccardi di Netro.
            Urmă apoi Liturghia Sfântului, imn de iubire și recunoștință Fecioarei Puternice și Bune, al cărei permanent ajutor făcuse posibilă construirea într-un timp atât de scurt a unui templu atât de măreț.
            Praznicul sacru dură opt zile, cu concursul a încă alți șase episcopi. Sfântul Părinte acordase indulgență plenară, în condițiile obișnuite, tuturor celor ce vor cerceta Biserica în primele opt zile după Consacrarea ei și mulțimi mari alergară de pretutindeni: Milano, Veneția, Bologna, Firenze, Roma, Napoli etc. Cu toate că biserica era așa de ticsită încât practic nu se mai putea nici intra, nici ieși, totuși nu s-a semnalat nici măcar un singur leșin, incident sau vreo dezordine.
            Dar cu ocazia acestei extraordinare afluențe, gingășia Preacuratei se mai vădi o dată. Înalții demnitari, prelații și episcopii, ce doreau să celebreze, veniseră însoțiți de adevărate suite care, prin forța împrejurărilor, erau cu toții oaspeții Casei. Desigur, nu cu sărăcăcioasele mijloace ale Oratoriului s-ar fi putut asigura cuvenita ospitalitate unor vizitatori atât de iluștri.
            „Iată cum ni s-au asigurat cele necesare, scrie Don Bosco. Un domn distins și înstărit puse la dispoziție tacâmurile, serviciile și toate cele necesare pentru masă; alții ne trimiseră vin în butoaie sau lăzi cu sticle: tămâioasă de Strevi, passereta de Canelli, barbera (vin roșu) și nebiolo (vin roșu) de Asti, brachet de Mombaruzzo, dulce de Prasco, alb de Caluso, Malvasia de Monferrato au fost câteva dintre specialitățile de vin oferite spontan de diferite persoane din cele mai diverse și îndepărtate regiuni. Câțiva ne trimiseră mortadella de Bologna (specialitate de salam), conserve și brânzeturi de Milano, gorgonzola (soi de brânză din Lombardia), lodigiano (parmezan de Lodi)... mezeluri alese, compoturi asortate, pui, ouă, pește și carne nu ne lipsiră o clipă. Cafea, ciocolată, zahăr, kiffer... și sortimente de pâine de calitate extra albă și biscuiți ne soseau zilnic. Într-o zi se nimeriră trei torturi sosite toate înainte de masă: unul din Milano, altul din Genova, al treilea din Torino. Un cofetar din oraș ne aprovizionă gratuit cu prăjituri și dulciuri de tot felul pentru întreaga octavă. Acest cofetar, Angelo Rocca, de fericită amintire, repeta adesea că, din ziua în care începuse să furnizeze prăjiturile pentru această solemnitate, se sporiseră atât de mult clienții săi, încât în scurt timp averea i se dublă.”
            „Dar mai uimitor era faptul că, între atâtea oferte, făcute uneori din regiuni mult depărtate între ele, nu se întâmplă niciodată ca un donator să ne ofere lucruri deja dăruite de alții sau nefolositoare. Rând pe rând, cum soseau, ofertele erau așezate imediat la locul lor. Nimeni, și martorii oculari mai ales, nu-și putea explica nici dărnicia, și nici perfecta oportunitate a ofertelor, fără ca trimițătorilor să fi avut cum să li se ceară așa ceva. Mai mult, foarte mulți donatori erau necunoscuți și nu aveau nici un fel de relații cu Instituția noastră. Inspirați astfel numai de spiritul Carității, mulți au năzuit să cinstească pe Preacurata în persoana celor ce se cheltuiau pe sine pentru a-i promova cultul.”
            „Un venerabil prelat, observând varietatea provenienței lucrurilor ce încărcau mesele noastre, exclamă mișcat: «Cine ar spune că dăruitorii atâtor și a unor atât de variate ofrande n-au fost mișcați și călăuziți de Spiritul Domnului ar nega lumina în plină amiază!» Acesta era Monseniorul Ghilardi, episcopul de Mondovi, pentru totdeauna de scumpă amintire”, încheie Don Bosco.
            Din această asistență de Sus, mai mult decât paternă, se vede limpede că Dumnezeu nu e împotriva bucuriilor vieții, nici a mâncărurilor, ci doar aservirii fiilor Săi acestora, printr-o lipsă de cumpăt, ce deschide calea unor vicii mult mai de temut.
            Și câtă gingășie maternă din partea Preacuratei, ce știa inspira așa de eficace pe diferiții donatori, pentru o diversitate de aprovizionare atât de reușită și de bine asortată!
            Dar Don Bosco n-ar fi fost el dacă ar fi neglijat partea muzicală a praznicului. Și de atunci începând, corurile, orga și orchestra, cu execuții superbe, vor onora an de an Sărbătoarea Mariei Ausiliatrice, trezind un adevărat entuziasm religios în asistență.
            Și totuși aceasta nu e totul, și, mai ales, esențialul!
            Ceea ce a dat specificul inconfundabil și de totdeauna al tuturor sărbătorilor religioase inspirate de Don Bosco sau organizate de continuatorii spiritului său a fost altceva: FRECVENTAREA SFINTELOR TAINE; din 9 până în 16 iunie, confesorii se perindau zi și noapte în scaunele de Mărturisire, iar Cuminecările se numărau cu miile.
            S-a instituit și un birou special, pentru înregistrarea miracolelor datorate Mariei Ajutătoare, unele dintre ele survenite tocmai în zilele sfințirii hramului. Angelo Amadei [57] relatează câteva: cancer vindecat, redobândirea vederii, paralizii, peritonite și migrene tămăduite instantaneu etc.
            În aceste zile de necontestat triumf al Credinței, dar și al lui Don Bosco, el răspundea, după împrejurări, complimentelor și venerației al căror obiect devenise:
            - Să mulțumim lui Dumnezeu că mai este încă atâta credință în popor...
            - Cât e de cinstită demnitatea preoțească, chiar și astăzi...
            - Dacă Don Bosco n-ar fi preot, cine oare l-ar mai băga în seamă?
            „Dar cu scurgerea timpului - zice Ceria - conștiința populară nici nu mai știu separa cultul Mariei Ausiliatrice de numele lui Don Bosco, simțământ care se traduse spontan în expresia sintetică cu care poporul salută astăzi în Maria Ajutătoare pe MADONA LUI DON BOSCO. [58]
            În încheierea acestei părți, nu găsim nimic mai potrivit decât să transcriem pagina în care A. Auffray sintetizează viziunea de odinioară și realitatea de acum a noului Sanctuar:
            „Mai bine de douăzeci de ani, Don Bosco îl văzuse cu ochi ce nu erau trupești ridicându-se deasupra pajiștii unde zburdau ștrengarii săi, templul măreț dominat de o cupolă, pe care el trebuia să-l ridice Fecioarei Maria. De câte ori nu-l văzuse în vis, așa cum avea să se înalțe, aievea, într-o zi îndepărtată! Ba erau și clipe când viziunea era atât de puternică, încât lui i se părea că nu e singurul care s-o aibă pe retina ochilor săi.
            «Băieți, băieții mei, priviți sus, acolo sus... nu vedeți statuia Fecioarei, toată înconjurată de lumină?»
            Și degetul său indica un punct misterios al spațiului în care el o descoperea aievea. Și băieții îl priveau și se priveau între ei uimiți și neliniștiți. Dar când, în acea zi de 9 iunie, consacrarea Arhiepiscopului deschise în sfârșit mulțimilor templul, uimirea și neliniștea băieților ajunși bărbați se preschimbă în venerație. Acum înțelegeau și admirau. Toate ferestrele Oratoriului erau luminate ca ziua, curtea răsuna de muzică și cântece, o mulțime de băieți se îngrămădeau împreună cu cei veniți de la cele două colegii saleziene din Mirabello și Lanzo. O briză plăcută de primăvară adia ușor, iar sus, în înălțime, în punctul din spațiu arătat de Don Bosco, Fecioara Ajutătoare, încununată de o aureolă de lumini de diferite culori, trona dominând Cupola și spațiul.
            - Don Bosco, vă mai amintiți? îl întrebă un fost oratorian intern, în urmă cu douăzeci de ani, dumneavoastră ne-O arătaseți deja cu degetul.
            - E adevărat - răspunse Don Bosco - e adevărat. Ceea ce vedeam eu atunci contemplați voi acum. Cât de dragi ne are Preacurata! [59]

10) Apendice: din condițiile harurilor extraordinare

            Considerăm că nu e inutil să ne oprim pentru o clipă asupra condițiilor pe care Don Bosco le cerea, în general, de la cei ce apelau la puterea lui de taumaturg.
            Problema rămâne actuală căci, pe de o parte, cei ce se zbat în infirmități incurabile sunt cel puțin tot așa de numeroși ca și pe vremea Sfântului, iar, pe de altă parte, ceea ce sfinții au făcut până mai erau pe pământ cu o și mai mare ușurință pot săvârși acum, după ce au intrat în Adevărata Viață.
            Printre condițiile prealabile presupuse în general de Sfânt pentru a se interesa de un caz dat am nota în primul rând evidența că, omenește vorbind, nu se mai putea face nimic ori că se putea face prea puțin, tratamentele medicale dovedindu-se în cazul concret fie inoperante, fie neconcludente pentru termenul în mod legitim dorit, fie cel puțin imposibil de urmat în mod practic. Teologic vorbind, ar însemna să ispitești pe Dumnezeu să facă „miracole” acolo unde și priceperea și arta omenească pot fi îndestulătoare. Iar ispitirea lui Dumnezeu nu numai că nu e un motiv de a obține minuni, ci, dimpotrivă, e o jignire adusă Lui, e un păcat. Aceasta în ce privește cazul în sine luat.
            În ce privește apoi vrednicia morală a persoanei solicitante, Don Bosco nu se uita la trecutul cuiva, ci la sinceritatea dispozițiilor sale actuale: să aibă acum și pe viitor sufletul cu totul departe de orice atașament față de rău sau față de vreun păcat.
            Faptul ca atare de a fi fost păcătos nu contează atunci când convertirea prezentă ori cel puțin voința de convertire e sinceră și dorința de a se îndrepta este totală și de nezdruncinat. Păcătosului, în astfel de cazuri, Dumnezeu nu-i pretinde să fie sfânt, ci doar om de cuvânt, un caracter tare, ce împlinește exact ceea ce a promis, indiferent cât l-ar costa această nobilă fidelitate. [60] Când însă, în chip mai mult sau mai puțin tăinuit, într-un păcătos subzistă gândul ascuns de a trișa și, odată vindecat, de a se adânci și mai mult în păcat, e evident că e mai bine chiar și pentru respectivul infirm să nu fie ascultat. Câți sunt care promit și apoi, trecută primejdia, își calcă în picioare promisiunea făcută!
            Dar acestor condiții mai mult negative și preliminare, Don Bosco obișnuia să le adauge, când i se cerea binecuvântarea în numele Mariei Ajutătoare, și unele condiții pozitive.
            Prima era ca tămăduirea sau grația implorată să fie și spre binele sufletului.
            A doua, de a avea cea mai deplină încredere în puterea și bunătatea Neprihănitei, mărimea grațiilor obținute fiind direct proporțională cu mărimea acestei încrederi și credințe...
            A treia, de a face donații pentru Operele Saleziene sau pentru vreo altă operă de caritate plăcută Preacuratei.
            Să explicăm puțin aceste condiții.
            1) E evident că, atunci când grația vremelnică implorată (sănătate, ameliorarea situației materiale sau sociale etc. ) ar putea deveni de fapt un instrument sigur de osândă și un izvor de păcate, e mai bine ca Dumnezeu să nu o acorde. Dar dacă El nu ne acordă harul cerut, rugăciunile sunt departe de a fi fost pierdute, căci primim în loc un har spiritual de o valoare cel puțin egală și, de obicei, mult mai de preț decât ceea ce noi am cerut.
            Într-adevăr, dacă Dumnezeu ne-ar asculta, cuvânt cu cuvânt, anumite cereri ale noastre, câte nenorociri! Pr. R. Plus citează undeva cazul acelei fetițe al cărei frățior era bolnav și care, auzind că, dacă nu-i scade febra, e pierdut, se ruga lui Dumnezeu să facă să-i scadă fratelui său temperatura la... zero!
            Câte dintre cererile noastre nu sunt exact de același gen! Dacă, în opacitatea noastră spirituală, noi nu le percepem absurditatea, ele nu sunt în fond mai puțin deplasate.
            2) A doua condiție e credința în bunătatea Preacuratei și în puterea nelimitată pe care i-a dat-o Dumnezeu.
            Iată un caz tipic:
            În 29 mai 1869, Don Bosco venise la Colegiul Salezian din Lanzo în vederea celebrării sărbătorii patronale a Sfântului Filip Neri. În infirmeria Institutului se găseau șapte bolnavi de variolă. Aceștia îl rugaseră stăruitor pe Don Lemoyne, directorul Casei, să-i ceară lui Don Bosco să treacă și pe la ei pentru a-i binecuvânta.
            - Așa - ziceau ei - ne vom vindeca imediat și vom putea merge și noi să sărbătorim praznicul împreună cu colegii noștri.
            De îndată ce-l știură sosit, ei își pregătiră hainele la picioarele patului și, când intră el la ei, strigară cu toții în cor:
            - Oh, Don Bosco, binecuvântați-ne, vindecați-ne!
            Sfântul zâmbi și-i întrebă dacă ei au într-adevăr credință în Preacurata.
            - Si, si! (Da, da), repetară într-un glas.
            - Atunci să spunem împreună o Născătoare. Apoi îi binecuvântă. Băieții ridicați primiră binecuvântarea și apoi întrebară, repezindu-se deja la haine:
            - Și putem să ne sculăm?
            - Dar aveți voi cu adevărat credință în Preacurata?
            - Si, si! da, da.
            - Ei bine, atunci sculați-vă - zise Don Bosco - și se retrase. Și cât ai bate din palme, șase dintre ei se îmbrăcară urgent.
            Don Lemoyne se întoarse peste puțin timp să-și vadă bolnavii și-i găsi așteptându-l cu înfrigurare, firește îmbrăcați, cu excepția unuia.
            - Baravalle nu e sigur că s-ar fi vindecat, strigară cei șase.
            Ioan Baravalle, rămase astfel singur în pat, din ordinul directorului, timp în care ceilalți coborâră în curte și începură să se joace cu colegii. Eczemele dispăruseră complet, în mod miraculos.
            În ziua următoare, la festivitatea de premiere a celor mai buni dintre interni, desemnați prin votul secret al colegilor lor, era prezent și medicul Institutului, Dr. Magnetti.
            Primul chemat a fost De Magistria, unul dintre foștii bolnavi.
            - Bolnav, exclamă doctorul.
            - Sănătos și prezent, răspunse și mai tare băiatul.
            Cel de-al doilea fu Passerini, tot dintre cei șase.
            - Bolnav, strigă iarăși doctorul.
            - Prezent, replică și mai tare băiatul.
            Medicul se enervă la culme și începu să vocifereze împotriva „imprudenței” superiorilor și încercă să-i retrimită la pat:
            - Dar asta-i nebunie, curată nebunie! Eczemele s-au retras în interior și asta o să-i dea gata, le vor fi fatale...
            În timp ce se continua strigarea celorlalți premianți, medicul se repezi la infirmerie, unde nu-l mai regăsi decât pe Baravalle care, urmând întocmai tratamentul prescris de medic, după douăzeci de zile părăsi la rândul său infirmeria; toți ceilalți șase, ce avuseseră credință în Maria Ajutătoare și în vrednicul ei preot și Apostol, Don Bosco, fuseseră vindecați instantaneu.
            Faptele sunt istorisite chiar de Don Lemoyne, iar celălalt biograf deja menționat, Angelo Amadei (vol. II, p. 42) spune că și el însuși le-a auzit personal de pe buzele lui De Magistris și Passerini, ce i le povestiră emoționați, 60 de ani mai târziu, la Roma, în 2 iunie 1929, cu prilejul Beatificării solemne a lui Don Bosco.
            Ce nu poate săvârși credința în Imaculata? Când ai o credință adevărată totul devine posibil. Nu vrem să spunem prin aceasta că credința oricui e și vrednică, și îndreptățită, să obțină orice. Dar tocmai acesta este unul dintre rosturile sfinților, să mijlocească, să merite pentru noi.
            Căci, pentru anumite haruri extraordinare, cererea trebuie să fie prezentată de o persoană cu o trecere extraordinară la Ceruri. Sfinții au acest credit extraordinar, din cauza virtuții și credinței lor. Ele sunt extraordinare prin faptul că credința creștinilor de rând e deficientă și mult sub așteptările minime ale lui Dumnezeu. Lipsa de credință, nu este, oare, acesta marele și necontenitul reproș făcut Apostolilor de Isus, mai ales înainte de învierea Sa?
            Această credință vie și divină, însuflețind acțiuni izolate, ca și întreaga viață a sfinților, este tocmai cea care dă valoare și face atât de agreată în fața Celui de Sus, prin mijlocirea lor, o credință ca a noastră, care nu mai e credință autentică.
            Prin virtutea Comuniunii Sfinților și unirii noastre cu ei, ce rezultă din apartenența tuturor botezaților la unul și același organism al Trupului Mistic al lui Hristos, ale cărui mădulare suntem cu toții, sfinții pot obține - din fericire - ei, în locul nostru, harurile și favorurile divine, pe care viața și credința noastră lâncedă nu le-ar merita.
            Dacă mijlocirea oricărui sfânt autentic e prețioasă, a Preacuratei e mai mult decât a tuturor împreună. Or, și Preacurata își are sensibilitățile ei. Don Bosco ne atrage atenția asupra celei mai sensibile dintre toate: e Fiul Ei iubit. Preacurata n-a trăit decât pentru Isus și prin El. Și când vede că Mântuitorului i se dă ceea ce i se cuvine, și Ea, la rândul ei, e gata de orice. De aceea și recomanda Sfântul - și cu câtă insistență! - cultul euharistic și adorarea lui Isus în Taina de pe Altar, înainte de a apela, pentru harurile mari, la Maria.
            Cele două surse ale harurilor, repeta Don Bosco, sunt Isus Euharisticul și Preasfânta Fecioară Maria. Și el le unea și în practică, arătând că a fi adevărați adoratori ai Sfintei Euharistii e cel mai bun și eficace fel de a face bucurie și de a o onora și pe Preasfânta Sa Mamă. Datorită neasemuitei iubiri ce-o poartă Dumnezeiescului Său Fiu, Ea preferă cultul euharistic oricărei alte deprinderi evlavioase și le acordă tot felul de haruri celor ce, cu gândul delicat de a-i face plăcere și bucurie Ei, îi dau adorarea și iubirea cuvenită lui Isus în Preasfânta Euharistie. De aceea, cuminecarea ferventă și frecventă (bineînțeles, când ea este și în mod practic posibilă) în decursul unei novene făcute cu scopul de a obține un mare har este atât de importantă.
            3) În legătură cu cea de-a treia condiție - aceea de a face o ofertă pentru o operă plăcută Preacuratei - Don Bosco era foarte categoric. Desigur că, inspirat de Sus, el cerea de atâtea ori în mod absolut și ca o condiție indispensabilă:
            „Dați ceea ce puteți, faceți acum oferta pe care condițiile voastre financiare actuale o îngăduie; Dumnezeu vede sinceritatea evlaviei și iubirii, precum și jertfa inimilor voastre și veți obține ceea ce ați cerut.”
            Uneori indica suma precisă, mai ales în anumite cazuri de bogătași și când harul trebuia smuls aproape cu forța. Era o maximă a sa, ce-o repeta celor bogați, neîncetat confirmată de experiența tuturor, că „Dumnezeu nu se lasă întrecut în generozitate”. Inspirat și adânc cunoscător de oameni, dacă de la unii se mulțumea doar cu promisiunea, în schimb, de la alți, cerea oferta anticipat.
            „Dumnezeu nu a zis: «Făgăduiți și vise va da», ci «DAȚI și vi se va da». De aceea, Dumnezeu trebuie obligat, fapta noastră bună precedând cererea. A spune lui Dumnezeu: «Dacă-mi vei face asta, Doamne, voi face și eu», înseamnă a-L jigni printr-o neîncredere sfidătoare. Or, cine suntem noi, ca să-i impunem condiții lui Dumnezeu?”
            Cel care, dimpotrivă, se abandonează cu totul în mâinile lui Dumnezeu, e imposibil să nu fie ascultat. Angajarea prin simplă promisiune e corectă numai atunci când, fiind deja în fața unei primejdii iminente (naufragiu, bombardament etc. ) faptele bune sunt pentru moment imposibile, și tot ce se poate face aici și acum este de a le promite pentru viitor.
            Iată un caz. În august 1885, găsindu-se la Mathè, îl cercetă o doamnă din Caramagna pentru a-i cere vindecarea unui nepot osândit fără speranță de medici și-i promise în schimb trei mii de lire pentru Sanctuar. Don Bosco îi răspunse:
            - Isus a spus: „Dați și vi se va da”: de aceea, începe prin a da cel puțin jumătate, și Domnul va face minunea...
            Doamna plecă mulțumită și reveni peste o săptămână pentru a da și cealaltă jumătate din suma oferită.
            Uneori Sfântul nu promitea grația solicitată, știind că, în cazul dat, din cauza indispoziției persoanelor vizate, ea nu putea fi obținută; dar de câte ori o făgăduia și solicitantul nu opunea obstacole sau cel puțin le înlătura cu promptitudine, lucrul făgăduit se împlinea.
            S-a întâmplat, nu o dată, ca unii dintre cei ce apelau la ajutorul său să nu accepte condițiile fixate și se îndepărtau pentru ca, răzgândindu-se, să revină și să declare că acum sunt gata să facă orice. Dar, inspirat de Sus, nu o dată a trebuit să le răspundă cu mâhnire acestora:
            - Astăzi eu nu vă mai pot asigura grația cerută, așa cum o puteam face ieri, fiindcă timpul ei a trecut!
            Lui, care este infinita dăruire și dărnicie, sufletele care se tot târguiesc îi inspiră oroare.
            Don Bosco insista cu deosebită vigoare asupra necesității respectării făgăduințelor și de a împlini cu fidelitate cele promise:
            „Rugăciunile, mortificările, Mărturisirile și Cuminecările și, în general, operele de caritate promise să le împlinim întocmai, cu punctualitate. «Lui Dumnezeu îi este silă - zice Spiritul Sfânt - de făgăduința necredincioasă și prostească» (Eclesiast, V, 3). S-a verificat de atâtea ori că infidelitatea față de promisiunea făcută a împiedicat obținerea harului dorit, ba uneori a fost retras chiar și un favor deja obținut.”
            Pe oricine îl poți înșela, nu însă și pe Dumnezeu. Și, dimpotrivă, cei ce sunt generoși, cât de larg sunt răsplătiți de Providență!
            „Noi înșine am fost martori - scria Don Bosco - cum mulți dintre binefăcătorii noștri principali, cu o avere la început puțintică, au devenit foarte înstăriți din clipa în care au început să fie largi în ofertele lor în favoarea orfanilor noștri.”
            „Marchizul Fassati mi-a spus de multe ori: «Nu mai admit să-mi mulțumiți când dau ceva pentru sărmanii dumneavoastră băieți, căci sunt eu, oh, Don Bosco, cel ce trebuie să vă mulțumesc pentru că mi-ați cerut. De când am început să fiu generos cu dumneavoastră, averea mi s-a întreit!»”
            Bancherul Cotta venea să-i aducă bani, repetându-i mereu: „Cu cât vă dau mai mulți bani dumneavoastră, cu atât prosperă tot mai mult și afacerile mele. Eu experimentez faptic că Domnul îmi dă însutit, încă în viața prezentă, ceea ce eu dăruiesc pentru iubirea Lui.” „El a fost binefăcătorul nostru însemnat - continua Don Bosco - până la vârsta de 86 de ani, când Dumnezeu îl chemă la viața nepieritoare, pentru a se bucura în eternitate de rodul generozității sale.”
            Dar chiar dacă nu s-ar primi îndărăt mai mult încă din lumea aceasta, chiar și atunci a da lui Dumnezeu constituie singura investiție de capital ce pentru noi nicicând nu se va pierde, deși rămâne cert că niciodată Dumnezeu nu se poate lăsa întrecut în generozitate:
            „Dați, și vi se va da!”

II. Biserica Sfântului Ioan Evanghelistul din Torino

11) „Omul care să-l obosească pe Don Bosco nu s-a născut încă...” (Ceria)

            Încă nici nu se sfârșise bine cu ridicarea Bazilicii Mariei Ajutătoare, și Don Bosco se și gândea să-și mute activitatea constructivă în altă parte a orașului.
            În apropierea Gării principale, pe cele două laturi ale Aleii de sub Paltini, se ridicau mereu noi și somptuoase edificii, care lăsau să se prevadă aici formarea unui cartier dintre cele mai populate și elegante. Înainte cu douăzeci de ani era doar o zonă pustie. Apropierea fluviului, puțin adânc, cu apă limpede și cu țărmurile uscate, ca și întinsele pajiști din jur, potrivite pentru înălbitul și uscatul rufelor, făcuseră din acest sector cartierul general al spălătoreselor din Torino.
            Raziile celor ce păzeau ordinea nu se prea avântau în aceste părți, iar sărmanii tineri fără lucru și fără căpătâi erau în largul lor pe aici. Însă, dacă Legea nu știe decât să încadreze în articole pe contravenienți și să sancționeze, Don Bosco, care știa că cei mai mulți nu decăzuseră decât din cauză că erau părăsiți de toți, se decise sa deschidă aici cel de-al doilea Oratoriu al său încă din 8 decembrie 1847, închinat Sfântului Aloisiu Gonzaga.
            Don Borel, Don Murialdo și, mai târziu, Don Rua făcură minuni de jertfă pentru a salva tinerimea acestei părți de Miazăzi a Capitalei.
            Opera lor era însă mereu îngreunată de valdezi, secta ce de atâtea ori atentase la viața lui Don Bosco, așa cum am văzut. Aceștia înțeleseseră la rândul lor importanța strategică a regiunii acesteia din imediata apropiere a gării Porta Nuova și, de aceea, își concentraseră aici ofensiva principală. Rând pe rând, deschiseră o biserică arătoasă, o școală pentru fetele familiilor înstărite, apoi o școală pentru tineretul sărac de ambele sexe, un azil pentru copii, un spital, o cantină populară, o Diaconie pentru distribuirea de ajutoare celor lipsiți și un cămin de ucenici pentru coreligionarii lor, așa încât năzuiau și amenințau să devină singurii stăpâni pe situație.
            De aceea, ridicarea unei biserici se impunea de urgență. Mulți catolici și preoți își dădeau seama de situație, trebuia însă un Don Bosco pentru a trece la acțiune.
            El nu stătu pe gânduri, mai ales că, drept recunoștință pentru neasemuita și extraordinara solicitudine paternă a lui Pius IX față de Salezieni, Sfântul voia s-o dedice Sfântului Ioan Evanghelistul, patronul de Botez al celui care, înainte de a fi ales papă, se chemase Cardinalul IOAN Mastai Ferretti. Ar fi fost astfel și un monument al gratitudinii sale în amintirea marelui și vrednicului Papă.
            El cumpărase deja în acest scop un teren, ce avea însă marele dezavantaj de a nu poseda decât o mică fațadă la stradă. Dar abia se află că Don Bosco coborâse în arenă, că dușmanii săi făcură tot ce puteau pentru a-i zădărnici planurile.
            Prin mijlocirea unui evreu întotdeauna gata să împiedice binele, i se promise orice sumă, numai să-l revândă. Don Bosco nu numai că nu se gândea la așa ceva, ci, dimpotrivă, începu tratativele pentru a mai cumpăra o fâșie de teren de 102 metri pătrați pentru a-și mări frontispiciul terenului spre strada principală, Fâșia aceasta, deși mică, se deschidea tocmai la stradă, ciuntind forma terenului și îngustându-i astfel accesul frontal.
            Dar adevăratul calvar începu abia aici și acum, căci terenul aparținea, din nefericire, tocmai unui valdez, care cerea pentru el 130. 000 de lire, cam de șase ori valoarea reală. Orice tentativă de compromis sau de înțelegere amiabilă fu respinsă de sectant.
            Văzând că la mijloc nu e decât pură rea-voință, Don Bosco încercă să-i vină de hac invocând în fața autorităților rațiunea de utilitate publică. Dar Municipiul și Prefectura din Torino, după multe tergiversări, refuzară s-o recunoască.
            El recurse atunci la Ministerul Lucrărilor Publice. Insă și aici, în urma unor intrigi torineze abil dirijate din culise, Ministrul fu de aceeași părere.
            Don Bosco apelă atunci la ceea ce forma ultima instanță în aceste diferende, la așa-zisul Consiliu de Stat, forul suprem pentru contestarea deciziilor ministeriale.
            (Consiliul de Stat avea, în Italia, în chestiunile administrative, un rol similar celui al Curții Supreme de Casație în probleme judecătorești. ) Dar și aici, după întârzieri birocratice și amânări nesfârșite, i se aduse la cunoștință că memoriul se rătăcise nu se știe pe unde și că nu ajunsese la destinație. Cu toate aceste mașinațiuni și intrigării trecuseră vreo opt ani.
            În 1876, mergând la Roma pentru alte afaceri, cu tenacitatea ce-l caracteriza, încercă să descopere unde se împotmoliseră contestațiile sale. I se spuse că dosarul se rătăcise fără urmă; Don Bosco înțelese însă imediat intenția adversarilor: voiau cu tot chipul să-l silească să-și abandoneze proiectul, obosindu-i și exasperându-i răbdarea. Sectanții uitaseră un singur lucru: că omul în stare să-l abată din drum și să-l obosească pe Don Bosco, atunci când el voia să-și atingă un scop, nu se născuse încă. Atâta cercetă și atâta insistă până își descoperi într-un sfârșit documentele rătăcite. Cauza fiind în cele din urmă din nou pusă pe rol și aflând că în ziua următoare se va ține dezbaterea, se informă care sunt membrii Comisiei Supreme și-i cercetă unul câte unul.
            Se vede că își susținu atât de bine cauza, încât sentința, de data aceasta definitivă, i-a fost favorabilă: Guvernul declara de utilitate publică terenul în chestiune și dispunea, printr-un Decret regal din 6 februarie 1876, expropierea forțată.

12) Creștinismul: disciplină ierarhică

            Sectantul, văzând că lupta era pe cale de a fi definitiv pierdută, transportă pe locul expropiat un adevărat munte de pietre și ceru o jumătate de an pentru a-l evacua.
            Sabotajul amenința să fie reluat sub altă formă. Don Bosco intenta atunci o viguroasă acțiune judiciară, cerând aplicarea imediată a Decretului regal și, în urma aprecierii experților, fostul proprietar - ce nu voise înainte să accepte nici dublul prețului real - se văzu silit să curețe terenul pe propriile cheltuieli și să se mulțumească cu prețul corect, cel stabilit de experți, de 23. 657 de lire. În cele din urmă, în mai 1877, Don Bosco putea îndeplini ultimele formalități, prezentând Arhiepiscopiei planurile spre aprobare. Drumul era de acum liber, dar cât timp și câte energii irosite!
            Însă una e să ai terenul și planurile, și cu totul alta să ai și mijloacele necesare. Banii nu făceau pui, ba nici măcar haltă în mâinile lui Don Bosco. Dacă veneau atât de anevoios, apoi și plecau cu mare zor mai departe, mai ales că, în decursul interminabilelor demersuri pentru obținerea terenului, el se și apucase de o altă biserică, nu departe de Aleea de sub Paltini, dedicată Sfântului Secundus. După ce cheltuise fonduri însemnate, primi ordin din partea Arhiepiscopiei să se retragă, căci își va asuma ea sarcina de a termina construcția. Însă de îndată ce se află că nu mai conduce Don Bosco lucrările, ofertele scăzură vertiginos și, în cele din urmă, se reduseră drastic.
            Între timp, Pius al IX-lea murise. Episcopul Gastaldi, pentru a scoate din impas construirea acestei biserici, o declară, printr-o pastorală din 27 februarie 1877, drept monument în amintirea marelui pontif, mort cu faimă de sfânt și bucurându-se de o venerație generală printre credincioși.
            Don Bosco, deși legat de PIUS al IX-lea prin legături incomparabil mai adânci, prin forța împrejurărilor nu reușise nici să înceapă construcția și deci nici să-și declare în mod public intenția de a face din această a doua biserică un monument în amintirea acestuia, așa că Arhiepiscopia i-o luase înainte. Pentru a nu-și supralicita Episcopul, el se adresă Cooperatorilor săi din alte dieceze și din străinătate. De aceea, dispuse ca numărul din Buletinul Salezian, în care se publica apelul, să fie scos într-o ediție aparte pentru arhidieceza de Torino, în care apelul era omis și nu se pomenea nici un cuvânt despre biserica Sf. Ioan Evanghelistul.
            Catolicismul e disciplină ierarhică și sfinții cunosc aceasta, mai bine ca oricine.
            Curățirea terenului și săpăturile pentru fundație se terminară relativ repede, așa că, în 14 august 1878, se făcu sfințirea pietrei fundamentale de către Vicarul general al Arhiepiscopiei.
            Biserica era destul de vastă: 60 de metri lungime pe 22 de metri lățime, capabilă să cuprindă circa 4. 000 de credincioși.
            Mulțumită generozității Cooperatorilor, îndemnați de repetate apeluri ale Buletinului, Biserica se termină în 1882, în mai puțin de patru ani.
            Da, Don Bosco e tot Don Bosco.

13) Multilateralitate și tact

            Încă în 1880, abia ajunseseră zidurile la înălțimea geamurilor, și Don Bosco începu în paralel construcția unui alt impunător edificiu, alăturat Bisericii: „Institutul Fiilor Mariei”,un măreț seminar cu trei etaje, destinat chemărilor tardive la preoție. Fondurile îi fuseseră puse la dispoziție - pe cât se pare - de generosul său binefăcător, contele L. Colle din Toulon, Franța, iar în 1884 a fost terminat și seminarul.
            S-a spus că cine nu are admiratori nu are nici imitatori. Don Bosco intui de aceea nevoia de a face cunoscut binele săvârșit, mai ales că lumea e totdeauna grăbită și nu are timp să-l descopere singură. De aceea, se procedă pe etape. Sfințirea clopotelor bisericii, binecuvântarea și inaugurarea orgii și, în final, sfințirea propriu-zisă a Bisericii au fost prilejul a trei solemnități ce atraseră un număr impresionant de credincioși.
            Dangătul argintiu și armonios al celor cinci clopote înveselea cartierul, rupând în fine apăsătoarea tăcere ce se așternuse ca un lințoliu de moarte în jurul templului valdez.
            Orga, care fusese comandată special și executată cu un rar gust muzical, oferi torinezilor, cu prilejul inaugurării ei, trei zile de încântătoare și autentică delectare artistică. Se poate spune că această inaugurare a fost o adevărată sărbătoare a artei, la care elita societății din Torino își dăduse întâlnire. Aceste două inaugurări constituiră doar un palid preludiu al solemnității principale: Consacrarea Bisericii deveni cu atât mai reușită, cu cât fusese amânată mai mult.
            De ce amânată?
            Fiindcă omul, când este sectant și fanatic, e în stare de orice. Iar Francmasoneria din Torino o dovedise cu prisosință în 11 aprilie 1882, cu prilejul sfințirii Bisericii Sf. Secundus. În fața acesteia fusese înălțat bustul lui Pius IX, cu o inscripție amintind posterității a cui memorie se intenționa să fie perpetuată prin acel edificiu, Or, pentru secta masonică de atunci, orice manifestare papală avea efectul flamurii roșii pe retina unui taur spaniol. Se puse la cale o agitație de stradă și atât bustul, cât și inscripția au fost doborâte și fărâmițate sub o grindină de proiectile. Furia acestor îndrăciți se dezlănțui în voie, fără ca reprezentanții ordinii publice să fi apărut. Primiseră dispoziții în acest sens...
            După astfel de precedente, se impunea luarea unor măsuri de precauție, mai ales că de data aceasta nu mai era vorba de un simplu bust, ci de o splendidă statuie.
            Primul act de prudență a fost să se aducă statuia și să se așeze în taină, fără zgomot. Se reuși întru totul. Apoi tinerii din Asociațiile catolice, puși în gardă, erau deciși s-o apere împotriva eventualilor profanatori.
            La data instalării statuii, încă nu se făcuse inaugurarea orgii, așa încât lumea care avea să vină nu putea să nu observe capodopera falnică a lui Confalonieri în marmură albă de Carrara. Pe un piedestal splendid, Pius IX era reprezentat în picioare, în odăjdiile pontificale, cu Dreapta înălțată în gestul ce precede binecuvântarea, în timp ce cu stânga întinde Decretul de aprobare a Societății Saleziene.
            Din precauție, Don Bosco dispuse ca la inaugurare să se Între  exclusiv cu bilete nominalizate; în al doilea rând, invită pe toți directorii de ziare, de toate orientările, fără deosebire. Directorii au fost mișcați de acest gest de neașteptată curtoazie, văzură și ei statuia lui Pius IX, dar neobservând nimic provocator trecură totul sub tăcere. Ba mai mult, anticlericala „Gazzetta di Torino” nu se cantonă în tăcere, ci în numărul ei din 6 iulie publică un articol începând prin cuvintele:
            „Sunt trei zile de când noua biserică, construită ca atâtea altele, prin opera acelui om extraordinar care e reverendul preot Bosco, nu se golește decât în răstimpurile când magnifica sa orgă tace...”.
            Ca o precauție suplimentară, Don Bosco amână consacrarea bisericii pentru 28 octombrie (orga fusese inaugurată în 2-5 iulie), când se desfășură un program asemănător și un fapt similar celui al târnosirii Bazilicii Mariei Ajutătoare. Au fost la fel de grandioase și rezultatele spirituale.
            O minte plurivalentă ca a lui Don Bosco nu putea pierde prilejul de a face un bine în plus și sub alt aspect. În acest scop, ceru lui Don Lemoyne - principalul său biograf de mai târziu - să scrie o carte despre viața Sfântului Ioan Evanghelistul, patronul hramului. Aceasta apăru în două volume bine scrise, încântătoare pentru clasa cultă, dar accesibilă și poporului. Cartea nici azi nu se poate considera învechită.
            Tot la cererea sa, inginerul Buffa scrise o elegantă monografie a Sanctuarului, cu o competentă punere în lumină a valorilor de stil și a caracteristicilor lui artistice, subliniind faptul că exigențele Artei n-au avut de suferit în favoarea unor calcule de economie. De fapt, și devizul acestei biserici se ridică la peste un milion de lire. Construită într-un stil romano-catolic-lombard din veacul XII, concepția aparține arhitectului Arborio Mella, conte din Vercelli.
            Consacrarea acestui sanctuar, prin splendoarea funcțiunilor divine, prin marea afluență a mulțimilor, prin binele făcut și perspectivele de viitor, îl mângâia pe Don Bosco și-l răsplătea totodată pentru toate oboselile și alergările îndelungate.
            Biserica Sfântului Ioan Evanghelistul, dacă e un monument al recunoștinței lui Don Bosco pentru marele său protector Pius al IX-lea, ea este, deopotrivă, să nu uităm, și întruchiparea tenacității Sfântului ei ctitor, pe cât de neobosită și eroică, pe atât de modernă și polivalentă. Căci, într-adevăr, atât de numeroase, de grave și de îndelungate fuseseră greutățile pe care Don Bosco le avu de înfruntat în această întreprindere atât de spinoasă, încât Don Paul Albera, cel de-al doilea succesor al său, a fost auzit repetând de multe ori că și numai acestea ar fi fost mai mult decât suficiente pentru a-i dovedi tăria lui eroică.

III. Bazilica Preasfintei Inimi din Roma

14) Veșnicele comitete...

            Dacă ne-am mărginit să vorbim pe larg despre trei dintre bisericile edificate de Sfânt, n-am vrea să rămână cineva cu impresia că ar fi și singurele construite de Don Bosco. Le-am preferat pentru un singur motiv: fiecare dintre ele ne oferă o latură nouă a acestui gigant.
            Așa, de exemplu, la începutul lui 1880, Don Bosco construia, simultan cu Biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Torino, o alta, a Mariei Ajutătoare, la Vallecrosia, iar când acceptă și ctitoria Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma, el era angajat concomitent și pe alte numeroase șantiere:
            „În acel timp - notează Don Rua - el mai avea în lucru zidirea bisericii Sf. Paul la Spezia; aceea a unui internat la Marsilia; se îngrijea de mărirea unui alt Cămin la Nissa; edifica tot atunci Casa Noviciatului și renova complet Biserica Fiicelor Mariei Ajutătoare din Nizza Monferrato, pe lângă alte diverse construcții ce se aflau și ele în curs; era deasupra în momentele cele mai agitate și de mare fierbere cauzate de expedițiile de misionari în America, ce necesitau fiecare dintre ele cheltuieli din cele mai mari.
            În ciuda unor asemenea și atâtor angajamente, nu numai că acceptă și construirea Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma, dar socoti proiectul insuficient și-l amplifică: lungimea nu va mai fi de 35 de metri, ci de 75 de metri, pe 30 de metri lățime!
            În pragul acestei noi angajări, ce-l va istovi, se impune însă un scurt istoric al situației.
            În 1871, Episcopii italieni își consfințiseră diecezele Preasfintei Inimi. Lipsa unei biserici închinate Preasfintei Inimi a Mântuitorului, tocmai în Cetatea Eternă, era un fapt cât se poate de regretabil.
            Presa catolică se puse în mișcare, pledând cu însuflețire cauza, așa că, în 1878, se constitui un Comitet de catolici marcanți în acest scop. Pius IX binecuvântă cu ambele mâini inițiativa, oferind și un teren al său din cartierul Castro Pretorio, ce inițial fusese achiziționat în alt scop. Terenul era situat cum nu se putea mai fericit, în imediata apropiere de Gara Termini, într-un sector al Capitalei din cele mai sănătoase și în plină și febrilă dezvoltare. Un întreg oraș nou răsărea ca din pământ și o populație de câteva zeci de mii nu avea nici o biserică ce să le poarte grijă de suflete.
            Mai erau și catolici printre ei, „dar și mulți indiferenți și pleavă a societății, nu puțini protestanți și... turci fanatici”, cum îi caracteriza un salezian, profund cunoscător al ambientului. Turma era mare, dar fără păstor și fără staul.
            După unificarea Italiei, expansiunea Cetății Eterne în această direcție se acceleră tot mai mult. Cele trei parohii învecinate nu mai răzbeau să facă față și, după numai câteva luni de la înființarea Comitetului, murea Pius IX, fără să se fi făcut ceva practic în vederea edificării unei noi biserici.
            Napoleon, Când voia să se rezolve eficient o problemă, numea o persoană, iar când dorea contrariul, înființa un comitet. E de altfel povestea mereu repetată a tuturor întreprinderilor încredințate unui Comitet, poveste de un adevăr cu atât mai marcant, cu cât sunt mai „marcanți” membrii ce-l compun. Comitetele sunt bune doar pentru a-și seconda șeful, atunci când în fruntea lor există o personalitate viguroasă care să fie capul și sufletul acțiunii; căci, altfel, ele fac tot atâta ispravă cât muștele din fabula lui La Fontaine, care, întrebate de o surată de acasă de unde se întorc așa de mândre cu boii, răspunseră cu ifos: „Ce, tu nu vezi că ne întoarcem de la arat?”
            Și pe vremea lui Don Bosco, nu muștele din Comitete trăgeau plugul marilor realizări. E adevărat că la ședințele comitetelor se întocmesc măgulitoare „Procese verbale”. Iată marele avantaj ce-l au ele asupra oamenilor de acțiune, chiar dacă a macula niște hârtie nu este în fond o realizare tocmai colosală...

15) O hotărâre fără proces verbal...

            Leo XIII, cunoscând intenția predecesorului său, își însuși ideea și, printr-o circulară din 1 august 1878 (semnată de Cardinalul său Vicar, Monaco La Valletta), ceru Episcopatului catolic din întreaga lume să organizeze colecte diecezane în acest scop. Cu fondurile strânse, peste un an, la 1 august 1879, se așeză piatra de temelie. Dar și aici un fapt neprevăzut consumă toate resursele financiare. Se descoperiseră dedesubt niște cariere antice de pozzolana (o rocă vulcanică) astfel că săpăturile trebuiră să coboare la 18 metri pentru a găsi teren solid.
            La începutul lui 1880, lucrările păreau definitiv suspendate. Leo XIII era cât se poate de mâhnit și-și arătă amărăciunea la sfârșitul unui Consistor al Cardinalilor, considerând că în acest fel erau în joc mărirea lui Dumnezeu, onoarea Sfântului Scaun și binele spiritual al unei populații numeroase.
            - Preasfinte Părinte - interveni atunci cardinalul Alimonda - aș avea eu un mijloc sigur de sugerat.
            - Și care anume? întrebă înviorat Leo XIII.
            - Încredințați lui Don Bosco lucrarea și el o va duce la bun sfârșit.
            - Dar Don Bosco va accepta?
            - Eu îl cunosc foarte bine, e un sfânt. O dorință a Sanctității Voastre va fi pentru el o poruncă.
            Sfântul Părinte, aflând că Don Bosco se găsea chiar atunci la Roma, se grăbi să-l cheme. În audiența din 5 aprilie 1880 îi expuse ce dorea de la dânsul.
            - Dorința Papei e pentru mine o poruncă, răspunse Sfântul fără să ezite.
            - Dar bani n-am să-ți pot da, îi spuse deschis Papa.
            - Eu nici nu cer de la Sanctitatea Voastră bani, ci numai binecuvântarea și toate acele favoruri spirituale pe care le veți crede de cuviință a le acorda celor ce vor colabora cu mine pentru ca Inima Mântuitorului să-și aibă un templu vrednic în Capitala Creștinismului. Ba mai mult, dacă Sanctitatea Voastră o va îngădui, vom construi alături de Biserică și un mare Cămin, unde să poată fi găzduiți și învățați meserie sau artă atâția tineri săraci.
            - Foarte bine, foarte bine - îi răspunse Sfântul Părinte - te binecuvântez pe tine și pe toți aceia ce vor colabora și se vor osteni pentru realizarea unei opere atât de sfinte, asupra căreia invoc, încă de acum, toate binecuvântările Domnului.
            Și într-adevăr, Don Bosco avea nevoie să-și asigure o specială asistență a Cerului, dat fiind că, omenește vorbind, lucrarea intrase într-un impas.
            Erau mai întâi dificultățile de ordin financiar. De la cetățenii Romei putea să se aștepte la prea puțin; nu mai putea conta nici pe catolicii francezi, nevoiți ei înșiși să cheltuiască din greu, nu numai pentru edificarea minunatei Bazilici Sacre-Coeur din Montmartre-Paris, ci și pentru ca să-și poată menține și susține școlile confesionale, pe care Statul abia le mai tolera, darămite să le mai și subvenționeze.
            Nici pe Italia nu putea conta, iar răceala cu care fusese primit apelul, de lumea creștină în general, nu avea deloc darul de a-l încuraja.
            Veneau apoi dificultățile personale: șantierele, pe care era deja angajat, îi sleiseră nu numai resursele financiare, ci și sănătatea și puterile fizice, însă, pe acestea, Don Bosco nici prin vis nu gândea să le abandoneze. Și nu le va abandona. I se va măcina sănătatea, dar îndărăt nu va da.
            Ca și când acestea n-ar fi fost de ajuns, se mai adăugau și dificultăți de ordin administrativ propriu-zis. Ca întotdeauna când răspunderea o are un comitet, contractele vechi erau extrem de împovărătoare. Dar, deocamdată, nu avea ce face, trebuia să accepte realitatea așa cum era.
            Dacă provizoriu accepta cumva realitatea prezentă, în schimb, planurile vechi nici măcar provizoriu nu le putea accepta. Dimensiunile trebuiau amplificate, el neînțelegând să se sufoce într-un spațiu insuficient. Spirit autentic latin, vedea totul măreț, grandios. Și, de aceea, cumpără imediat un teren vecin, mult mai vast, ce avea și o căscioară pe el.
            Prin această lovitură fulgerătoare, prinse nu două, ci patru muște. Își asigura mai întâi spațiul pentru extinderea bisericii, dar totodată și cel pentru edificarea Institutului Salezian plănuit; în rândul al treilea, asigura o locuință convenabilă pentru salezienii săi ce aveau să supravegheze lucrările și, în sfârșit, fără să știe, zădărnici și un proiect al unei secte ce tocmai acolo plănuise să ridice un templu al lor, cu obișnuitele anexe.
            E adevărat însă că și această cumpărare nu a fost nici dezbătută, și nici aprobată în nici o ședință; dar când ești sfânt, îți mai poți permite luxul de a te dispensa chiar și de... „Procesele verbale”...
            Conducerea lucrărilor din Roma o încredință unui salezian tânăr, dar de ispravă, Don Francesco Almazzo și, pentru a-i da posibilitatea să-și aibă aproape colaboratorii, pe zidurile casei cumpărate împreună cu terenul abia achiziționat clădi de urgență alte două etaje.
            Toate aceste cheltuieli imediate le acoperi dintr-un credit pe care i-l acordă Banca Tiberina, unde Don Bosco își deschisese un cont curent. Banca îi acordase totul fără ipotecă, fiindcă - așa cum spunea glumind directorul său - „Don Bosco avea ipotecate însăși resursele Providenței!”
            Acest director e unul dintre numeroșii bancheri de suflet pe care Don Bosco avusese norocul să-i întâlnească în viață ori poate, mai corect spus, care au avut norocul să-l întâlnească pe Sfânt în viața lor profesională, prin definiție atât de materialistă și seacă.
            Întors la Torino, Don Bosco supuse, cele decise la Roma, Consiliului Superior al Societății Saleziene, cerându-le părerea. Dar cei șase consilieri țineau, fără exagerare, la viața lui Don Bosco mult mai mult decât la a lor. Dându-și seama ce ar fi însemnat noua antrepriză, își spuneau că aceasta l-ar fi istovit cu totul, mai ales că încă nici Biserica Sf. Ioan Evanghelistul nu fusese pe de-a-ntregul plătită și datoriile ei mai grevau finanțele Societății. Trecându-se la vot, acceptarea lucrărilor a fost respinsă cu șase voturi contra și un singur vot pentru. Scrutinul, fiind secret nu-l surprinse pe Don Bosco.
            „Voi ați votat. - zise el fiilor săi-așa cum v-a dictat prudența omenească. Dar credeți-mă, de veți vota acum nu contra, ci pentru, eu vă asigur din partea Preasfintei Inimi a lui Isus, căreia îi va fi dedicat acest templu, că ne va trimite mijloacele, ne va plăti datoriile și ne va răsplăti cu prisosință.”
            Se procedă la un al doilea scrutin, definitiv. Tonul inspirat convinsese Consiliul și se numărară atâția „DA” câte voturi.
            O anumită îngrijorare le rămăsese totuși: în ce fel se vor descurca și de unde vor aduna fondurile necesare, rațiunea omenească nu putea ghici. Doar Sfântul își păstra calmul imperturbabil. Cu vechiu-i umor, scria plenipotențiarului său din Roma, Don Dalmazzo: „Ca normă pentru tine, dacă vom da totuși faliment: acesta va fi semnul că Dumnezeu ne vrea misionari și ne vom refugia în Patagonia. înainte, deci, în liniște!”

16) Mâna din umbră

            Liniștea aceasta pe care încerca să le-o dea și altora, Don Bosco o avea numai în interior, căci, în afară, vechile uneltiri ale sectanților reîncepuseră. Să fi fost simplă coincidență eșuarea planurilor sectei cu cumpărarea neașteptat de rapidă a terenului de către Don Bosco și atentatele din Torino?
            Raportând faptele, noi nu intenționăm să depreciem protestantismul în sine și nici să-i confundăm pe protestanți, în general, cu unele grupuri de sectanți ce o iau razna, în cadrul unor limite de timp și de loc bine delimitate. Dar Istoria e Istorie.
            Să lăsăm însă faptele să vorbească.
            Într-o bună zi, un meseriaș, fost elev de-al său, îi ceru lui Don Bosco o întrevedere. Era cu privirea aiurită și cu fața schimonosită.
            - Ce-i cu tine, fiul meu? îl întrebă Sfântul cu blândețe. Vorbește-mi, tu-l cunoști pe Don Bosco și știi că te are drag și că-i poți spune orice.
            Drept răspuns, tânărul i se aruncă în genunchi și, plângând cu hohote, printre lacrimi și sughițuri, îi povesti lui Don Bosco cum ajunsese să se înscrie în sectă și că aceasta îl osândise pe Don Bosco la moarte, trăgându-se la sorți unul dintre cele douăsprezece bilete cu numele celor ce erau obligați să-l asasineze (cu represalii, în caz de refuz). Iar soarta căzuse tocmai pe el cel dintâi...
            - Să-l ucid pe Don Bosco tocmai eu? Eu care-i datorez totul? Oh, nu! niciodată! Pentru faptul că v-am mărturisit secretul, știu că, de acum, eu unul sunt pierdut... dar să-l ucid chiar eu pe Don Bosco? Nu, niciodată! Și, scoțându-și arma, o aruncă la pământ.
            Don Bosco o ridică și căută să-l liniștească, dar nu reuși. El ieși ca un disperat și peste două-trei zile încercă să se înece în Po. L-au salvat la timp doi carabinieri.
            Între timp, nici Don Bosco nu stătuse cu mâinile în sân, ci, pentru a-l salva de răzbunarea complicilor, îi asigură fostului său elev refugierea în străinătate (pe cât se pare, în zona de limbă italiană a Elveției), precum și fondurile necesare pentru a-și putea reface atelierul acolo. Firește, mai înainte îl readuse pe drumul cel bun.
            După câteva săptămâni, tentativa de asasinat se reînnoi. De data aceasta, un necunoscut - să fi avut 25 de ani - îi ceru lui Don Bosco să-i vorbească. El îl primi în camera sa. Avea însă ceva sinistru în figură, ce-l puse în gardă pe Sfânt și-l făcu să-i supravegheze atent mișcările.
            Deși îl poftise să ia loc alături de el pe divan, tânărul era agitat la culme. Când totuși se așeză, Don Bosco zări în buzunarul hainei acestuia tocul unui revolver. Așa cum am văzut în capitolul „Un licean de pomină”, Don Bosco era meșter în mișcările de dexteritate. Astfel că arma trecu în buzunarul său, fără ca agitatul tânăr să fi observat ceva. Pentru un sfânt, totul poate fi util, inclusiv prestidigitația...
            Don Bosco începu un dialog pe care necunoscutul încerca să-l tărăgăneze, luând atitudini direct provocatoare, până la un moment dat când, aruncându-și privirea în jur, se asigură că nu mai este nimeni și-și vârî cu repeziciune mâna în buzunarul cu pricina, căutând ceva, dar în zadar. Se ridică neliniștit, cercetă divanul și se uită pe jos, dar fără rezultat. Don Bosco se ridică și-l întrebă calm:
            - Ce cauți, domnul meu?
            - Aveam un obiect și, nu-mi dau seama cum, acum nu-l mai am... Și devenea tot mai agitat.
            Cu o mișcare rapidă, Don Bosco se apropie de ușă și, cu stânga pe clanță, scoase cu dreapta revolverul, îndreptându-l spre necunoscut:
            - O fi poate acesta obiectul pe care-l cauți?
            Celălalt rămase înmărmurit.
            - Și acum pleacă - zise el - deschizându-i ușa... Conduceți-l pe acest domn până la poartă, zise în continuare Sfântul câtorva dintre băieții săi, care nu chiar din întâmplare se găseau în anticameră: prea li se păruse suspect vizitatorul.
            Dar acesta ezita.
            - Ieși, repetă Don Bosco, și să nu te mai văd pe aici!
            Doi dintre tinerii mai robuști îl luară în primire și-l făcură să-i cam dispară ezitarea, însoțindu-l până dincolo de poartă. Spre uimirea lor, văzură că acesta era așteptat de o ceată întreagă ce vorbeau pe șoptite lângă o trăsură. Aceștia, de îndată ce înțeleseră că uneltirea lor fusese dejucată, o luară la goană, unii cu trăsura, alții pe jos.
            Mijloacele folosite fiind aceleași cu cele de pe timpul când viața lui Don Bosco fusese apărată de Surul, bănuim că mâna din umbră era una și aceeași cu cea de odinioară.
            Între timp, la Roma lucrările fuseseră reluate. Colectele obișnuite și cererile de la om la om, deși eficiente, erau departe de a fi suficiente. De aceea, Don Bosco lansă, spre cele patru vânturi, mii de circulare, în italiană, franceză, spaniolă, germană și engleză. Își organiză o întreagă armată de colectori și apelă prin adrese la toți Episcopii din lume. Cointeresă Municipiul, Ministerele și alte autorități.
            Dar lucrarea înghițea și înghițea bani cu nemiluita, mai ales că, celor din vechiul Comitet și protejaților lor, nu de înaintarea lucrărilor le ardea, ci mai ales de propriul profit. În jurul vechiului președinte se formase o adevărată mafie de pietrari și marmurieri, gata de orice excese. Dar, dintre toți, cel mai feroce era vechiul antreprenor-șef. Să lucreze onest nu voia, dar nici să se lase de antrepriză nu se gândea. Pentru a-și ceda „drepturile”, pretindea o despăgubire fabuloasă.
            Mergând la Roma, în primăvara lui 1882, Don Bosco încercase să aplaneze lucrurile, dar fără succes și, în iunie același an, șantierul trebui închis. Trecu vara, ba și toamna, fără să se poată ajunge la vreun acord.
            Abia la începutul lui 1883, vechiul antreprenor acceptă un compromis, pretinzând drept despăgubire suma exagerată de 40. 000 de lire. Don Bosco nu ezită nici măcar o clipă și-și autoriză plenipotențiarul roman să-l achite imediat. Putea în sfârșit să răsufle ușurat. Reprezentantul său răscumpără și schelele, uneltele, lemnăria și celelalte materiale existente și ajunseră astfel în deplina posesiune a tuturor celor necesare.
            Câtă pierdere de timp, de demersuri, de bani și de renume, și toate din cauza unui „Comitet de marcanți...”
            La 30 ianuarie același an, scria Cardinalului Vicar, care-l ajutase să lichideze vechea camarilă:
            „Mâine dimineață, cu ajutorul lui Dumnezeu, plec la Genova... și de aici la Lyon și Paris, să cerșesc pentru templul Preasfintei Inimi...”
            Îl ruga apoi pe Eminența sa să facă totul pentru a termina cu piedicile ce duseseră la sistarea lucrării: „Eu doresc atât de mult aceasta și sunt dispus să fac chiar și jertfe însemnate, numai să putem relua lucrările, din nefericire acum suspendate.”
            Aceste „sacrificii însemnate” erau zecile de mii de lire de aruncat, pentru a curăța odată terenul de vechea clică.
            Franța se arătă foarte generoasă cu el. Aceeași generozitate se repetă în anul următor, lucru ce-i permise ca, în 1884, absida și presbiteriul să poată fi folosite deja pentru cult.
            Lângă biserică se începuse și Căminul Salezian, așa încât rodul generozității franceze se cheltui repede. De aceea, Don Bosco recurse iarăși la mijlocul experimentat cu succes de el și altădată: o loterie, organizată însă pe o scară mult mai vastă. Obiectele colectate se ridicară la 8. 300, iar vânzarea biletelor dură până în decembrie 1885. Sălile de expoziție cu obiectele donate erau extrem de frecventate. Alături de obiectele oferite de Sfântul Părinte, figurau și cele oferite de regele Italiei.
            Vânzarea acestor bilete constitui principala resursă în tot decursul anului 1885, iar tragerea loteriei avu loc la 31 decembrie, același an. N-a fost de disprețuit nici venitul provenit din vânzarea obiectelor neridicate sau redonate. Deși, în momentele de cumpănă, însăși Providența avea grijă să intervină.

17) Surprizele Providenței

            Astfel, în același an, în Joia Mare, în timp ce Don Dalmazzo se sfărâma zadarnic să scoată de undeva 12. 000 de lire, de care avea urgentă nevoie pentru plata lucrătorilor în Sâmbăta Mare, îl chemă la poartă o anumită doamnă, ce nu prea se omorâse cu dărnicia până atunci. Fiind deranjat chiar de la masa de prânz, coborî cu o anumită nemulțumire, cugetând în sine că pentru a-i oferi o sută de lire și-ar fi putut găsi și doamna aceea o oră mai potrivită, dar nu zise nimic.
            Spre marea lui uimire, aceasta îi întinse un teanc de cincizeci de bancnote de câte o mie de lire, spunându-i plină de curtoazie că voia să-i ofere ca mulțumită Mântuitorului, chiar în ziua instituirii Preasfintei Euharistii.
            „Într-altă zi - povestește același Don Dalmazzo - pe când Don Bosco se găsea la Roma, aveam nevoie urgentă de bani, cele vreo 30. 000 pe care dânsul îi primise în ultimele zile fiind deja cheltuite. În 24 de ore mai trebuiau plătite patru mii de lire. Atunci Don Bosco îmi spuse:
            - A sosit avizul pentru o recomandată din Franța. Mâine la ora 9 dimineața o vom putea ridica.
            Și, de fapt, în dimineața următoare, am ridicat-o, dar ea nu era asigurată decât pentru 3. 000 de lire, în loc de 4. 000, de care aveam noi nevoie. Însă, deschizând scrisoarea în fața lui Don Bosco, spre uimirea mea, am găsit patru bilete de câte o mie de franci (francul și lira erau atunci la paritate). Număr și renumăr banii, dar erau patru bancnote, nu trei, cum spunea asigurarea recomandatei.
            Citez scrisoarea însoțitoare, în care se spunea textual: „îi trimit lui Don Bosco, pentru operele sale, trei mii de franci.” Don Bosco îmi zise: „Să mulțumim lui Dumnezeu pentru greșeala survenită” și-i scrise imediat o scrisoare de mulțumită binefăcătorului său, amintindu-i de plăcuta glumă de a-i scrie că-i trimite 3. 000 de franci, trimițându-i, de fapt, patru; și de aceea îi mulțumește îndoit. Bancherul îi răspunse prompt: „Eu unul sunt absolut sigur că nu am greșit și nici nu e lucru ușor ca un bancher să nu știe număra bancnotele, mai ales când zi de zi își face situația casei. Dacă Dumnezeu v-a adăugat un al patrulea bilet pe drum, mulțumiți-i Lui, căci eu n-am trimis decât trei.”
            Dar Sfântul știa sugera, și Cooperatorilor și Cooperatoarelor, atâtea mijloace extrem de concrete și detaliate de a-l ajuta:
            „... Dacă trebuie să faceți o cheltuială curentă sau una extraordinară în decursul anului, chibzuiți mai întâi dacă n-ați putea-o amâna sau cel puțin micșora și să oferiți surplusul Bisericii Preasfintei Inimi.
            Anul trecut, în august, în casa uneia dintre cooperatoarele noastre din Torino, se plănui o excursie de plăcere pe lacul Maggiore și se estimau cheltuielile la vreo 300 de lire. «Tăticule, interveni atunci una dintre cele trei fiice (de vreo 16 ani), n-ar fi mai bine ca în loc de 300 de lire pe Lacul Maggiore să cheltuim numai 50, mulțumindu-ne cu o excursie pe lacul mai apropiat al Aviglianei?”
            - Dar de ce propui această economie? întrebă tatăl.
            - Știi bine că Don Bosco are nevoie de mulți bani acum, pentru Biserica Preasfintei Inimi din Roma. Să cruțăm 250 de lire, și eu cu surioarele mele i le vom înmâna.
            Inimoasa propunere îl mișcă pe acel bun tată și întreaga familie renunță bucuroasă la excursia mai lungă, pentru una mai apropiată, iar oferta de 250 de lire mergea la Roma datorită unei oportune intervenții a unei bune copile, pe care Dumnezeu s-o binecuvânteze împreună cu toți cei dragi ai săi.
            Dacă acasă la voi sau în vreo altă familie e vreo întrunire de prieteni, ei bine, la momentul ce-l credeți potrivit, vreunul sau vreuna dintre voi, în aceste cuvinte sau în altele asemănătoare, poate face următoarea propunere:
            - Presupun că noi toți cei de aici suntem prietenii lui Don Bosco; iar dumneavoastră știți cum se zbate el pentru Bazilica Preasfintei Inimi pe care i-a încredințat-o Sfântul Părinte și pe care ar vrea s-o termine în acest an. De aceea, cel mai de cinste dintre noi să ia inițiativa și să adune ofertele, iar noi să-i dăm câte o mică ofertă spre a i-o trimite la Torino.”
            Mai departe, Don Bosco amintește unele cazuri cunoscute de el, când o sumă minimală era economisită călătorind cu clasa treia, în loc de clasa I sau a II-a etc.

18) „La timpul său, vei înțelege tot...”

            Astfel de îndemnuri, de pescuire cu undița, nu-l făceau însă pe Don Bosco să piardă din vedere mrejele. De aceea, abia terminată loteria, se gândi la un alt expedient. Într-o audiență din 1884, și întrucât Leo XIII dăruise în repetate rânduri tot ce avea disponibil, Sfântul recurse la o stratagemă. Propuse chiar Sfântului Părinte să accepte să-și asume cheltuiala fațadei, de circa 240. 000 de lire. Papa primi imediat, fără să bănuiască însă intenția lui Don Bosco.
            Dar abia avu promisiunea Sfântului Părinte, că el o și comunică Cooperatorilor. Puse apoi în mișcare presa catolică, ce îi îndemna pe toți italienii să trimită oferte Sfântului Părinte, pentru a-i ușura sarcina asumată.
            Lucrând apoi în taină, îi aminti contelui Balbo din Torino să sugereze Cardinalului Alimonda, ajuns episcop al Torinului, să propună executarea lucrărilor fațadei ca un legământ național al Italiei față de Preasfânta Inimă.
            Se lansă imediat un apel prin presă și o subscripție publică prin care se colectară 172. 000 de lire. Ceea ce mai lipsea, Don Bosco suplini din fondurile oferite de incomparabilul și generosul Conte Colle din Toulon, ca și din cele strânse cu prilejul unei călătorii prin Franța și Spania în primăvara anului 1886.
            Dacă e atât de frumos să fii sfânt este oricum și riscant. Înseamnă să-ți ridici tot Infernul împotriva ta.
            În septembrie 1885, o mână criminală dădu foc la grupul principal de schelării al fațadei și, într-o clipită, flăcările cuprinseră întreaga înălțime de vreo 30 de metri. Se uneltea astfel să se împiedice împlinirea legământului național.
            Din fericire însă, sosiră imediat cinci patrule de pompieri, ce, printr-un adevărat surplus de vrednicie, organizare și competență, reușiră să stingă incendiul înainte să fi pricinuit vreo daună serioasă.
            Cu toate că lucrările din interior nu fuseseră încă terminate, Don Bosco decise consacrarea bisericii în mai 1886, știind că, mai târziu, dânsului i-ar fi fost imposibil să asiste personal la solemnitate.
            Această construcție înghițise peste trei milioane de lire.
            Drumul său până la Roma - cel de-al douăzecilea și ultimul - a fost un adevărat Calvar. Dură zece zile, cu multe popasuri, atât era de bolnav și de istovit.
            Papa îl primi extrem de cordial, chiar în apartamentul său particular. Îi ieși înainte zâmbitor și-l prinse delicat de mână:
            - O, scumpul meu Don Bosco, cum te simți, cum te simți? îl întrebă el cu o rară amabilitate. Mi se pare că ți-e cam frig, nu-i așa?
            Merse la patul său și, dând la o parte perdeaua, luă o pătură:
            - Vezi aceasta frumoasă pătură de hermelină? Mi-a fost dăruită chiar azi pentru jubileul meu sacerdotal (cincizeci de ani de la hirotonire). Vreau ca dumneata, Don Bosco, să fii primul care o folosești.
            Și, după ce-l așeză pe un scaun, i-o întinse pe genunchi. Sfântul Părinte binecuvântă munca, toate operele și realizările, familiile religioase și-i mulțumi, în special, pentru Bazilica Preasfintei Inimi.
            În 14 mai sosiră în sfârșit și zorile mult doritei zile a consacrării Bazilicii. Programul era similar celui desfășurat la Torino în 1868. Pentru partea muzicală - nelipsita parte muzicală - Don Bosco nu pregetă să-și aducă întregul cor al Oratoriului din Torino, ba mai apelă și la concursul altor Case Saleziene, chiar și din străinătate (Marsilia, de exemplu).
            Dar, și de data aceasta, diavolul și ai săi făcură un ultim efort de a întrerupe solemnitatea printr-un foc provocat tocmai în timpul funcțiunilor sacre, într-o casă imediat alăturată, fără să afecteze însă, căci vrednicii pompieri romani îl localizară - cu promptitudine și pe acesta.
            În ziua următoare, 15 mai 1886, celebră și Sfântul însuși la altarul Mariei Ajutătoare. Dar se văzu nevoit să se oprească de vreo cincisprezece ori, podidindu-l plânsul.
            Ce se întâmplase?
            Cum însuși destăinui intimilor săi după aceea, viziunea de acum șaizeci și doi de ani, când era un biet copil orfan, îi apăruse iarăși.
            Pe cât se pare, revederea acelei DOAMNE, ce-i spusese atunci: „La timpul său, vei înțelege totul...”, îl mișcase până în adâncurile ființei.
            În acea dimineață de mai, el înțelegea măreția Operei căreia i se consacrase de mic copil și plângea contemplând miile și miile de „animale feroce devenite tot atâția blânzi mielușei, ce, săltând și zburdând veseli, sărbătoreau pe ACEL OM și pe ACEA DOAMNĂ”, în zecile și sutele de Oratorii și Institute din Italia, din Europa, din țările civilizate, ca și din zonele misionare ale altor continente, printre sălbatici.
            Dumnezeu voise să arate astfel, încă o dată, privirii sale uimite, minunata panoramă a Operei inspirate și voite de El, iar acum, „servul Său inutil”, dar credincios, nu reușea să-și înfrâneze zguduitoarea emoție și plângea, adorând...

Capitolul XV. Vizionarul

I. VISELE, ȘTIINȚA ȘI RELIGIA
1) Visele, spun ele ceva? ; 2) De ce se uită ușor visele? ; 3) Breuer, Freud și... Columb; 4) „O incapacitate constituțională pentru filozofie”; 5) Știința duce, oare, la Dumnezeu? 6) Omul tinde spre Eternele limanuri; 7) O gândire care șchiopătează; 8) Visul expresie bizară a subconștientului; 9) Să fie visul realizarea unei dorințe? ; 10) Postulatele lui Freud; 11) Izvoarele viselor; 12) De ce avem vise penibile? 13) Mecanismele de elaborare a viselor; 14) Știință sau simplă violență? 15) „Bufnițele psihologiei”
II. VISELE LUI DON BOSCO
16) Deosebirea față de visele comune; 17) Vise premiate cu medalie de aur... ; 18) Falimentul diavolului; 19) Mașina viitorului; 20) Adevărate VIZIUNI, nu vise! ; 21) Priviri care vrăjesc.
III. DARUL PROFEȚIEI
22) Inspecții fără cheltuieli și fără... pașaport; 23) Prevede viitorul; 24) Dezvăluie chemările; 25) Profețește decesele...; 26)... de aceea se amestecă și Poliția; 27) Citește conștiințele; 28) Un profet de actualitate.

I. Visele, știința și religia

1) Visele, spun ele ceva?

      A scrie viața lui Don Bosco fără a vorbi de visele lui ar fi ca și cum ai scrie despre Radiodifuziune fără să amintești de unde. „Visele” erau, pentru Sfântul nostru, undele de contact cu lumea de Dincolo.
      Unii cititori își vor încreți, poate, frunțile când vor auzi menționându-se visele lui Don Bosco și se vor mira cu atât mai mult, cu cât toate faptele de până aici ale Sfântului îl arătaseră drept un desăvârșit realist. Tocmai Don Bosco să atribuie viselor atâta importanță?
      Și, cu toate acestea, orice om rațional și realist are datoria elementară de a studia cu seriozitate fenomenul, înainte de a-l expedia în lumea ingenuităților și copilăriilor: datoria e cu atât mai necesară, cu cât aici materialul de studiu abundă și supra-abundă.
      De la 9 la 72 de ani, Don Bosco povesti un impresionant număr de vise din acestea. Câteva ne-au mai rămas scrise chiar de el; cele mai multe însă au fost consemnate, în scris, fie în timpul povestirii lor, fie imediat după, de către oameni de o delicatețe și o corectitudine de conștiință rară, care fixau apoi textul definitiv cu ajutorul mărturiilor nemijlocite ale celor mai vrednici de luat în seamă.
      În prealabil ni se impune considerării problema viselor ca atare și a sensului lor general. Ce sunt, oare, aceste apariții nocturne ce ne „tulbură” somnul și ce-ar putea ele să însemne?
      Fenomene contemporane cu Omenirea însăși și apărute odată cu ea, visele rămân și astăzi, pentru cei mai mulți dintre oameni, simple apariții bizare și fără sens, ce rămân neexplicate pentru simplul motiv că ele depășesc fruntariile misterului, în general, precum și pe cele ale inaccesibilului, în special. Iar „a întreba ce sens au visele este - cum ar spune-o un recent și de altfel eminent biograf al Sfântului - cam tot una cu a căuta, motivul melodic într-o alergare nocturnă de șoareci de-a lungul clapelor unui pian.”
      Citându-l, nu vrem câtuși de puțin să spunem că, adoptând această poziție, autorul nostru nu e de cea mai bună credință, dimpotrivă; ci, doar atât, că e o afirmație nu tocmai de cea mai bună informație științifică. În fond, faptul că viselor obișnuite nu le dă tot ce e al lor, nu-l împiedică să fie, totuși, deosebit de judicios în a relata și aprecia „visele” lui Don Bosco despre care afirmă - și aici suntem de perfect acord cu E. Ceria - că ele se deosebesc „toto caelo” (adică precum cerul și pământul) de visele comune.
      Dar a mai spune astăzi, după contribuția adusă problemei de Freud și de psihanaliști îndeosebi, că visele nu au nici un sens e un anacronism.
      Nu, visele au un sens, ele au o explicație, nu în sensul logicii gândirii obișnuite, și încă mai puțin în sensul „profetic al Cheii Visurilor”,așa cum o vreau unii (poate mai ales unele... ) ; și totuși ele își au înțelesul lor, semnificația lor.

2) De ce se uită ușor visele?

      Autorii anteriori lui Freud se mărginesc, în general, să combine excitațiile somatice din somn cu preocupările conștiente din ajun, făcând apel la legile clasice ale asociației.
      Un progres real se face însă abia când se recunoaște rolul important al afectivității în procesele asociative, în general, și la vise, în special. Dacă James și Höffding se angajează pe acest drum, abia Ribot vede clar, admițând că „visul e adesea dominat de unitatea profundă a unei teme afective”.
      Trebuie însă recunoscut că numai prin Freud și datorită psihanalizei va putea fi descifrat sensul visului și descoperită unitatea lui afectivă chiar și acolo unde ea este cu totul ascunsă.
      Freud va fi izbit, în special, de una din caracteristicile cele mai evidente ale viselor, și anume de ușurința cu care sunt uitate. Această uitare are, într-adevăr, un caracter misterios, și teoriile psihologice generale ale uitării invocate (imagini slabe, absență de repetare, lipsa legăturilor logice și contrastul dezavantajos cu intensitatea și relieful imaginilor din starea de veghe) sunt departe de a putea risipi negura de nepătrunsă enigmă ce o învăluie. Sunt evenimente, conversații pe care le ții minte după zeci și zeci de ani, pe când visele le uiți de la o clipă la alta.
      Această constatare îl va pune pe Freud pe pista ce-l va duce la faimoasa teorie a refulării. Visele nu sunt uitate ușor decât pentru faptul că visătorul are tot interesul s-o facă, fiindcă ele îi relevă părți ale subconștientului său ce-l indispun la culme.
      Oricum, ușurința aceasta de a fi uitate nu este, în fond, decât o proprietate extrinsecă. Care ar fi caracteristicile lor intrinsece?
      Fechner remarcă în primul rând originalitatea scenei pe care visul se desfășoară și care numai e una și aceeași cu cea a teatrului vieții treze, conștiente. Aici, succesiunea scenelor o structurează ideile; în vis, în schimb, rolul principal nu-l mai au ideile, ci imaginile, și îndeosebi cele vizuale. De aici rezultă o nouă caracteristică a viselor: incoerența și absurditatea lor din punctul de vedere al logicii comune.
      La urma urmelor, nici n-a fost nevoie să așteptăm psihologia modernă pentru a remarca acest fapt, Cicero însuși formulându-l cât se poate de clar: „Nihil tam praepostere, tam incondite, tam monstruose cogitari potest, quod non possimus somniare” (Nu se poate închipui nimic atât pe de-a îndoaselea, nimic atât de absurd, nimic prea monstruos, ce să nu putem visa) /De Din. II/.
      S-a încercat ca aceste caracteristici ale viselor să fie, cu timpul, înglobate într-o serie de încercări teoretice, sortite să le lămurească. Etapele parcurse de teoriile explicative ale viselor fiind însă prea numeroase, ne vom mărgini să le menționăm pe acelea care, din punct de vedere științific, par a fi ultime popasuri în itinerarul elucidării lor definitive.
      Trebuie, mai întâi, reținută teoria de largă circulație a regăsirii parțiale în vis a preocupărilor din starea de veghe, însă sub o formă mai puțin reliefată. Temeiul teoriilor de acest gen este în general organicismul, conform căruia excitațiile somatice ar fi primul motor al viselor: astfel, o apăsare pe piept va produce un coșmar de sufocare, o sonerie va fi simbolizată în vis prin clopotele unei sărbători sau căderea unui vraf de tacâmuri etc., după natura preocupărilor conștiente din ajun.
      Robert observă cu justețe că noi visăm totdeauna lucrurile cele mai mărunte ale zilei, ceea ce denotă că visul nu e decât un proces de descărcare psihică a gândurilor secundare și neisprăvite. Procesul în sine ar fi organic, dar și cu răsfrângeri psihice.
      Delage, pornind de la aceeași bază, observă că impresiile secundare și neisprăvite nu numai că apar în vis, ci, de obicei, sunt cele ce apar mai des și mai insistent. De ce oare? Probabil fiindcă atenția constructivă a spiritului ar risca, altfel, să se înece în acest torent de gânduri inutile și fără importanță, așa că rostul visului ar fi acela de supapă de siguranță psihică. Impresiile neisprăvite ce încordează în mod inutil spiritul în timpul de veghe se destind prin vis ca tot atâtea resorturi relaxate, degajând conștiința. Visele n-ar fi deci decât o cugetare trează degradată, un fel de coș de rămășițe al gândirii de veghe.
      Scherner, în schimb, admite și mai mult, și anume că în vis spiritul își are activitățile lui specifice, ce nu există deloc sau există incomplet în stare de veghe. Dacă inteligența se eclipsează, imaginația sporește și dobândește o forță arhitectonică impresionantă. Activitatea ei se manifestă, îndeosebi, sub forma creării de simboluri. Punctul de plecare al acestora ar fi o excitație organică, căreia imaginația îi dă o traducere simbolică: străzi lungi vor închipui o excitație intestinală; într-un vis de migrenă, capul va fi reprezentat prin plafonul unei camere pline de păianjeni.
      Influența lui Scherner asupra lui Freud e incontestabilă, mai ales în ce privește simbolismul viselor.
      Dar care este, atunci, aportul lui Freud?

3) Breuer, Freud și... Columb

      Freud sudează într-o sinteză mai coerentă eforturile fragmentare ale înaintașilor săi, dar mai ales pune definitiv la punct o metodă științifică nouă de a le explora: METODA ASOCIATIVĂ.
      Marele lui merit este acela de a fi lansat metoda asociativă, dar acesta este și singurul său merit. Așa cum o proclamă chiar și unii dintre cei mai de seamă discipoli ai săi, (ca De Saussure, care în cartea sa, Les Doctrines de Freud, recunoaște aceasta) metoda asociativă este principalul său merit și, în afară de aceasta, el n-a inventat nimic nou. [61]
      Nu mergem până la a spune, împreună cu unii critici ai psihanalizei, că ceea ce e adevărat în ea nu e nou și ceea ce e nou nu e adevărat, dar, pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să amintim faptul că Freud însuși recunoaște că inițiatorul psihanalizei e, de fapt, medicul vienez Joseph BREUER. [62] Ne limităm să expunem faptele. Cititorul documentat în ale psihanalizei va judeca singur.
      Lui Breuer i se prezentase o tânără isterică hidrofobă: nu voia nicicum să bea apă. Analizându-i reveriile, pe baza asociațiilor de idei, Breuer descoperi că guvernanta acesteia, o englezoaică, îi permisese buldogului său să bea apă chiar din paharul pacientei. Fobia apei dispăru din clipa în care pacienta a fost în măsură să facă legătura logică între sila ei de a bea apă și faptul că buldogul băuse chiar din paharul său.
      Breuer, în uimirea sa, comunică și asistentului său, Freud, această experiență care dovedea limpede că un simptom morbid poate să stea sub dependența unor amintiri inaccesibile evocării lor voluntare directe și, prin urmare, inconștiente din punct de vedere relațional, adică al dependenței lor reciproce. Inconștiența aceasta e însă numai relațională, fiindcă aici ea nu privește faptele izolate, ci exclusiv RELAȚIA dintre ele: Pacienta știa prea bine atât faptul că buldogul a băut apă din paharul său, cât și faptul că ea era bolnavă și avea silă de apă. Dar numai prin psihanaliză s-a reușit să se facă legătura dintre cele două fapte: între boala sa și buldogul ce băuse din paharul ei.
      Dar experiența mai dovedea ceva, - și aceasta avea o importanță capitală din punct de vedere terapeutic -, și anume că simplul fapt al reintegrării amintirii ce a declanșat boala în câmpul conștiinței putea să aibă un efect curativ de nebănuit!
      În fond, toată PSIHANALIZA e conținută, în germen, în această revelatorie experiență a lui Breuer, care trebuie deci reținut drept adevăratul inițiator al psihanalizei și care nu s-a despărțit de fostul său asistent, Freud, decât mai târziu, când acesta începuse să atribuie o etiologie exclusiv sexuală tuturor nevrozelor. [63]
      Cu psihanaliza s-a întâmplat în psihologie-psihiatrie ceea ce survenise cu atâtea veacuri înainte în geografie: Columb descoperise un nou continent, căruia însă toată lumea îi va zice America, numele unui impostor, Amerigo Vespucci; iar psihanaliza, deși descoperită și inițiată de Breuer, va fi totuși indisolubil legată de numele lui Freud. Dar ce mai contează, oare, pentru veșnic reînnoita Nedreptate omenească o flagrantă uzurpare în plus?
      E adevărat că Freud a mers mai departe, în multe privințe mult prea departe: dincolo de orice limită pe care i-ar fi îndreptățit-o cercetările riguros științifice - căci el nu este totuși decât un SECUND. Chiar dacă olandezul Philips este, poate, un mai adânc cunoscător al radioelectricității decât italianul Marconi, pasul hotărâtor pentru crearea acestei lumi a undelor, în care noi simțim pulsul globului și trăim în ritmul întregii omeniri tot lui Marconi i se datorează. De nu cumva s-o mai fi găsit și aici, între timp, vreun...

4) „O incapacitate constituțională pentru filosofie”

      Înainte de a expune însă rezultatele psihanalizei cu privire la vise, ne simțim datori să punem în gardă cititorul contra celei mai lamentabile confuzii din câte a văzut vreodată lumea științifică: aceea prin care se confundă METODA PSIHANALITICA în sine cu freudismul, concepția de viață profesată de Freud.
      Metoda psihanalitică este pentru cercetarea inconștientului omenesc ceea ce este microscopul pentru histologie: un neînlocuibil instrument de laborator. Greșeala lui Freud și a multora dintre adepții sistemului său, dacă, în aparență, e una singură, este catastrofală: ei confundă Metoda psihanalitică - simplu instrument de cercetare științifică - cu doctrina freudismului, care este un Himalaya de aberații, de erori, de prejudecăți și de neomenesc. Metoda psihanalitică inițiată de Breuer este o achiziție definitivă a științei, ca și microscopul sau telescopul. Freudismul, în schimb, este o pretinsă filosofie a omului și a vieții. Nu-i este îngăduit nimănui, nici chiar neînduplecatului psihiatru de la Viena, s-o treacă prin contrabandă, sub pretextul că ar fi rezultatul unor cercetări pretins științifice.
      NU! Freudismul nu este știință, ci o concepție filosofică, și ca atare îl judecăm în lumea valorii lui filosofice: căci, după cum nu trebuie confundat microscopul cu microbiologia, - comparația, dacă nu ne înșelăm, e a lui Dalbiez -, telescopul cu astronomia și, în general, o disciplină intelectuală sau științifică cu instrumentele de cercetare de care se servește, tot așa nu trebuie confundată nici metoda științifică, în sine, cu doctrina personală a lui Freud.
      Freudismul este numai o excrescență filosofică parazitară pe „psihanaliza-metodă”, excrescență fără nimic integral uman sau viabil în ea, și, de aceea, freudismul-doctrină atât valorează, cât filosofia pe care o conține, care este nulă.
      Tentativa lui Freud de răsturnare a tuturor valorilor spirituale este universală și neasemuit mai radicală decât cea a lui Nietzsche și ar fi și mult mai primejdioasă dacă n-ar fi suprem de ridicolă și de neputincioasă. Dar, în timp ce Nietzsche aducea cel puțin unele argumente pentru a-și motiva pretinsa răsturnare de valori-argumente labile și inconsistente, ce-i drept, dar cel puțin aparența filosofică era salvată, Freud chiar și de aceasta se dispensează.
      Freud face filosofie, deși se știe nul în ea: „Freud nu are câtuși de puțin o structură filosofică - zice Dalbiez. [64] Și lui, ca la toată lumea, i se întâmplă să facă metafizică, dar fără să-și dea seama; și aceasta este maniera cea mai prostească de a filosofa: „ce qui est la pire façon d’en faire.”
      Și pentru a ne risipi orice îndoială, Freud însuși vine să ne asigure - parcă ar mai fi fost nevoie!!! - că el avea o incapacitate structurală pentru filosofie! : „Acolo unde mă îndepărtam de observație - (mărturisește el în Ma Vie et la Psychanalyse, p. 93) - am evitat cu grijă a mă apropia de filosofia propriu-zisă. O incapacitate constituțională mi-a ușurat mult această reținere. [65]
      Această mărturisire nu-l va împiedica totuși cu nimic ca, în modul cel mai cinic, să susțină erorile filosofice cele mai abjecte cu o alură candid de perversă. Să nu amintim decât pansexualismul său (care, din punct de vedere filosofic, nu este decât una dintre cele mai mici metehne ale sistemului său), conform căruia toate valorile spirituale ale omului n-ar fi decât deghizări ale unuia și aceluiași instinct.
      Știm prea bine că el dă noțiunii incriminate o altă definiție și o altă extensiune, făcând-o să coincidă, mai mult sau mai puțin, cu tot ce e viu în om. Dar a spune că totul în om e sexual e tot atât de puțin admisibil ca și poziția unui critic de artă ce-ar susține că pentru el tot ce-i culoare e... albastru! Conform acestei noi, însă absurde, accepțiuni, și zăpada e albastră, și aurul și auriul sunt albastre, și toate culorile tuturor pictorilor sunt numai albastre.
      - Dar eu înțeleg prin albastru tot ce-i culoare, va riposta eroul nostru, când noi am da îngândurați din cap. A încerca să-l convingi e de prisos. Nu de argumente au nevoie astfel de indivizi, ci de tratament.
      Or, ceea ce este o exagerare și o absurditate în artă nu vedem de ce ar fi socotită drept o înțelepciune în psihologie, căci sufletul omenesc, chiar și cel mai umil, valorează infinit mai mult decât toate pânzele tuturor muzeelor de artă din lume.
      Freudismul ar fi adevărat numai în cazul când omul ar fi nu numai exclusiv animal, ci un animal cu totul pervertit. Pansexualismul său nu este o concluzie „științifică” a metodei psihanalitice - așa cum pretinde Freud - ci este o prejudecată pur filosofică, ce derivă din monismul său instinctualo-empirist degenerat.
      Altfel spus, „albastrul” se găsește nu în câmpul obiectivului microscopic, ci în lentilele ochelarilor lui Freud. Nu totul „ESTE” albastru, ci „EL VEDE” totul în albastru, din cauza incapacității și prejudecăților sale filosofice. Și este cu totul altceva!
      Peste voia noastră vom fi siliți să mai insistăm, căci dacă literatura modernă a intrat în descompunere, devenind un colosal și pestilențial hoit pornografic, - zădărnicind, practic, eforturile tuturor educatorilor bine intenționați față de tinerii ce-o citesc -, aceasta se datorează în primul rând virusului freudist.
      Or, în orice epidemie, pentru a degaja și curăța atmosfera contaminată, focarul de infecție trebuie lichidat mai întâi.

5) Știința duce, oare, la Dumnezeu?

      Fiindcă pe noi freudismul nu ne interesează în sine, ci numai în măsura în care are puncte de contact cu problemele abordate direct în studiul nostru, trebuie să renunțăm la multe pagini - ce sperăm să fie publicate cândva separat - ce ar fi necesare pentru a evidenția gratuitatea, șubrezenia și ridicolul atacurilor lui Freud la adresa Religiei.
      Deși se consideră și pretind a fi „oameni de știință”, freudiștii, până chiar și în propriul lor domeniu, în psihologia inconștientului, dau dovadă de o mare lipsă de probitate științifică: „Psihanaliștii în general - zice același Dalbiez - par a ignora necesitatea dovezilor - En general, les psychanalystes semblent ignorer le souci de la preuve. [66]
      Cum să te mai miri atunci că această carență de onestitate va fi totală la freudiști când ei abordează problema Religiei?
      Văzând totala lipsă a oricărei informații științifice obiective în materie de filosofie și etică, în general, și de Religie, în special, un critic a mers până acolo, încât îi împărțea - din acest punct de vedere - pe oameni în trei categorii: intelectuali, semidocți și... freudiști.
      Deși, pentru a fi sinceri, noi nu putem decât să ne bucurăm de atacurile acestora, căci cauza Religiei nu ar începe să fie cu adevărat primejduită decât din clipa în care ar fi freudiștii cei ce s-ar erija în apărătorii ei. Nu ostilitatea unor astfel de adversari poate compromite o cauză bună, ci prietenia lor, calamitate de care Religia a fost însă scutită.
      Religia nu în tovărășia acestui freudism fără de vreme putea fi osândită să apară, ci Ea s-a născut odată cu primul om ce și-a înălțat ochii spre cerul înstelat, a însoțit omenirea în toate pribegiile și val-vârtejurile zbuciumatei sale istorii și continuă să încălzească inimile și să întraripeze nădejdile tuturor celor care, deși pe pământ, înțeleg că sunt mai mult decât țărâna din care sunt trupește zidiți.
      Vine Freud și, ca un nou Sganarelle (medicul fără voie al lui Molière, care, obiectându-i-se că inima e în stânga și ficatul în dreapta, și nu viceversa), dă și el sentințe:
      - Așa era înainte, dar NOI am schimbat toate acestea!
      Freud nici nu ar prea fi avut ce să schimbe, fiindcă n-a avut niciodată idee ce-i Religia. Regretăm, desigur, că aici nu ne putem extinde să arătăm că izvorul Religiei nu este, din punct de vedere natural, decât rațiunea ce se cunoaște pe sine și cunoaște totodată raporturile esențiale de subordonare ierarhică și finalistă dintre ființe. Însă faptul că există o ierarhie existențialistă în cosmos nu este un vis de dement, ci o realitate ce se impune inexorabil, ba chiar sare în ochii oricărui om cu mintea sănătoasă.
      Iar Religia nu este, în fond, decât recunoașterea intimă și oglindirea în conștiința noastră a acestei ineluctabile realități obiective.
      Dar, fiindcă Freud pretinde că el ar ataca Religia în numele științei (psihologice), nu putem să nu ne oprim pentru o clipă asupra acestei poziții. Deși nu freudiștii ar fi cei îndreptățiți să vorbească prea tare despre... știință...
      Poate fără să-și dea seama, Freud lovea în anumiți apologeți improvizați ai Creștinismului, care, incapabili să nuanțeze lucrurile, aduceau argumente de genul sofismului „baculus in angulo, ergo pluit” (umbrela e în colț, deci plouă), pentru a dovedi că știința ar duce neapărat la Dumnezeu.
      Argumentul banal al multor predicatori cu pretenții este că oamenii de știință cu adevărat mari au fost credincioși, deci știința duce inevitabil la Dumnezeu. Dar acest sofism, când este pus în serviciul unei cauze bune, nu e mai puțin un sofism...
      O astfel de argumentare este valabilă exclusiv în cazul când se vizează direct și se răspunde celor ce susțin, în mod absurd, că știința adevărată ar fi, vezi Doamne, incompatibilă cu Religia. Și atunci se pot cita statistici întregi de mari savanți care cu toții au crezut, încheind legitim, și după logica cea mai implacabilă, că poți fi om de știință și dacă ești credincios.
      Dar, înainte de a răspunde întrebării, să arătăm că știința este ea însăși un mister, căci domeniul științei nu merge mai departe decât faptele și fenomenele comensurabile și legile lor.
      „Știința - zice Baudin - își acordă date multiple și, vrând-nevrând, trebuie să consimți să se cerceteze temeiul acestor date. Ea își atribuie fenomenele: dar de unde provin ele? Unde se află izvorul indefinitei lor țâșniri?”
      „Ea își atribuie legile lor: dar unde este, oare, principiul acestor legi și determinismul lor? Ea își atribuie forțele naturii... Nu este însă nici măcar una singură dintre aceste forțe care să nu fie un mister, care să nu ridice problema originii și naturii sale... Pe scurt, știința care ajunge și poate face față la toate nu poate face față și nu-și ajunge sieși. Ea, care vrea să rezolve toate problemele, este, pentru cine poate să o priceapă, suprema problemă de rezolvat. [67]
      Altfel spus, pentru a merge la rădăcina existențială a lucrurilor, știința explică realitatea externă fracționar și pe porțiuni, cu ajutorul și în funcție de niște elemente care, ele însele, sunt o enigmă și rămân în adevărata lor intimitate structurală ultimă pururi niște necunoscute. În ecuațiile științei, înțelegerea specialistului e obținută în funcție de așa-numitele forțe ale Naturii (lumină, electricitate, afinități chimice, energii atomice și infra-atomice etc. ) ce sunt, la rândul lor, un mister. Știința „explică” multe fenomene, dar toate explicațiile ei sunt pline de necunoscute și pe bază de necunoscute.
      Dar chiar dacă știința n-ar avea acest caracter funciarmente enigmatic și ipotetic și dacă, prin imposibil, fiecare specialitate ar reuși să facă DEPLINĂ LUMINĂ, astfel încât să nu mai subziste nimic misterios, nimic umbrit, nici o lege, nici o forță, nici o structură nelămurită total în sectorul său propriu, marea și principala problemă ar mai stărui totuși, întreagă și neatinsă în fața cercetătorului.
      Pentru a ne exprima într-un chip ce-ar putea părea paradoxal, chiar când „omul de știință” și-ar vedea misiunea sa total exhauriată și îndeplinită, în fața OMULUI CA OM s-ar mai ridica tot atât de spinoasă și necesară problema TOTULUI CA ATARE în totalitatea lui și a științei în sine:
      Care este rațiunea ultimă de a fi a realității în ansamblul ei ca atare? Căci știința explică legi și fenomene particulare, admițând anticipat drept ceva ineluctabil că există. Dar ea nu explică DE CE singuraticele fenomenele particulare, ce-ar putea foarte bine să NU fie sau să fie altfel decât sunt, SUNT TOTUȘI și trebuie să fie așa. Știința nu epuizează misterul lucrurilor, ci doar îl constată. Ea explică, mai mult sau mai puțin ipotetic, în ce fel se propagă lumina cu o anumită viteză și pe o anumită traiectorie etc., dar nu explică și nici nu poate explica DE CE TREBUIE să existe lumină, DE CE trebuie să existe un univers în care se găsesc fenomene și lucruri.
      Căci lumina și corpurile, calde sau luminoase, și Universul însuși în totalitatea lui nu includ întru nimic în noțiunea lor vreo necesitate imanentă de a exista.
      Ele sunt toate contingente și ar putea prea bine, și fără nici o contrazicere, să nu existe, presupunere ce nu are nimic absurd în sine, căci esența lor nu se identifică cu existența absolută în sine.
      Și dacă această lume contingentă și ne-necesară totuși există, aceasta se datorează ACELUIA care nu poate să nu existe, fiind una și aceeași realitate cu Existența absolută însăși, fără limite de timp, de spațiu sau de perfecțiuni, și care include în sine, în chip eminent, actualizarea ultimă, și în toată plenitudinea, a tuturor perfecțiunilor: DUMNEZEU.
      Dar la acest punct știința rămâne fără de glas. Doar filosofia, în înțelesul ei superior, și Teologia Mistică sunt singurele ce se mai pot ridica la aceste înălțimi, prin definiție inaccesibile științei.
      În marea carte a lumii, pentru a reveni la știință, fiecare specialist n-a putut descifra, în fond, decât câteva din cuvintele filigranate pe pagina specialității sale. Dar câte mistere mai sunt încă de rezolvat pe pagina fenomenelor vieții, pe cea a structurilor infra-atomice, pe cea a nepătrunselor secrete galactice (de exemplu: găurile negre) sau a insondabilelor imensități și distanțe metagalactice ale radioastronomiei.
      Și câte alte pagini de pe care, până la generația noastră, nu s-a citit poate încă nimic și a căror existență poate că știința actuală nici măcar nu o bănuiește.
      Dar chiar dacă întreaga carte a existenței ar fi fost citită, aceasta nu numai că nu ar fi o dovadă că NU are Autor, ci ar fi, dimpotrivă, un suprem argument al Existenței și înțelepciunii Acestuia.
      Dacă la pagina unei specialități date sunt scrise atari cuvinte, numai în ochii unui debil mintal acest fapt ar putea deveni o dovadă a inexistenței Autorului. Căci orice orânduire inteligentă presupune o Inteligență orânduitoare. Materia oarbă și hazardul pur numai pentru un imbecil - sau pentru cei idioțiți și imbecilizați de prejudecăți - pot fi o rațiune suficientă ce explică verbal tot, tocmai fiindcă real, existențial și în esență nu explică nimic.
      Și când această orânduire nu este parțială și deficientă, ci universală și atotcuprinzătoare, străbătând structural ființe și obiecte neînsuflețite deopotrivă, dirijându-le în mod indefectibil spre ținta lor și orânduind după legi de o înțelepciune insondabilă în totalul ei, ansamblul ființării într-o universală armonie spre un scop transcendent și superior, încât numai Autorul ei îl cunoaște pe deplin, în fața unei astfel de orânduiri trebuie recunoscut că inteligența Cauzei Orânduitoare e a unui Spirit de o eficiență suverană și nemărginită, a unei Atotputernicii: a lui Dumnezeu.
      Căci numai spiritul unui Creator Infinit și Atotputernic putea să-și imprime atât de inteligent, atât de structural și atât de indelebil în întreaga ființare, ca și pe singuraticele ființe, sigiliul perfecțiunilor Sale, ca un filigran, care, deși tainic, este peste tot prezent. Fiecare pagină, șir sau chiar cuvânt din cartea Creațiunii este o dovadă, un omagiu și un imn structural de preamărire adus Inteligenței Creatoare, lui Dumnezeu.
      Or, după cum constatarea că anumite cuvinte sunt scrise acolo și așa, și nu altundeva și altfel, nu constituie un argument al inexistenței altor cuvinte sau pagini, și cu atât mai puțin al inexistenței Autorului, tot așa înțelegerea fragmentară a unei porțiuni a domeniului științei nu prejudiciază întru nimic faptul că mai există și alte porțiuni ale unui tot comensurabil, el însuși contingent și postulând deci în mod intrinsec primirea existenței sale de la Altcineva, infinit de perfect și existând în mod necesar de la sine și prin sine, fiind plenitudinea însăși a Existenței nelimitate.
      Căci lumea, luată chiar și în ansamblul ei, tot nu include întru nimic în însăși noțiunea sa, drept un atribut esențial și constitutiv al său, necesitatea de a exista. „Cerul și pământul, exclamă Sf. Augustin, strigă că au fost create; căci se prefac și se tot schimbă... Strigă, de asemenea, că nu ele însele s-au creat... Și glasul acestor strigăte este evidența însăși. Deci, ești Tu, Doamne, cel ce le-ai făcut, căci, fiind frumos, le-ai făcut frumoase; căci, fiind bun, le-ai făcut bune; căci, fiind Tu existența, le-ai făcut să existe. [68]
      „Dar ele nici nu sunt atât de frumoase, nici nu sunt atât de bune, nici nu sunt așa precum ești Tu, Creatorul lor, căci, în comparație cu Tine, ele nu sunt nici frumoase, nici nu sunt bune, și nici nu sunt.”
      Iată de ce rolul științelor nu este acela de a filosofa, pe bază de afirmații gratuite sau inspirate din cele mai absurde prejudecăți, despre o pretinsă inexistență a autorului Creațiunii, ci ceva mult mai limitat și umil, dar, tocmai de aceea, mai realist, mai constructiv și mai nobil, fiind din domeniul propriei lor competențe: să-și descifreze paginile respective din cartea Universului, prin intermediul unor ipoteze mereu reînnoite, pentru o apropiere tot mai strânsă de adevărul integral, până-l vor putea stăpâni pe deplin, în ritm cu noile descoperiri și progrese.
      Dar, pentru moment și ipotetic, să facem și noi abstracție de această deficiență congenitală a științei de a oferi spiritului nostru, avid de deplinul adevăr, ultimele sinteze, singurele capabile să-i astâmpere întrucâtva setea infinită și să ne oprim doar în întrebarea ridicată inițial: Știința duce, oare, la Dumnezeu? Cercetarea științifică îl poate, oare, descoperi pe Dumnezeu sau nu?
      A întreba pe oamenii de știință aceasta e ca și cum ai fi întrebat pe inginerii de drumuri care construiau șoseaua București-Oradea dacă „această șosea duce sau nu la... Nebuloasa Andromeda”.
      Întrebarea este, evident, absurdă. Nu pe un traseu terestru, nu în domeniul șoselei și nu cu vreun autovehicul terestru se poate merge la celălalt univers asemănător Galaxiei noastre, care este Nebuloasa Andromeda, ci pe calea printre stele a astronavei, și cu sute de mii de ani lumină.
      Dar dacă un inginer de drumuri ar spune unui astronom: „Nebuloasa Andromeda nu există, fiindcă eu n-am întâlnit-o... la șosea!”, astronomul ar da semnificativ din cap și cel mult ar încerca să se pună în siguranță. [69]

6) Omul tinde spre Eternele limanuri

      De aceea, dacă un om de știință este credincios, aceasta nu se datorează științei, ci faptului că și el este om, că gândește, că judecă și că are o concepție despre lume și viață.
      Nu vom fi noi cei ce să negăm că omul de știință îl poate întâlni pe Dumnezeu și în câmpul propriei sale științe. Căci și omul de știință rămâne tot om și, desigur, poate și el descifra ceva din măreția tăinuită de Dumnezeu, ca un fel de filigran divin în câmpul propriei sale ramuri științifice, ca un Linné ce-l descoperă pe Dumnezeu într-un fir de iarbă, cum singur o spunea.
      Dar să nu ne lăsăm înșelați.
      Când Linné vorbește așa, el nu mai este simplu „om de știință”, căci acela a sfărâmat cadrele strâmte ale specialității sale și filosofează; savantul îl descoperă pe Dumnezeu nu fiindcă face știință, ci pentru că datele și armoniile științifice descoperite de el ca simplu cercetător științific îl îmbie ele însele să-și depășească condiția de simplu om de știință și-l invită să filosofeze, adică îl obligă ca, în timp ce contemplează printre umbre înțelepciunea unică și mărețiile tăinuite ca un filigran în lucruri, să meargă mai departe și să caute rostul ultim al tuturor lucrurilor și să jinduiască după Adevărul dintâi integral, netăinuit și fără umbre.
      Căci aceasta este filosofia genuină: iubirea sinceră de adevărata înțelepciune. Iată de ce filosofia, când își merită numele, duce fără greș la Dumnezeu, înțelepciunea dintâi, și se ancorează în marele TOT.
      Altfel spus, omul de știință îl descoperă pe Dumnezeu chiar în domeniul specialității sale nu fiindcă este om „de știință”, ci fiindcă este OM: o ființă ce, vrând, nevrând, este angajată într-un destin ce depășește toate contingențele și, deși aruncat în marea vremelniciei, este orientat și tinde spre Eternele Limanuri.
      Iată de ce a ataca Religia în numele științei - fie că cel ce o atacă e S. Freud, P. P. Negulescu sau oricare alt scientist - este o escrocherie spirituală, o fraudă săvârșită în dauna ingenuității publicului mare. Nu știința este cea care contestă Religia, ci o impostură filosofică, deghizată sub masca de știință, și care nu este altceva decât o metafizică total eronată și camuflată de autorii ei lipsiți de orice onestitate filosofică și care o etichetează drept „știință”, pentru a o putea trece, prin contrabandă, în domeniul gândirii filosofice. Căci ceea ce expun astfel de autori nu este știința, ci doar propria lor filosofie sau metafizică a vieții. Noi nu interzicem nici unei metafizici să intervină în discuție și tot ce dorim și cerem - și avem tot dreptul a o cere - este ca ea să intervină cu fața nemascată, necamuflată sub chipul de „știință”, când ea este o metafizică aberantă, ce încearcă să se pronunțe asupra unor probleme pe care știința, ca știință, în mod necesar le ignoră, nefiind de domeniul ei.
      Aceștia nu mai sunt oameni de știință, ci scientiști ce n-au înțeles nimic din ceea ce este Religia și, din păcate, n-au înțeles nici rostul și limitele științei. Ei vor să doboare astrele aruncând pietrele sofismelor lor spre ele, dar pietrele cad în capul celor ce le-au aruncat. Și atât.
      Nu știința este cea chemată să dea o concepție despre lume și viață, aceasta fiind de resortul metafizicii, al filosofiei în autenticul ei înțeles realist, atunci când este vorba despre lucrurile accesibile rațiunii, dar din domeniul ei firesc propriu-zis. Și este de resortul unei lumini și cugetări supraraționale, dar nu și suprainteligibile, când este vorba de credință și de domeniul Misterelor revelate.
      Am zis „nu și suprainteligibile”, fiindcă, dacă misterele despre Dumnezeu și viața Lui în sine sunt deasupra înțelegerii noastre naturale, ele nu sunt totuși deasupra oricărei înțelegeri: a înțelepciunii divine sau divinizate, NU!
      Așa cum există o lume a undelor radiofonice, care, deși nu sunt direct perceptibile cu simțurile noastre, totuși existăm, tot astfel există o lume a Divinului, ce, deși nu cade SUB controlul rațiunii (pentru simplul și bunul motiv că din punct de vedere al ierarhiei ființale este în infinit peste rațiune și deasupra ei), ea totuși aievea există, iar atunci când rațiunea este în mod corespunzător ajutată, ea însăși poate să parvină la cunoașterea acestei lumi.
      După cum urechea nu poate prinde undele misterioasei lumi radiofonice, deși acestea în chip real pătrund, ba chiar ne și străbat și se găsesc nu numai în camera noastră, ci și în noi (simultan, zeci și sute de posturi prin undele lor), tot astfel, nici rațiunea nudă nu poate percepe armoniile lumii Dumnezeirii, deși reale, infinit de reale și de supranatural prezente peste tot, dar de o prezență superioară puterii de percepere a rațiunii pure.
      Însă așa cum constatarea că noi nu putem prinde direct undele nu ne afectează câtuși de puțin, când posedăm aparatul de radio ce ni le face accesibile deschizându-l, tot astfel faptul că misterele Dumnezeirii în Sine nu cad sub controlul și percepția rațiunii pure nu prezintă nici un neajuns atunci când avem „aparatul de radio” corespunzător, adică mijlocul potrivit pentru a intra în comuniune cu această lume a lui Dumnezeu.
      Care este acest aparat? Este Evanghelia și Revelația, în general, Sfintele Taine, rugăciunea și trăirea harică în ansamblul ei, în special.
      Dar așa cum un anumit post de radio nu poate fi prins decât după ce ai deschis aparatul și ai selectat corect lungimea de undă dorită, tot astfel nu orice persoană ce stăpânește Evanghelia sau se apropie de Sfintele Taine și de celelalte surse ale harului intră aievea în comuniune cu Dumnezeirea, ci numai cel ce are dispozițiile cuvenite: viața harului, credința vie și însuflețită de acea iubire divină ce strunește toate virtuțile, înnobilându-le, însoțită de acea perfectă curăție a inimii, ce singură deschide ochii pentru a-L vedea pe Dumnezeu în toate.

7) O gândire care șchiopătează

      Odată lămurite deosebirile dintre metoda psihanalitică și freudism, pe de o parte, și dintre Religie și știință, pe de alta, să revenim la expunerea viselor conform rezultatelor psihanalizei.
      Una dintre primele constatări făcute de toți cercetătorii viselor este completul lor divorț de realitatea obiectivă. În vis, focul poate să fie rece și gheața caldă, și visul nu este mai puțin vis (Freud ar opina chiar că visul e cu atât mai vis cu cât, la prima vedere, e mai absurd). Visul nu exprimă o realitate obiectivă așa cum ai spune „zăpada este albă” sau „2x2 = 4” prin adecvarea și conformitatea perfectă dintre expresia folosită și lucrul exprimat. Visul nu se mulează pe realitatea obiectivă.
      Visul este și el, într-un anumit sens, o gândire, dar o gândire de tip subiectiv - era să zicem kantian - căreia îi lipsește tocmai nota esențială a oricărei gândiri normale: exprimarea adecvată a unei realități obiective (faptul că această realitate obiectivă e materială sau spirituală contează prea puțin).
      Alieniștii spun despre vis că este o gândire autistă, adică o gândire pur subiectivă, lipsită de un obiect real, lipsită de o realitate de a cărei esență să se îmbibe în chip spiritual, misterios, dar veridic, s-o îmbrățișeze și s-o exprime.
      Visul este o gândire fără substrat obiectiv, fără lucru real în trunchiul și rădăcina ei, o cogitatio sine re (cugetare lipsită de obiect) sau dereistică, cum i-ar spune Bleuler și Pichon, adică total detașată de real, (Particula „DE” are aici o accepțiune privată, ca și în cuvintele deconectat, defavorabil, deformat, degenerat, devalorizat etc., așa că DEREISTIC este egal cu lipsit de realitate).
      Și, bineînțeles, tocmai fiindcă visele - aceste deliruri nocturne - nu mai exprimă realitatea obiectivă, iar, pe de altă parte, întrucât psihologic trebuie să-și aibă motivația lor, adică să aibă o cauză suficientă și proporțională pe planul psihic, sensul lor nu poate fi căutat în direcția adecvării lor cu realitatea exterioară, căci visul rămâne vis și când nu mai corespunde realității autentice. Să ne explicăm: altceva este a visa că zahărul e dulce și total altceva este a-l gusta efectiv și a-l cunoaște experimental și obiectiv ca atare. Tot așa de bine ai putea visa și că zahărul e amar, iar visul nu ar fi mai puțin vis. Dat fiind însă că fiecare fenomen își are cauza sa suficientă și deoarece cauza și sensul visului nu sunt date de o realitate obiectivă, ele vor trebui căutate în realitatea psihică subiectivă a subiectului.
      Gândirea normală este, într-un anumit sens, ca o fotografie, clișeul exprimând, în felul său, dependența sa reală și, am spune, totală de realitatea prinsă în obiectivul aparatului, dar ea este și ca vederea ce ne face prezent obiectul, fără să fie ea însăși văzută, căci noi nu ne vedem vederea, ci vedem cu ajutorul ei lucrurile exterioare nouă. Tot așa, noi nu ne cunoaștem întâi cunoașterea și apoi realitatea cunoscută, ci actul cunoașterii ne face să pătrundem în chip misterios, dar veridic, realitatea în esența ei, fără prealabila cunoaștere a actului de a cunoaște, considerat în sine, în sensul că ceea ce noi cunoaștem NU sunt ideile noastre despre realitate (Kant ar spune „categoriile noastre subiective”, pe care noi le impunem și le aplicăm realității), ci realitatea însăși, făcută nouă prezentă în actul de a cunoaște. [70]
      Gândirea omenească e făcută anume pentru a cunoaște realitatea: e pasul de legătură între cei doi termeni ai cunoașterii, realitatea obiectivă, pe de o parte, și subiectul cunoscător, pe de altă parte; e unda ce face contactul între obiectul cunoscut (aflat pe post de emițător al propriilor sale caracteristici ce-i relevă esența) și subiectul cunoscător (ca aparat de recepție a acestor caracteristici). Cunoașterea fiind însă o realitate spirituală, tot rostul și înțelesul ei este de a pătrunde realitatea obiectivă și de a o exprima în ceea ce are ea mai intim: esența specifică a lucrurilor.
      Cunoașterea are însă și un aspect funcțional și presupune, firește, o plenitudine de tensiune și de randament psihic al facultăților noastre de cunoaștere, intelectuală și sensibilă, spre a putea face saltul sau acolada între cei doi termeni ai săi, adică între realitatea cunoscută și eul cunoscător.
      Dacă tensiunea psihică sau atențiunea e sub nivelul necesar, cum e în vis, [71] sau funcționarea normală este făcută imposibilă, cum e cazul bolilor mintale, [72] activitatea de cunoaștere a eului șchiopătează. Ea nu mai este în stare să răzbată spre realizarea obiectivă și s-o atingă, și cu atât mai puțin s-o îmbrățișeze și s-o cuprindă; ea nu mai reușește să se muleze pe realitatea obiectivă și s-o exprime; într-un cuvânt, ea nu mai e acea adecvare între minte și realitatea externă eului, ce definește cu adevărat cunoașterea autentică.
      Și aici e păcatul originar al idealismului care, voind să subestimeze cunoașterea divină (aceasta e atât de puternică, încât creează ipso facto lucrul gândit), nu face decât să încarcereze cunoașterea în propriul eu, căci omul, nefiind atotputernic, gândul său nu devine creatorul lumii obiective externe (cum aspiră idealiștii), ci doar al unei lumi similare celei a unui alienat mintal.
      E adevărat că, în acest fel, ei își asigură originalitatea sistemului lor, suprema ambiție a atâtor idealiști, care tocmai în crearea unei lumi a lor văd rostul însuși al filosofiei idealiste. Lucru în care ei și reușesc, uneori, fără însă a fi ei cei dintâi, căci, pe linia aceleiași originalități dereiste și divorțate de real, unii alienați sunt și mai, ba chiar mult mai originali… [73]
      Precizată astfel noțiunea cunoașterii și dovedit fiind realismul ei, să revenim la vise.
      Visele nu se înrădăcinează în realitate și nu au un înțeles obiectiv de genul cunoașterii, ci sunt mai curând un fel de rebus: un cap de om cât casa, o notă muzicală, o literă mare de tipar izolată, o foarfecă atârnată de colțul lunii etc.
      În realitatea obiectivă aceste elemente nu pot fi găsite în înlănțuirea bizară a rebusului și în proporțiile acelea: capul de om cât casa, litere sau note izolate etc. ; așa ceva nu există în natură.
      Dar așa cum rebusul nu e menit să redea realitatea, nefiind o reproducere a realității, tot astfel nici visul nu e gândire obiectiv logică, căci el nu e sortit să exprime o corespondență între gândul nostru și lumea reală din jur.
      Și cu toate acestea, și rebusul își are sensul său, un sens ascuns, criptic, dar totuși sens. Tot așa, și în vis există elemente, separat luate, ce de fapt se găsesc și în lumea reală, dar aici ele sunt fuzionate într-o astfel de contopire, încât par absurde prin felul în care sunt grupate.
      Tot meritul psihanalizei este de a fi creat o metodă științifică nouă, cu ajutorul căreia rebusul viselor noastre poate fi explicat. Este metoda asociativă. [74] Visele fiind o gândire dereistică, o gândire care șchiopătează, marele merit al psihanalizei este de a-i fi oferit acesteia protezele metodei asociative.
      Așa cum într-un rebus sensul e tăinuit sub simboluri, tot astfel se întâmplă și în vis (deși simbolizarea aceasta își are mecanismele sale specifice de elaborare, ce fac din vis un limbaj aparte).
      Visul nu e cunoaștere, ci un limbaj psihic natural și individual. Este un limbaj fiindcă țintește să exprime, iar nu să cunoască.
      Este un limbaj psihic, fiindcă nu e o producție sonoră și materială, - cum sunt cuvintele rostite și scrise -, ci una pur mentală.
      Este un limbaj natural (iar nu rațional), fiindcă relația dintre el și cauzalitatea adâncă ce-l face să țâșnească din subconștientul pe care-l exprimă rămâne, în mod normal, inconștiența rațiunii treze.
      Dar este un limbaj psihic, natural și individual, fiindcă raportul dintre vis și substratul psihic pe care-l exprimă variază de la un individ la altul, [75] pe când, în stările emotive, din contră, există o sumă de atitudini firești de expresie valabile pentru toți: de rușine, roșește obrazul, spaima dilată pupilele etc.
      Însă atunci când se spune că visul are un sens, accepția nu e nici cea logică, nici cea lingvistică. Să ne explicăm.
      În accepția logică se spune despre un lucru că are sens, atunci când el se conformează realității: „zăpada e albă și rece”; iată o afirmație cu sens.
      În accepția lingvistică, în schimb, atenția se oprește nu asupra realității ca atare, ci asupra cuvintelor privite din punctul de vedere al noțiunii enunțate. Făcând abstracție de confruntarea directă cu realitatea, fiecare cuvânt își are semnificația lui proprie: rece înseamnă altceva decât fierbinte, și albul altceva decât negrul, și DA altceva decât NU.

8) Visul: expresie bizară a subconștientului

      Visul nu are sens nici în accepția logică, tocmai fiindcă este o gândire dereistică, detașată de realitatea obiectivă, și nu are sens nici în accepțiunea lingvistică, fiindcă el nu este un cuvânt dinainte definit, constând din silabe, și care să însemne o anumită substanță sau calitate a ei, cum ar fi cuvintele „zăpadă” sau „alb” etc.
      De aceea, când Freud spune că visul are un sens, el îi dă o a treia accepțiune, ignorată până la el și indicată, de altfel, și de el doar în treacăt și numai în mod implicit. El se balansează un timp nehotărât între primele două accepțiuni, când în fond viza pe o a treia, căreia nu știe să-i dea însă numele propriu ce-i revine, de EXPRESIE PSIHICA. E și marea lacună a lui Freud, căruia, nefiind filosof, - ba chiar disprețuind filosofia -, tocmai ideea de căpetenie a operei sale îi rămâne întotdeauna latentă. [76]
      Dar ce este această expresie psihică?
      Toată lumea știe ce este expresia: un semn ce, odată cunoscut, relevă realitatea pe care o semnifică. Când simți o durere, țipătul e expresia ei; urmele unei potcoave sunt semnul trecerii unui călăreț.
      Există însă și o expresie imaterială și psihică la om: e visul. Așa cum țipătul nu e prin sine cunoaștere, ci numai semnul durerii (ce odată cunoscut ne face să deducem în mod cauzal că cel ce a țipat a simțit o durere), tot așa visul nu e o cunoaștere, ci un semn al unei realități intime, ce se agită și ne roade în subconștient. Iată de ce am spus că visul e un limbaj psihic natural și individual. Un mic exemplu împrumutat din FRINK ne va lămuri.
      Un prieten de-al psihologului american, pe nume Taylor, visa că dădea cu piciorul într-un skunk (o specie de dihor foarte puturos), care însă, în loc de a mirosi urât, degaja cel mai frumos parfum din marca „Palmer”. E greu de imaginat un vis mai stupid în aparență.
      La cererea lui Frink, Taylor acceptă să se supună psihanalizei și, pe baza asociațiilor de idei, iată substratul din care a țâșnit: El era angajat pe vremea aceea la un droghist. Un client îi ceru pentru zece cenți ulei de chenopodium. Nefiind clasat între otrăvuri, vându cât i se ceruse, fără a-i mai cere explicații. Clientul, întors acasă, îi administra o linguriță pruncului său de șase luni. Prima doză o scuipă, dar tatăl îi dădu o a doua, și mititelul muri. Tatăl aruncă vina pe Taylor și povesti, într-un fel cu totul inexact, această întâmplare vecinilor săi și cui vroia să-l asculte. Drept rezultat, o adevărată furtună se dezlănțui asupra lui Taylor, dar acesta o înfruntă, rectificând în fața clienților spusele eronate ale tatălui vinovat. Dar și patronului său îi cam sărise țandăra până la sfârșit și-i spuse angajatului său:
      - Ascultă, Taylor, termină odată cu comedia asta. Cu cât dai mai mult cu piciorul în skunk (dihor), cu atât va puți mai tare.
      Visul, astfel replasat în cadrul său asociativ subconștient, nu mai are nimic absurd, ci, dimpotrivă, e plin de sens, deși-l exprimă în mod figurat. Taylor dorea să se apere în continuare și nu numai că din aceasta n-o să rezulte inconveniente, ci, din contră, cu cât îl va lovi mai tare, cu atât va fi mai suav parfumul degajat de animal. [77]

9) Să fie visul realizarea unei dorințe?

      Precum se vede, unul e conținutul manifest al visului, și cu totul altul cel latent, descoperit prin psihanaliză. Visul nu se aseamănă cu un peisaj, ci mai mult cu un rebus. Întrucât în visul cu dihorul dorința legitimă de a-și pleda propria cauză - împiedicată însă de patron - nu avea nimic înjositor pentru personalitatea subiectului, aici n-a fost nevoie de intervenția acelui mecanism psihic pe care Freud îl numește cenzură.
      Ce este această cenzură?
      Pentru Freud, visele sunt, în general, realizarea unei dorințe. Exploratorii lui Nordenkjöld, blocați mult timp între ghețurile polare, visau, unii, banchete interminabile, alții, munți de tutun, iar alții, corabia alergând în plină viteză pe o mare însorită etc. În acest fel visele potolesc și satisfac dorința irealizabilă în realitate, realizând-o în timpul somnului în închipuirea subiectului. Din acest punct de vedere, Freud are dreptate când spune că visul nu este un tulburător al somnului, ci o santinelă a lui, apărându-l de ceea ce ar fi susceptibil să-l tulbure. Dorința e reprezentată în vis drept un fapt trăit și gata împlinit. Dormind, se trăiește realizarea unei dorințe satisfăcând, fără multă cheltuială și efort, cerințele ei prin vis și se continuă să se doarmă liniștit. [78]
      Nu toate dorințele sunt însă compatibile cu personalitatea morală a visătorului. În aceste cazuri intervine cenzura. Ea nu este decât opoziția ce-o întâmpină o dorință dată în calea realizării ei, și anume din partea eului superior moral. Un exemplu ne va lămuri.
      O americană visa că sugruma un câine alb. Nu e nici absurd, nici imposibil, dar visul rămâne o enigmă. El nu are nici o legătură cu nici una din ocupațiile și preocupările obișnuite ale subiectului.
      Ea apelează la un psihanalist și îi povestește că-i place menajul, dar îi e groază să taie păsările. În acest punct ea recunoaște că, de fapt, ea sugrumase câinele din vis în același fel în care obișnuiește să sacrifice puii. De aici sări la execuțiile capitale și vorbi despre ceea ce trebuie să simtă osândiții când sunt spânzurați...
      Insistența asupra acestei teme. sinistre deșteptă bănuielile psihanalistului, care o întrebă dacă are cumva o ură deosebită pe cineva. Ea răspunse afirmativ: pe cumnată-mea. O acuza de intrigi și „de a se fi strecurat ca o porumbiță îmblânzită între ea și soțul ei”. Ba chiar, cu câteva zile înainte, o și dăduse pe ușă afară, spunându-i textual: „Marș de aici, nu vreau în casă un câine care să mă muște!”
      Interpretarea e de o evidență ce sare în ochi și, drept confirmare, Ferenczi, psihanalistul, mai află că respectiva cumnată e mititică și că are un ten remarcabil de alb. Conținutul manifest e sugrumarea câinelui, ce exprimă însă în mod simbolic ura și dorul de răzbunare față de cumnată. [79] Principiile moralei au împiedicat-o să accepte manifestarea fățișă a pornirilor ucigașe. Fanteziile în legătură cu execuțiile capitale sunt o dovadă a realității acestor porniri. Visul este, astfel, un fel de compromis între dorința de a ucide, pe de o parte, și cenzura morală, pe de alta; e realizarea deghizată a unei dorințe camuflate. Fără cenzură, subiectul ar fi visat direct că-și strangulează cumnata.
      Prin aceasta nu vrem însă să spunem că dorințele condamnate de cenzură ar apărea totdeauna camuflate. Nu. Uneori dorința țâșnește cu o forță primară și nemascată sub adevărata ei înfățișare. Ce face atunci cenzura?
      Ea intervine, de fapt, și aici fie 1) deranjând desfășurarea normală a visului (un subiect ce ar fi pe cale de a spune un lucru nepotrivit aude fie un murmur de voci ce-i acoperă glasul sau vreun alt zgomot prelungit ce servește aceeași țintă, fie își simte glasul paralizat etc. ) ; fie 2) prin provoca]rea unei spaime de coșmar ce-l trezește. (Despre coșmar vom aminti însă mai târziu). [80]
      În timp ce mecanismele proprii visului lucrau, în cazul dihorului, direct în serviciul dorinței de a se apăra, aici ele sunt, din contră, puse în serviciul cenzurii. [81]

10) Postulatele lui Freud

      În urma exemplelor aduse, nu putem să nu pomenim de cenzură și de conținutul manifest sau latent al viselor și am anticipat, astfel, fără să vrem, unele elemente finale ale teoriei onirice psihanaliste. [82]
      Revenind, să schițăm, în liniile ei sumare, harta călăuzitoare prin misterioasa țară a viselor începând de acolo de unde au lăsat-o neterminată precursorii lui Freud.
      Visul nu se explică integral nici prin senzațiile organice, și nici prin amintirile asociative ale memoriei. Explicările visului, bazate pe logică și pe legile funcționării conștiente a psihicului nostru mai lasă un reziduu neexplicat. Deci trebuie că în vis se exercită o activitate specifică și ireductibilă la senzații și la memorie. Or, s-a observat că această activitate are, fără îndoială, o structură, o anumită orientare, o anumită organizare. Activitatea aceasta implică, cu alte cuvinte, un tematism, un laitmotiv ce o orientează și o prinde în câmpul liniilor lui de forță. E ceea exprimă Freud când spune că: „Visul are un sens.” Tematismul visului - iată primul său postulat. [83]
      Dar care este oare acest sens?
      Chiar dacă subiectul însuși îl socotește deseori fără sens, psihologii moderni admit, în schimb, că noi nu ne cunoaștem integral: noi nu ne știm și nu suntem conștienți decât de o parte din ceea ce suntem. Experiențele hipnotice ale lui Bernheim sunt o dovadă de netăgăduit în acest sens. Hipnotizatul își amintește, rând pe rând, la insistența hipnotizatorului și își recâștigă întregul capital psihic pe care-l socotise pierdut. [84]
      Dar ce este visul în structura lui intimă? El nu poate fi decât un produs psihic al inconștientului ca atare, fiindcă și exprimarea este tot psihică. Mai precis, visul este exprimarea nocturnă și originală a unei dorințe date, inconștiente și devenite inconștientă în urma refulării.
      Planul după care se elaborează visul este deci - după Freud - totdeauna o dorință ce se folosește de resturile diurne și de senzații, pentru a se exprima psihic. Aceste resturi diurne, subiectul și le recunoaște drept ale sale, dar dorința ca atare - cauza eficientă a visului - aparține domeniului inconștientului propriu-zis. Un exemplu ne va clarifica.
      „O doamnă visează că nu prea are provizii, doar niște somn afumat, și trebuie totuși să dea o masă. Vrea să cumpere, dar e duminică după-masă și toate prăvăliile sunt închise. Vrea să telefoneze la câțiva furnizori, dar și telefonul e deranjat. Trebuie deci să renunțe la masă!”
      Conținutul manifest este exact contrariul realizării unei dorințe. Dar iată-i asociațiile: pacienta explică cum în ajun făcuse împreună cu soțul său o vizită unei prietene pe care era foarte geloasă, tocmai pentru că soțul său i-o lăuda neîncetat. Și, culmea, aceasta se autoinvitase la masă la ei... Sensul visului e clar: dorința de a ține la distanță o rivală. Drept confirmare, Freud mai află că prietena aceea avea ca mâncare preferată tocmai somnul afumat!
      Al doilea postulat al lui Freud este că visul e o expresie a inconștientului.
      Dar aceste constatări că visul are un tematism și că exprimă inconștientul nu ne-ar folosi la nimic spre a-i descoperi sensul, dacă nu s-ar fi dovedit că există o relativă stabilitate în legăturile asociative. Căci tocmai această stabilitate a legăturilor asociative permite sondarea subconștientului și identificarea complexului psihic a cărui expresie este visul.
      Aici s-ar putea obiecta că altele sunt asociațiile din timpul somnului și altele cele din clipa analizei. Numele Iosefina, de exemplu, poate face parte din complexul „imperial” (soția lui Napoleon), din complexul unei operete franceze în care Iosefina e vândută de chiar surorile ei etc.
      Dar aceasta ar fi adevărat exclusiv în cazul în care, în somn, ar interveni imagini afectiv neutre. În vis, în schimb, reprezentările sunt întotdeauna cu o puternică sarcină afectivă. Pentru un tată sau o mamă ce și-au pierdut o fiică cu numele de Iosefina putem fi absolut siguri că acest cuvânt nu va face parte nici din complexul „imperial”, nici din complexul „operetă”, ci din cel părintesc. [85]

11) Izvoarele viselor

      După ce am văzut cele trei postulate de bază ale lui Freud pentru explicarea viselor:
1) tematism; 2) expresie aparte a inconștientului; și 3) stabilitate în legăturile lor asociative; să ne oprim pentru o clipă la izvoarele lor psihice. Freud subliniază importanța precumpănitoare pe care o are DORINȚA - de obicei refulată în inconștient - în formarea procesului oniric: dorința este adevăratul prim-motor al visului. Freud, exprimându-se nefilosofic, spune că atât dorința, cât și amintirile și senzațiile sunt „cauze ale visului”. Dacă el și-ar fi dat silința să-l cunoască pe Aristotel sau pe Sf. Toma, în limbajul precis al acestora ar fi spus că dorința e cauza materială: acestea nefiind decât materialul brut pe care-l utilizează dinamismul dorinței din subconștient pentru a prinde întruchipare.
      Predecesorii lui Freud stabiliseră că visele reproduc, de obicei, impresiile din ziua precedentă, legându-se de accesoriu și de ceea ce n-a fost luat în seamă, și reîmprospătează deseori amintiri de mult uitate din copilărie. De fapt, utilizarea în vis a amintirilor din ajun pare o lege generală. Chiar dacă aceste detalii ne-au preocupat cu două-trei zile înainte, totdeauna ele au fost rememorate în ajun.
      Cum se explică însă această apariție a elementelor recente și indiferente?
      „Unde e comoara ta - cum spune Evanghelia - acolo e și inima ta.” Preocupările din vis își păstrează același tematism fundamental pe care-l are personalitatea trează a subiectului, cu această deosebire că, în vis, dorințele refulate nu mai întâmpină obișnuita rezistență a principiilor morale sau de conveniență socială și, astfel, se pot manifesta. Herman, un nepoțel de 22 de luni, îi oferi unchiului său, Freud, de ziua sa, un coșuleț cu cireșe. Trebuia să i-l prezinte cu o anumită formulă de urare. Copilașul se încurcă și, în silă, spuse doar: „cireșele sunt aici”. În noaptea următoare copilașul este auzit spunând în somn: „Herman a mâncat toate cireșele”. [86]
      Dat fiind însă că la adulți cenzura însăși a devenit deseori automată și a trecut în subconștient, ea opune și în vis dorinței o anumită rezistență, dar o rezistență camuflată și neidentificabilă, inconștientă. Dorința neputând apărea - din cauza cenzurii - sub adevărata ei înfățișare, înveșmântată în propriile ei haine, se deghizează în haine străine. Și, fiindcă ideile afectiv neutre și accesoriul luat în general nu au destulă forță pentru a-și însuși definitiv și irevocabil imaginile în care au fost înveșmântate, acestea sunt cu ușurință uzurpate și răpite de preocupările principale ale visătorului, care au o încărcătură de energie psihică și un dinamism mult mai viguros și întreprinzător. De aceea, interesul afectiv esențial e deghizat sub mantia accesoriului. Visul își are, astfel, energia motrice de la un interes fundamental și important, haina lui e însă de împrumut.
      „Nu există, după părerea mea, - zice Freud - izvoare ale viselor indiferente, și deci nici vise fără importanță. O afirm aceasta în mod absolut, făcând poate excepție doar pentru visele copiilor și pentru scurtele reacții de vis la unele senzații nocturne. Afară de acestea, tot ce visăm ori e important în mod vizibil, ori e important în chip deplasat, ceea ce nu poate fi judecat decât după interpretare, și atunci se percepe importanța ascunsă.”[87]
      Un medic visa - relatează mai departe Freud - deseori un leu pe care l-ar fi putut descrie cu precizie. Mare îi fu mirarea, descoperind mai târziu, că nu e altceva decât un bibelou de mult uitat din copilărie. Mama sa îi spusese că-i era jucăria preferată pe când era copil mic. [88] Freud merge până acolo încât se întreabă dacă evocarea de referință a amintirilor din copilărie nu e o caracteristică esențială a viselor și, spunea el, „dacă am generaliza această idee, ar trebui să spunem că, aparent, conținutul oricărui vis s-ar lega de evenimente ale vieții noastre”. [89]
      Rezumând sintetic gândirea lui Freud, izvoarele viselor ar putea fi următoarele:
      1. Un fapt psihic important și recent e retrăit direct în vis. Aici nu e nevoie de vreo interpretare.
      2. Mai multe fapte recente și importante sunt fuzionate într-un vis unitar. Rolul interpretării e să dizolve contopirea.
      3. Unul sau mai multe evenimente importante sunt reprezentate prin deplasare: în vis se evocă un eveniment simultan, dar indiferent. Rolul interpretării este să urce contracurentul deplasării și să dizolve condensațiile în elementele lor componente.
      4. Un fapt psihic important, dar de demult, e reprezentat în vis printr-o impresie recentă, dar indiferentă, lucru ce se întâlnește foarte des în visele nevropaților. [90]
      Până aici, cu o intransigență semită, Freud nu vedea în vise decât realizarea unei dorințe. Din 1920, el e silit de evidențe să admită că există uneori în viața psihică o tendință irezistibilă de a retrăi, de a reproduce, de a repeta vechi întâmplări, tendință ce se afirmă fără să țină cont de „primatul plăcerii” (postulat fundamental al freudismului), ba chiar înfruntându-l și copleșindu-l cu totul. [91]

12) De ce avem vise penibile?

      Dacă visele ar fi realizarea unor dorințe, cum se explică atunci visele penibile?
      După Freud ar fi, mai întâi, eșecul deplinei lor elaborări. Din diferite motive, reprezentările latente ce-ar fi întruchipat adecvat penibilitatea ideilor sau preocupărilor din ajun nu răzbesc să prindă ființă în vis și ele sunt înlocuite de manifestări, neutre în aparență, cărora le transmit însă conținutul lor afectiv dezagreabil.
      Afectul e despărțit de imaginea proprie; dar chiar dacă imaginea a putut fi refulată, nu se întâmplă la fel cu sentimentul ei. Acesta n-a putut fi nici refulat, și nici transpus unei imagini apte să-i explice penibilitatea.
      Reacția de spaimă la o dorință șocantă, pricinuită de intervenția cenzurii. S-ar putea obiecta, desigur: dacă visul ar fi realizarea unei dorințe, atunci visele ai trebui să fie agreabile întotdeauna. Cu condiția ca aceste dorințe să nu fie în conflict cu altele cărora conștiința să le acorde, în mod indiscutabil, întâietate. Căci dorințele manifestate în vis nu sunt de obicei cele acceptabile și agreabile, ci sunt cele pe care în mod obișnuit conștiința le respinge, le combate și le cenzurează. Omul e hărțuit de porniri potrivnice. Chiar și Sf. Pavel a simțit aceasta. [92] Oricât  s-ar împotrivi conștiința, sunt clipe când instinctele sunt mai puternice, încât ele răzbesc la suprafață, cel puțin în vis, iar cenzura însăși, văzându-se chiar și ea copleșită, singura reacție ce-i mai rămâne visătorului e acea senzație de spaimă și de groază specifică coșmarului.
      În timp ce visul de copil e o realizare fățișă a unei dorințe neîmplinite, iar visul de adult, stil „rebus”, este o realizare voalată a unei dorințe puternice refulate, coșmarul e realizarea fățișă și francă a unei dorințe reprimate. Groaza indică tocmai acest fapt, că dorința refulată s-a dovedit mai tare decât cenzura, și că ea s-a realizat, sau era pe cale să se realizeze, în ciuda cenzurii. Spaima coșmarului nu este deci decât un fel de apărare extremă, un ultim cartuș al cenzurii morale. [93]

13) Mecanismele de elaborare a viselor

      În expunerea de până aici, în mod implicit am amintit și de unele mecanisme de elaborare a viselor. Tocmai de aceea, revenind acum asupra lor, suntem siguri că vom fi mai deplin înțeleși.
      1) Primul mecanism folosit de procesul oniric este CONDENSAREA. În comparație cu amploarea și bogăția conținutului latent, visul e scurt, laconic, sărac. E un fel de scurtcircuit făcut posibil prin existența unor rețele de asociații mai adânci din subconștient. Asociațiile manifeste nu sunt decât substitutele și reprezentantele de suprafață ale unor asociații de mare adâncime.
      Ce vis, de exemplu, mai ultra-banal decât acesta, analizat de Frink în lucrarea deja citată (Morbid Fears and Compulsions)? O americancă visează că se plimba pe Fifth Avenue cu o prietenă, se opresc la vitrina unei modiste și, intrând, cumpără o pălărie.
      Prin psihanaliză Frink descoperă însă cum visul dezvăluie un întreg destin de dureri și decepții înăbușite, de așteptări înșelate, de regrete și de nădejdi ireparabile aievea, dar realizate în vis. Exemplul e extrem de interesant și de bine documentat din punct de vedere științific, dar cadrul acestei lucrări nu ne îngăduie să mai stăruim. Cu toate acestea, mecanismul condensării e reliefat suficient. Și e tot ce doream.
      Unii cititori se vor întreba poate: cum se face totuși că în vis se retrăiesc uneori romane întregi?
      Răspunsul e simplu: prin încorporarea unor produse de elaborare secundară, cum li se spune tehnic. În vis se încorporează adesea unele produse ale stării de reverie, adică ale unor visări gata făcute, mai mult sau mai puțin conștient, în stare de veghe sau de semi-veghe. De aici și extrema rapiditate a funcționării psihicului în vis. Romanul ce părea trăit doar în vis este de fapt, printr-o elaborare secundară anterioară, gata compus de dinainte. [94]
      Visele, sub aspectul lor structural, sunt totdeauna simple și ilogice, așa cum rezultă ele din elaborarea principală. Dacă par uneori complicate și bine închegate, aceasta se datorează intervenției conștiinței somnolente, ce se străduiește să întregească și să aranjeze visul, făcându-l mai logic.
      Tocmai de aceea, pentru Freud, un vis cu cât e mai logic, cu atât e mai îndepărtat de adevăratul lui sens și, în consecință, analizarea viselor coerente e mult mai anevoioasă. Mai explicit, visele logice încetează de a mai fi o autentică expresie psihică a inconștientului propriu-zis: ele realizează mai slab și mai puțin noțiunea de „vis”.
      2) Al doilea mecanism în elaborarea viselor e DEPLASAREA. În vis se întâmplă un fenomen analog cu ceea ce JANET numește „derivare”; așa cum o femeie fără copii poate ajunge să-și giugiulească papagalul sau cățelușul - o derivare a iubirii materne - tot astfel, în vis, afectivitatea se deplasează de la obiectul ei normal asupra altui obiect accesoriu. Deplasarea are două aspecte: unul afectiv, celălalt reprezentativ.
      Din punct de vedere afectiv, în visul strangulării câinelui alb, de exemplu, ura e deplasată de pe imaginea cumnatei pe cea a câinelui; și lucru și mai ciudat, din punct de vedere reprezentativ, imaginea cumnatei urgisite nici măcar nu mai apare în vis. [95]
3) Al treilea mecanism de elaborare onirică - și poate cel ce face mai izbitoare deosebirea dintre gândirea normală și vis - este DRAMATIZAREA.
      În gândirea onirică propriu-zisă gândirea abstractă dispare, și imaginile vizuale sunt preponderente. Gândirea conceptuală se dizolvă în reprezentații plastice. E un fel de vizualizare a gândirii. Marchizul Hervey de Saint Denis citează un vis în care numele Rosalie (Rozalia) evocă în imaginația subiectului o cuvertură de pat cu roze (Roses à lit - roze pe pat). [96] Frink redă visul unei doamne care, primind o vizită, în noaptea următoare visează un câmp cu un izvor țâșnind de sub o stâncă. Frink îi cere asociații. Ea răspunde: „A field in the Spring” (un câmp primăvara) și „A spring in the field” (un izvor în câmp). Or, aceasta nu era decât vizualizarea numelui localității fostului ei admirator „Springfield”. [97]
      Și în gândirea trează există un proces de vizualizare a gândirii, dar el e exact inversul celui oniric.
      Pe când, în gândirea trează, imaginile nu sunt decât puncte de sprijin, - un fel de trambulină de pe care cugetarea noastră abstractă își ia zborul, - în vis, orice gândire tinde să recadă din sfera conceptelor în aceea a imaginilor plastice concrete.
      Altfel spus, pe când gândirea trează e ascendentă și pozitivă, cea din vis e descendentă, regresivă și, incapabilă fiind să mențină pe înălțimile abstracțiunii, ea recade la nivelul concretului senzorial și sensibil.

14) Știință sau simplă violență?

      Freud mai amintește și de mecanismul simbolizării, fără îndoială cel mai îndrăgit de el dintre toate. [98] Simbolizarea fiind însă partea cea mai șubredă a teoriei onirice freudiste, nu ne mai oprim pentru a o discuta, mai ales că ar necesita o expunere amplă a întregii istorii a psihanalizei și a îndelungatei polemici dintre psihanaliștii empiriști și cei raționaliști. În urma acestei polemici, Freud șterge cu un dos de palmă, fără să clipească, Filosofia, Arta, Morala, Religia și toate valorile spirituale și nu mai vede în ele decât... deghizări ale instinctului său predilect, cel sexual.
      De altfel, tot aici ar fi ajuns Freud, prin stringența logică a premiselor sale, chiar și fără această polemică. Din clipa în care omul nu e decât animal, concluziile urmează de la sine în toate direcțiile.
      Freud uită doar un lucru, că a susține că „omul nu e decât un animal” nu mai e o poziție științifică, ci una pur filosofică. [99] De aceea ea atât valorează, cât argumentele filosofice ce o susțin.
      Însă, dat fiind că, din punct de vedere filosofic, Freud (care nu e câtuși de puțin și întru nimic filosof), dar nici măcar un geniu al geniilor, n-ar putea-o valida, pentru că e o absurditate patentată, el recurge la violență. Când discuția ia o alură filosofică, ai penibila impresie că Freud se face boxer în numele unei pretinse științe. Și ar putea fi campion, dacă nu i-ar ieși înainte decât psihanaliști ca Jung, Silberer, Maeder etc. Dar când intră în ring Dr. Pichon sau Dr. R. Dalbiez, care sunt atât psihanaliști, cât și filosofi redutabili, bietul Freud e făcut K. O. și în domeniul științei.
      Din tot ce am spus, s-ar putea ca și cititorul să-și facă o idee mult prea favorabilă despre opera lui Freud, fiindcă noi nu am expus decât ideile lui viabile. Dar, din nefericire, la Freud, cele câteva firicele de adevăr se pierd în Himalaya de erori și de perversități.
      Freudismul, dintru început lipsit fiind de o autentică originalitate și clădit pe o temelie străină - descoperirea lui Breuer (vezi mai sus subcapitolul 3), ca metodă științifică, e lipsit de o adevărată probitate intelectuală; din punct de vedere psihologic, ignoră ceea ce este omenesc în om; din punct de vedere sociologic, se bazează pe o simplă mitologie grotesc romanțată (paricidul ca origine a Religiei!) ; din punct de vedere filosofic, e un cumul de flagrante contradicții și, ceea ce este mai grav, chiar sub aspectul biologic presupune că omul nu e decât un animal. Dar și aici, cât e de tendențios; omul nefiind decât un animal, iar animalele neavând noțiunile de religie, incest etc., nici omul nu trebuie să le aibă, și totul e permis și pentru om.
      Spuneam însă că are un stil tendențios și pentru un al doilea motiv, căci, deși sexualitatea e un fenomen general al regnului animal, el se dispensează de a-l studia ca atare în ansamblul lui, tocmai pentru a nu fi obligat să concluzioneze că până și la animale, pe care instinctele - și numai ele - le stăpânesc în chip absolut (dictându-le imperios o conduită determinată infailibil, dar și inflexibil, și mereu aceeași), ei bine, nici chiar aici, la iraționale, acest instinct nu e cel mai puternic și acaparant, ba nici nu le preocupă afară de perioada de rut, și cu atât mai puțin NU ESTE TOTUL ÎN ELE.
      Dar Freud - pentru a putea reduce sistematic normalul la anormal - siluiește datele biologice sau le ignoră voit, după cum îi dictează prejudecățile sale pansexualiste. El nu explică, cum ar fi firesc, dezordinea prin ordine, accidentalul prin esențial, anormalul prin normal, ci se căznește să reducă - scrie Dalbiez - ordinea la dezordine, esențialul la accidental, normalul la anormal. Suntem în drept deci de a-i reproșa nu numai o deficiență filosofică gravă, ci și o infidelitate flagrantă față de însăși intuiția de bază pe care se întemeiază întreaga sa operă. [100]
      Prin urmare, dacă și ceea ce este esențial în intuiția lui centrală e nesocotit, cum să-i mai pretinzi să menajeze celelalte valori? Un edil de logică freudistă ar explica realizările și viața marilor orașe prin... rețeaua de canalizare subterană ce le deservește: toate edificiile, străzile, monumentele, intensa viață și febrila agitație a metropolelor n-ar fi decât „sublimări”- să ni se ierte nivelul freudist al expresiei - ale scursorilor din canaluri.
      Și să nu fiți șocați de comparație, căci este mai puțin absurd să vorbești de niște lichide de canal „sublimate” în edificii și monumente - sunt doar termeni din același ordin ființal al materiei; pe când a vorbi despre Religie ca de o simplă sublimare și deghizare a instinctului sexual e o tentativă de a identifica doi termeni nu numai în infinit distanțați între ei, dar care, prin însăși esența lor, rămân pe veci ireductibili. Căci Religia este un atribut exclusiv și specific naturilor spirituale, [101] căci numai o inteligență spirituală poate înțelege înlănțuirea de subordonare ierarhică, atât de măreață a întregii ființări, la Acel prim, infinit și nealterat Izvor al tuturor perfecțiunilor și ființelor care este Dumnezeu. Or, Religia nu este, într-un prim timp și sub aspect teoretic, decât această cunoaștere inteligentă a Realității în ansamblul ei, iar, în al doilea rând, conformarea virtuții și faptelor noastre, sub aspectul lor practic, exigențelor acestei dependențe totale a noastre de Altcineva, care nu e mai presus de toate gândurile noastre decât pentru a ne copleși cu o bunătate părintească mai presus de toate speranțele noastre.
      Cum ar putea fi Freud fidel principiilor filosofice admise de bunul simț realist și comun tuturor, dacă el neglijează nu numai principiile sale, dar nesocotește până și propria intuiție centrală a întregii sale opere? [102]
      Încercarea lui Freud e analoagă cu cea pe care ar face-o un medic care, violând frontierele literaturii în numele unei prejudecăți pan-medicale, s-ar erija în critic literar și ar explica opera lui Dante, Shakespeare sau Ghoethe prin germenii bolii care le-a cauzat moartea. Tentativa e posibilă, desigur, dar cât e de valabilă e absolut altă problemă.

15) „Bufnițele psihologiei”

      Contribuția psihanalizei la explicarea viselor și a nevrozelor e remarcabilă, desigur, deși nu tot ce susțin psihanaliștii - chiar și cei fără prejudecăți - e literă de Evanghelie, nici chiar atunci când e vorba de gândirea dereistică, în general, și morbidă, în special. Nici vorbă de așa ceva. Și, după ce nici măcar fenomenele din noaptea subconștientului nu sunt deplin explicate prin metoda psihanalitică, unii psihanaliști mai au și pretenția de a lichida Arta, Morala, Filosofia, Religia și, într-un cuvânt, tot ce este valoare spirituală, în numele unei metode ce s-a dovedit dubioasă, sub anumite aspecte, chiar și în propriul ei câmp specific de cercetare!
      Cunoscutul psiholog francez Claparède surprinde de minune situația când spune: „Psihanaliștii ne fac impresia a fi bufnițele Psihologiei (Les hiboux de la Psychologie). Ei văd în obscuritate... Dar acest avantaj își are reversul său: obișnuiți cu noaptea, ei par uneori incapabili de a suporta lumina și de a-și expune ideile cu claritate, sub forma rațională care să fie convingătoare și pentru cei ce nu sunt ca ei convinși dinainte. [103]
      Și fiindcă, cu Religia, nu „știința”, ci prejudecățile lor, nu se împacă, ei o asimilează greșit și abuziv pe aceasta viselor și gândirii morbide, ba chiar o și... „desființează” aplicându-i, în mod arbitrar, metoda psihanalitică. E cam tot una cu a te întreba: Ce fel de proteze a folosit Owens, când a doborât atâtea recorduri olimpice, și Moina, cu atâtea recorduri balcanice, căci, în logica psihanalitică, ambii erau desigur... șchiopi!
      Or, Religia, Filosofia, Arta etc. nu au nevoie de protezele psihanalitice ale metodei asociative, pentru simplul motiv că înțelesul lor nu șchiopătează ca acela al viselor, și dacă protezele îi sunt de ajutor unui infirm, pe un atlet teafăr doar îl încurcă. Dar mai curând ai putea explica unui debil mintal teoria cuantelor lui Planck sau a relativității einsteiniene decât cele mai evidente principii ale bunului simț unui freudist... Aplicarea metodei psihanalitice la Artă, Știință, Metafizică sau Religie, pentru a explica specificul lor propriu (adică ceea ce în Artă e artistic, în Știință, științific etc. ) ar fi legitimă exclusiv în cazul când acestea ar fi și ele niște produse mintale deficitare, șchiopătânde, lipsite de orice adecvare cu realitatea și deci de orice înțeles sau conținut obiectiv, ca și visele sau nevrozele, adică fiind o gândire ce nu mai e gândire, fiind dereistică sau morbidă. Aceasta înseamnă a pretinde sprinterilor să alerge cu proteze de șchiop sau să aplici latinei lui Cicero topica și sintaxa gramaticii chineze, spre a demonstra astfel că e... incorectă! Argumentarea ar putea apărea drept formidabilă în ochii unui nepriceput. Ea n-ar avea, întâmplător, decât un singur și neînsemnat cusur: acela de a fi lipsită complet de orice fundament...
      Noi nu contestăm valoarea protezelor pentru șchiopi și nici a gramaticii chineze în sine, ci doar totala lipsă de legitimitate de a cere atleților să alerge cu proteze sau latinei clasice să se conformeze regulilor gramaticale ale unei alte limbi. Tot așa, noi nu psihanaliza o renegăm, ci legitimitatea aplicării ei la gândirea conceptuală normală, trează, obiectivă, realistă și nedeficientă.
      E adevărat că, pentru a face deosebirea dintre gândirea din stare de veghe, normală, conceptuală, pe de o parte, și cea dereistică din vise, pe de alta, trebuie să știi nițică filosofie. Iar dacă nu știi, să taci! Căci nimeni nu i-ar reproșa lui Freud de ce nu e filosof, când el însuși o recunoaște că, structural, e incapabil. Am luat act și s-a terminat.
      Însă a te erija în exponent de idei filosofice - și am subliniat în mod intenționat acest cuvânt - când ești nu numai total nepregătit, dar chiar absolut incapabil de aceasta, e o atitudine pe care, dacă e de prisos a o mai califica, o putem cel mult ilustra printr-o întâmplare din Bucureștii de dinaintea celui de-al II-lea război mondial.
      Una dintre marile Bănci dăduse un anunț pentru angajarea de experți pentru relațiile lor cu străinătatea, printre condiții fiind și perfecta cunoaștere a limbii engleze. După verificarea actelor unui candidat, acesta neavând nimic comun cu posedarea limbii engleze, șeful serviciului îl întreabă direct:
      - Do you speak English?
      - Poftim?!?
      - Do you speak English?
      - Ce-ați spus, vă rog?
      - Te întrebam dacă vorbești engleza.
      - Oh, da, la perfecție!
      Așa Freud, cu Metafizica și Filosofia.
      Să nu uite însă nici el, nici alții, că Aristotel sau Sf. Augustin, Toma de Aquino sau Ioan al Crucii, Pascal sau Garrigou-Lagrange și ceilalți vulturi ai gândirii nu aveau să aștepte apariția „Bufnițelor Psihologiei” ca să învețe privirea ageră în plină zi și zborul de acvilă prin înălțimile amețitoare ale văzduhului senin și însorit de Marele Adevăr...
      Așa cum nici Cicero nu avea de ce să aștepte tipărirea primei gramatici chinezești, pentru a vorbi impecabil Latina...
      Așa cum nici atleții - înțelegem prin aceasta valorile spirituale, produse ale gândirii de veghe și realitate - nu aveau de ce să aștepte protezele psihanalitice pentru a reuși să alerge, proteze destinate - să nu se uite! - exclusiv viselor și celorlalte produse dereistice. Căci înțelesul viselor a șchiopătat de când omenirea există pe pământ și protezele metodei asociative erau necesare pentru ca în înțelegerea viselor să se poată face doar un singur pas înainte. Care reușită nu îndreptățește însă pe nimeni să-și impună protezele atleților gândirii, pentru această colosală și, în ochii săi, peremptorie, rațiune, că sunt de fabricație... freudistă.
      Șchiopii (nu fizici, ci mintali), cu șchiopii și cu „protezele”. Iar ceilalți să ne cruțe, căci, până și-n Evanghelie, răbdarea are o limită...
      Am fi totuși lipsiți de obiectivitate, dacă ne-am mulțumi doar să contestăm legitimitatea și competența psihanalizei de a aprecia ceea ce în Religie, în Artă, în Știință și Metafizică și în celelalte valori spirituale formează specificul lor propriu. Dar nici măcar psihologia nu poate fi abandonată „freudiștilor”, tocmai pentru că nu tot ce studiază psihologia e morbid, deficient și anormal. Puținul adevăr ce se găsește în freudism nu e decât pentru a acredita eroarea: e o primă bancnotă bună, deasupra unui teanc din cele false.
      Să nu se supere Freud dacă noi ne permitem să-i examinăm dovezile și să-i refuzăm argumentările când ele sunt plătite în bancnote fără curs la Banca Adevărului, fiind emise de „Institutul de idei fixe și prejudecăți”, chiar dacă ele sunt contrasemnate „Freud”...
      Noi nu negăm toate pretinsele merite ale psihanalizei - dar ea să fie aplicată doar îți cadrul gândirii dereistice! - și că ar fi și unele adevăruri răzlețe în freudism, căci, de fapt, descoperirea lui BREUER, autenticul creator al psihanalizei, a fost un însemnat pas înainte în cunoașterea inconștientului omenesc, descoperire de care va abuza Freud. Nu negăm meritele ei, ci subliniem doar faptul că, în freudism, adevărurile se pierd printre erori, iar erorile ce sunt altceva decât moartea adevărului?
      Mai mult, la Freud, chiar adevărurile cele mai adevărate par a fi intrat în putrefacție și, în loc să mai fie purtătoare de lumină și de viață, măresc doar impresia de lugubru al acestui cimitir al adevăratei psihologii care este freudismul.
      Situația am putea-o exprima plastic prin acele spirituale versuri ale epigramei lui Constantin Râuleț:
      Și-n cimitir sunt flori, sunt flori în șir,
      Comori de mândre forme și culori;
      Dar țintirimul nu miroase-a flori,
      Ci florile din el a cimitir. [104]
      Însă în timp ce în cimitir huma mormintelor servește drept hrană vieții, iar ceea ce e putred e transferat în floare vie prin efortul de asimilare al plantei, în freudism, dimpotrivă, niște adevăruri mărunte servesc drept hrană marilor erori și rezultatele unor dubioase cercetări pretins științifice [105] nu sunt decât pretextul celor mai enorme rătăciri filosofice.
      Astfel, în freudism, adevărul e prefăcut în eroare, în fals, viața e purtătoare de moarte, iar prejudecățile, ideile fixe și sofismele copleșesc știința:
      ... Dar țintirimul nu miroase-a flori,
      Ci florile miros a cimitir...
      Și, cu toate acestea, nu se poate ignora marele impact pe care freudismul 1-a avut asupra literaturii universale și a mentalității apusene. Așa cum demonstrează savantul american E. Michael JONES, în Degenerate Moderns, [106] nu există decât o singură alternativă: sau gânditorul își conformează dorințele Adevărului, sau va deforma realitatea (Adevărul), conformând-o propriei trăiri.
      Examinând unele recente biografii moderne, cum ar fi ale lui Freud, Jung, Kinsley, Margaret Mead, Picasso și alții, există o izbitoare similaritate între biografia lor și producția lor intelectual artistică. Toți aceștia, după ce au fost de timpuriu implicați în abuzuri sexuale, ei au ales, invariabil, o ideologie sau o formă de artă, subordonând total realitatea exigențelor și pretențiilor senzualismului lor exacerbat.

II. Visele lui Don Bosco

Revenind acum și comparând visele lui Don Bosco cu cele comune, sare în ochi, oricui, totala deosebire dintre ele.
      Acestea nu sunt vise, ci adevărate viziuni.
      Dar, atunci, de ce Don Bosco le numește „vise”, și nu viziuni?
      Răspunsul e foarte simplu: fiindcă e sfânt. Și e lucru știut că sfinții autentici subapreciază tot ceea ce este în legătură cu persoana lor, cu propriile lor vorbe, gânduri și fapte. E o tactică, de altfel, de care s-a făcut răspunzător Mântuitorul însuși, căci, întemeind Preasfânta Euharistie, deși ni s-a lăsat pe Sine întreg, nu pomenește nici de Dumnezeirea Sa substanțială, și nici de sufletul Său neasemuit, ci doar de ceea ce este de mai puțin preț: „Acesta este trupul Meu... Acesta este sângele Meu...”
      Lumea, în schimb, are alte metode, exagerează și folosește termeni exagerați, pentru a acoperi fie o realitate inexistentă, fie exact pe dos celei enunțate în cuvinte. Nu s-au văzut popoare vecine încheind alianțe de „veșnică prietenie”, pentru ca, peste câteva luni, să fie război? Democrație, libertate etc.
      Stilul lumii e cu atât mai bombastic și mai grandilocvent, cu cât prăpastia dintre conținutul cuvintelor și goliciunea realității e mai mare și are mai multă nevoie de camuflaj.
      Sfinții, în schimb, subestimează ceea ce au sau ne dau. Tocmai de aceea ei ne sunt cu atât mai dragi: ei ne oferă briliante, dar nu vorbesc decât de pietre, omițând să adauge că sunt prețioase!

16) Deosebirea față de visele comune

      Visele lui Don Bosco se deosebesc, precum cerul de pământ, de cele obișnuite, fiindcă ele depășesc total:
      A) Toate legile subconștientului și oniricului comun;
      B) Toate legile comune ale Firii. Să le luăm pe rând.
      A) Toate legile subconștientului și oniricului comun
1. Visele obișnuite se uită cu o ușurință surprinzătoare, în timp ce, la Don Bosco, după zeci de ani, sunt tot atât de vii și de reliefate. El nici n-a început să le scrie decât la vârstă destul de înaintată (și anume la a doua poruncă a Sfântului Părinte, în 1867, când el avea 52 de ani).
      2. Visele nu tulbură somnul, ci, dimpotrivă, îl asigură, rostul lor fiind cel al unei supape de siguranță a psihicului nostru, așa cum am amintit tratând despre visele comune; [107] sau îl tulbură de tot, prin groaza și spaima de nedescris ce-o produc subiectului: sunt coșmarurile.
      Visele lui Don Bosco, dimpotrivă, deși-l trezesc, îi lasă sufletul liniștit și încântat: Vezi cap. III, subcapitol 9 - „Un vis ciudat.”
      3. Visele comune sunt cu atât mai revelatoare, cu cât sunt mai absurde și mai puțin logice la prima vedere. [108]
      La Don Bosco, dimpotrivă, există un fond serios, normal, iar desfășurarea visului dovedește nu prezența vreunei gândiri degradate și dereiste, ci a uneia de o perfectă coerență și stringență logică. Să se vadă toate visele citate anterior în această lucrare.
      4. Visele comune, fiind doar o expresie psihică a subconștientului, nu se mulează pe realitatea obiectivă.
      Don Bosco primește, în schimb, directive precise în legătură cu ce are de făcut și, în domeniul educației, sfaturi de un realism atât de înțelept și, mai ales, clarvăzător, încât presupun în mod absolut intervenția unei Puteri superioare.
      Dacă, de exemplu, visul său de la vârsta de nouă ani ar fi fost un simplu produs al subconștientului, el s-ar fi terminat cu scena bătăii și a pumnilor umflați, și nu cu apariția bărbatului și a doamnei misterioase și directivele de blândețe și răbdare care mergeau împotriva tuturor pornirilor oricăror temperamente din lume; cu atât mai mult când acesta este sangvin, ca al micului Giovanni Bosco. Căci, chiar după Freud, subconștientul nu e, în fond, decât psihicul în ceea ce are el mai scabros din toate punctele de vedere: e animalul în toată goliciunea lui sălbatică. Scena bătăii trebuia să încheie visul, după cea mai strictă logică psihanalitică. Oricine știe că nu în Vis învață omul înfrânarea și stăpânirea de sine, lucru ce e de resortul voinței care în somn e complet paralizată. [109]
      Iar în ce privește conformitatea cu realitatea, indicațiile topografice precise despre locul martiriului Sfinților Aventor și Octaviu, [110] Don Bosco nu avea cum să le descopere exact în timpul visului, pe când un istoric specialist va ajunge la soluția indicată de vis, dar abia mai târziu, mult mai târziu și după îndelungate cercetări.
      Visele comune sunt bazate pe subconștientul subieciv, iar ale lui Don Bosco pe realitatea obiectivă. Pe când era licean nu „visase” el, oare, cuvânt cu cuvânt, textul lucrărilor în latină? Și boala fratelui său? [111]
      Puțin înainte de 1880, Don Bosco visă că i se oferea la Marsilia o vilă somptuoasă, pe care el o văzu și o vizită în vis până în cele mai mici amănunte. Scrise atunci prietenilor săi din acel oraș, descriindu-le-o întocmai și rugându-i s-o identifice. Aceștia credeau că e vorba de o simplă glumă. O căutară totuși pentru a-i face pe voie.
      Însă toate cercetările rămaseră zadarnice, căci nu găsiră nici o proprietate care să semene, cel puțin parțial, cu cea descrisă.
      Câțiva ani mai târziu, în 1884, în timpul unei plimbări prin împrejurimile Marsiliei, însoțiți fiind de canonicul Guiol, paroh la Sfântul Iosif, ultimul îi arătă o casă ce aparținea unei binefăcătoare a parohiei sale. Proprietatea însă era închisă și, din locul unde se opriseră, era imposibil să vadă interiorul și forma grădinii. Don Bosco se opri, privi îndelung, luminându-se la față și, apoi radios, exclamă:
      - Iat-o! E tocmai aceasta! Aici, în spatele porții este o alee de paltini în semicerc, în fund sunt două coloane masive pe care sunt așezați doi lei; în stânga e o fermă, apoi un pârâiaș și un stejar falnic. Har Domnului!
      Toate aceste particularități, descrise anterior cu precizie în epistolele sale, erau exacte, și așezământul i-a fost donat pentru Operele sale.
      5. Ceea ce visele lui Don Bosco au în comun cu cele obișnuite este doar timpul nocturn și fondul psihicului uman. Don Bosco nu e nici el înger; și de aceea, și la el, adevărurile vor fi exprimate tot omenește, prin imagini și simboluri.
      Dar pe când, la vise, gândul se degradează și cade de la abstract la concret, - se dramatizează, cum spun psihanaliștii, la Don Bosco, gândirea din vis se folosește de imagini ca de o trambulină pentru a-și lua zborul. Așa, de exemplu, în subcapitolul 18, „Pe cărarea trandafirilor”, din cap. X, nu numai că gândul îi desfășurarea visului nu decade spre concret, ci, dimpotrivă, Preacurata îi interpretează Ea însăși visul, dând acea sugestivă, atât de grăitoare și de instructiv; tâlcuire a viziunii: „Spinii de pe jos sunt afecțiunile sensibile, antipatiile și simpatiile omenești, ce abat pe educator de la adevăratul său scop, îl rănesc, îl opresc să-și îndeplinească misiunea, îl împiedică să înainteze și să adune comori nepieritoare pentru Cer...”etc.
      Ce adevăr teribil i se revelă și i se confirmă, astfel, lui Don Bosco, dar și nouă în vis! Câte suflete generoase, de o generozitate dusă uneori până la eroismul autentic, nu sunt împiedicate să progreseze în viața interioară de un mic fleac de afecțiune omenească! „Fleac” numai lumește judecând, căci, în realitate, e o crimă a crimelor, aceea de a abuza de acele haruri ce au necesitat jertfa Omului-Dumnezeu. Și aceasta din cauza unei dezordonate alipiri la o făptură! Poate fi, oare, un păcat mai de deplâns decât acela de a strivi în germen o chemare autentică la sfințenie?
      Sfântul Ioan al Crucii a consacrat acestei dureroase probleme unele dintre cele mai frumoase pagini ale Suirii Muntelui Carmel. [112] Dacă în visul lui Dor Bosco adevărul este altfel formulat, el nu este mai puțin înalt.
      În plus, în visele obișnuite nu numai că nu se „visează” concomitent și tâlcul lor, dar acesta nici nu poate fi obținut decât după o anevoioasă și chinuitoare analiză, care rămâne, la urma urmelor, prea adesea de o valoare îndoielnică.
      6. Nici mecanismul CONDENSĂRII nu se verifică la visele lui Don Bosco care sunt cu atât mai revelatoare cu cât sunt mai ample. Visele comune se produc și operează prin scurtcircuit, valoarea lor ca expresie a subconștientului fiind în raport invers cu lungimea lor.
      Visele lui Don Bosco, în schimb, cu cât sunt mai extinse, cu atât sunt mai bogate în indicații tot mai prețioase. Unele dintre ele chiar se repetă aducând însă mereu alte noi și noi lămuriri, așa cum am mai amintit.
      Ce lecție de pedagogie divină cuprinde, de exemplu, visul „In furtunile vieții”, publicat de Lemoyne în primul său volum, în apendice, [113] pe care noi nu ne mai putem permite să-l reproducem. Viețile și virtuțile, ocaziile rele și mijloacele de salvare, diversitatea temperamentelor și eficacitatea Sfintelor Taine etc. sunt admirabil exprimate prin simboluri logice și evidente, ce se impun de la sine, nu cum sunt cele ridicol de arbitrare, asupra cărora polemizează, fără să se poată înțelege vreodată, diferitele fracțiuni ale psihanaliștilor.
      Aceste vise exprimă principiile educației adevărate într-un cod atât de plastic, încât nu e de mirare că ele făceau o impresie pe cât de profundă, pe atât de indelebilă și de răscolitoare în sufletele tinerilor. Or, dintre toate artele, cea mai grea e, fără doar și poate, educația. Și dacă nici în artele ce au drept obiect de modelat materiale mult inferioare sufletului omenesc capodoperele nu se săvârșesc și desăvârșesc decât în momentele de mare plenitudine și de supremă tensiune creatoare, cu atât mai puțin s-ar putea întâmpla aceasta în educație. [114]
      Or, toată educația saleziană, ce a făcut epocă în Istoria Pedagogiei, este cuprinsă, în liniile ei de forță, în aceste visuri.
      Iată de ce visele lui Don Bosco nu pot fi asimilate celor obișnuite, căci ele, nefiind produsul unei gândiri dereistice, au mai curând calitățile specifice gândirii normale. Am zis „calitățile”, iar nu condițiile, căci simplul fapt că și ele se desfășurau noaptea și în timpul somnului nu le afectează întru nimic realismul și clarviziunea.
      7. Visele comune nu fac decât să prelucreze un material dinainte cunoscut sau cel puțin posedat. Elaborarea se mărginește să încadreze în noi forme, deplasând, condensând, dramatizând, simbolizând, dar și deformând un material existent deja.
      Lui Don Bosco, în schimb, visele îi revelează lucruri reale (fie prezente, fie viitoare) pe care nici el și nici alți contemporani și compatrioți ai săi nu aveau cum să le cunoască.
      Dar aceasta o vom expune mai logic în subcapitolul următor.

17) Vise premiate cu medalie de aur...

      B) Visele lui Don Bosco depășesc legile comune ale firii.
      Sintetizând cele spuse, apare clar că visele lui Don Bosco nu numai că nu sunt un produs mintal subnormal, șchiopătând, și pe care, cu un termen filosofic, l-am numit dereistic, ci, dimpotrivă, din anumite puncte de vedere ele depășesc și cea mai trează gândire omenească, fiind o gândire nu numai peste linia normalului simplu, ci chiar peste linia firii.
      Ele sunt undele tainice care dezvăluiau Sfântului lucruri oculte sau viitoare. Iar prin „lucruri oculte” înțelegem secretele conștiințelor, unele fapte ce se întâmplă în țări îndepărtate sau și în unele regiuni vaste pe care visătorul n-a avut nicicând și nicicum posibilitatea de a le vizita și cunoaște în starea de veghe. Un exemplu fiind necesar, ne vom opri la unul din seria viselor misionare.
      În 1883, Don Bosco se visa făcând o călătorie fulger de la Cartagena, din Columbia (mai la nord de latitudinea la care se află Canalul Panama), până la Puntarenas, la extremitatea sudică a statului Chile, adică din punctul cel mai de nord la cel mai de sud al Americii de Sud. Don Bosco povesti acest vis prima dată în ședința de dinainte de masă a celui de-al III-lea Capitlu General Salezian, întrunit la Valsalice în 1883. În decursul acestei călătorii în vis, îi servea drept călăuză Aloisiu Colle [115] , tânărul sfânt despre care vom mai vorbi. Ei conversau în mod familiar despre o mulțime de lucruri în timp ce contemplau pădurile, munții, pampasurile nesfârșite, fluviile lungi și maiestuoase, pădurile virgine, minele de metale prețioase și de cărbune, sondele de petrol, tunelurile și viaductele gigantice ale căilor de comunicații străbătând Cordiliera Anzilor etc.
      În acest voiaj în vis sunt de notat - remarcă Ceria - patru particularități:
      1) Mai întâi exacta descriere a Cordilierei Anzilor. Pe atunci toți considerau Anzii ca un zid despărțitor și omogen, întinzându-se pe mai bine de 30° latitudine, un masiv unic ca formă, întindere și înălțime. Don Bosco îi descrie, în schimb, tăiați de numeroase și profunde trecători, cu înălțimi și depresiuni în chip de căldare, cu văi și lacuri în ele; îi descrie împărțiți în grupuri și noduri de lanțuri muntoase, ce se răsfiră în direcții opuse și se înfățișează cu totul deosebiți între ei sub aspect geologic și orografic: toate particularitățile pe care și cei mai de seamă geografi ai timpului le ignorau.
      2. În al doilea rând, Don Bosco descrie căi ferate de un pitoresc fantastic, străbătând Anzii de pe un versant pe celălalt și împânzind întregul continent sud-american, de la Coasta Mării Antilelor până la Strâmtoarea lui Magellan. (E de notat că, nici până azi, viziunea lui Don Bosco n-a fost realizată pe deplin. )
      3. Don Bosco afirmă, apoi, că în subsolul acestor munți se găsesc zăcăminte foarte bogate de cărbune fosil, petrol, plumb și metale prețioase. An de an se descoperă tot mai multe zăcăminte în zona acestor munți, iar în 16 decembrie 1907, spre surprinderea Direcției generale a minelor argentiniene, forându-se solul în căutare de apă potabilă, din adâncuri țâșni petrolul, la Comodoro Rivadavia, în Chubut. Acum sunt peste o mie de sonde în aceste părți. Alte zăcăminte petrolifere au fost descoperite mai târziu, la Saltă și Jujuy și de-a lungul țărmurilor Neugenului, spre a ne limita la Argentina. Zăcăminte considerabile de cărbune s-au găsit la Espuyen în Chubut și la Puntarenas. Iar plumbul formează principala producție metalică a Argentinei.
      4. În sfârșit, Don Bosco, descriind Arhipelagul Fueghin, spune: „Unele dintre aceste insule sunt locuite de numeroși băștinași; câteva sunt golașe, stâncoase, nelocuite; altele sunt în întregime acoperite de zăpezi și de ghețuri. Iar spre apus, numeroase roiuri de insule sunt locuite de sălbatici.”
      Studiile ulterioare ale geografilor și etnologilor au confirmat întocmai această descriere, căci tocmai cele trei aspecte indicate formează specificul propriu al peisajului fueghin:
      1. Zona de șes și stepă, locuită de triburile Ona;
      2. Zona Cordilierilor, acoperită cu zăpadă eternă și ghețari imenși;
      3. Grupurile Insulelor dinspre Apus, sterile, stâncoase, golașe, unde trăiesc indienii Alcaluf și Vagan.
      Neîndoielnic trebuie admis că atâta precizie nu era posibilă decât de la cineva care văzuse, cu propriii săi ochi, un ținut atât de variat și despre care toate cărțile timpului nu suflau un cuvânt.
      Justețea obiectivă a acestei observații, ca și puternica impresie pe care a făcut-o asupra contemporanilor precizia științifică a „viselor geografice” ale lui Don Bosco sunt dovedite cu prisosință de următoarea scenă, rămasă istorică, întâmplată la Lyon.
      În urma unei invitații din partea, ,,Societății de Geografie din Lyon”, Don Bosco, la 14 aprilie 1883, ținu o conferință despre Patagonia, în fața unui public select și a celor mai de frunte oameni de știință din Lyon. Toți aveau în fața ochilor o hartă a acelor regiuni, și Sfântul, fără a se uita la hartă, începu să descrie cu lux de amănunte flora, fauna, configurația geologică, fluviile, zăcămintele subpământene, locuitorii și ciudatele lor obiceiuri etc., încât cei prezenți, cu ochii țintă când la hartă, când la orator, urmăreau vrăjiți conferința cu o atât de vie atenție, cum nu mai ascultaseră niciodată pe nimeni.
      Când sfârși, cu toții erau intrigați și uimiți la culme de ineditul, importanța și acea savoare de lucru trăit pe care o aveau datele oferite de Sfânt, deși se știa prea bine că Don Bosco nu avusese când și cum să viziteze personal Patagonia. La întrebările lor admirative, răspunse cu simplitate că ceea ce spusese nu e decât purul adevăr, fără a trăda secretul că el „vizitase” de fapt acele regiuni în visele - mai corect spus viziunile sale.
      Este însă și mai remarcabil ceea ce a urmat. Societatea de Geografie, după minuțioase verificări, în 1886, constatându-se cu uimire exactitatea desăvârșită a celor spuse de Sfânt, ca semn de admirație pentru contribuția adusă științei și onoarea făcută Societății, decretă să se bată o medalie de aur comemorativă a conferinței și care i-a fost oferită lui Don Bosco drept omagiu pentru exactitatea științifică a conferinței sale. [116] Desigur că o Societate științifică atât de serioasă nu s-ar fi hazardat într-o astfel de acțiune dacă evidentul aport adus geografiei de această conferință nu i-ar fi constrâns la aceasta. [117]
      De altfel, nu numai în domeniul geografiei, ci în întreaga lui viață, Don Bosco fusese călăuzit de lumini nevăzute nouă, muritorilor de rând, și care, la răspântiile cruciale, îi sfâșiau vălul ce acoperea viitorul.
      Astfel, la vârsta de nouă ani, își vede în vis misiunea ce-i va fi încredințată (Cap. III, subcapitol 9, „Un vis ciudat”). La 16 ani îi apare Preacurata care-i promite că, în ciuda tuturor greutăților, își va putea continua studiile, căci Ea îl va asista (Cap. IV, paragraf 11, „Când visezi, celelalte nu contează”). Când ezita să Între la Capucini îi apare în vis un franciscan și-i spune: „Un alt loc și un alt seceriș ți-a pregătit ție Dumnezeu” (Cap. V, subcapitol 11 „Și dacă spre nefericirea ta... „). După ce intră în seminar, bărbatul luminos (Mântuitorul) îi apăru din nou, întărindu-l în alegerea făcută și arătându-i miile de tineri care, nu peste mult timp, îi vor fi încredințați (Cap. VI, subcapitol 6, „Visul se repetă”).
            La 22 mai începu să primească directivele precise ale acestei pedagogii cerești ce vor forma însăși structura educației saleziene: bunătate, blândețe, convingere și atmosferă de bucurie, indicându-i totodată că teatrul noului său apostolat va fi Torino (Ibidem, subcapitol 7).
            Îi va fi arătată, mai ales, dezvoltarea Operei, pas cu pas, începând cu cele trei popasuri ale Oratoriului (Cap. VIII, subcapitol 5, „Pe locul martiriului” și subcapitol 14”, în vis, colț de Rai...”). La 32 de ani i se revelează greutățile pe care le va avea de înfruntat în educație (Cap. X, subcapitol 18).
            Luminile ce i se acordaseră pentru întâia oară la 9 ani îl vor călăuzi apoi necontenit: el vedea anticipat dezvoltarea misionară și mondială a Operei. Ultimul vis cunoscut de noi este din 8 decembrie 1887, o lună și jumătate înainte de a muri, în care Preacurata îi poruncea deschiderea Casei saleziene din Liège - Belgia.

18) Falimentul diavolului

            Să ne oprim acum asupra unei serii de vise profetice ce priveau direct pe băieții Oratoriului. Primul de acest fel este din 1854, când Don Bosco fu anunțat despre apropiata moarte a unui tânăr care va muri în institut, profeție făcută cu 22 de luni înainte de adeverire.
            Don Bosco îl văzuse în mijlocul celorlalți, palid, în haine cernite, cu capul acoperit de un turban transparent și luminos ca o lună, purtând pe el numărul 22. Un personaj misterios îi apăru brusc spunându-i:
            - Băiatul de colo mai are 22 de luni de trăit. Înainte de a se încheia cele 22 de luni, el va muri. Ține-l sub ochi și pregătește-l.
            „Voiam să-l mai întreb - povestea Don Bosco - să-i cer explicații despre cele spuse și cum de-mi apăruse așa, pe neașteptate, dar nu l-am mai văzut. Băiatul, dragii mei copii, e printre voi și eu îl cunosc...”
            O vie teroare se instală peste întreaga comunitate, cu atât mai mult cu cât era pentru întâia oară că Don Bosco anunța, în public, moartea unui intern. Văzând impresia adâncă stârnită, Don Bosco continuă: „Eu îl cunosc pe cel cu lunile. Dar nu vă înspăimântați. Eu o să-l am sub ochi ca să fie bine pregătit.... De altfel Mântuitorul în Evanghelie aceasta ne-o cere: să fim totdeauna pregătiți. Să nu mai comitem nici un păcat și atunci nu mai avem de ce să ne temem de moarte.”
            În decembrie 1855, în a 22-a lună, Don Bosco anunță din nou că, înainte de Crăciun, unul dintre tineri va muri. Și iată că Secondo Gurgo, pe care Don Bosco îl dăduse spre grijă deosebită clericului Cagliero, încă din luna octombrie a aceluiași an, se îmbolnăvi subit de colită, prin 15 decembrie. După vreo opt zile, boala părea că s-ar întoarce spre bine, când, în mod neașteptat, în noaptea de 23 spre 24 decembrie, tânărul muri. La rugăciunile de seara din ajunul Crăciunului, Sfântul căuta parcă cu privirea pe cineva... Apoi zise: „E primul tânăr ce moare în Oratoriu. A fost bine pregătit și să sperăm că este în Paradis. Fiți și voi totdeauna pregătiți...”
            Și nu mai putu continua: glasul i se îneca, trădând emoția unei inimi de părinte căruia moartea îi răpise pe primul său fiu.
            Anunțarea morții va fi de aici înainte regula Oratoriului. [118] Don Rua mărturisește că n-a avut loc nici un deces fără ca Don Bosco să nu-i fi prevenit dinainte. Și faptele i-au dat totdeauna dreptate.
            Oroarea față de păcat creștea, Mărturisirile se făceau mult mai bine, Mărturisirile generale (adică a tuturor păcatelor din întreaga viață, chiar dacă au mai fost mărturisite în spovedanii periodice înainte) le făceau tot mai mulți și mai bine, Sfânta Cuminecare era tot mai cu râvnă frecventată și de tot mai mulți. Era - cum o spunea Sfântul însuși - un adevărat faliment al diavolului.

19) Mașina viitorului

            Înainte de a încheia exemplele viselor, mai rezumăm unul, avut în 1861, întrucât în el Don Bosco va vedea ca într-un film nu numai starea conștiințelor băieților săi, ci și viitorul Societății Saleziene, atunci pe când ea nu era nici măcar provizoriu aprobată.
            Se visă într-o vale lângă Becchis, în drumul spre Capriglio și i se păru că se întâlnește cu un personaj venerabil care-l salută cu prietenie. După o convorbire îndelungată, îl întrebă dacă n-ar vrea cumva să vadă ceva deosebit. La răspunsul său afirmativ, acesta îl duse în fața unei mașinării ciudate, în formă de dulap, cu o roată înăuntru, ca un volan cu manivelă. Îi porunci să prindă manivela și s-o învârtă o dată. Don Bosco se supuse.
            - Privește acum înăuntru.
            Văzu o sticlă mare, rotundă, cu un diametru de circa un metru, ce părea lentila unei lunete uriașe. Deasupra era scris:
            „Hic est oculus qui humilia respicit în caelo et în terra” (Acesta este ochiul care vede cele smerite în Cer și pe pământ).
            - Această roată - îi tălmăci necunoscutul - este Eternitatea în mâna lui Dumnezeu. Și, de fapt, prin lentila aceea, îi vedea pe toți tinerii Oratoriului său. După a doua învârtire avu loc separarea celor buni de cei răi. Printre ultimii îi recunoscu pe paisprezece dintre ei. Primii patru erau legați cu lanțuri grele; alți șapte erau cu lacăt pe gură, trei dintre aceștia își mai și înfundaseră urechile cu mâinile; ultimii trei dintre cei paisprezece aveau câte un maimuțoi oribil în spate.
            Îndurerat, Don Bosco ceru lămuriri. Erau cei ce nu ascultau de sfaturile lui de preot, și anume: primii patru, dacă nu se converteau, aveau s-o sfârșească în temniță, ceilalți șapte își ascundeau păcatele în Spovedanie, dintre care trei nu voiau să asculte nici un sfat în această privință; iar ultimii trei (cei cu maimuțoiul în spate) căzuseră, după exercițiile spirituale, în păcatul mortal al necurăției.
            În fața acestei scene, Sfântul izbucni în plâns și-și întrebă călăuza în ce fel i-ar putea totuși mântui.
            „Prin muncă asiduă, mortificare continuă și rugăciune fierbinte și stăruitoare”, fu răspunsul. Sfântul își exprimă atunci durerea sa sfâșietoare de a-și vedea zădărnicite atâtea eforturi, oboseli și jertfe, când necunoscutul i-o tăie scurt:
            „Ia te uită, orgoliosul... Și cine crezi că ești? Te crezi mai mult decât Mântuitorul? Crezi cumva că vorbele tale ar fi mai rodnice decât cele ale lui Isus Hristos? Și crezi că ai avut mai mare dragoste și mai mare grijă pentru băieții tăi decât a avut Isus față de Apostoli? Dar și dintre cei doisprezece care trăiau împreună cu Isus Hristos, totuși unul săvârși nelegiuirea... Unul dintre primii șapte diaconi (Nicolae a ajuns eretic, deși fusese ales și el chiar de Apostoli). Iar tu să mai pretinzi ca, între toți tinerii tăi, să nu fie niciunul rău sau pervers?... Ia uite superbul, superbul de el!”
            La o atare replică, Don Bosco amuți, dar cu inima strânsă de durere. Necunoscutul, ca să-l mângâie, îi ceru să mai învârtă o dată. După această a treia învârtire, văzu o altă ceată foarte numeroasă de tineri pe care nu-i cunoștea. Erau tinerii pe care Dumnezeu îi va da drept compensație - i se spuse - pentru cei paisprezece recalcitranți, și anume pentru fiecare dintre ei, câte o sută în loc.
            După încă o învârti tură, toți acești tineri se despărțiră în două cete pe o câmpie imensă: era ceata celor chemați la statutul ecleziastic, iar cealaltă, a celor fără chemare. Aceștia din urmă lucrau pământul. Primii însă se diferențiau: unii secerau, alții tăceau snopi, alții clăi, alții spicuiau, alții mânau carul, alții ascuțeau secerile, alții le distribuiau, iar alții treierau. Pe mulți dintre ei îi recunoscu și le spuse și funcția ce-o vor avea de îndeplinit pe acest câmp simbolic. (Don Rua, de exemplu, seminarist de un an, conducea carul; Cagliero - viitorul cardinal - culegea și distribuia flori și treiera; Cerruti ascuțea secerile; un cleric, Molina, tăia grâul cu dosul secerii, și, despre el, Don Bosco spunea că nu va persevera, deși va termina teologia: de fapt așa se și întâmplă cu toți).
            La acest punct, necunoscutul îi porunci să dea zece învârtiri. Îi revăzu pe acești tineri, deveniți adulți. Trecuseră zece ani. Se lucra febril peste tot. Se ridicau case noi, în mijlocul unor peisaje complet necunoscute, și cetele de tineri, conduse de foștii băieți ai Oratoriului, deveniți preoți, maeștri și directori, erau foarte numeroase.
            Primind poruncă să mai dea zece învârtiri, nu mai revăzu decât jumătate din băieții săi, cu părul cărunt și unii gârboviți de greutățile vieții. Ceilalți trecuseră în veșnicie. Vedea, totodată, țări noi, regiuni necunoscute, noi mulțimi de băieți sub conducerea unor noi dascăli, dar depinzând încă de câțiva dintre veteranii Oratoriului de odinioară.
            Reînnoind cele zece învârtiri, veteranii îți stârneau de acum mila: puțini la număr, încovoiați de spate, slăbiți, înconjurați de băieți de altă culoare decât noi.
            După alte zece învârtiri, nu mai rămăseseră decât câțiva din prima generație, dar și aceștia păreau spre sfârșitul vieții lor; doar mulțimea tinerilor sporise neîntrerupt, ca și numărul caselor și al personalului.
            Repetând de alte zece ori aceeași manevră, totul, dar absolut totul îi părea nou. Dintre toți foștii maeștri și directori, îmbrăcați în haine și costume felurite, nu mai era decât unul singur din vechile timpuri, un bătrânel gârbov care povestea unui grup de tineri începuturile Oratoriului și le amintea lucrurile învățate de la Don Bosco, al cărui chip era atârnat pe perete. Și, după alte zece rotiri ale manivelei, nu se mai văzu nici acesta. La fiecare zece învârtiri trecuseră zece ani. În acest moment roata începu să se învârtă singură atât de repede, încât se trezi și se regăsi în pat, mort de oboseală.
            Trei zile la rând îi trebuiră lui Don Bosco - în loc de obișnuita cuvântare după rugăciunile de seara - pentru a putea povesti în mare acest vis.
            Visul cu roata viitorului a fost, pentru mult timp, principalul subiect în casă. Toți erau convinși că lui Don Bosco i se arătase viitorul precis și detaliat al Oratoriului și al Societății, și el însuși preciza, interpreta și comenta bucuros acest vis.

20) Adevărate VIZIUNI, nu vise!

            La început, Don Bosco fusese foarte sceptic față de visele sale, și abia după ce văzu cât de perfect se mulează cele visate pe realități începu să-și schimbe atitudinea. Duhovnicul său, Don Cafasso, și el prudent și rezervat la început, din clipa în care își dădu seama de felul viselor, îl liniști și-l autoriză să le povestească în continuare băieților săi.
            Sfântul însă nu se grăbi să abandoneze precauțiile. Într-o cronică de-a Oratoriului, fiind vorba despre un alt vis, din 1861, petrecut în trei nopți succesive, la 13 ianuarie, citim:
            „În prima zi n-am vrut să ascult, fiindcă Mântuitorul ne oprește să o facem, în Sfânta Scriptură. Dar în aceste zile, după ce am făcut mai multe experiențe și după ce i-am verificat, unul câte unul, pe diferiții tineri, spunându-le lucrurile așa cum le-am văzut în vis și după ce ei m-au asigurat că este întru totul exact așa, atunci n-am putut să mă mai îndoiesc că acesta nu poate fi decât un har extraordinar, pe care Dumnezeu îl acordă tuturor fiilor Oratoriului. Eu, de aceea, mă simt constrâns să vă spun că Domnul vă cheamă și vă face să-i auziți glasul și că e vai de cei ce îi rezistă.”
            Și, cu toate acestea, de o umilință așa cum numai sfinții o au, voia să prisosească în precauții și, peste două zile, în aceeași cronică, citim:
            „Voi spune ceea ce am mai spus. Având acel vis, pe de o parte, eu nu l-am crezut, dar pe de alta, văzându-l mult prea important, am cercetat cu cea mai mare luare aminte lucrul.”
            În ce a constat această cercetare? A mai chemat încă trei tineri a căror situație jalnică o văzuse în vis, pe care îi găsi exact în condițiile știute din vis.
            Cu șapte ani mai târziu, la 30 aprilie 1868, - este anul consacrării Bazilicii Mariei Ajutătoare -, Don Bosco revine asupra argumentului:
            „Iubiții mei tineri, ieri seară v-am spus că aveam ceva supărător să vă comunic. Am avut un vis și eram cu totul decis să nu vă mai spun vouă absolut nimic, fie pentru că mă îndoiam, crezând că poate nu e decât un vis ca oricare altul, fie pentru că, de fiecare dată când v-am povestit vreunul, totdeauna au fost nemulțumiri și observații. Dar un nou vis m-a silit să vă vorbesc despre primul.”
            În cel de-al doilea vis, de fapt, Personajul Acela îl dojeni și-l întrebă aspru: „De ce nu vorbești?”
            Pentru a mai scoate o dată mai mult în relief caracterul realist al acestor vise, mai amintim, la întâmplare, un alt vis [119] în care Don Bosco e prevenit, noaptea, de o percheziție pe care Securitatea, montată de anticlericali, i-o va face în propria cameră, cu gândul de a găsi documente „compromițătoare” privitoare la pretinsele mașinațiuni politice în favoarea Statelor Pontificale. Visul a fost binevenit pentru a înlătura la timp corespondența de rutină cu Sfântul Scaun, ce le-ar fi putut servi drept prilej pentru a-l șicana și chiar aresta.
            Această prevenire n-a fost singura, și visele lui Don Bosco au avut deseori un caracter profetic incontestabil.
            Prin aceasta nu vrem să spunem însă că visele oricui sunt neapărat... profetice. Departe de noi o astfel de primejdioasă iluzie! Oricât de mult ar crede cineva în propriile sale vise și în tâlcuirea lor profetică, noi rămânem sceptici dintr-o elementară datorie de conștiință. Cu atât mai sceptici, cu cât respectivii cred mai cu prisosință în ele. Căci, atunci când explicarea lor poate fi găsită pe o cale naturală, nu trebuie văzut în ele o intervenție suprafirească. Ba mai mult, când totul se poate explica în chip natural, nici nu e permis să se pună măcar problema unei soluții divine (sau demonice).
            Era de această părere și acel prudent duhovnic din Roma, căruia îi venise o penitentă să-i încredințeze, vezi Doamne, un mesaj primit direct de la Sfântul Petru, ce i se arătase în aceeași noapte. Cunoscându-și însă penitenta, el o întrebă imediat:
            - Adică l-ai văzut pe Sfântul Petru... Mă bucur... Dar cum l-ai recunoscut?
            - Păi era cu niște chei în mână, atât de luminos, și mi-a spus-o chiar el...
            - Foarte bine, foarte bine, dar în seara arătării - spune-mi sincer - n-ai băut cumva și puțin vin?
            - Ba da, părinte, dar știți, chiar numai un păhărel.
            - Ei bine, atunci deseară mai bea încă unul și apoi o să-l vezi și pe... Sfântul Pavel...
            Sfinții, în schimb, deși sunt sfinți și deși au arătări autentice, se îndoiesc, ezită, și numai constrânși de evenimente și copleșiți de evidențe care înlătură orice posibilitate de rezistență sau de retragere se înclină, în final, în fața suprafirescului.
            Acesta este și cazul lui Don Bosco, așa cum singur o recunoscu spre sfârșitul vieții. În 5 ianuarie 1886, Don Lemoyne vorbea cu Sfântul despre un vis privitor la vindecarea miraculoasă a clericului francez Olive, pe atunci novice salezian la Foglizzo și devenit ulterior un misionar minunat și plin de râvnă în China, încercând marea cu degetul, aminti de visele Sfântului, așa, în general și le numi fără înconjur „VIZIUNI”.
            Luat pe neașteptate, lui Don Bosco îi scapă atunci semnul afirmativ, ce confirma întru totul calificativul dat de Don Lemoyne. Era cu vreo doi ani înainte de moartea Sfântului (31 ianuarie 1888).
            Dar avem, mai ales, mărturia atât de realistului Don Rua, confidentul și succesorul imediat al lui Don Bosco, care era mai în măsură decât oricine să aprecieze lucrurile în adevărata lor lumină. Or, la procesele verbale luate în vederea Canonizării, depunea sub jurământ:
            „Eu sunt nevoit să socotesc drept ADEVĂRATE VIZIUNI ceea ce el numea vise, văzând cum s-au adeverit și se adeveresc cu exactitate lucrurile simbolizate în ele.”
            Iar Sf. Toma de Aquino, punându-și întrebarea în ce chip obișnuiește Dumnezeu să-și transmită comunicările Sale oamenilor, citându-l pe Sf. Izidor, numește - alături de viziuni și extaze - și visele.
            La fel, Cardinalul Bona, în tratatul său despre „Discernământul Spiritelor”, spre a arăta că liniștea nopții e mai potrivită pentru primirea anumitor impresii cerești sub acea formă denumită tehnic „imaginară”, invocă trei motive:
1) În somn sufletul este mai puțin distrat de multiplicitatea preocupărilor conștiente;
2) apoi, fiind mai pasiv, sufletul este mai dispus să primească decât să discute;
3) în sfârșit, în acea tăcere a simțurilor, imaginile de proveniență suprafirească se întipăresc mai viu și mai puternic în imaginație.

21) Priviri care vrăjesc...

            Principalul motiv, ce ne face să susținem cu tărie că tot ce numea Don Bosco vise sunt, de fapt, adevărate și autentice VIZIUNI, este mai ales personalitatea excepțională a Sfântului, privită în totalitatea ei.
            Căci aceste „vise” nu sunt decât o parte, o neînsemnată parte din panorama misterioasă și imperceptibilă altora, pe care i-o oferea, privirilor sale uimite, darul charismatic de VIZIONAR, cu care Dumnezeu îl înzestrase în mod permanent, anume pentru a duce la bun sfârșit o misiune atât de vastă și de măreață și în împrejurări atât de anevoioase și de neînfrânt, încât nici o prudență omenească, fie ea oricât de cultivată, nu i-ar fi putut face față fără o permanentă Asistență de Sus.
            Prin acest dar charismatic, Vizionarul va avea la dispoziție lumina Atoateștiutorului, așa cum sfințenia îi va împrumuta resursele Atotputerniciei. Viitorul - în ce privește desfășurarea operei sale - avea pentru Don Bosco prea puține secrete, așa cum, la rugăciunea Sfântului, universul fizic își părăsea legile obișnuite, pentru a se supune voinței taumaturgului, așa cum am văzut.
            Primul semn al acestei transcendențe a sfinților peste ceilalți muritori este tocmai privirea lor. Nu sunt, oare, ochii oglinda fidelă a sufletului?
            Într-adevăr, ceea ce i-a izbit pe toți câți au avut prilejul de a se apropia vreodată de un sfânt a fost, întotdeauna, în primul rând privirea. Despre Sfântul Ioan Vianney se spunea: „Acel om avea niște ochi ce nu erau făcuți ca ai celorlalți oameni.”
            Despre Don Bosco s-a spus: „Omul acesta avea o privire ce străbătea inaccesibilul.”
            Muritorii de rând rămân electrizați de puterea fascinantă a privirii sfinților, căci în ochii lor arde o flacără ce vine de dincolo de timp și licărește o lumină pentru care, s-ar părea, că nu există taine.
            Despre Sf. Teresa a Pruncului Isus nu spuneau, oare, novicele, pe când le era maestră, că nu-i puteau ascunde nimic și că simțeau cum privirea ei le străbătea întreaga ființă și inimă și că gândurile lor cele mai ascunse nu erau mai greu de descifrat pentru ea decât o carte deschisă? „Aveam uneori un adevărat chin - adăuga una dintre călugărițele care a cunoscut-o mai bine - să-i susțin privirea, atât era de profundă și de pătrunzătoare. Simțeam cum ea citea tot ce mi se petrecea în suflet.”
            Se pare că ceva din acea vrajă misterioasă a privirii Mântuitorului, ce străbătea inimile, mișca mulțimile și-l convertea pe Petru în noaptea Patimilor, El a comunicat în chip tainic și sfinților Săi. Ce sunt ei dacă nu doar o autentică prelungire a vieții Sale divine, o revenire, sub chip omenesc, printre păcătoșii de mântuit ai altor veacuri? „Nu mai sunt eu care trăiesc - le spunea Sf. Pavel Galatenilor - ci Hristos trăiește în mine” (Gal. II, 20).
            E ceea ce ne spun și nouă sfinții. Viața lor e viața LUI, și vraja din privirea Sfinților este tot a LUI...
            „Ceea ce izbea mai mult la el - scria un fost elev, Don L. Chiapale - era privirea lui blândă, dar pătrunzătoare până în străfundurile inimii și căreia abia-i puteai rezista când îl fixai.
            Se poate spune (și aici italiana permite un joc de cuvinte absolut intraductibil: L'occhio suo attirava, atteriva, atterava all'uopo) că privirea sa atrăgea, te înfiora, te dobora, după cum era nevoie. Oricât am pribegit prin lume, o astfel de privire n-am mai întâlnit. În general, tablourile și portretele lui nu pot reproduce nimic din această particularitate cu totul singulară.
            Dar, în această direcție, încă de mic copil Don Bosco apărea drept un predestinat. „Eram mititel de tot - mărturisea el mai târziu - și studiam caracterul colegilor mei. Și, privindu-l pe unul țintă, îi puteam descoperi planurile și ceea ce avea el în inimă.”
            Acest dar nativ a fost desăvârșit nu într-un mod omenesc, ci printr-o lumină deosebită de Sus. Ceea ce altora rămânea ascuns, el vedea:
            „Tainele inimilor, secretele conștiințelor, gândurile cele mai intime, până și viitorul creaturilor și sfârșitul vieții lor - zice Auffray - și, mai departe, pagini întregi de istorie, mersul evenimentelor de mâine, de poimâine și de mai departe, toate acestea le citea cu o luciditate minunată și o clarviziune unică.”
            „O explicare naturală a acestor fapte, constatate riguros și depuse sub jurământ... nu e niciuna care să fie acceptabilă; înainte de toate sunt mult prea numeroase și apoi, ceea ce este mai important, ele depășesc în mod vădit puterile comune ale muritorilor. [120] Acea privire pătrunzătoare ce răzbătea totul - oameni, lucruri și evenimente - nu era a omului, ci a lui Dumnezeu însuși, care în acest fel acredita în chip prodigios Misiunea fidelului Său serv.
            De aceea, este de acum timpul să examinăm și aspectul de vizionar și de profet al Sfântului Ioan Bosco.

III. Darul profetic

22) Inspecții fără cheltuieli și fără... pașaport...

            Spuneam că viziunile nocturne ale lui Don Bosco fac parte dintr-un întreg cortegiu de daruri suprafirești. Căci aceste viziuni nu se întâmplau totdeauna noaptea. Astfel, în vara anului 1855, Don Bosco conducea, la Sf. Ignațiu, în Lanzo, exercițiile spirituale la care luau parte foarte mulți domni din lumea bună a Torinului. Erau toți în biserică, pentru rugăciunile de seară, pe care le recita chiar Sfântul, cu acel accent de bărbătească evlavie și reculegere perfectă, ce nu o mai putea uita toată viața cel ce 1-a ascultat o dată. începea tocmai al doilea stih al psalmului 129: „Din adâncuri strig către Tine, Doamne...”, când el amuțește brusc și rămâne absorbit, în timp ce privirea sa părea că urmărește ceva de-a lungul bisericii.
            După un minut de tăcere profundă îi scăpă un suspin, își plecă ochii în pământ, încercând să continue rugăciunea. Dar nu reușea să mai articuleze decât cuvinte confuze și de neînțeles. își făcu atunci, hotărât, semnul sfintei Cruci, apoi tăcu.
            În ziua următoare, unul dintre participanții la exerciții făcu discret aluzie la întâmplarea din seara precedentă.
            - Și Don Bosco este uneori distrat la rugăciune, spuse acesta pentru a-l tachina.
            - Când am început stihul „Dacă Te-ai uita la fărădelegi, Doamne...”- îi răspunse Don Bosco - am văzut două flăcări albăstrii ce plecau de la altar. Pe una era scris cuvântul „Erezie”, pe cealaltă „Moarte”, și fiindcă se îndreptau încetișor spre naosul bisericii, eu le urmăream cu privirea, cu o îngrijorare ușor de închipuit. Ele s-au așezat pe capul a două persoane pe care eu le-am recunoscut îndată.
            Puțin mai târziu, un mare comerciant din Torino, o adevărată notabilitate catolică, trecea la Protestantism, stârnind un mare scandal, și nu peste mult timp murea o altă notabilitate, baronul pe capul căruia se așezase flacăra morții la Sf. Ignațiu.
            Cu un alt prilej, fiind tot la Sfântul Ignațiu, îi scrise lui Don Rua că a văzut pe trei dintre băieți fugind de la slujbe - era sărbătoare - să facă baie în Dora. Acesta verifică ziua și ora și cei trei mărturisiră imediat totul.
            În 31 ianuarie 1862, Don Bosco se plimba pe sub porticul Oratoriului cu câțiva tineri. La un moment dat se opri și-l chemă pe Cagliero, pe atunci diacon, și-i spuse în șoaptă:
            - Aud zornăind zaruri și bani... Trei (și aici le spuse numele) joacă pe bani... Caută-i.
            De fapt, așa era, Cagliero îi găsi într-un ungher jucând zaruri.
            O altă dată, pe când era la Colegiul Salezian din Lanzo și tocmai lua masa, se întoarse spre Directorul Oratoriului și-i spuse:
            - În acest moment sunt doi băieți care vorbesc lucruri urâte lângă fântână.
            Se cercetă și se confirmă fapta.
            În 1855, înconjurat fiind de asistenții săi, Rua, Cagliero, Turchi Anfossi, rosti această profeție: „Unul dintre voi va fi într-o zi episcop. Nu va fi singurul, dar ceilalți nu sunt aici.” În 7 decembrie 1884, Cagliero era sfințit episcop misionar. El va ajunge apoi și Cardinal.
            Uneori viziunile acestea se lăsau surprinse și de cei din jur. Amintim, în treacăt, ceva din ultimii săi ani. Don Bosco, fiind suferind cu ochii, medicii îi interziseseră orice scris sau citit ce nu era făcut la lumina zilei. El profita astfel de sosirea amurgului pentru a se ruga și pentru a acorda audiență colaboratorilor și confidenților săi sau pentru... a „vizita” celelalte case.
            Astfel, într-una din seri, după ce intră Don Lemoyne, Don Bosco îi spuse: „Tu vei avea o viață foarte lungă”, și nu mai adăugă nimic. Don Lemoyne, după ce se așezase lângă el pe divan, rămase tăcut până ce un fapt prodigios îl făcu să tresară: cu toate că se întunecase de-a binelea, fața lui Don Bosco începea să se lumineze. Don Lemoyne, tulburat, se ridică și se apropie de geam pentru a vedea dacă lumina aceea nu venea cumva de la vreo lampă puternică sau de la mai știi ce din curte. Afară era însă întuneric beznă. Și acest fapt nu putea fi o iluzie, căci dură mai bine de o oră și, chiar în prezența lui Don Lemoyne, se repetă în trei seri succesive.
            Luminozitatea începea încetișor, devenind tot mai vie, încât fața Sfântului începea să iradieze în jur și să strălucească de o lumină clară și puternică, lumina micșorându-se apoi treptat, până când dispărea definitiv. Ce se întâmplase?
            În aceste seri - cum singur o mărturisi mai târziu lui Don Lemoyne - el făcuse o vizită prin toate casele din Europa și din America, pentru a vedea în ce situație se găsea fiecare dintre salezienii săi și dintre băieții încredințați lor. [121] Don Bosco scria ulterior, fiecărui superior, cele ce credea de cuviință pentru bunul mers al casei.
            Uneori dădea dispozițiile cuvenite subalternilor săi din casele respective, chiar în decursul acestor călătorii de inspecție efectuate tară cheltuieli și fără pașaport. Și ceea ce istorisim acum e un lucru rarisim chiar și în viața celor mai mari sfinți.
            În 1886, Don Bosco făcu o „inspecție” Oratoriului Salezian din Sania, de lângă Barcelona, cu toate că, trupește, se găsea în acel timp la Torino. Iată faptele, așa cum de zeci de ori le-a repetat în lunga-i viață chiar Don Branda, Directorul acelei Case Saleziene. În noaptea de 29 ianuarie (Sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales), în timp ce Don Branda se odihnea în patul său, auzi limpede și puternică vocea lui Don Bosco care îl chema: „Don Branda, Don Branda, scoală-te și vino cu mine.”
            Se trezi, dar, crezând că e un simplu vis, își zise obosit: „Eu numai de visat n-am timp acum, am atâta nevoie de somn pentru a mă reface. Don Bosco și așa e acum la Torino.” Și, întorcându-se pe partea cealaltă, adormi tun până dimineața când se sună deșteptarea. Își amintea perfect de incidentul nocturn, dar, om hotărât cum era, nu-i dădu nici cea mai mică atenție. Trecură opt zile fără ca Don Branda să se mai preocupe cât de cât de acel vis. Avea el atâtea alte lucruri urgente de făcut...
            Iată însă că, în noaptea de 6 spre 7 februarie, același glas cunoscut îl trezi din nou, dar de astă dată adăugă: „Acum nu mai dormi. Scoală-te!” Spre uimirea sa, își văzu camera iluminată ca ziua și, după profilul umbrei proiectate pe perdeaua patului, îl recunoscu pe Don Bosco.
            - Vin imediat, răspunse de data aceasta Don Branda, și se îmbrăcă în pripă. Dădu la o parte perdeaua. La vreun metru de ea, se trezi ochi în ochi cu Don Bosco, care era îmbrăcat cu reverenda sa obișnuită, ca în Oratoriu. Don Branda îi sărută mâna, iar Don Bosco continuă:
            - Casa ta merge bine, dar... Și, spre uimirea lui Don Branda, în loc să termine fraza, Don Bosco se întoarse spre dreapta și el îi urmări privirea. Pe neașteptate, parcă s-ar fi ridicat o cortină, Don Branda vedea ceea ce îi arăta privirea lui Don Bosco: un grup din Oratoriul său.
            - Primului recomandă-i mai multă prudență și rezervă. Pe ceilalți trei, elimină-i imediat. Rostind ultimele cuvinte, fața îi scânteia de o mânie grozavă. Și-i explică amănunțit, cu o față ca de foc, motivele acestei irevocabile sentințe. Când termină lămuririle, îi făcu semn să-l urmeze. Ajunși la ușă, Don Branda o deschise lăsându-l pe Don Bosco să treacă mai întâi și apoi, urmându-l, închise ușa după el.
            Străbătură împreună cele două dormitoare mari. Directorul își vedea băieții, iar Don Bosco îi indica pe unul sau altul, care aveau nevoie de o îngrijire specială. „Mai departe, eu nu-mi aduc aminte ca Don Bosco să fi deschis vreo ușă și, fără a le fi deschis nici eu, îl urmam totuși. Scările, dormitoarele, coridoarele erau luminate ca ziua la trecerea lor. Sfântul pășea hotărât și mai grăbit decât era pasul său obișnuit. Reîntorși în cameră, o regăsiră iluminată, dar tot așa, de o lumină care, deși difuză, era clară, și aceasta fără nici o lampă. Don Bosco îi reînnoi porunca îndepărtării imediate a celor trei elevi.
            Dar eu nu știu cum voi putea executa aceste dispoziții - observă Don Branda - deoarece eu nu am nici o dovadă. E o problemă atât de spinoasă.
            În acea clipă, în timp ce tocmai se pregătea să continue și să spună ceva și mai tare, îl zări în spatele lui Don Bosco pe Don Rua care, ducând arătătorul la gură, îi făcu semn să tacă.
            De aceea, Don Branda tăcu, iar Don Bosco, după ce-l salută așa cum obișnuia și la Torino, dispăru, camera scufundându-se acum într-o beznă totală. Înaintă pipăind și cu greu își regăsi biroul și aprinse lampa. Era ora două și jumătate după miezul nopții. Nu se mai culcă, ci, zicându-și rugăciunile și orele canonice, așteptă îmbrăcat deșteptarea celorlalți.
            La drept vorbind, deși ținea enorm la Don Bosco, era totuși mai curând amărât decât bucuros pentru vizita avută, dată fiind porunca înlăturării din Oratoriu a unor tineri contra cărora nu avea, oricum, dovezi palpabile. Cu toate acestea, fără să-și poată da seama de ce, amânarea aceea îi pricinuia remușcări chinuitoare și, pe zi ce trecea, tot mai intense.
            Nu peste mult timp, și înainte de a fi pomenit cuiva ceva despre cele întâmplate, primi o scrisoare de la Don Rua, cu un „Post Scriptum” în care se spunea: „Ieri, plimbându-ne cu Don Bosco pe sub porticul Oratoriului, ne-a povestit despre o vizită pe care ți-a făcut-o la Barcelona. Tu poate dormeai în acel timp. M-a însărcinat totodată să te întreb dacă ai executat ordinele precise pe care ți le-a dat.”
            Din lipsă de dovezi, Don Branda nu se putea totuși decide și, cu această îndoială, merse în ziua următoare la „Mama” salezienilor din Spania, Dona Doroteea Chopitea de Serra - a cărei canonizare este în curs - (așa cum am amintit când am vorbit despre Cooperatorii Salezieni).
            - Am visat cu Don Bosco, începu cucernica aristocrată, și...
            - Mă scuzați acum - o întrerupse hotărât Don Branda - dar astăzi aș vrea să celebrez fără întârziere. Și, intrat în Capelă, se pregăti și începu de îndată Sfânta Liturghie. După ce recitase psalmul și confiteor de la începutul Misei latinești și se pleca să sărute altarul, auzi în adâncul inimii sale un glas clar:
            „Dacă nu execuți ceea ce ți-a poruncit Don Bosco, aceasta este ultima Liturghie pe care o mai celebrezi!”
            Întors la Oratoriu nu mai ezită și, chemându-l pe prefectul casei (un fel de pedagog-șef), îi ceru să-i ia din scurt pe cei trei, dându-i drept exemplu comportamentul lor extern, cunoscut de toți, fără a-i pomeni nimic din cele știute. Acesta conduse cu atâta iscusință interogatoriul, încât, întorcându-se la Don Branda, îi relată exact aceleași lucruri pe care i le spusese înainte și Don Bosco, dar despre care nu pomenise nimic prefectului (pe nume Don Antonio Aim). Don Branda îl chemă pe principalul vinovat - șeful compactorilor - și, spre marea sa uimire, acesta luă exact poziția în care i-l arătase Don Bosco: drept, dar cu capul în piept, cu degetul mare în bărbie și cu privirea în pământ. Nenorocitul nu negă nimic, dar ceru îndurare.
            Și ceilalți, la rândul lor, luară exact atitudinea avută în noaptea vizitei (6 spre 7 februarie) și recunoscură și ei totul. Directorul procedă cu tact, pentru a nu-și compromite Institutul: pe băieți îi retrimise în familiile lor, iar pe compactor îl concedie discret, dar fără întârziere.
            Când este vorba de greșeli contrare curăției, educatorii sfinți sunt intransigenți, căci ei știu că, atâta timp cât rămân în aceleași condiții și în aceleași ocazii, acest gen de păcătoși sunt incorigibili. A fi indulgent cu ei înseamnă doar a-i împinge spre o osândă sigură și a-i împietri în rău. Eliminându-i li se face un serviciu și lor, dar mai ales celorlalți, căci prezența lor - adevărate focare de infecție - printre cei buni ar putea provoca un dezastru general.
            „Vai lumii de smintele”- spunea Mântuitorul tuturor. Dar, asupra celor ce îi strică pe cei mici, El, Blândul Mântuitor, rostește îngrozitorul verdict: „Iar celui ce va sminti pe unul dintre acești mici care crede în Mine, mai de folos i-ar fi să-și atârne o piatră de moară de gât și să fie aruncat în adâncul mării...” (Mat. XVIII, 6).
            Și ne gândim nu numai la aceia care, cu fapta sau cu cuvântul, se fac emisarii diavolului, ci și la scriitorii și editorii perverși care, prin murdăriile lor, au ruinat generații întregi; la părinții inconștienți din cauza propriei lor tinereți, toată noroi, care nu au tăria de a supraveghea lecturile, întâlnirile și conduita odraslelor lor; la impostorii care acceptă rolul de profesori, de pedagogi și educatori, când lor le lipsește tocmai principala calitate pentru a fi vrednici să se apropie de sufletul neprihănit al copilașilor: desăvârșita curăție de suflet. Toți aceștia vor experimenta, mai curând poate decât își închipuie, ce grozav lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei X, 31). Căci mânia sfântă de pe chipul lui Don Bosco, în acea noapte, nu este, în fond, decât o răsfrângere palidă a mâniei Dreptului Judecător.
            În aprilie același an, Don Bosco, făcând de astă dată o călătorie obișnuită, îi confirmă lui Don Branda - cum o mărturisi acesta mai târziu, justețea măsurilor luate, deopotrivă cu mulțumirea sa.
            E cu totul remarcabilă o altă serie de vizite cerești nu făcute, ci primite de astă dată de către Don Bosco, din partea lui Aloisiu Colle, fiul contelui Colle, marele binefăcător al Sfântului. Vrăjit de sfințenia lui Don Bosco, Aloisiu nu mai dorea decât Raiul. Dumnezeu îi împlini dorința și muri, cu totul neprihănit, la șaptesprezece ani, în 3 aprilie 1881. Don Bosco îl văzu în repetate rânduri în timpul sfintelor slujbe, extaziat de o fericire inexprimabilă.
            Pe cât au putut afla intimii săi, încetul cu încetul, vizitele acestea se prelungiră, și Sfântul primea, prin mijlocirea micului său prieten, lumini extraordinare asupra diferitelor argumente de teologie ascetică și mistică, dar și de știință, ba făcu, călăuzit tot de el, și niște „Călătorii” vizionare prin casele saleziene din Africa de Nord, America de Sud etc. (Vezi mai sus). Pe cât se pare, ultima viziune a avut loc la 10 mai 1885. Părinților săi, băiatul le transmise să fie generoși în ajutarea celor lipsiți: „Spune-le să se facă călăuziți de lumină, să-și facă prieteni în Cer.”
            Ceea ce acești părinți rari făcură cu prisosință, mărinimia lor garantându-le titlul de principali binefăcători ai Sfântului.

23) Prevede viitorul

            Trecând acum la prezicerile propriu-zise, începem cu una ce-l privea pe Don Rua. În 1853, Don Bosco tipărise o mică lucrare despre Preasfânta Euharistie. El îi prezise textual lui Don Rua: „În 1903, o s-o retipărești. Eu unul nu voi mai fi, tu însă da!”
            La data prezicerii, Don Rua nu avea decât șaisprezece ani. În 1868, el se îmbolnăvi însă grav. Era surmenat din cauza activității istovitoare desfășurate cu ocazia consacrării Bazilicii Mariei Ajutătoare și, abia sfârșite festivitățile, el contractă o peritonită ce-l aduse pe marginea gropii. Medicii își dăduseră verdictul fatal, iar Salezienii se îngrijiră de administrarea ultimelor Sfinte Taine. Când să i se dea și Sfântul Maslu Don Bosco află și-i opri:
            - Oameni de puțină credință! Don Rua nu poate pleca fără permisiunea mea!
            „Și de fapt n-am plecat - scria mai târziu Don Rua - căci Don Bosco nu-mi dăduse învoirea sa.”Ajungând în camera bolnavului, el îi spuse: „Ascultă Rua, acum chiar de te-ar arunca de la etaj tot nu vei muri!”
            El murea, de fapt, abia în 1910, așa încât, în 1903, cu prilejul aniversării unei mari minuni euharistice, întâmplate la Torino cu 550 de ani în urmă, Don Rua se îngriji de retipărirea lucrării lui Don Bosco, așa cum i-o prezisese Sfântul cu cincizeci de ani înainte.
            O întâmplare destul de asemănătoare acesteia avu loc în 1861, avându-l ca erou pe un seminarist, Francesco Provera. El se îmbolnăvise de o gravă pleurezie și-i fuseseră administrate ultimele Sfinte Taine, când Don Bosco îl cercetă imediat după Sfânta Liturghie.
            - Eu îți promit Raiul sau vindecarea. Ce dorești, fiule?
            Muribundul ceru două ore pentru a se hotărî. Don Bosco îl binecuvântă și apoi plecă. La puțin timp după aceea Provera regretă ezitarea sa și trimise vorbă Sfântului, prin Don Rua, că preferă să moară.
            - Deja e prea târziu, răspunse Don Bosco. El va mai trăi încă pe acest pământ câțiva ani, dar va avea mult de suferit. Chemat la patul său, seminaristul insistă.
            - Prea târziu, fiul meu, prea târziu. Eu ți-am cerut deja vindecarea ca să poți mântui suflete, dar vei avea mult de suferit. Nu se cuvine ca în fața lui Dumnezeu să revocăm cererea odată făcută.
            Provera ajunse preot, și, deși nu mai trăi decât doisprezece ani (până în 1874), făcu un imens bine cu apostolatul său.
            Dar fiindcă inima de adevărat preot e deschisă bucuriei, durerii ca și nădejdii tuturor, mulți dintre părinți au alergat tot la Don Bosco. Astfel, principii Barberini îl rugaseră cu insistență pe Don Bosco, în 1867, când el era la Roma, să le ceară de la Dumnezeu un fiu. Don Bosco, terminând Sfânta Liturghie, îi spuse canonicului Grana, capelanul principilor:
            - Dumnezeu vrea să o mângâie pe principesă. Sărăcuța, ea dorește un fiu; dar Dumnezeu îi va da o fetiță. Să se resemneze și să fie mulțumită și așa. Aceasta va fi fericirea sa.
            În anul următor, după optsprezece ani de la căsătorie, ea născu o fiică pe care o botezară Maria.
            În 20 ianuarie 1887, cu douăzeci de ani mai târziu, Don Grama scria: „Maria trăiește sănătoasă, robustă și virtuoasă.” Era ca o rază de lumină în viața părinților ei.
            Înțelegerea sfinților pentru inima de părinte nu merge totuși până la slăbiciune. În 1880, în timp ce era la Roma, o mamă franțuzoaică îi ceru telegrafic rugăciuni pentru salvarea copilei sale de doi anișori.
            - Ce trebuie să-i răspund? întrebă Don Dalmazzo, secretarul său.
            - Fiica ei va muri cu siguranță.
            - Bine, dar nu pot să-i dau un astfel de răspuns.
            - Atunci răspunde-i că ne vom ruga pentru ca să aibă tăria de a accepta voința sfântă a lui Dumnezeu și să se resemneze.
            Don Dalmazzo răspunse printr-o scrisoare, îndulcind expresiile, dar și doamna aceea pricepu și trimise o altă telegramă, insistând, anunțând că urmează o scrisoare.
            - Ce să răspund? întrebă din nou Don Dalmazzo.
            - Nimic, răspunse Don Bosco: ea n-ar ști să-și educe fetița aceea și e mai bine pentru sufletul ei ca ea să moară.
            Peste vreo patru-cinci zile, o nouă telegramă confirma moartea copilei.
            Don Bosco le profeți multora, limpede, durata vieții lor. Lui Don Dalmazzo - fiindcă am amintit de el - Don Bosco îi spuse, la 16 februarie 1861, pe când el nu avea decât 16 ani: „Tu vei trăi 49 de ani. Vei intra în cler... După moartea mea vei fi făcut canonic.” Într-adevăr, el muri în urma unui accident, în 10 martie 1895, în al 49-lea an al vieții, dar ajunsese Rector al Seminarului din Catanzaro, cu titlul de canonic, dar tot salezian.
            Lui Don Tamietti îi prezise că va lucra până la 50 de ani, dar că nu va depăși vârsta de 72 de ani. Născut în 1848, în 1898 îl lovi o boală ce-l făcu să-și piardă cu totul memoria și muri în 1920, cu două luni înainte de a fi împlinit cel de-al 72-lea an.
            Pe Bernasconi, cel care construise orga Bazilicii Preasfintei Inimi din Roma, îl invită, în glumă, la sărbătorirea aniversării de aur a hirotonirii, în 1891; și apoi continuă serios: „Nu uita însă că, trecute sărbătorile, vom fi împreună în Rai pentru 1892.”
            Și Bernasconi murea de fapt în ianuarie 1892. După sărbătorile de Crăciun, Anul Nou și Bobotează.
            Preziceri de același fel sunt nenumărate. Era un fel de a mulțumi suprafiresc, un dar pe care i-l oferea Dumnezeu, spre a se revanșa, astfel, față de prieteni și binefăcători. Or, a te pregăti pentru marea clipă a trecerii în veșnicie - singura de fapt cu adevărat importantă a întregii vieți - e un privilegiu într-adevăr divin.

24) Dezvăluie chemările

            Sunt nenumărate și profețiile privind chemările.
            În 1882, Don Bosco tocmai terminase de celebrat Sfânta Liturghie la altarul Capelei Sfântul Petru și era pe cale de a se întoarce în sacristie, după obiceiul ritului latin, cu potirul în mână, când, coborând scările altarului, văzu o flacără desprinzându-se de la altarul principal al Mariei Ausiliatrice și venind să se așeze pe capul unui tânăr străin ce se ruga în picioare lângă grilajul Capelei. Uimit, Sfântul se opri o clipă, să se convingă că ochii nu-l înșelau, și intră apoi în sacristie.
            Peste o jumătate de oră, Don Bosco îl revăzu în curte.
            - O, exclamă el surprins, și apoi îl chemă pe nume, în franceză, și tot în franceză continuă să-i vorbească, invitându-l la el în birou.
            Ce și-au spus? Noi nu putem ști, dar Mgr. Malan, episcopul de Petrolina Brazilia și apostolul triburilor băștinașe din Matto Grosso ar fi putut-o povesti, căci tocmai el fusese străinul cu care Don Bosco vorbise în acea dimineață, înrolându-l în marea armată a misionarilor salezieni.
            În 1883, la Amiens, în Franța, Sfântul întâlni o tânără ce-i vorbi despre chemarea sa.
            „Fiica mea - îi răspunse, după ce o ascultase cu răbdare - Dumnezeu te-a înzestrat cu spiritul prudenței; păzește-l bine și Dumnezeu să te ocrotească. Vei mai avea binișor de așteptat, dar apoi vei intra într-o Congregație întemeiată chiar în anul nașterii tale.”
            De fapt, doisprezece ani mai târziu, în 1896, ea intra la Micile Surori Asumpționiste, și abia mai târziu, citind Istoria Congregației, publicată de Pr. Pernet în 1980, ea află că această Congregație se înființase în mai 1864, iar tânăra se născuse în 15 mai, tot în 1864. Or, Don Bosco ignora atât vârsta și celelalte date personale ale tinerei, precum și dificultățile care o vor reține atâta timp în lume, în ciuda chemării autentice.
            În timpul aceleiași călătorii la Lille, în Nordul Franței, vizitând o familie, Don Bosco făcu cinci profeții în mai puțin de un sfert de oră, dintre care ultimele trei priveau chemarea. Două dintre surori fiind bolnave, celei dintâi îi spuse să se pregătească, căci în curând va merge în Paradis și că o va conduce Preasfânta Inimă; ea muri peste câteva săptămâni, chiar în sărbătoarea Preasfintei Inimi. Celei de a doua bolnave, care avea cangrenă la picior, îi spuse că se va vindeca; și se adeveri. Interveni atunci cea mai mare dintre surori și-l întrebă dacă dorința ei de a se face călugăriță se va realiza.
            - Câți ani ai?
            - Douăzeci și unu, răspunse ea.
            - Ei bine, încă pe atât vei mai fi în ajutorul familiei, și apoi vei fi toată a lui Dumnezeu.
            La patruzeci și doi de ani, ea intra în noviciatul Surorilor Preasfintei Inimi, la Jette.
            Pe altul dintre frățiorii mai mici îl privi cu drag, spunându-i: „Iar tu fii totdeauna evlavios, și Dumnezeu te va duce departe!” Intrând în Congregația Spiritului Sfânt, acesta plecă misionar în Africa Centrală.
            Mai era prezentă o copilă de vreo zece ani, ultima dintre cei unsprezece frați. Don Bosco își puse mâinile pe căpșorul ei și, întorcându-se spre tatăl ei, îi zise:
            - Iar aceasta va fi a lui Dumnezeu.
            Tatăl se sperie, crezând că e vorba de o moarte timpurie. „Vreau să spun - reluă Sfântul - că va fi călugăriță.” Mititica nu-l auzi, dar tatăl ei i-o aminti zece ani mai târziu, cu prilejul profesiunii ei religioase. „Și despre toate acestea - încheia E. Ceria în 1941 - mai sunt martori care trăiesc la Lille. [122]
            Unui alt preot francez, Mgr. De la Villerabel, mai târziu episcop de Rouen, Sfântul îi prezise prigoana ce-o va avea de îndurat din partea forțelor răului în 1934-1937. Iar în 1937, episcopul îi scria unui salezian francez: „Toți prietenii mei sunt convinși că toate cursele și persecuția a cărei țintă am ajuns sunt puse la cale de o persoană stăpânită de diavol. E și convingerea mea.”
            Prezicerea Sfântului aduse o mare mângâiere bunului prelat.

25) Profețește decesele...

            Dat fiind însă că tot Evanghelia are dreptate și că lucrul cel mai important pe pământ rămâne tot mântuirea sufletului, Don Bosco prevestea, de preferință, clipa trecerii în eternitate. Aceste decese, pentru cei din Oratoriu, erau anunțate în public, în fața a vreo șapte sute și mai bine de ascultători. Don Rua și ceilalți apropiați ne asigură chiar că aceste preziceri, începute încă înainte de 1850, - la început împărtășite doar câtorva, apoi tuturor -, au prevestit cu precizie toate decesele survenite printre cei din Oratoriu timp de mai bine de patruzeci de ani.
            Ani de-a rândul, în seara fiecărui 31 decembrie, anunța decesele ce urmau să aibă loc în anul următor. Iar în 1872 el prezicea numărul deceselor pe trei ani consecutivi, și Don Bosco arăta exact numărul pentru fiecare an în parte.
            Iar Don Lemoyne, după cercetări scrupuloase făcute împreună cu alți colegi, găsi toate aceste preziceri adeverite întocmai.
            Dar între atâția, firește, scepticii erau nelipsiți. Unii, intrați de curând în Oratoriu și nevenindu-le să creadă că Don Bosco ar fi mai mult decât alții, ridicau ironic din umeri și-și notau în scris profețiile, în speranța că îl vor prinde în greșeală. Știind acestea, aici Don Bosco nu s-ar fi hazardat dacă nu ar fi fost absolut sigur de ceea ce prezicea.
            Cunoscând prea bine atmosfera, în 11 ianuarie - după ce, cu câtva timp înainte, anunțase moartea lui Francesco Besucco, survenită în ziua precedentă, 10 ianuarie - Don Bosco anunță că înainte de sfârșitul Câșlegilor un altul va trece în veșnicie și adăugă:
            - Eu nu mi-aș face datoria dacă nu v-aș spune aceste lucruri. Voia adică să spună că Dumnezeu de aceea îi revela aceste decese, pentru ca aceasta să se întoarcă spre binele sufletelor.
            De cei sortiți unei morți apropiate se îngrijea în mod deosebit el însuși sau îi încredința celor mai buni dintre subalternii săi sau chiar colegilor lui mai bum, fără a le destăinui însă motivul.
            În 25 ianuarie 1859, în predica de seară, Don Bosco sfârși cu aceste cuvinte:
            „Să fim toți pregătiți de moarte, fiindcă, în mai puțin de o lună, unul dintre noi va apărea în fața Dreptului Judecător. Voi fi eu? Veți fi voi? Să priveghem și să ne rugăm!”
            În 7 februarie, un anumit Berardi se întoarse spre colegul său de bancă: „Ia uite - zise - la furunculul ăsta de pe buza mea... Cine știe dacă Don Bosco n-a vorbit despre mine?”
            În noaptea următoare, febră mare; dimineața nu se mai putu scula. Nu e nimic, îi spunea el infirmierului, când acesta îi aduse o supă. Don Bosco însă nu era de aceeași părere și chemă medicul, care constată o septicemie generală, provocată de o muscă veninoasă, și ordonă transportarea de îndată la spital unde însă nu mai putu fi ajutat și, în ziua următoare, muri. Nu trecuseră decât șaisprezece zile între profeție și adeverire.
            În 10 februarie anunță că, în martie viitor, va muri iarăși unul. Și apoi, în drum spre cameră, îi șopti lui Don Lemoyne: „Ferraris”, dar își duse imediat degetul la gură pentru a-l preveni să păstreze secretul. Don Lemoyne se apropie de băiat și și-l făcu prieten, îl ținea departe de colegii mai zvăpăiați și-l încuraja să se apropie, tot mai des și tot mai bine pregătit, de Sfintele Taine.
            Dar, într-o bună dimineață, zadarnic îl mai căută printre colegii lui de clasă. Fusese internat la infirmerie pentru o mică indispoziție. Și totuși, în 16 martie, muri.
            În 21 martie 1862, anunță o moarte neașteptată între două mari solemnități, începând ambele cu litera „P”. În 17 aprilie, la insistența celor din jur de a le destăinui măcar inițialele, le spuse: „Numele său începe cu litera inițială a numelui Măriei.” În 25 aprilie murea pe neașteptate tânărul Maestro: era tocmai între Paști și Rusalii, care, în italiană, încep ambele cu litera P - Pasqua și Pentecoste.
            Tot în martie 1862, într-o seară, după cină, prezise că unul dintre cei prezenți va zbura la Cer, spre sfârșitul lui mai; toți ar fi dorit să știe cine e, dar Sfântul tăcea. Atunci îl rugară să scrie măcar numele pe un bilet și să-l dea într-un plic sigilat care nu se va deschide decât la timpul oportun. Întrucât și Don Rua își unise stăruințele cu ale celorlalți, Don Bosco cedă și, de comun acord, plicul sigilat fu încredințat lui Ferdinand Imoda, om serios și de toată încrederea. În 23 mai, Don Bosco anunță că murise Luigi Marchisio, care se găsea pe atunci acasă la Calliano. Desfăcându-se sigiliul, în prezența lui Don Rua și a altora, se găsi scris pe misteriosul bilet: „MARCHISIO”.
            Un alt caz asemănător, dar și mai cunoscut, s-a întâmplat în 1864. De sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, 29 ianuarie, Don Bosco îi destăinui infirmierului apropiata moarte a doi ucenici, cerându-i să-i asiste cât mai bine. Infirmierul Moncardi luă imediat un plic și hârtie și scrise textual prezicerea lui Don Bosco: „Dragă Moncardi, ia bine seama, doi ucenici vor muri înainte de sfârșitul viitoarelor Paresimi. Sunt TARDITI și POLO. Să fii foarte atent. Moncadi Ignazio, infirmier.” Hârtia purta un fel de antet: „Pentru memorie. Oratoriul Sfântul Francisc de Sales, 30 ianuarie, 1864.”
            Originalul, sigilat în plic, a fost încredințat lui Don Alasonnatti, prefectul casei, care, după ce menționa pe plic: „PREZICERE A LUI DON BOSCO; DE DESCHIS DUPĂ PAȘTI 1864”, îl încinse spre păstrare.
            În acel an Pastile cădeau în 27 martie. Plicul fu deschis încă în aceeași zi. Chiar în 26 februarie murise Polo, iar în 12 martie, Tarditti.

26)... de aceea se amestecă și Poliția...

            Prezicerile acestea, în legătură cu moartea tinerilor erau una mai dramatică decât alta și, uneori, stârneau adevărate furtuni de proteste. Dar Don Bosco știa un lucru: nici diavolul nu doarme! Dar mai știa că, din clipa în care Dumnezeu îi încredințase lui Don Bosco o misiune, era de datoria sa să o îndeplinească conștiincios. Mântuirea sufletelor e mai presus de cei ce critică și de protestele lor. Cea mai mare vâlvă o prilejui, fără îndoială, o prezicere din primele zile ale anului școlar 1866/1867 abia început. Don Bosco le cerea băieților să se reîmpace cu Dumnezeu, că, înainte de Crăciun, unul dintre cei prezenți va trece în veșnicie.
            Noii veniți, neobișnuiți cu astfel de anunțuri, au fost cuprinși de spaimă. Unii voiau să se întoarcă imediat acasă; alții scriseră părinților care, la rândul lor, îl denunțară pe Don Bosco Chesturii Poliției.
            Acești părinți apreciau lucrurile cu tot atâta competență și pricepere ca acea servitoare bucureșteană care, într-o duminică la prânz, văzând că plouă și dorind să aibă o după-masă frumoasă (era doar așteptată atunci în Cișmigiu), mută... acul barometrului la „Timp frumos”. Și acești părinți credeau, pe semne, că dacă Don Bosco nu va mai anunța morțile apropiate, atunci acestea nici nu vor mai avea loc, uitând că Sfântul nu hotăra viața și moartea nimănui, ci că era doar crainicul Celui ce stăpân e pe viața și pe moartea tuturor.
            Ofițerul de poliție însărcinat de anchetarea cazului îi reproșa lui Don Bosco „imprudența” acestor preziceri fără nici un temei susținând că ele sunt un mijloc „prea violent și periculos” și-i punea în vedere lui Don Bosco să înceteze cu această practică, dacă dorea ca autoritățile să nu intervină și ele direct.
            Dar Sfântul îi răspunse atât de bine, încât ofițerul rămase fără replică.
            - Ei bine, dacă sunteți chiar atât de convins, dați cel puțin avizul fără atâta publicitate.
            - Cum ar veni asta? întrebă Don Bosco. Vreți să merg la respectivul și să-i spun fără ocol: „Tu ești cel vizat. Tu vei muri?!”
            - Păi, nu chiar așa!
            - Atunci?!?
            - Ascultați-mă, Don Bosco, dacă dumneavoastră sunteți atât de convins, n-ați fi dispus să-mi faceți și mie o mică plăcere?
            - Fără îndoială!
            - Atunci ați avea ceva împotrivă să-mi comunicați mie numele celui care prevedeți că va muri în curând, înainte de Crăciun?
            - În nici un caz. Cu condiția, bineînțeles, ca dumneavoastră să păstrați cel mai strict secret. În caz că ați trăda, imprudența pe care ați face-o ar fi incomparabil mai condamnabilă decât aceea pe care mi-o reproșați mie... Dar, iertați-mă, dumneavoastră sunteți om cult și plin de discernământ, sunt sigur că secretul va fi păzit cu strășnicie... De aceea, vă încredințez numele.
            Ofițerul își scoase carnețelul și creionul și-l fixă atent pe Don Bosco ce devenise îngândurat.
            - ROGGERO Giuseppe, rosti încetișor Sfântul.
            Delegatul scrise numele și, după o plecăciune, salutând, făcu stânga împrejur și plecă.
            Tânărul Giuseppe Roggero, din Cambiano, avea pe atunci 26 de ani. Băiat bun, ba chiar excepțional, din toate punctele de vedere, extrem de inteligent și iubit de toți, își petrecuse copilăria alături de Don Bosco. Cu cinci ani înainte se făcuse salezian și, după ce își terminase studiile teologice, fusese sfințit ca preot.
            Însă, din nefericire, și aici niște „meschine interese familiale” vor intra în scenă, pentru a răpi Congregației Saleziene pe unul dintre cele mai promițătoare elemente ieșite vreodată din Oratoriu. De fapt, rudeniile îl instruiră așa de bine în vara acelui an 1866, încât, reîntors la Torino, era ferm decis să părăsească Oratoriul și Congregația. Iar lui Don Bosco îi servi ca motiv necesitatea de a-și ajuta surorile; de aceea, deși regretă, se vede obligat să Între  în clerul de mir.
            La această veste, inima Sfântului primi o lovitură grea. Încercă să-l convingă în fel și chip că adevărata lui chemare este să devină salezian; că aceasta și numai aceasta e voința certă a lui Dumnezeu și-l asigură, în mod ferm, că de surori și de rudenii se va îngriji Dumnezeu. Totul a fost în zadar.
            Văzându-l neclintit, îi spuse întristat:
            - Vrei să pleci cu orice preț? Ei bine, fă-ți voia. Vrei să pleci, ca să-ți poți ajuta surorile? Nu uita ce-ți spun; nu le vei putea ajuta.
            Încă în aceeași toamnă, Don Roggero se reîntorcea în propria familie. Cunoscute fiind deosebitele sale calități, nu-i fu greu să obțină postul de vice-paroh la Villafranca în Piemont. Se credea în al treilea cer și-și manifesta fericirea într-o epistolă entuziastă adresată Cavalerului Oreglia, datată 10 decembrie 1866.
            Sărman tânăr ce și-a nesocotit și renegat adevărata chemare! Abia trecuseră patru zile de la scrisoarea aceea, că prezicerea lui Don Bosco se adeveri. În 14 decembrie 1866 celebrase tocmai Sfânta Liturghie și se simțea mai bine dispus și sănătos ca oricând și era de o veselie exuberantă. Reîntors la parohie, se așezase, fredonând, la masă așteptând să i se servească dejunul.
            Cine îi aduse cafeaua îl găsi însă cu capul plecat pe masă, parcă ar fi adormit. Dar era somnul cel fără deșteptare: murise fulgerător de apoplexie!
            Trecute sărbătorile Crăciunului, veni și ofițerul de poliție să-și termine ancheta. După cele dintâi întrebări, puse primilor băieți întâlniți, află totul.
            - Părinte - îi zise el lui Don Bosco, intrând în camera Sfântului - spuneți de acum tot ce vreți băieților dumneavoastră: din această clipă aveți toate îngăduințele imaginabile. Iar celor ce se vor mai plânge de prezicerile dumneavoastră voi ști eu ce să le răspund!
            Mișcat în toată ființa, îi sărută cu venerație mâna, repetând la ieșire:
            - E lucru nemaiîntâlnit, e lucru nemaiîntâlnit!
            Să nu se creadă totuși că aceste dovezi zdrobitoare ar fi nimicit orice rezistență. Cei amenințați de o moarte iminentă mai pot fi smulși din ghearele acesteia de către sfinți printr-un miracol, dar pe cei căzuți pradă prejudecăților, nici chiar un miracol nu-i mai poate salva. Nevoind să violenteze libertatea, s-ar părea că Dumnezeu însuși rămâne dezarmat până îi mai lasă pe pământ. Libertatea, acest suprem privilegiu al omului, este atât de prețuit de Creator, încât îngăduie mai curând prejudecățile și chiar păcatul decât să-l suprime. E adevărat că va veni și clipa când fiecare va răspunde cum și-a folosit acest privilegiu unic, dar va fi Dincolo. Noi să ne oprim, pentru moment, pentru a vedea ce va face Don Bosco într-un caz similar.
            În afara intervenției amintite a autorităților, iată că și un preot oarecare se prezentă și el pentru a-l sfătui pe Don Bosco să înceteze cu alte preziceri ale unor decese viitoare, fiind un mijloc - cel puțin - contraindicat.
            - Înțeleg eu prea bine ce urmărești dumneata, dar fii convins că, în acest fel, toate ți se vor sparge în cap, până la urmă. Căci, să vorbim între noi și să fim serioși: a presupune că dumneata ai avea revelații e totuși prea, prea...
            - Deci, dumneavoastră nu credeți în previziunile mele?
            - Să cred? Ia, simple copilării...
            - Fie și așa... Dar dumneavoastră cum vă simțiți? îl întrebă dintr-o dată Don Bosco pe un ton de glumă.
            - Foarte bine! Ce întrebare!
            - Dar vă simțiți, într-adevăr, atât de bine? Și, zicând aceasta, îl privi scrutător abia stăpânindu-și râsul. Celălalt înțelese însă greșit.
            - De ce întrebi? reluă celălalt, devenind palid.
            - Iacă așa, mi se pare că fața dumneavoastră nu mai are coloritul ei obișnuit. Apoi, continuă poznaș: dar, din clipa în care dumneavoastră mă asigurați că sunteți deplin sănătos, trebuie că e așa...
            - Oare dumneata vei fi știind ceva?
            - Dar ce ați vrea să știu? Ia, simple copilării, replică cu o ușoară ironie Don Bosco.
            - Dar spuneți-mi, vă rog - începu el plângător, trecând la grăirea cu formula de politețe - lămuriți-mi înțelesul tainic al cuvintelor dumneavoastră!
            - Nu e nici o taină! îngrijiți-vă sănătatea și Domnul să vă aibă în paza Sa.
            Sărmanul de el devenise palid și dezorientat, încât abia regăsi ușa. Ca Întotdeauna, cei ce afișează mai multă necredință sunt tot ei cei mai creduli. Uneori și umorul e bun la ceva și, în tot cazul, Don Bosco avu de aici înainte liniște din partea acestuia.

27) Citește conștiințele

            Darul charismatic în care Don Bosco va excela va fi altul, acela al scrutării conștiințelor. E lucru știut că, pentru sfințenia autentică, sufletele nu au taine și conștiințele sunt transparente.
            Secretele cele mai gelos păzite și gândurile cele mai tăinuite, când era cazul, Don Bosco le citea fără efort și fără greș. Și sunt cu atât mai caracteristice cu cât, contrar tuturor principiilor psihologiei clasice comune, această citire nu numai că nu era secondată cu simpatie de cei vizați, ci era mai curând întâmpinată adeseori de o aversiune fățișă față de Sfânt. Spicuim, cu adevărat la întâmplare, câteva fapte din multele mii.
            „După ce am terminat liceul industrial -povestește unul dintre ei, Domenico Albanello, tatăl meu, drept recompensă, mi-a făcut cadou o călătorie la Torino, dându-mi totodată și un bilet de recomandare către Șeful Gării, un venețian, prieten de-al familiei. Acesta făcu pe ghidul și mă duse să vizitez principalele monumente ale orașului propunându-mi, între altele, să vizităm și Institutul lui Don Bosco.
            - Dar cine e acest Don Bosco? întrebai eu, care nici nu voiam să aud de preoți.
            - E un preot ce face lucruri minunate. Adună pe tinerii pe care-i găsește hoinari pe străzi, îi poartă la studii sau îi învață o meserie, ca să-și poată agonisi cinstit pâinea.
            - Dar eu, unul, nu sunt câtuși de puțin prieten cu preoții.
            - Asta n-are nici o importanță; sunt prieten eu și vei vedea și tu că ne va primi foarte bucuros. Pe de altă parte, o să vezi și multe lucruri ce-o să-ți facă o deosebită plăcere.
            - Dacă-i așa, fie, să mergem.
            Pe Don Bosco îl găsirăm în curte. Abia-l văzu pe Șeful Gării, că se oferi să ne însoțească și cutreierarăm, astfel, întregul Institut. Ne dădu cele mai detaliate explicații în legătură cu toate cele văzute și, când eram pe punctul de a ne despărți, mă bătu cu mâna pe umăr și-mi zise:
            - Iar acum, îngenunchează aici, căci ai nevoie să te mărturisești.
            - Dar sunt atâția ani de când nu m-am mărturisit.
            - O știu, o știu; tocmai pentru asta îți cer să te mărturisești.
            - Dar aș avea nevoie cel puțin de ceva răgaz ca să mă pregătesc.
            - Nu-i nevoie: o să-ți istorisesc eu povestea întregii tale vieți și vei judeca singur dacă am ghicit sau nu...
            Don Bosco începu să-mi treacă prin fața ochilor toate mișeliile mele cu o precizie ce mă înmărmurea. Când sfârși, mă întrebă dacă a nimerit sau nu.
            - Până dincolo! i-am răspuns eu.
            - Ei bine, atunci să cerem acum iertare lui Dumnezeu și apoi te voi dezlega. Și am plâns în acea clipă, așa cum nu-mi aduc aminte să mai fi plâns vreodată. Mă ridicai îmbăiat de sudoare și voiam să plec, dar nu mai puteam scoate un cuvânt, păream o statuie. Don Bosco, punându-mi mâna pe cap, îmi zise:
            - Domenico, Preacurata te vrea aici. Te vei reîntoarce la Oratoriu și vei rămâne cu Don Bosco, care-ți va da haina clericală și te va trimite misionar.”
            „Păstorul cel bun, oile, le cunoaște și le cheamă pe nume...”
            Pagină de autentică și pură Evanghelie aceasta! Chipul Sfântului își pierde pentru o clipă contururile proprii în cele ale Mântuitorului ce trăia în el. „Și oile merg după el, căci cunosc glasul lui...” Acest glas al Păstorului, „ce oile sale le cheamă pe nume și le scoate”, Domenico Albanello nu-l va mai uita niciodată.
            „Scos” din lume în 1878, intra și el în Oratoriu și, după ce-și completă studiile, îmbrăcă haina celor aleși, iar în 1882 pleca în Brazilia, unde aduse servicii neprețuite Misiunilor Saleziene.
            Un altul, un intern, reținut de un sentiment de rușine, nu voia nicicum să-și facă Mărturisirea generală la Don Bosco. Într-o bună zi, Sfântul, întâlnindu-l întâmplător singur pe coridor, îl luă pe neașteptate.
            - Dragul meu, du-te la cine vrei ca să te mărturisești. Singurul lucru important este să te mărturisești bine. De aceea, cercetează-te asupra celor întâmplate în anul cutare și, mai ales, să nu uiți de păcatul cutare și cutare...
            Zăpăcit și aiurit în fața unei astfel de revelații, băiatul răspunse:
            - Nu, Părinte, nu mă voi duce la nimeni altul decât la dumneavoastră. Chiar vă rog să mă spovediți imediat.
            Don Bosco îl amână însă pentru a doua zi, când, mărturisindu-se bine, își regăsi pe deplin liniștea.
            „Într-altă zi, pe înserat - povestește Don Berto - întâlnii în curte un băiețel, venit de curând la Oratoriu care, văzându-l pe Don Bosco trecând, îl urmări cu privirea fixă o bună bucată de drum. Apoi, întorcându-se către mine, puțin tulburat, mă întrebă intrigat:
            - Cine-i preotul acela?
            - De ce întrebi? îi zisei eu, încă nu-l cunoști?
            - Întreb fiindcă azi dimineață m-am dus să mă mărturisesc la dânsul și mi-a spus toate păcatele pe care le-am făcut acasă!
            O altă dată, Sfântul întâlni pe coridor pe unul dintre băieții săi, căruia îi șopti la ureche:
            - Mărturisirea generală când o faci? Ai așa de mare lipsă!
            - Dar am făcut-o încă alaltăieri, la Don Picco!
            - Da' de unde! Nici vorbă, nici vorbă, ai făcut-o rău, căci ai ascuns păcatul cutare. Băiatul îl privi mirat, roși tot și, plecându-și capul, izbucni în plâns.
            Cu toate acestea, nu toți credeau în realitatea acestui dar. Așa, la primele începuturi ale Oratoriului intern din Valdocco, un tânăr primit de curând de Don Bosco sosea tocmai de la Biella. Înainte de a intra însă în internat, simțindu-și conștiința nu tocmai împăcată, trecu mai întâi pe la Biserica Consolatei din cealaltă parte a Torinului, unde se mărturisi. În aceeași zi, la recreația de seară, văzând în curte un grup de băieți în jurul Sfântului, curios, se apropie și el. Se vorbea tocmai despre darul lui Don Bosco de a citi în inimi și fiecare povestea, cu glas înalt, câteva dintre aceste revelații.
            - O - zise nou sositul pe un ton de neîncredere - eu îl provoc pe Don Bosco să îmi spună păcatele! Dacă mi le știe, îi dau voie să le trâmbițeze în gura mare!
            - Apropie-te - îi zise Sfântul. Și, plecându-se, îi șopti la ureche câteva fraze, își ridică apoi capul și-și privi băiatul cu pricina. Plecându-se din nou, continuă revelația. Pe măsură ce vorbea, tânărul se aprindea tot mai tare, și apoi izbucni într-un adevărat acces de furie:
            - Deci dumneavoastră sunteți preotul care mi-ați ascultat Spovedania azi dimineață în Biserica Consolatei. Așa ceva totuși nu se cuvine!
            - Ce vorbești, ce vorbești? interveniră atunci în cor băieții: suntem aici martori cu toții că azi, toată ziulica, Don Bosco n-a părăsit nici măcar pentru o clipă Oratoriul!
            Însă, firește, necredința este și mai frecventă în lumea mare.
            În 1858, contele de Camburzano - fost deputat de Nice prieten și mare binefăcător al Sfântului - avu într-o zi prilejul să vorbească despre Don Bosco la o întrunire de salon. Erau prezenți oameni marcanți, îmbrăcați după ultimul răcnet al modei, rutinați în a face spirite și a lua în zeflemea orice, oportuniști idolatri ai formelor și manierelor elegante, dar fără fond și fără de convingeri. Iar în ceea ce privește Morala și Religia, nu erau cu adevărat adânci decât în... superficialitate.
            Minunățiile istorisite de conte stârniră numeroase zâmbete ironice și comentarii mai mult sau mai puțin în surdină. Cum se știe, în „Saloane” seriozitatea e de rigoare în toate, afară, bineînțeles, de adevăratele probleme serioase. Și bunele maniere, când nu mai sunt inspirate de iubirea creștină, ce altceva mai sunt decât un fariseism laicizat? Niște forme goale, ale unor suflete și mai goale!
            Oricum, se distrară copios pe socoteala sfinților, iar o doamnă, printre alții, aflând că Sfântul de care e vorba mai e încă în viață, făcând mare haz, spre a fi și ea în nota comună și a-și spori simpatiile în saloane exclamă:
            - Tare aș mai fi curioasă să fac o încercare! Dacă acest, ,,om al lui Dumnezeu”, rosti ea ironic, ar binevoi să-mi... „reveleze” și starea conștiinței mele, atunci voi crede și eu tot ce vreți!”
            Propunerea fu salutată de aplauze și de un hohot general de râs și se decise ca „testul psihologic” să se facă imediat. Doamna scrise lui Don Bosco: „Care-i situația conștiinței mele și pot eu să fiu mulțumită?” și se iscăli doar cu numele de Botez, pentru răspuns dând adresa contelui Camburzano.
            Răspunsul nu se lăsă așteptat:
            „1° Să vă împăcați cu soțul dumneavoastră.
2° Refaceți-vă toate Mărturisirile rele, începând cu ziua X, anul cutare (era vorba de o perioadă de vreo douăzeci de ani). Făcute aceste lucruri, puteți sta liniștită.”
            Răspunsul nimerise ținta în plin. Doamna, citindu-l, rămase fără glas.
            Un al doilea avertisment de acest fel îl dădea Sfântul unui băiat care-i ceruse sfatul:
            - Ce sfat vrei, fiul meu?
            - Un sfat pentru binele sufletului meu.
            - Atunci ascultă-mă bine: sunt trei ani și jumătate de când trăiești în păcat de moarte.
            - Cum se poate? Mă mărturisesc, doar, periodic la Don Savio.
            - Cu toate acestea, așa e, o știi prea bine. Și, continuând citirea acelei inimi, Don Bosco îi descoperi anumite fărădelegi tăinuite în fața confesorului. Băiatul recunoscu totul și-i promise că, încă în aceeași zi, își va curați sufletul cum se cuvine.
            Unui alt recalcitrant, pe care nu reușise să-l aducă pe calea cea bună, îi puse sub pernă un bilețel cu aceste simple cuvinte: „Dacă ai muri în această noapte?”
            Pe cât se pare, Don Bosco avusese motivele sale să redacteze în acest fel biletul, dar nici efectul nu se lăsă așteptat. Bietul băiat se trezi din amorțeala lui sufletească și bătu la ușa lui Don Bosco pe când toți ceilalți dormeau.
            - Ah, tu ești, dragul meu? De când te tot așteptam.
            Îl spovedi și-l retrimise îndreptat și liniștit la culcare.
            Într-altă seară, pe când urca scările spre camera sa, îl opri pe clericul Ruffino spunându-i să transmită niște cuvinte, adresate, ca epitaf posibil, atâtor altora:
            - Când vei întâlni pe cutare licean roagă-l din partea mea să traducă exact aceste patru cuvinte latinești: „Olim Angelus, nune sus” (Odinioară înger, acum porc), iar cutăruia spune-i: „Lupus rapax” (lup hrăpăreț, adică rău și corupător al altora).
            Într-o seară, la obișnuita: „Noapte bună” (cum i se spunea în institutele saleziene cuvântării de seară), lui Don Bosco îi scăpă această confidență:
            „Am primit de la Dumnezeu darul de a putea deosebi pe cei ipocriți, fățarnici. Când vreunul dintre ei se apropie de mine, îi simt prezența din cauza unui miros greu, ce abia îl pot suporta.”
            Iar lui Don Rua și altor superiori de-ai casei le mărturisea:
            „Dumnezeu îi tratează, într-adevăr, cu multă bunătate pe băieții noștri. Ori de câte ori mă găsesc printre ei, dacă într-un grup s-ar găsi un singur suflet necurat, îmi dau seama imediat din cauza miasmei ce-o împrăștie.”
            Asupra acestui dar vom mai reveni în alt capitol (XVII), când vom vorbi direct despre rolul de duhovnic al Sfântului. Un lucru însă ajunsese știut de toți: era în mod practic imposibil să-i părăsești confesionalul fără să fii pe deplin purificat.
            Când un păcat era uitat sau omis, îl spunea Don Bosco și se mergea mai departe. Dacă erau prea mulți strânși în jurul confesionalului său și nu mai era suficient timp pentru toți, Don Bosco se ridica, intra în mijlocul lor și lovea pe umăr când pe unul, când pe altul, spunându-le: „Tu te poți împărtăși liniștit și fără Mărturisire... Și tu... și tu...”
            Dar mai ales cu prilejul exercițiilor spirituale și al sărbătorilor mari, ușurința de a citi în inimi era extraordinară. Sute și sute de mărturii, depuse sub jurământ, confirmă exactitatea acestui fapt.

28) Un profet de actualitate

            Prezicerile lui Don Bosco au vizat, uneori, unele evenimente recente.
            Unii biografi italieni stăruie asupra unor preziceri referitoare la cel de-al doilea război mondial și la istoria primei jumătăți a acestui veac în Italia. Noi preferăm să amintim însă altceva.
            În 1887, Don Bosco vorbea cu Don Filippo Rinaldi (care va fi al treilea succesor al său). Erau la Lanzo și aveau în față o hartă a globului. Îi indică Australia, spunându-i că Salezienii se vor stabili și acolo. Ceea ce se adeveri.
            Arătând apoi Spania, spuse: „Acesta va fi câmpul tău de acțiune.” Și așa a fost, căci, în 1889, doi ani după moartea Sfântului, Don Rinaldi a fost însărcinat cu organizarea Salezienilor în Spania unde, printr-o muncă asiduă, reuși să constituie și să consolideze prima Provincie Saleziană spaniolă.
            Apoi Sfântul rămase tăcut. La un moment dat, reluă îngândurat: „Vor fi trei mari răsturnări de regim... În cea de-a treia se va vărsa mult sânge... și salezian.”
            Această profeție referitoare la Spania, timp de mai bine de patruzeci de ani părea hazardată. Dar răsturnările prezise se adeveriră în 1931 și în 1934, când Salezienii scăpară teferi, Nu mai fu însă așa în războiul civil propriu-zis, când și Salezienii avură partea lor de jertfă cu cele peste șaptezeci de victime ucise de anticlericali.
            Încheind acest capitol, figura marelui Vizionar se ridică prinsă într-un nimb de lumină deasupra tuturor zbuciumatelor și deșartelor frământări ale muritorilor de rând. Fără voie, simțim cum privirea Sfântului ne învăluie, cuprinzându-ne și pe noi în Zările ei.
            Cuceririle lui Napoleon sunt umbrele unui vis de mult apus.
            „Visele” lui Don Bosco sunt, în schimb, trainice și mondial de cuprinzătoare realități.

*
*     *

            Speranța că plaiurile noastre îi rezervă, Idealului întruchipat de El, poate unul dintre cele mai promițătoare spații de cucerire ne mângâie și ne întărește totodată, și gândul ni-l preface în rugăciune:
            Vino și la noi, Don Bosco, căci și aici te așteaptă inimi ce bat de dragul
            Aceluia pe care tu l-ai servit.
            Și aici ești iubit, cum ai fost la Torino.
            Vino, căci și aici sunt suflete curate, ce-și așteaptă dăltuitorul maestru.
            Vino, căci și aici sunt conștiințe a căror salvare nu mai poate fi decât întâlnirea cu un Sfânt:
            Vino și, prin mijlocirea și prin Operele tale, adu mântuire tineretului nostru.

1. Trebuie să subliniem importanța personalității în Istorie. Dacă Napoleon ar fi avut și el un șef-amiral de talia imperiului care-și juca aici destinul, întreaga istorie europeană, de un veac și mai bine încoace, ar fi fost alta. Iată ce spune Jaques BAINVILLE în opera (premiată de Academia Franceză) „Napoleon”, vol. I, Craiova, 1943, pp. 304-5: „Villeneuve e, poate, omul care a schimbat istoria lui Bonaparte, care e ea însăși proba permanentă a acțiunii personale a indivizilor asupra mersului evenimentelor. Căderea unuia dintre cele mai mari planuri ale împăratului, și, ca urmare, abaterea fatală a unui război în care Anglia rămânea dușmanul de căpetenie, s-a datorat unui marinar cu inima nesigură. Ceea ce nu putuseră face nici instrucțiunile cele mai precise, nici ordinele repetate, nici îndemnurile, nici chiar felicitările, făceau acum imputările și afronturile, dar pentru a aduce dezastrul. Când împăratul află că Villeneuve plecase de la Canalul Mânecii și se îndreptase spre Cadix, în mânia sa îl insultase în chipul cel mai crud. Scrisorile către Decres sunt groaznice: ,,Villeneuve e un trădător care trebuie gonit rușinos. Fără inițiativă, fără îndrăzneală, fără interes general ar sacrifica totul numai să-și scape pielea. Totul se prăbușește din cauza purtării sale infame.” ,,Villeneuve, care nu era lipsit de vitejie, ci de încredere, n-a vrut să rămână acuzat de lașitate. Ca escadra lui să nu rămână fără de folos, ea trebuia să încerce o puternică schimbare în Mediterană, mai ales că ordinul îi fusese trimis la 14 septembrie de la Saint-Cloud. Era vorba să se arate în fața lui Neapolului aliat cu dușmanul, dar mai ales trebuia să păstreze forțe navale în marea interioară, pentru a nu o lăsa englezilor. Villeneuve mai pierdu câteva zile stând la îndoială. Trebuia oare să înfrunte lupta în cele mai rele condiții, lupta de care întotdeauna se temea? Totuși, trebuia sa-și apere onoarea. Nenorocitul își sfâșia cariera jucând soarta marinei franceze într-o zi, într-o clipă de disperare, împotriva flotei engleze comandată de cel mai mare marinar al ei…”. Nelson e ucis înainte de a fi văzut desăvârșirea victoriei lui. Villeneuve supraviețuiește, e făcut prizonier și, în curând, de disperare se sinucide. Marina franceză e nimicită împreună cu ajutoarele ei spaniole și nu se va mai ridica. [text]
2 . Napoleon se naște la 15 august 1769 J. BAINVILLE, op. cit. vol. I, p. 13 [text]
3. Dintr-o eroare de înregistrare, Ioan Melchior Bosco a fost trecut în matricola botezaților la 16 August 1815. Dar așa cum arată Angelo Amadei (cel mai exact istoric al Sfântului, vol. I, pag. 4 în notă), adevărata zi de naștere a fost 15 august, și atunci se sărbătorea peste tot în Institutele saleziene. [text]
4. Op. cit., vol. II, pp. 20-21 [text]
5. Idem, pp. 322 și 325 [text]
6. BAINVILLE, op. cit., vol. I, p. 194 [text]
7. BAINVILLE, op. cit., vol. II, pp. 313-314 [text]
8. Ibidem, vol. I, p. 133 „El este neîncetat cel care vede ansamblul, cel care are orizontul cel mai larg. Pleacă în Egipt cu soldații, dar și cu savanți, ca artiști, cu ingineri, cu naturaliști, cu juriști, cu tot ce trebuie ca să organizeze o administrație, să întemeieze un Stat, să scoată la lumină ceea ce doarme sub pământul Faraonilor, să scoată la iveală bogățiile țării, să pregătească tăierea istmului din Suez”. Idem, vol. II, p. 226 spune: „Unul din secretele urcării lui de necrezut e că a văzut totul în mare. Iată de ce sfârșitul nu va putea fi mic și va servi mai mult ca orice la mărirea lui”. Și, ibidem, p. 315 „Întotdeauna năzuise spre înălțimi, socotise întotdeauna în vedere a ce era mare.” [text]
9.The Blessed Friend of Youth, MacMillan, 1929, p. 14: „Not to conquer men and bend them to his will was his life work. No mother ever cursed his name for leaving her son, pale and horrible, on some European battlefield”.[text]
10. Vezi F. NICOLAY, Copiii rău crescuți, trad. căp. Bogatu, Oradea 1993, pp. 199 ssq.[text]
11.Ibidem, p. 11.[text]
12. Antonio era frate numai după tată, căci se născuse dintr-o primă căsătorie a lui Francisc Bosco și, după nașterea lui Antonio, mama lui murind, Francisc se recăsătorise cu Margherita, cu care avea ceilalți doi fii: Giuseppe și Giovanni al nostru.[text]
13. Știm că unii filosofi susțin că nu există materie, „gândirea însăși ar fi ultima și cea mai evoluată treaptă a materiei”. Dar i-am întrebat pe acești materialiști dacă au fost ei, cu gândul lor, cei ce au prezidat formarea atomilor în Haosul primitiv. (Poate că gândirea și acțiunea lor aduc în lume haosul, dar nu despre acest fel de haos vorbim noi acum…) Pe baza ultimelor cercetări atomice este evident faptul că un gând străbate atomul și mai mult, că acest gând este de o infinită putere și precizie. Să fie deci acest gând el însuși materie, ceva pur material, ori este de altă natură, străbătând doar atomul și închegându-l pe liniile lui de forță? În prima ipoteză, - dacă gândul ar fi el însuși materie -, atunci el ar fi desigur prima treaptă a evoluției acesteia. Dar în acest caz, cum se face că acest „gând-materie inițial”, ce structurează atomul, e totuși așa de înalt, încât progresele de milenii ale științei și eforturile tuturor savanților abia azi au reușit să prindă ceva din perfecțiunea lui? Cum se face că acest gând ce străbate materia e superior gândului celor mai mari savanți care de abia îi adulmecă urmele? Cu alte cuvinte, „ultima treaptă a evoluției materiei”, și la exponenții ei cei mai autorizați - savanții de azi -, se vede strivită și depășită de acel umil gând inițial ce a prezidat formarea atomilor, fiindcă și cei mai știutori sunt departe și azi de a fi surprins toate tainele atomului. Ciudată evoluție și progres mai pot fi și acestea, când ultima treaptă (și nu pe planul eficienței și cauzalității creative), dar măcar ca o înțelegere, nu reușește să egaleze perfecțiunea celei dintâi… Nu! Gândul de o infinită precizie și armonie din atom nu este materie, nici al materiei, ci este al altcuiva: e gândul Marii Gândiri poposit în materie. Și dacă numai oglindit și sălășluit în materie este atât de măreț, ce trebuie să fie acest Gând în Sine? [text]
14. INDULGENȚA nu este o iertare a păcatului, ci a pedepsei vremelnice contractate prin păcat. Păcatul este iertat prin Mărturisirea bună și căința desăvârșită, astfel că păcătosul redevine fiu a lui Dumnezeu. Nu toți cei ce se spovedesc au însă așa dispoziții, încât să devină fii a lui Dumnezeu, ci le mai rămân în suflet unele resturi de alipiri indirecte latente, habituale, la ceea ce este dezordonat în păcat, dar plăcut naturii. Ori, în Cer nu intră decât sfinții. Cine nu-și termină purificarea totală pe Pământ, va trebuie să și-o completeze în Purgator. În fața Celui Preaînalt nu te poți prezenta decât într-o desăvârșită curăție de suflet. Dacă și noi, cu ochii omenești, găsim atâtea greșeli la cei dragi, Dumnezeu cu atât mai mult. Pe de altă parte, chiar iertată vina veșnică, când iubirea nu este destul de mare și arzătoare ca să compenseze totul, o anumită reparare este necesară și în cazul vătămării lui Dumnezeu. Prietenia omenească, ea însăși, așteaptă o satisfacție, mai mare sau mai mică, după mărimea ofensei aduse și a prieteniei avute înainte, și nu-i suficient un convențional „Te rog, iartă-mă”, spus din vârful buzelor, pentru a redobândi toată vechea prietenie. „Totul se plătește” dar deoarece noi nu suntem niște inși răzlețiți și izolați, ci, prin Botez, am intrat în minunata familie a Comuniunii Sfințiilor, Dumnezeu permite ca satisfacția aceasta să aranjeze, uneori, în familie. Prin indulgențe, tocmai aceasta se și face: satisface, Biserica, din meritele prisositoare ale sfinților, ce au suferit mai mult decât era necesar pentru ei și, mai ales, din meritele infinite ale lui Isus și ale Preacuratei Fecioare Maria, care nu aveau nimic propriu de ispășit. Și în acest fel, anumite datorii, ce ar trebui să le ispășim noi înșine prin pedeapsa vremelnică a Purgatoriului, ne sunt iertate din partea Bisericii prin indulgențele ce ni se acordă pentru îndeplinirea unor fapte bune, rugăciuni, deprinderi sufletești etc., în condițiuni relativ ușoare, în locul unor penitențe de care noi nu suntem capabili.[text]
15. Asistarea preotului la altar; cantorat [text]
16. ,,La examenul de locotenent, în septembrie 1795, examinat de celebrul Laplace, e admis al 42-lea din 58 de candidați”. J. Bainville. „Napoleon”, ed. cit., vol. I, p. 26.[text]17. Sac. Giovanni Battista LEMOYNE, „Vita di S. Giovanni Bosco”, nuova edizione a cura din Don Angelo Amadei, 50° migliafo, S.E.I. Torino, 1941, vol. I, pp. 130-131.[text]
18. Certosini în italiană (ordre des Chartreux, în franceză) și Trapiști (de la abația La Trappe - abbaye de l'ordre de Citeaux), sunt două cinuri călugărești contemplative extrem de severe, cu post și ajun neîntrerupt tot anul; nu vorbesc decât o dată pe an, la Paști; în rest, tăcere absolută. [text]
19.  Despre Bolandiști, vezi nota capitolului XVIII, subcapitol 3. [text]
20.„Bosco” în italiană înseamnă pădure, codru. [text]
21. Sf. Ioan al Crucii a scris pagini neegalate și definitive în această materie, a căror concluzie, ce revine ca un stăruitor refren, ori de câte ori vorbește despre viziunile și revelațiile particulare, este de a nu le accepta niciodată și chiar de a respinge aceste favoruri extraordinare: NO ADMITIR! A se vedea în special Suirea Muntelui Carmel, capitolele XI, XXVII, XXX etc. Cine are operele complete: OBRAS de San Juan de la Cruz, Burgos, 1931, să vadă pp. 126-128, 152, 159, 160; 217, 222, 233 etc. Doctorul Mistic al Bisericii merge până la a spune că de aceste favoruri trebuie să ne ferim ca de cele mai periculoase dintre ispite, căci ele, nefiind Dumnezeu, ci doar ceva creat și distinct de Dumnezeu, ele nu pot decât să împiedice și să întârzie unirea cu Dumnezeu: „Por tanto el alma pura, cauta y sencilla y humilde, con tanta fuerza y cuidado ha de resistir las revelaciones y otras visiones, como las muy peligrosas tentaciones; porque no hay necesidad de quererlas, sino de no quererlas, para ir a la union de amor!” (Obras, p. 222). De câte ponoase n-ar fi fost cruțată Biserica, dacă anumite bigote, ba chiar anumiți oameni ai Bisericii ar fi respectat aceste directive! [text]
22. Breviarul este Orologhionul (sau Ceaslovul) latin, cartea oficială de rugăciune canonică a preoților. „Lectiones” sau citirile sunt un fel de rezumate pline de substanță ale vieții sfântului sau ale evenimentului sărbătorit sau unele gânduri potrivite sărbătorii, extrase din Sfinții Părinți. [text]
23.În Apusul creștin, termenul de „TEOLOG” este rezervat marilor specialiști în știința sacră, de obicei preoți și maeștri ai vieții spirituale, nu studenților din facultățile de teologie, cum se folosește la noi. [text]
24. Summa Theologica, partea I, q. 20, art. 4 ad. l. Nu putem să nu cităm aici și cuvintele convergente din „Posedații” lui Dostoievski (voI. II, p. 306, ediția franceză), care constituie unul dintre cele mai frumoase imnuri înălțate de omenire lui Cristos: ,,Ascultă - îi zise Kirilov lui Petru Stepanovici - ACEST OM ERA CEL MAI SUBLIM DE PE ÎNTREG PĂMÂNTUL și EL constituie, pentru această lume, singura rațiune de a exista! Toată planeta noastră, cu tot ce e pe ea, fără de acest Om, nu e decât nebunie. Nici înainte de EL, nici după EL n-a mai fost și nici nu va mai fi un om asemeni LUI, nici chiar prin miracol. Marele miracol constă tocmai în acest fapt, că n-a mai fost niciodată și nici că va mai fi vreodată un altul asemenea LUI!”[text]
25. Este vorba de Alexandru Dumas tatăl, care, în drama Les Mohicans de Paris (a cărei premieră s-a dat la teatrul Gaieté la 20 august 1864) a făcut celebră această frază, punând-o în gura unui polițist parizian, Jackal, care-și făcuse din ea o maximă de conduită profesională. (Actul III, tablou 5, scena 7) :
- Il y a une femme dans toutes les affaires; aussitôt qu'on me fait un rapport, je dit: Cherchez la femme! On cherche la femme et quand la femme est trouvée...
      - Eh, bien?
      - On ne tarde pas à trouver l'homme. [text]
26.În treacăt fie spus, cum o recunoaște chiar și un Metternich (Cancelarul austriac, ajuns arbitrul Europei, după căderea lui Napoleon), această carte a făcut mai mult rău Austriei care-i asuprea pe italieni decât pierderea unui război. În mod similar, aportul cărții „Coliba Unchiului Tom” de Beecher Stowe a fost mai decisiv pentru abolirea sclaviei negrilor în Statele Unite decât ar fi fost intervenția a treizeci de divizii. În bine și în rău, marile prefaceri ale Istoriei, ce sunt altceva decât ,,idei în marș”? [text]
27. Conform indicațiilor din vis, el se găsește acum chiar în colțul intern al Capelei laterale, din stânga, a marii Bazilici. [text]
28. Psalm 110, 10 [text]
29. Vezi mai jos, cap. XIX, subcapitol 7: Revederea, la Roma, dintre Don Bosco și faimosul istoric G. Audisio, cu prilejul Conciliului Vatican I. [text]
30.Întrucât prezența reală a Mântuitorului Euharistic rămâne sub forma sacramentală în noi, atâta timp cât chipul pâinii și al vinului persistă și n-au fost mistuite, în acest răstimp, este cea mai elementară datorie a celor ce se cuminecă să rămână în adorație și rugăciune. Deoarece, conform spuselor biologilor și fiziologilor unui aliment îi trebuie aproximativ cincisprezece minute pentru a fi digerat (aceasta în normă generală), cel puțin atâta să dureze și mulțumita după Cuminecare. [text]
31. Este vorba de doamne care sunt în primul rând „Aristocrate” și numai în mod adițional și creștine, ele păstrându-și, în fond, mentalitatea mondenă, chiar dacă duc, în aparență, o viață evlavioasă. Ele sunt doar bigote, ținând mai mult la renumele de „sfinte”, și mai puțin la realitatea acelei abnegații totale prin practicarea în grad eroic a tuturor virtuților și unirea cu Dumnezeu, pe care o cere sfințenia. [text]
32. Acest joc de cuvinte, ,,virtute-virtuți”, e posibil în italiană unde Virtù (cu accentul pe u final) e forma atât a singularului cât și a pluralului: la virtù – le virtù. [text]
33. Cum se știe, Dumnezeu nu acceptă, ca definitive, voturile făcute de cineva decât în măsura în care reprezentanții săi legitimi (duhovnicii, parohii sau confesorii în scaunul Mărturisirii) le aprobă și le ratifică. Aceștia au puterea să le schimbe, ceea ce, în teologia morală, se numește „comutarea sau schimbarea voturilor”. Don Bosco s-a servit de această facultate pentru a schimba voturile sau promisiunile nepotrivite și exagerate ale băieților săi în lucruri posibile și de mai mare utilitate pentru suflet: ajunurile le schimbă în rugăciuni, rozarele de cinci sau de cincisprezece decade, într-o decadă sau două-trei zilnic, voturile pentru întreaga viață, adică perpetue, în voturi pe timp limitat de o lună sau o săptămână, de la caz la caz etc. [text]
34. Acesta este termenul teologic adecvat al acestui fel de atacuri diavolești. [text]
35.Și când te gândești că în anumite biserici românești anumiți coriști de carieră înjură nu numai în biserica deja sfințită, ci chiar și în timpul sfintei slujbe! Mai bine le-ar fi fost, de mii de ori mai bine, de i-ar fi născut maica lor muți și surzi, căci mai ușoară judecată ar fi avut atunci! [text]
36.La romano-catolici, Sfântul Mir nu se primește de la preot deodată cu Botezul, cum este la noi, ci îl dă exclusiv episcopul. Vârsta normală de primire a tainei Sfântului Mir (sau a Confirmării, cum i se spune în terminologia romano-catolică), în țările cu tradiție creștină este de șapte-doisprezece ani. [text]
37. Faptele vor confirma justețea acestei observații: la moartea lui Pius IX, anticlericalii vor încerca să arunce sicriul marelui Pontif în Tibru; după Florii, Vinerea mare. Vezi mai jos, cap. XIX, par. 9 [text]
38. Ciboriul (lat. ciborium-i) este un vas sacru, din aur sau argint, în forma unei cupe cu picior și capac, destinat păstrării ostiilor consacrate. [text]
39. Câtă ignoranță crasă în cele religioase chiar și la unii umaniști sau scriitori de renume, ca Axel Munthe (premiul Nobel pentru literatură!). Ce disproporție între cultura sa generală și cea teologică! Autentic utopist, A. Munthe ia în derâdere puterea credinței și eficacitatea rugăciunii în fața ciumei. El uită însă un lucru ori, mai bine zis, nu 1-a știut niciodată: că Isus a promis eficacitatea nu oricărei credințe, ci exclusiv credinței adevărate, așa cum o au în primul rând sfinții. Așa cum nu orice bisturiu salvează de la moarte, ci numai cei al chirurgului priceput, tot astfel nu orice credință superstițioasă poate fi eficace, ci exclusiv cea supranaturală pe care o au sfinții, după cum nu toate răsăriturile de soare pot coace holdele, ci doar cele din iunie-iulie. Acel Don Dionosio, de care vorbește el în schița „La madona del Buon Consiglio” din „O Carte de demult”, nu numai că nu are o credință supranaturală, ci e doar un fetișist ridicol și ignorant, îmbrăcat prin cine știe ce truc de romancier în haină de preot, dar care habar n-are nici de cele mai elementare noțiuni de Catehism, pe care orice copil de Prima Cuminecare trebuie să le știe. Înșiși credincioșii acestuia sunt o lume de nerozi cu cele mai grosolane superstiții. Cum ar vrea dânsul ca „rugăciunea” să fie eficace, când cei ce se roagă sunt ucigași, superstițioși ticăloși și oameni de păcat? Puterea credinței și ciuma? Să citească viața Sfântului Carol Borromeul sau chiar acest episod din viața lui Don Bosco: Sunt pagini de cea mai autentică istorie! Nu credința e inoperantă, ci lipsa adevăratei credințe și a adevăratelor dispoziții, care să facă vie credința. Și e cu totul altceva! [text]
40.Ca și când Capitala ar fi fost neîndestulătoare activității lor, în urma unei cereri a Primăriei din Pinerolo, Don Bosco își trimise și acolo pe câțiva dintre vrednicii săi fii. [text]
41.Amictul e o altă pânză sacră, albă, ce acoperă umerii preotului romano-catolic și pe care acesta și-o fixează în  jurul gâtului înainte de a îmbrăca stiharul. Are formă pătrată, cu două panglici la colțurile superioare, de care se servește celebrantul pentru a și-l fixa, legănându-le în jurul său. [text]
42.Vorbind în dialectul piemontez, Don Bosco, luat prin surprindere, spusese „COL GRAN RATASS”, ceea ce, traducând înțelesul dialectal, însemna „cu marele guzgan”. Don Bosco spunând aceste cuvinte, le pronunțase cu tonul celui luat fără de veste, lucru ce îl făcu pe Ratazzi să surâdă. [text]
43.Vezi Angelo Amadei, Don Bosco e il suo Apostolato, S.E.I., Torino, 1940; Același autor, vol. I, la pag. 324 citează câteva dintre articolele, scrierile și revistele de specialitate care, la timpul său, se ocupaseră cu acest episod al excursiei deținuților cu Don Bosco, dar fără paznici. [text]
44.Este vorba de Cesare Ratazzi, fiul lui Alessandro Ratazzi, născut în 1843 la Alexandria și primit în Oratoriu în 12 mai 1856, așa cum rezultă din registrele Oratoriului ce se mai păstrează și astăzi. [text]
45. Sac. Eugenio CERIA, San Giovanni Bosco, nella vita e nelle opere, 2-a edizione, S.E.I. Torino, 1941, pag. 195. [text]
46. Vezi mai sus, cap. VI, subcap. 14. [text]
47. Este psalmul 129, „Din adâncuri”, pe care romano-catolicii îl recită pentru odihna răposaților, împreună cu anumite antifoane și rugăciuni potrivite. [text]
48. Sac. Giovanni Bosco, Vita di Luigi Comollo, Torino, 1884, pp. 115-116. [text]
49. Să notăm în treacăt și că, într-o zi, pe când Achille Ratti (viitorul papă) îi mulțumea lui Don Bosco pentru toate prețioasele îndrumări pe care i le împărtășise, Don Bosco îi întrerupse spunându-i în mod profetic și făcând aluzie la viitoarea sa beatificare și canonizare din partea tânărului profesor de Teologie din Milano, devenit Pius XI: „Nu dumneavoastră, ci eu sunt cel care va trebui să vă mulțumesc într-o zi pentru ceea ce veți face pentru mine!” [text]
50. Să fie, oare, o pură coincidență de nume cu clasiciștii macedo-români din familia Valaori? Vezi și Nicolae Iorga, „Oameni cari au fost”, București 1939 (despre Iuliu Valaori) pp. 186-187. [text]
51. Cuvântul „Arte” în italiană include și meseriile, pe lângă ceea ce denumim și înțelegem noi sub noțiunea de arte, în românește. [text]
52. Sf. Francisc de Assisi întemeiase un PRIM ordin pentru călugări: Franciscanii. Mai târziu, la cererea Sfintei Clara, întemeie un AL DOILEA ordin, paralel, feminin: Clarisele. Renașterea spirituală franciscană deșteptase însă râvna și nostalgia unei pietăți mai adânci și în sânul creștinilor din lume. Pentru că aceștia nu se puteau, în mod evident, călugări, s-a întemeiat pentru ei un AL TREILEA Ordin (TERTIUS ORDO - de unde numele de terțiari), cu un program spiritual și ascetic compatibil cu viața de familie și de mirean. La fel vor face Dominicanii, Carmelitanii, Augustinienii etc. Sf. Scaun va încuraja aceste Uniuni de terțiari, înzestrându-le cu tot felul de favoruri și privilegii spirituale. Acestea sunt Ordinele TERȚIARE, care au dat și continuă să dea Bisericii mulți sfinți și sfinte. [text]
53.Vezi mai sus, cap. VIII, subcap. 5 și subcap. 14. [text]
54. Cfr. Meraviglie della Madre di Dio, invocata sotto il titolo di Maria Ausiliatrice Sc. G. Bosco. Torino 1868, pp. 130 ssq., citat în Angelo AMADEI, Don Bosco e il suo Apostolato, edit. SEI. Torino, 1940, vol. II, pag. 3-5. [text]
55. G. Bosco, op. cit., pp. 133-136, la Amadei, opera citată, vol. II, pp. 6-7. [text]
56. Vezi mai jos, capitolul XIX, „Străjerul credinței”. [text]
57. Angelo AMADEI, Don Bosco e il suo Apostolato, vol. II pp. 28-32. [text]
58. Eugenio CERIA. San Giovanni Bosco nella vita e nelle Opere, Torino, 1941, ediția a II-a,  pag. 207. [text]
59. Agostino AUFFRAY, Un gigant della Carità, S.E.I., Torino, trad. Gan. Decio Donato. pp. 217-218. [text]
60. Se înțelege, firește, când promisiunea e făcută în sens bun, în legătură cu operele în conformitate cu morala, rațiunea și credința. (Vezi mai sus, cap, IX, subcapitol 8, „Inimă de părinte”, în nota 1, despre comutarea promisiunilor băieților din partea lui Don Bosco, după vindecarea sa. Preotul, chiar dacă e competent - duhovnic, paroh etc. - nu poate schimba materia promisiunilor decât având motive juste și proporționale.) [text]
61.DALBIEZ Roland, La métode psychanalytique et la Doctrine freudienne, Paris, Desclée, 1936, teză de doctorat la Sorbona, în două volume, obiectivă și de mare probitate științifică Vol. I, pag. 144. Este însă departe de a fi recomandabilă pentru cei fără o pregătire filosofică și teologică completă, așa cum o subliniază chiar Jacques MARITAIN. [text]
62.Cf. Dalbiez, op. cit. vol. I, p. 322. [text]
63.Roland DALBIEZ, La Methode pshychanalytique et la Doctrine freudienne, Desclée-Paris, 1936. Vol. I, pp. 328-9. [text]
64.Dalbiez, op. cit. vol. I, p. 4. [text]
65.Dalbiez, op. cit. vol. II, p. 69. În același volum, la pag. 273, Dalbiez revine și completează: „La source profonde de son erreur est évidemment une certaine impuissance philosophique...” (Izvorul profund al erorii sale este, în mod evident, o anumită incapacitate filosofică.) [text]
66.Op. cit. vol. I, p. 53. Ibidem, pag. 5: „L’analyse n’est pas une speculation metaphysique. Elle est d’abord une méthode et ensuite un ensemble de résultats éxperimentaux. Il semblerait donc que Freud et ses élèves auraient du s’appliquer à ne présenter que des exemples d’interprétation s’imposant d’eux-mêmes. Il n’en a rien été. Freud et ses disciples ont agi comme s’ils n’avaient à aucun degré le sens de la Preuve. Là est, sans doute, la plus grande faiblesse de la Psychanalyse.” O excepție ar fi americanul Frink care, în cartea sa „Morbid Fears and Compulsions”, dă dovadă de o mai mare circumspecție și seriozitate științifică. [text]
67.BAUDIN, Introduction génèrale à la Philosofie, Tom. I, pp. 224-225. „La Science s’accorde des données multiples et il faut bien consentir à ce qu’on cherche la raison de ces données. Elle se donne le phénomènes: d’où precèdent-ils? Où est la source de leur jaillissement indéfini?” „Elle se donne leurs lois: où est le principe de ces lois et leur déterminisme? Elle se donne les forces de la nature.” „Il n’est pas une de ces forces qui ne soit un mystère, qui ne pose la question de son origine et de sa nature… Bref, la Science qui peut suffire à tout ne se suffit pas à elle-même. Elle, qui veut résoudre tous les problèmes, elle est, à qui sait la comprendre, le suprême problème à résoudre.” (sublinierea noastră). [text]
68.„Ecce sunt caelum et terra, clamant quod facta sunt; mutantur enim et varianta... Clamant etiam quod se ipsa non fecerint... Et vox dicentium est ipsa evidentia. Tu ergo Domine fecisti ea qui pulcher es, pulchra sunt enim; qui bonus es, bona sunt enim; qui ES, SUNT enim. Nec ita pulchra sunt, nec ita bona sunt, nec ita sunt, sicut Tu conditor eorum, quo comparata nec pulchra sunt, nec bona sunt, nec sunt.” Liber Confessionum, Lib. XI, c. IV, nr. 6. [text]
69.Strict vorbind, datorită luminii sale și, mai ales, gravitației universale imense și incomensurabile, nici de pe șosea Nebuloasa nu este cu totul absentă. Ca pământeni, noi nu simțim imediat și în mod principal decât gravitația terestră. Dar Pământul este prins și dominat de gravitația Soarelui, și întregul sistem solar-planetar e dominat de gravitația și mișcarea sistemelor vecine, mai apropiate sau mai îndepărtate, ale Galaxiei, ce formează un Univers aparte, având propria mișcare de rotație și rătăcind, la rândul său, prin spațiile inter-galactice. (Se știe că toate stelele vizibile fac parte din Galaxia noastră). Or, toate aceste uriașe îngrămădiri de materie cosmică, nebuloasele și celelalte universuri metagalactice, se interatrag și se condiționează reciproc, astfel încât pe orice punct al planetei se resimte această amplă și combinată influență gravitațională a altor universuri. Iată de ce, deși rostul șoselei amintite nu este de a duce la alte universuri, se poate spune că Nebuloasa Andromeda, atât cu lumina sa, cât și cu forța sa gravitațională, nu este absolut absentă nici chiar de pe șoseaua amintită. Fără a fi situată, sau situabilă, pe șosea, în sensul astronomic explicat, Nebuloasa Andromeda este oarecum sesizabilă și aici. [text]
70.În actul cunoașterii realitatea ne este făcută prezentă nouă, „secundum esse intentionale”, cum s-ar spune în termeni tehnici. Pentru lămurirea acestei fundamentale și cardinale noțiuni, ignorată gratuit și nemotivat de Kant și de toți criticiștii și idealiștii, trimitem la studiile magistrale ale lui Jacques MARITAIN - Les Degrés du Savoir, Paris, Desclée, pp. 137-263 (215-248 mai ales) și 769-819. [text]
71.Funcțiunea atenției în cunoaștere e asemănătoare cu ceea ce este pentru aparatul fotografic substanța fotosensibilă de pe placă: fără ea, placa clișeului nu mai e decât o simplă și inutilă bucată de sticlă sau film. [text]
72.În acest caz, aparatul însuși e defect. [text]
73.Rostul filosofiei nu e acela de a născoci un sistem „original” prin crearea unei lumi subiective și himerice a gânditorului, pentru ca el să se simtă astfel „egal” cu Creatorul, orice ar crede acești simpli poeți ai cugetării - idealiștii. Forța idealismului nu e gândirea viguroasă - așa cum o arată cu pregnanță un Marcel DE CORTE (în „Anthropologie platonicienne et anthropologie aristotélicienne” în numărul special cu tema L’Esprit et la Vie) - ci poezia prin care ei se simt identificându-se cu lumea, așa cum au făcut-o și o fac toți poeții. Atât doar că poezia lor e în proză... Rostul filosofiei nu e de a crea o lume de himere sub pretextul că e originală, ci de a cunoaște lumea reală, așa cum a făcut-o Acela care singur poate crea chiar și cea mai perfectă dintre ființe, printr-un simplu și fără opintire act de gândire, de a cunoaște acest univers real, depistând și lăsându-ți puterea cognitivă actualizată de ideea ce structurează lucrurile, ale căror perfecțiuni nu sunt decât o palidă și ștearsă oglindire răsfrântă în făpturi, a Ideii infinit de frumoase și pururi subzistente care este Dumnezeu. Constatăm cu durere că filosofii idealiști se complac să pozeze în creatori ai unei lumi aparte. Din nefericire însă, nu numai pentru ei, ci și pentru tinerii pe care-i seduc și ușor îi duc cu ei în aceeași rătăcire, această „creație” e un simplu fals, iar nicidecum o imitație a Creației Divine ce a dat existență lumii; zisa lor „creație” e o imitare a celei a visătorilor și alienaților, căci și gândirea acestora e tot o gândire divorțată de real, o gândire dereistică, chiar dacă cugetarea idealiștilor e mai poetică și mai puțin degradată decât a primilor. Pentru a relua comparația cu vederea, noi nu ne vedem vederea, ci lucrurile externe nouă, și nici nu le vedem pe acestea decât în măsura în care aceste obiecte sunt distincte de vederea noastră. Or, așa cum, pentru văzul normal, lucrurile văzute nu sunt categorii sau produse ale vederii, ci sunt obiectul ei, - însă distinct de ea -, tot astfel și cunoașterea, chiar și a celui mai mare idealist, NU produce lucrurile externe sieși, ci doar le percepe și le înregistrează mental. Ca oricare altul, și el doar cunoaște, și nu creează lumea externă. Noi admitem că se poate da și cazul în care imaginile vizuale să nu fie dependente de obiectele externe, ci să fie produse subiective proiectate de eu în jurul său, dar să ne înțelegem: atunci nu mai e vorba de vedere, ci de HALUCINAȚIE. Or, tipul de cunoaștere kantian, și idealist în general, nu se aseamănă, de fapt, atât de mult cu o vedere normală, cât mai curând cu un produs halucinatoriu. „Gândindu-mă, eu produc lumea”, zic idealiștii. Nu știm însă (să ni se ierte această reflecție, ce nu mai este filosofică, ci de simplu bun simț) care idealist, după ce a trecut printr-un bombardament, ar mai fi putut susține că EL este cel ce, gândind, prin gândirea sa a creat pe aviatorii dușmani cu bombele lor... [text]
74.VASCHIDE, a cărei carte, „Somnul și Visele”, apărută în franceză, ne-a făcut cinste și în străinătate, deși expune concepția freudiană a visului, nici nu pomenește - cum remarcă chiar Dalbiez - de mijlocul primordial prin care Freud a ajuns să descifreze gândurile latente ale subconștientului și anume metoda asociativă. Este o omisiune, oricum, regretabilă. [text]
75.Vezi R. DALBIEZ, op. cit, vol. II, pp. 161-162. [text]
76.Dalbiez, op. cit, vol. I, p. 201 [text]
77.Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 75-76, 94. [text]
78.Ibidem., pp. 86-88. [text]
79.Ferenczi, The psychological analysis of dreams, în American Journal of Psychology, vol. XXI, nr. 2, April 1910, p. 322, la Dalbiez, op. și vol. citat, p. 76-77. [text]
80.Dalbiez, vol. I, pp. 76-78, 93-94. [text]
81.Notăm, în treacăt, că există deosebiri între represiune, refulare și cenzură, majoritatea autorilor folosind de-a valma și fără nuanțări un termen în locul altuia. Represiunea ar fi inhibiția (adică suprimarea) conștientă și voluntară a unei dorințe. Refularea s-ar aplica în cazul când inhibiția e inconștientă și involuntară. Nici unul din acești doi termeni nu implică însă vreo dependență a inhibiției de valorile morale. CENZURA, în schimb, indică doar atât: că inhibiția se face în numele unor valori morale sau cel puțin estetice, făcând abstracție de caracterul conștient sau inconștient al inhibiției: cenzura nu se sinchisește de acesta. [text]
82.ONIRIC vine din grecește de la ONEIROS = vis; (oniric = de vis). [text]
83.R. Dalbiez, op. cit., vol. I, p. 69. [text]
84.Este adevărat totuși că analogia în sine e inoperantă fiind vorba de vis, fiindcă, în cazul hipnotizării, hipnotizatul era conștient, cel puțin atunci, de ceea ce făcea, pe când, în cazul visului, procesele psihice ce i-au dat naștere n-au fost niciodată conștiente, așa cum judicios remarcă Dalbiez. op. cit, vol. I. p. 70. [text]
85.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 73-74; 130. [text]
86.Ibidem, pag. 87. [text]
87.S. Freud, Science des rêves, p. 168, citat de R. Dalbiez, op. cit, vol. I, p. 168. [text]
88.S. Freud, ibidem, p. 175. [text]
89.S. Freud, ibidem, p. 200/ Vezi Dalbiez, vol. I. p. 112. [text]
90.Ibidem, p. 166. [text]
91.Freud, Essais de Psychanalyse, pp. 17-19, (la Dalbiez, vol. l. p. 107). La această răspântie, se poate observa, pe viu, incapacitatea filosofică a lui Freud și incoerența sa până și în ideile sale fundamentale. Câte contraziceri în evoluția freudismului! Se repudiază și renegă, într-o parte a operei, ceea ce s-a afirmat în altă parte... Freud și-a menținut refulată, până spre sfârșitul vieții, dorința de a filosofa. Singurul păcat e că n-a rămas fidel acestei hotărâri până la capăt. Ne-ar fi cruțat și pe noi, desigur, dar s-ar fi cruțat mai ales pe sine. Vorba latinească: „Si tacuisses...”. [text]
92.Vezi Rom. VII și comentariul nostru în capitolul următor. [text]
93.R. Dalbiez, op. cit, vol. l, pp. 97-102. Freud mai admite și un al treilea izvor pentru visele penibile: ar fi un fel de auto-pedepsire cu care se auto-sancționează unele suflete bolnăvicioase. Însă în acest studiu, astfel de aspecte pe noi nu ne interesează. [text]
94.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 194-196. [text]
95.R. Dalbiez, op. cit, vol. I, pp. 135-144. [text]
96.Rosalie și roses à lit, în franceză se citesc la fel: rozàli. [text]
97.În engleză, spring înseamnă deopotrivă primăvară, dar și izvor; field e câmp. [text]
98.Dalbiez însuși îi face, în acest punct, lui Freud concesii arbitrare, și în ochii noștri nejustificate. Cu atari aproximații, totul e posibil. [text]
99.Noțiunea de om nu e măsurabilă cu metrul, cântarul sau celelalte aparate de laborator. Ea are un conținut și un specific spiritual. Or, cantitatea (împreună cu măsurătorile ei e o proprietate tipică a materiei, iar nu a spiritului și nici nu poate fi atribuită acestuia decât în mod impropriu și metaforic. Iată pentru ce a folosi o judecată de valoare abstractă asupra noțiunii de om e de competența exclusivă a metafizicii, a filosofiei. Căci această noțiune nu este cantitativ măsurabilă. Or, strict vorbind, acolo unde obiectul măsurabil lipsește, lipsește și posibilitatea de a face știința în înțelesul curent și empiric al cuvântului, în accepțiunea lui modernă curentă. La aristotelico-tomiști, știința e o noțiune superioară: „Cognitio rerum per causas!” [text]
100.R. Dalbiez, op. cit, vol. II. p. 356. [text]
101.Astfel, spre a ne coborî iarăși la nivelul freudist, anumite animale de prăsilă ar trebui să fie, uneori, cele mai „religioase” făpturi... Ceea ce e o absurditate evidentă, chiar presupunând că le-ai izola în condițiile cele mai favorabile „sublimării freudiste”... [text]
102.Concepția filosofică a lui Freud se desfășoară în trei etape de o perfectă inconsecvență logică: tot ce rămâne mereu constant în ele sunt prejudecățile. (Notăm însă că această precizare, având un caracter tehnic și rezumativ, nu e destinată decât specialiștilor). Freud I anexează sexualității senzațiile hedoniste ale regiunilor erogene și ale emoțiilor anexe. Ceea ce regizează totul în om este primatul plăcerii. Freud II dedublează chiar și atașamentul față de propriul eu în egoism nesexual și narcisist. Pansexualismul ajunge la paroxismul său. În a III-a fază, primatul plăcerii își pierde din universalitatea sa în favoarea principiului constanței și al repetiției (inspirate din ideile lui Fechner). Altfel spus, primatul habitudinii se substituie primatului afectivității și, pentru Freud III, nostalgia stării anterioare va domina orice ființă vie, pe baza antagonismului ireductibil dintre instinctele vieții și ale morții, dintre Eros și Thanatos. Freud III va ajunge - pe lângă toate inepțiile afirmate înainte - să mai susțină și că ființa vie, luată în totalitatea ei, tinde să se anihileze pe sine! Ceea ce este un lucru de neconceput, căci, dacă noțiunea unui instinct al morții mai are o aparență de inteligibilitate, aceasta se datorează exclusiv ideii de emancipare a părților față de tot. Dar atunci când, împreună cu Freud III, excluzi această explicație și vezi în instinctele morții o tendință „A ÎNTREGULUI ÎNTRUCÂT ÎNTREG” spre propria sa nimicire, te găsești, de fapt - cum o remarcă Dalbiez! în fața ininteligibilului pur și simplu. Ei da, eterna incapacitate constituțională a lui Freud pentru filosofie! Cf, R. Dalbiez, op. cit. vol. I, pp. 271-283; vol. II, pp. 352-354. [text]
103.R. Dalbiez, vol. II, pp. 232-233. „Văd în obscuritate”, în sensul că ei cercetează cu predilecție subconștientul și pretind a-i descifra, în mod infailibil, misterele până în ungherele sale cele mai obscure. Ei „văd” lucruri pe care pretind că doar ei le percep; le afirmă, dar nu se sinchisesc de a le și dovedi, Or, știința fără dovezi nu mai e știință, nu-i așa? [text]
104.Calotescu-Neicu, A.C., N. Crevedia, Antologia Epigramei Românești, Cartea Românească, București, 1933, p. 141 [text]
105.Vezi mai sus, p. 415, subcapitol 5, nota 1, iar în acest subcapitol, p. 439, aprecierea lui Claparède:
„dovezile psihanaliștilor nu dovedesc nimic celor ce nu sunt ca și ei, convinși mai dinainte”. [text]
106.Michael JONES, „Degenerate Moderns - Modernity as rationalized sexual misbehaviour”, Ignatius Press, San Francisco, 1993, p. 260. E o carte a cărei traducere ar face un imens bine intelectualilor, și în special tinerilor. [text]
107.Vezi R. Dalbiez, op. cit, Vol. I, p. 87. [text]
108.Ibidem, pp. 194-196. [text]
109.Vezi cap. VI, subcapitol 7, „Visul se repetă”: aceleași directive potrivnice oricărei funcționări normale a subconștientului. [text]
110.Vezi cap. VIII, subcapitol 5, „Pe locul martiriului.” [text]
111.Vezi cap. V, subcapitol 3, „Visătorul.” [text]
112.OBRAS de San Juan de la Cruz, editate de P. Silverio de Santa Teresa, Burgos, 1931; vezi Subida del Monte Carmelo, cap. IX (pp. 67-71) și cap. XI (4) (pp. 73-78). [text]
113.G. B. Lemoyne, Vita di S. Giovanni Bosco, vol. I, pp. 710-718, Torino, 1941. [text]
114.Nu intenționăm să insinuăm, prin aceasta, că inconștientul geniilor nu ar colabora, la rândul său, cu aceștia și că nu le-ar ușura efortul creator, ci doar atât că, tot stării de veghe îi aparține întruchiparea și desăvârșirea definitivă a operei, chiar și în cazurile excepționale când aportul subconștientului e deosebit de remarcabil, cum a fost cu „Sărmanul Werther”al lui Goethe sau formula hexagonică a benzenului, descoperită de chimistul german KEKULE în urma unui vis cu un șarpe ce-și mușca propria coadă. Cf PFISTER, Die psychoanalitische Methode, p. 201. [text]
115.Vezi mai jos, p, 681. [text]
116.Vezi G. B. Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 508. [text]
117.Viziunile acestea geografice misionare au fost numeroase în viața Sfântului. Amadei, în volumul II din viața lui Don Bosco (pp. 324-334), relatează fugar câteva dintre aceste viziuni:
- 1872, misiunile din America de Sud;
- 1875, o viziune panoramică a cuceririlor saleziene în cele cinci continente;
- 1883, viziunea, descrisă mai sus și de noi, a Americii de Sud;
- 1885, o panoramă a Chinei;
- 1886, viziune de ansamblu a trei continente (America, Asia și Africa). [text]
118.În cap. XVIII, subcapitol 2, vom relata senzația generală produsă în Italia de o altă serie de vise profetice, anunțând o serie de decese, ca pedeapsă de sus pentru unele injustiții patronate chiar de familia regală. [text]
119.Relatat de G. B. Lemoyne, op. cit., vol. I, pp. 567. [text]
120.A. Auffray - Un gigante della Carità, ediția citată, p. 228. [text]
121.Lemoyne, op. cit, vol. II, p. 437; Amadei, op. cit, voi. II, p. 158. [text]
122.E. Ceria, op. cit, p. 390. [text]