Harta Site Login
Don Bosco, crainicul bucuriei


Pr. dr. Liviu Pandrea

 

  DON BOSCO

CRAINICUL BUCURIEI

 

 

 

---------------------------------------------------------------------------------


ÎN MEMORIA


TUTUROR VICTIMELOR dictaturii ateiste,
pentru omagierea familiilor lor persecutate,
A tuturor celor ce,
în camerele de anchetă şi tortură ale Securităţii,
în închisorile de exterminare, la Canal
sau rezistând în Munţi,
A sutelor de mii care, prin suferinţele, jertfele şi sângele lor,
au adus o vie mărturie de nedezminţită fidelitate
CREZULUI ÎNVIERII ŞI DESTINULUI CREŞTIN
al Neamului nostru,
Pentru ca izvorul bucuriei celei singure adevărate
să rămână ASTFEL nesecătuit în sufletele şi pe plaiurile noastre,
Ca un modest prinos de adâncă admiraţie şi recunoştinţă,
ÎNCHIN ACEASTĂ CARTE,
scrisă în clandestinitate, în anul în care,
în alt loc, şi în luptă inegală,
verişorul meu bun, GELU NOVAC, cădea răpus
în Munţii Făgăraşului.


Brazii se frâng, dar nu se îndoaie!

Autorul

Corectura: Iosif MÂRŢ, Claudia MÂRŢ

Copyright © iunie 2006 Salezienii Constanţa, e-mail: ct@donbosco.ro, web: www.donbosco.ro

 

Reproducerea integrală sau parţială în scopuri comerciale sau publicarea textului din această carte pe alte situri – prin orice mijloace – este interzisă fără acordul prealabil scris al salezienilor – Constanţa

 


PREFAŢĂ


      Viaţa lui Don Bosco este o plăcută surpriză pentru orice cititor.

      Dacă primele două capitole s-au scris mai mult pentru a-l ajuta pe cititor să prindă adevărata lungime de undă pe care această viaţă de sfânt a fost pusă în emisie şi au, mai curând, un rol de descriere a ambianţei în care a trăit acest mare educator, celelalte douăzeci şi două de capitole sunt o înşiruire de fapte şi gânduri stârnite de această viată unică, derulându-se într-un fel ce o face mai interesantă, pe de o parte, şi mai uşor de urmărit, pe de altă parte, decât cel mai pasionant roman; dar cu acea mare deosebire că, pe când în romane totul este ficţiune, iar personajele sunt simple plăsmuiri, aduse din condei, viaţa Sfântului Don Bosco se desfăşoară, toată, prin fapte şi trăiri de o autenticitate istorică desăvârşită.

      Tot ce am urmărit a fost să facem cunoscut tinerilor noştri pe acest CRAINIC al BUCURIEI, având certitudinea că a-l cunoaşte şi a-l îndrăgi sunt, în fond, unul şi acelaşi lucru.

      Cartea este în primul rând o biografie, dar şi un mesaj; ea este o viziune asupra vieţii omeneşti, dar şi un crez; ea este o prezentare a vieţii interioare înflorind în sfinţenie, dar şi a activităţii creatoare externe a acestui neasemuit educator al veacului XIX, ale cărui principii pedagogice sunt pururi valabile şi mereu actuale. Mulţi dintre tinerii noştri îşi vor găsi, poate, în întâlnirea cu El, adevăratul rost al vieţii lor...

      În Cartea Macabeilor, se aminteşte faptul că la ducerea în captivitate a lui Israel, preoţii ascunseseră focul sacru într-o fântână. La întoarcerea din robie, după ce jertfa fusese pregătită pe altar, Neemia a poruncit să i se aducă din apa aceea mocirloasă de pe fundul fântânii şi a stropit cu ea jertfa şi altarul; şi iată că, la rugăciunea lui Neemia, s-a aprins în mod miraculos „un foc mare, de au rămas cu toţii uimiţi” (II Macabei: 1, 19-36).

      Viaţa lui Don Bosco te-ar putea ajuta, iubite tinere, să descoperi în apa lâncedă a vieţii tale de acum, tăinuit, acel foc sacru care, printr-o desăvârşită ardere de tot, să transforme şi viaţa ta în sfinţenie…

AUTORUL

Capitolul I. Nostalgia sudului


 
      Trecusem de Pisa cu turnul său înclinat, iar expresul electric Roma-Paris alerga pe lângă ţărmul mării spre Torino, leagănul lui Don Bosco, oraşul marilor vise italiene şi al unor mari înfăptuiri.
      Priveam în neştire unduirile mării în timp ce gândurile îmi alergau şi ele pribege. În depărtare, fumul unor vapoare de dincolo de orizont se destramă încet în lumina străvezie de amurg aşa cum mi se destrămau, în ceaţa amintirilor, icoanele când mai vii, când mai şterse, ale unui trecut de vis. Căutam, dintre chipurile ce mi se perindau în uruitul metalic, să-l desprind pe cel dorit...
      Torino… Torino… Când auzisem, oare, pentru prima dată, de Torino, această cetate a marilor opere de caritate ale lui Don Bosco şi Cottolegno şi a marii industrii despre care – copil fiind – reţinusem că avea o fabrică de automobile şi o echipă de fotbal?
      O umbră fumurie de amintiri ce stăruia în conştiinţă îmi arăta că, dincolo de ceea ce-mi aduceam limpede aminte, undeva, în copilărie, mai era ceva despre acest Torino, aşa cum corăbiile de sub zare le ştiam acolo, deşi nu le desluşeam silueta. Torino… Torino...
      Ţic, ţic, ţac, ţic, ţic, ţac….
      Ţăcănitul ritmic al şinelor era singurul răspuns în nedesluşitul zumzet al glasurilor de pe culoar.
      Mirosul aromat de ţigări, parfumuri, râsete…. iar trenul alerga mai departe….
      Torino…. om rău, câini-lupi...
      Ah, da, încep să-mi amintesc. Revăd, deasupra biroului tatălui meu, o fotografie de culoare sepia, încadrată într-o ramă ovală cât palma, cu o dedicaţie scrisă cu cerneală violetă ale cărei rânduri urcau spre dreapta, niţel decolorată de razele soarelui ce în fiecare dimineaţă se strecurau şăgalnic, ca pentru a prinde, şi pe pământ, în nimb de lumină, chipul inginerului Iustin Nicoară, căci a lui era fotografia… în legătură cu el auzisem prima dată de Torino şi, ca toţi copiii, nu reţinusem decât partea bizară.
      Pe când studia la Torino – de ce şi în ce împrejurări, nu-mi amintesc – fusese atras într-o cursă şi atacat de un anarhist care-şi asmuţise câinii-lupi anume dresaţi să-l sfâşie...
      N-a fost sfâşiat atunci, căci el avea să se sfârşească la 18 mai 1926, în Apahida, în urma unui gest vrednic, încheiat cu un groaznic accident. Pentru a preîntâmpina o catastrofă de cale ferată, intervenise prompt, salvând viaţa altora, dar căzând el, eroic, în locul lor.
      Iar acum, după atâţia ani, ceea ce-mi spusese tata despre acest creştin de elită, îmi revenea în minte...
      Ce figură simpatică, acest tânăr inginer! Un răspuns al acestuia, pe când era de patru-cinci ani, mi-l făcuse drag pentru totdeauna. Însoţindu-şi tatăl la o plimbare pe câmp, micul Iustin zburda în stânga şi în dreapta, în susul şi în josul cărării, după vreo floare sau vreun fluture.
      „Măi copile, poartă-te ca oamenii”, îl dojeni la un moment dat, tatăl.
      „Tată – îi răspunse după o clipă de gândire mititelul – eu sunt copil şi mă port ca şi copiii. Când voi fi om mare, ca tine, mă voi purta ca oamenii!”
      Îl cunoscusem. Zâmbetul acela, de netulburată seninătate de suflet, al inginerului Iustin Nicoară mi se părea că purta cu el o fugară, dar de neşters, urmă a oraşului unde-şi făcuse Politehnica...
      Oricum de Torino nu mă simţeam străin. Nu-l vizitasem încă, dar el avea de pe acum, pentru mine, acea aureolă de simpatie, de dor, de chemare, în care e învăluit doar chipul iubit al Patriei şi al mamei.
      Fără să vreau, îmi venea să mă întreb: de ce, oare, această eternă nostalgie a Italiei la noi, Românii? Să fie doar mirajul de eternă primăvară a ţărilor mai calde pe care-l trezeşte în noi, an de an, plecarea păsărilor călătoare toamna, ori este ecoul structural a ceva mai adânc? Vraja Italiei să nu fie, pentru noi, decât un caz particular al acelei binecunoscute chemări a Sudului mai cald şi mai însorit, ce-i va tortura pe toţi nordicii, aşa cum, în mitul ele, Prometeu nu-şi va găsi astâmpăr până nu va răpi, din Olimpul gelos, focul sacru?
      Ori să fie Sudul doar o ţintă-simbol, care ne mână spre o realitate de dincolo de el? Să fie tăinuitul dor de ceva universal şi autentic omenesc?
      Îmi reveneau în minte acele minunate rânduri din Mignon, ale lui Goethe: „Kennst du das Land wo die Zitronen bluh’n….” Cunoşti tu, oare, ţara unde-nfloresc lămâii, („Unde colinele-s rai de portocali în floare…”).
      De ce oare, un Albert Dürer şi, mai recent, un Goethe, un Pierre Loti, un Paul Gauguin, un Ernest Psichari sunt purtaţi spre exoticul Sud şi de ce Eminescu, la rândul său, se va lăsa chinuit de stinsa viaţă a falnicei Veneţii, ca şi de vraja Nirvanei indiene?
      Simplă nostalgie de poeţi şi artişti? Ori, poate, toate acestea sunt doar forma superioară de expresie a unei orientări mai adânc şi mai cuprinzător umane?
      De ce această largă simpatie, în îmbătrânita Europă, pentru un Ghandi, un Krishnamurti, un Rabindranath Tagore? Să fie simpla atracţie a unor elemente complementare, sortite să-şi găsească reciproc împlinirea unele în celelalte?
      Simţi din nou mirajul în care te prinde Tagore când, în Sadhana, pagini pe care le-am putea numi „Evanghelia Naturii”, compară civilizaţia europeană centrată pe Cetate cu cea indiană, ce respiră larg ca şi Natura spre care e orientată…
      Dorul de Miazăzi, - care pe atâţia i-a pornit pribegi spre ţările mai calde, inclusiv pe Ioan al lui Stoica Costin, devenit sfânt în Italia sub numele de Ieremia Valahul -, nu pare a fi decât o variantă a aceleaşi universale căutări a sufletului omului. Căci aşa ceva pare să fie Sudul prin Natura pururi vie şi înflorită: oglindirea palpabilă, în undele anilor ce trec, a memoriei învăluite în negura obârşiei timpurilor, a acelui Rai fericit, de unde cu toţii am decăzut, odată cu prăbuşirea primilor strămoşi.
      Sudul ne cheamă prin mirajul său, deşi adevărata putere a acestei chemări nu vine de la natura statornicită în primăvară, ci, mai curând, de la ceea ce această icoană reprezintă: fericirea omeneasca dintâi.
      Sudul are putere de simbol, fiind răsfrângerea în vizibil a acelei însetări, veşnic omeneşti, după bucuria senină a Raiului. El nu pare decât pribeaga şi eterna nostalgie a Paradisului pierdut...
      Să fie aceste gânduri cele ce m-au pornit, acum, şi pe mine în drumul spre Torino? Se prea poate, deşi, dincolo de acestea, noi românii ne simţim legaţi de Italia în mod deosebit.
      Pentru orice turist autentic, Italia este şi va rămâne leagănul civilizaţiei şi ţara artei, a cântecului, a bucuriei. Deşi, cred, românii ştiu gusta altfel toate acestea, aşa cum obiectele din casa părintească spun mai mult inimii de fiu decât pot spune neguţătorului care s-ar preocupa doar de valoarea lor comercială. Căci ceva din viaţa noastră s-a strecurat şi a învăluit toate obiectele din casa părintească, ele împărtăşindu-se, în lungul anilor, cu durerile, cu bucuriile, cu suflet din sufletul nostru; ele nu mai sunt străine, ci le simţim ale noastre şi fac parte din noi.
      Iată de ce, şi în Italia, noi regăsim acest „acasă” ce-l au pentru noi vestigiile şi lucrurile din „Ţara unde-nfloresc lămâii”. Cutreieram în gând peninsula şi rătăceam iar prin Cetatea Eternă, în Forul Roman şi în Capitoliu, pe Via Appia, Aurelia şi în munţi. De pe ruinele de pretutindeni, un aer de familie se desprinde, înmiresmat cu florile tuturor primăverilor. Peste urmele măreţiilor trecute, mai simţi plutind încă umbrele mari şi sufletul; poporului falnic din care am descins.
      Pe români îi mână spre Italia acel „dor de casă dor”: e chemarea leagănului, a sângelui, a credinţei. Tot ce e mai bun în noi şi ceea ce e mai adânc românesc am primit de la Roma.
      Se întunecase. Razele argintii ale lunii, ce păreau a se juca printre stânci, de ar fi avut grai, ar fi povestit cum, cu atâtea secole înainte, scânteiaseră în sclipiri metalice pe coifurile şi scuturile Legiunilor romane, ce-şi purtau acvilele nebiruite şi de nestăvilit spre cele patru zări...
      Aceste glorii să fie apuse pentru totdeauna?
      Ori e tot Aeterna Urbs, cum îi spunea Tibullus (Carmina, II, el. 5-23), şi Roma septemgemina (Statius, Silv. I, 2, 191), cea care-şi continuă misiunea prin expediţiile de misionari plecaţi sub semnul Crucii la o mai blândă şi mai trainică cucerire a lumii?
      Şi acum, ca altădată, toate drumurile duc la Roma, această capitală spirituală a lumii cântată de Gilbert:
      „Veuve d’un peuple Roi, mais Reine encore du monde”, văduva unui popor rege, dar şi azi Regină a lumii.
      Roma şi Traian, Roma şi Misionarii, trecutul, prezentul, viitorul: toate mi se perindau în viziunea grandioasă a Gintei Latine ce se născuse pe aceste meleaguri privilegiate între toate, spre a vedea în mare totul, aşa cum le vede chiar cel Preaînalt.
      Mă minunam cum acest destin de universală încopciere a Istoriei în Trupul mistic al lui Hristos (ce avea să fie misiunea Gintei Latine) a fost pregătit de Dumnezeu prin însăşi aşezarea lui, în timp şi spaţiu, la marea şi hotărâtoarea cumpănă a veacurilor, la punctul de convergenţă şi pulsaţie a vechilor artere de comunicaţie. Şi fiindcă Roma avea de împlinit o misiune universală, Dumnezeu i-a pus hotar cele două infinituri accesibile privirii omeneşti: cel al munţilor ce arată înspre Cer şi cel al Mării în necuprinsa întindere a valurilor sale.
      Marea... o cunoscusem sub multe înfăţişări şi, cu toate acestea, totdeauna când spun acest cuvânt îmi revine în minte prima cunoştinţă cu ea la Trieste, în drumul meu spre Roma, pe când aveam şaptesprezece ani...
      Ajunsesem în golful Trieste peste Postumia în zorii unei zile senine de toamnă. Am rămas fără grai în faţa mării ce părea chipul chemat printre noi al Infinitului, şi o impresie de sacru m-a invadat. Îmi venea să cred că asistam, în acea dimineaţă ce n-o mai pot uita, la săvârşirea ritului sacru din dumnezeiasca operă a Creaţiei, când Pontiful zilei miruia valurile, atât de neprihănite în puritatea lor, cu crisma luminii…
      E posibilă atâta curăţie pe acest Pământ? Privirea în extaz se odihnea în lumina negrăit de dulce, iar ochiul abia mai desprindea, în zare, acea linie de despărţire ori, mai bine zis, de unire a celor două infinite de vizibil: a Cerului cu Marea...
      Ajuns în Torino, n-am rămas, ci am plecat la Giaveno (vreo 33 km înspre Alpi) unde am fost găzduiţi, cu mai mulţi colegi orientali (din căminul Sf. Ioan Damaschinul) între care şi doi români, în Seminarul pe care îl reorganizase şi scosese din impas, acum un veac, tocmai Don Bosco, a cărui memorie se mai păstra încă vie aici.
      Din Giaveno, dominat de pitoreasca Abaţie-fortăreaţă „Sacra di San Michele”, am reţinut două lucruri ce m-au izbit îndeosebi: dragoste delicată, plină de atenţie, extraordinară, a Superiorilor din Seminar faţă de noi şi între ei, şi atmosfera de cordialitate curată, spontană, atât de caldă, a mulţimilor faţă de preoţii lor. Mă credeam în altă vreme: în aceea a Faptelor Apostolilor descriind viaţa primei comunităţi creştine, când mulţimea celor ce credeau, era o inimă şi un suflet (Fapte IV, 32).
      Am încercat şi o ascensiune în Alpi, pe Rocciavre. Poposisem de cu seară la Forno, ca ultimă hartă sub vârf, iar noaptea, pe la 3, după ce celebrasem, am început urcuşul. O gustare luată după ora 10 la vreo 500 de m sub vârful principal, am terminat-o cu o „îngheţată alpină”, un fel de amestec din zăpadă cristalizată, zahăr şi vin tămâios. Ceva mai delicios nici nu s-ar putea dori….
      Unul dintre români, deşi cu o raniţă grea în spate, era mereu departe înaintea călăuzei, aşteptându-l numai la răscruci şi la punctele de risc. Ghidul nu crezuse că tânărul va rezista într-un astfel de ritm.
      „Românii ăştia au picior de căprioară”, va spune el, ajunşi sus.
      Deşi înaintam printre zăpezi, simţeam tăria soarelui de august şi nu ne puteam explica de ce nu reuşeşte să topească toată zăpada.
      Puţin după ora 13 eram sus pe creştetul Rocciavre, la 2887 m.
      Ce privelişte unică! Mai eram oare pe Pământ? Sub noi, la vreo mie de metri, norişorii albi neprihăniţi păreau o turmă de albe mioare mânate spre păşunile cereşti de vreun gigant al celuilalt tărâm. Spre sud şi răsărit apărea ici-acolo, printre nori, şesul Padului în timp ce panorama maiestuoasă a semeţilor Alpi încercuiau întreaga zare, spre apus şi nord, ca un şirag de fortăreţe din cristal tivite în roz şi aur de soarele amiezii.
      În faţa noastră străjuia ţuguiata şi singuratica siluetă a lui Mon Viso (3841 m) dar care pare cel mai înalt dintre toţi Alpii, tocmai fiindcă depăşeşte, cu peste o mie de metri, toate culmile din apropiere.
      Am rămas iarăşi cu toţii fără grai înaintea acestei privelişti de o măreţie fără pereche şi o impresie de divin ce ne cuprinse, în timp ce, din muchiile înzăpezite ale lui Mon Viso, razele soarelui ce loveau pieziş aprinseseră un împurpurat şi scânteietor chenar, cu irizări de diamant, de pe tărâmul altor sfere, aşa cum îl descrie Carducci: „L’arcipiete dei monti, in bianca stola”, adică Mon Viso – „Al munţilor protopop, în alb patrafir”.
      Cerul era atât de clar, aerul aşa de curat, iar ceea ce sorbeam noi cu ochii, de nemaivăzut, încât ni se părea că suntem spectatorii muţi ai unei cereşti apoteoze. Totul era aşa de pur sus, pe culmi...
      Eram pe munţii spre care, zilnic, va privi Don Bosco. Se ştie înrâurirea ce-o are spaţiul asupra sufletului omenesc, căci configuraţia solului îi modelează pe cei ce îl locuiesc.
      Marea şi Alpii sunt chiar chipul şi leagănul Gintei Latine. Sunt icoane ce le port mereu în suflet şi mă fac să înţeleg mai bine sufletul şi geniul Romei şi, prin aceasta, şi sufletul lui Don Bosco, exemplar, din aste vremi, a tot ceea ce Roma a avut mai demn şi mai reprezentativ.
      Un alt gigant, care-l va cunoaşte personal şi-l va înţelege atât de bine, şi anume Pius XI, - fostul alpinist Achille Ratti -, îi va aplica lui Don Bosco, în calitate de Pontifice suprem, cu prilejul beatificării acestuia, cuvintele Scripturii: „I-a dat lui, Dumnezeu, o inima largă, cât largul ţărmului mării.”
      Căci Don Bosco a fost vast în tot ceea ce a conceput şi a făcut, mişcându-se constant pe coordonatele de o universală amplitudine şi valenţă. El a fost catolic în sensul etimologic al cuvântului grec, adică universal. El a fost un om ca şi noi, dar mai mult decât noi, fiind întotdeauna fidel Gintei Latine şi misiunii acesteia, de a-L reprezenta pe Cel Preaînalt în lume. Nimic din ceea ce e nobil omenesc nu a fost străin de preocupările lui şi, pentru a-i înţelege pe toţi, i-a fost dat să guste durerea tuturor.
      De aceea, cine Te cunoaşte, Te are drag, Don Bosco, fiindcă Tu întruchipezi atât de adânc omeneşte şi atât de real toate aşteptările noastre după o viaţă mai plină, mai nobilă, mai transfigurată, mai sfântă.
      Chemarea Sudului, a Romei, a Raiului pierdut, a purităţii dintâi...
      În fond, Don Bosco, poate că nu ne atrage spre Tine altceva decât toate aceste nostalgii reunite, ce-şi caută împlinirea în bucurie...
      E nostalgia după acea bucurie ce nu apune, a Sfinţeniei...
 

Capitolul II. S-a născut un cuceritor

Motto: „Şi astfel (prin misionarii săi) Don Bosco şi-a întins cucerirea cu mai multă glorie şi mai departe decât Napoleon şi Alexandru” (din discursul Arhiepiscopului de Aix, citat, în biografia Sfântului, de AMADEI, vol. II, p. 357)


 
      În august 1814, un vas de război englez îmbarca pentru o insulă pierdută a Atlanticului sudic pe marele Napoleon I, spaima de până ieri a regilor şi mamelor bătrânei Europe.
      Cu zile în urmă, în Ocean, când soarele aluneca spre asfinţit, pe puntea dindărăt a vasului stătea Napoleon singur. În poziţia instinctiv favorită, cu mâna dreaptă petrecută în dreptul tunicii, în dreptul acelei inimi ce îndrăznise atâtea, el privea dâra spumoasă ce o lăsa vasul de război în urmă-i, puternică la început, apoi tot mai slabă, tot mai disparentă, până ce se pierdea în tremurul uşor al undelor din depărtare. Mai încolo nimic. Oceanul valurilor fără nume...
      Acest spectacol, al valurilor ce le laşi în urmă - chip al trecutului -, deşi îl durea, fără voie totuşi îl prefera. Şi viaţa lui era în trecut, toată în trecut.
      Ochii de vultur priveau îndelung până la a uita ce văd. Priveau în gol, prin valuri...
      Valurile, în frământarea lor, păreau unduirile unor oştiri semeţe. Arcole... Rivoli... Piramide... Marengo... Tot atâtea victorii, dar cât de anevoioase!
      Foc, sânge, învăluiri, strigăte, încăierări... un nesfârşit vaiet şi tumult... Ulm... Saarfeld... Iena...
      Priveşte acum ţintă, făcând ochi mari zâmbeşte. Ce încântare: îşi vede „la Grande Armée”, Marea Armată, în iureşul ei irezistibil, mişcându-se - cea mai formidabilă maşină de război - cu o precizie de ceasornic, sub soarele de la Austerlitz...
      Surâde fericit... Austerlitz: trei împăraţi zdrobiţi complet; el aproape fără pierdere. Stăpân pe continent, dar ce folos…Pe chipul lui trec umbre...
      Trafalgar... Vorbeşte singur:
      „Flota, Villeneuve [1] , unde mi-e flota? mi-ai ruinat flota; fără ea, victoriile de la Eylau, Friedland, Wagram, Lutzen şi Bautzen sunt zadarnice, ca şi intrarea în Moscova.”
      Se înfioară… mai simte încă îngheţul Nordului… Berezina… restul celor şase sute de mii ai Marii Armate. Îi vede înşiruiţi în tristul convoi al întoarcerii… Sunt resturi, nu oameni, aceştia… Convoiul morţii… Neîntreruptul vaiet al degeraţilor, bolnavilor, mutilaţilor şi muribunzilor lăsaţi în urmă îi ţiuie în urechi.
      Trec anii. Un ultim efort: Waterloo. E istovit. Simte din nou cum îl răzbate ploaia aceea măruntă ce, întârziindu-i manevra artileriei, îi va fi fatală… Ţipete… explozii… sânge… disperare.
      Se încruntă. Tresare. Ah, nu, din fericire nu e Waterloo… e numai tumultul valurilor...
      Un zâmbet dureros, ca şi durerea-i înăbuşită:
      „Câtă asemănare între noi, o, valurilor! Ca şi voi, şi eu m-am frământat în zadar…, da, în zadar…”
      Trec clipe şi clipe. Şi gânduri.
      Tresare iar:
      „De ce este sânge pe valuri…? Cine sunt aceste femei fără număr, fără nume şi despletite, ce mă privesc hain? De ce ţipaţi…? De ce mă blestemaţi…?”
      „Tu ne-ai luat copiii, tu ni i-ai schingiuit, tu ni i-ai ucis!”
      Şi toate-i urlă, mii de glasuri urlă: „Blestemat să fii!” Ce urlet!
      Se cutremură. Şi îşi revine.
      „Ah, nu e nimic. Nu, nimic”.
      E tot pe punte, pe puntea din spate a vaporului şi a istoriei. E tot singur, e pentru totdeauna singur...
      Crispat, râde sfâşietor: „Nu e nimic, e numai tumultul valurilor şi umbrelor înserării…”
      Da, Napoleon Bonaparte, sunt umbrele marii înserări...
      Îl aşteaptă o mică insulă, Sf. Elena, spre a-l ţine captiv, ca pe un vultur, în colivia prea strâmtă, până când moartea, ce-i pierduse urma în Europa şi-l cruţase atunci, fiindcă o servise regeşte, dăruindu-i victime mii şi mii, îl va regăsi şi chema pe nume. Şi va dispărea dintre cei vii şi el, ca oricare altul dintre acei oşteni fără număr pe care, odinioară, voinţa lui îi hărăzise pierzaniei.
      Încă nici nu se împlinise anul de când fostul cuceritor al lumii era dus spre ultima-i captivitate pe bordul lui Nothumberland când se năştea un altul. Pentru a-i lua, poate, locul.
      Căci să fie un pur hazard faptul că s-a născut şi el exact în aceeaşi zi de 15 august, ca Napoleon? [2]
      De astă dată nu mai era un vas de război, falnic, dar duşman, plutind spre o insulă pustie, ca şi viaţa celui pe care-l ducea la bord, ci doar un leagăn sărăcăcios şi simplu, dar străjuit cu prietenie de îngeri, lansat pe valurile vieţii cu un nou născut în el, dar care era sortit să înfăptuiască lucruri mai de preţ şi mai durabile pentru semenii săi decât corsicanul Napoleon Bonaparte.
      Viitorul Don Bosco era al treilea băiat al unei familii sărace din Bechis, cătun al comunei Castelnuovo de lângă Torino. La Botez [3] i-au pus numele Ioan (în italiană Giovanni), ca şi tânărului Apostol pe care-l iubea Isus.
      Deşi lui Ioan Bosco nu i-a fost dat să-l vadă pe Napoleon, ei aveau totuşi trăsături comune. Erau născuţi amândoi spre a fi cuceritori, fiecare în sfera lui, fiind vlăstare hrănite din unul şi acelaşi suc şi geniu al Gintei Latine.
      Unul privise lacom lumea cu ochii nesăţioşi ai unui nou Alexandru şi, pentru câţiva ani fugari – într-adevăr prea fugari – nesaţul i-a fost amăgit. I se părea a fi un inegalabil prinţ printre războinicii zeului Marte.
      „După Tilsit – zicea Bainville [4] – ai impresia unui fel de ameţeală: un delir de puterea unui demiurg nebun care ar răscoli fără încetare lumea veche, scoţând de aici regi pentru a-i duce aiurea, dând unora ceea ce luau alţii, schimbând, îngrămădind, împărţind, anexând, şi e cu neputinţă de urmărit în amănunte fără să dai povestirii un caracter de risipă şi de sclipire pe care, dintr-o dată, mintea nu-l poate suferi. Totuşi dacă am putea risca o comparaţie, care nu e nobilă, dar exactă, faptele cele mai nebuneşti ale lui Napoleon vor fi tot atât de cuminţi ca şi mişcările fără rost ale unui şoarece prins în cursă. Să nu uităm că, pentru el, cursa se închisese la Trafalgar şi că acum trebuia să alerge de la «Gibraltar până la Texel», la toate ieşirile pe unde puteau intra mărfuri englezeşti, pentru că numai în comerţ trebuia să fie lovită noua Cartagenă – Anglia.”
      Noul demiurg politic şi războinic, geniul lui Napoleon a lucrat pe coordonatele posibilului omenesc pururi extensibil, opera lui fiind tot atât de insesizabilă ca însăşi personalitatea sa.
      „S-au făcut – continuă acelaşi istoric [5] – o mie de portrete psihologice, intelectuale, morale ale lui Napoleon. Scapă totdeauna, prin câteva rânduri, din paginile în care toţi încearcă să-l închidă. Nu poate fi prins nu fiindcă e infinit, ci pentru că s-a schimbat, ca şi stările lui succesive. Mintea lui, care era vastă, era, mai ales mlădioasă şi plastică. Avea totuşi imagini. Poate nu s-a observat îndeajuns că – bogat în profeţii, de altfel contradictorii – Napoleon n-a prevăzut nici maşinile, nici maşinismul...
      Pentru dezvoltarea omenirii, poate în înşiruirea vremilor, Ampere va fi mai mult preţuit decât el. Poate că era napoleoniană nu va mai fi decât un scurt episod al vremii care se va numi al electricităţii. Poate, în fine, că, răsărit dintr-o insulă a Levantului pentru a se stinge într-o insulă din Apos, Napoleon nu va mai fi decât una din figurile mitului solar…”
      Fără a fi uitat cu totul, el rămâne în amintirea oamenilor ca o umbră de zadarnică măreţie şi vis, fiindcă imperiul său şi-l clădise pe nisipul înşelător al calculelor şi al şi mai înşelătoarelor puteri omeneşti.
      Şi au început să bată vânturile naţionalităţilor trezite, şi au căzut zăpezi ca în Rusia şi ploi ca la Waterloo, şi întregul edificiu s-a prăbuşit. „Şi a fost căderea lui mare!”
      I se sfârşise imperiul încă înainte de propriul său sfârşit.
      În cei şase ani de exil – până când otrăvirea lentă cu arsen pusă la cale de englezi să-şi facă efectul – de atâtea ori i-au revenit în minte, ca pe Nothumberland, scenele acestei vieţi năruite. Cu trei zile înainte de a muri, Napoleon, în delir, retrăia lupta de la Marengo [6], tragica victorie de la Marengo.
      Unde sunt oştirile, victoriile, gloria lui?
      Realităţile de odinioară păreau simple vise. Ba mai rău decât visele ce se destramă în zori dimpreună cu negurile nopţii, ele deveniseră un nesecat izvor de regrete şi remuşcări.
      Nu crezuse decât în sine şi s-a încoronat singur, dar s-a prăbuşit. „Smeri-se-va!” O mândrie zdrobită, aceasta i-a fost viaţa.
      A murit în 15 mai 1821. „Şef… armată” au fost, se zice, ultimele cuvinte ce le-a pronunţat. În agonie, se dădea jos din pat cu o furie groaznică. O furtună bântuia insula… Credinciosul Marchand l-a învăluit în mantaua pe care o purtase la Marengo. Părăsire, simplitate, mister…” [7]
      În această zi, splendid evocată de contemporanul lui Don Bosco, Al. Manzoni, în poezia „Cinque Maggio”, când Napoleon a fost chemat să dea seama şi el de viaţa şi opera sa, să nădăjduim că Atotmilostivul se va fi îndurat şi de sufletul lui.
      Sărman Napoleon Bonaparte!
      Cu Don Basco nu a fost aşa.
      Va fi şi el la rândul său un cuceritor, dar pe paşnicele drumuri ale blândeţii şi ale iubirii lui Hristos. Va fi apostolul tinerimii, iubit mereu şi iubit de toţi, fiind crainicul unei bucurii ce nu înşeală.
      Precum Napoleon [8], şi el vedea totul în mare, nutrind şi el ambiţii mari.
      Opera vieţii lui n-a fost aceea de a stăpâni oamenii şi de a-i supune unei voinţe de tiran. „Nici o mamă nu i-a blestemat vreodată numele, pentru a-i fi lăsat fiul ucis sau oribil mutilat pe vreuna din câmpiile de bătălie europene”, cum se exprimă biograful său american Neil Boyton [9].
      Don Bosco, ca şi Napoleon, este o personalitate ce scapă oricărei conturări definitive şi totale. A profeţit şi el, dar profeţiile lui s-au adeverit cu precizie. A visat şi el, dar visele lui au devenit splendide şi trainice realităţi.
      Aceeaşi râvnă de studiu l-a muncit, aceeaşi infinită răbdare în a urmări concomitent cele mai felurite ţeluri l-a împins înainte şi a făcut din el un politehnician şi literat, un om format, însă nu atât din cărţi, cât cu realităţile de Dincolo. „Extraordinarul în viaţa lui devenise obişnuit, iar supranaturalul, natural”, va zice despre el Pius al XI-lea.
      Don Bosco, polivalent şi el, va depăşi măsura muritorilor de rând, deşi în alt sens. Activitate lui se va înscrie nu pe coordonatele mai mult omeneşti, ci pe cele infinite ale posibilului divin, sfinţenie, deschizându-i resursele nelimitate ale Atotputerniciei.
      Din prima clipă, dorinţa cea mai arzătoare a acestui suflet veşnic tânăr a fost de a da tuturor – celor tineri în deosebi – bucuria de a trăi şi de a-i apropia, de aceea, de Dumnezeu.
      A jertfit pentru aceasta tot la ce ţine lumea în general. Şi în neştirea ei, o lume întreagă s-a trezit admirându-l şi ţinând atât de mult la el.
      Nu crezuse decât în Dumnezeu, smerindu-se şi dispreţuindu-se pe sine. Şi, de aceea, a şi fost înălţat, dobândind suprema apoteoză, cea a sfinţeniei.
      Clipa morţii a sosit şi pentru el. Dar ea îl găsi senin, cu zâmbetul pe buze, ca un adevărat cuceritor şi biruitor. Moartea, şi pentru el, ca pentru toţi sfinţii, nu era apusul unui sfârşit de carieră şi de puteri, ci un apogeu. Era acea înveşnicire a virtuţilor eroice şi a străduinţelor mai presus de fire în plin zenit de ascensiune, de viaţă divină şi de cucerire, pe care singură sfinţenia o poate da şi o dă.
      Ce zidise el era zidit pe stâncă tare. Şi ca stânca îi va dăinui şi Opera, înfruntând veacurile.
      Până era în viaţă nu-l urmaseră, oare cu bucurie, în fapte şi în gânduri, mii şi mii de tineri? În viziunea lui din august 1875 – căreia, cu modestie, el îi spunea „vis”– vede, de pe o movilă a unei câmpii ca de Rai, un tânăr care înainta cântând, urmat de băieţi în pas de fidelitate, şiruri nenumărate ce se pierdeau în zare, toţi veseli, cu buchete de flori în mână şi care îl întâmpinaseră cântând. Viziunea nu va fi decât transpunerea în vis a unei părţi din realitatea cea de fiecare zi a ultimilor ani ai vieţii lui binecuvântate.
      La moartea sa, această cerească defilare se opri pentru o clipă, spre a-l privi înălţându-se şi a-i contempla transfigurarea. Glasurile celor ce-l binecuvântau erau ale unor legiuni nesfârşite, ce de pe mai multe continente îi cântau, în corul unui final de preamărire fără precedent, imnul de admiraţie şi recunoştinţă al unei lumi întregi.
      „El a fost unul dintre acei oameni – zice Pius XI – ce-şi lasă sigiliul geniului pe oriunde ar trece.”
      Era geniu din geniul Gintei Latine, întărit cu sigiliul sfinţeniei, spre mărturia neamurilor.

Ferice de Tine, Don Bosco!

Capitolul III. O copilărie unică

 
1) Prima amintire; 2) Mama; 3) Educaţia maternă; 4) Muncă şi joc; 5) Secretul educaţiei; 6) Cei trei; 7) Giovannino”; 8) Preocupările lui; 9) Un vis ciudat; 10) O râvnă şi mai ciudată; 11) Sensibilitatea unui copil.

 

1) Prima amintire


      Într-un amurg de mai, Francisc Bosco, tatăl lui Ioan, după o zi de muncă copleşitoare, se întorcea spre casă istovit şi leoarcă de sudoare. Fiind sărac, luase de la un vecin câteva bucăţi de pământ în arendă pentru a putea hrăni cele şase guri ce-l aşteptau acasă. Se abătuse din drum pe la proprietarul locului arendat şi, coborând aşa, înfierbântat şi transpirat, în pivniţa acestuia, se alesese cu o pneumonie violentă. În ciuda tuturor îngrijirilor, în patru zile boala îl doborî. Era 12 mai 1817.
      „Nici nu ştiu ce-a fost cu mine în această tristă împrejurare – povestea Don Bosco mai târziu – atât mi-aduc aminte. Aceasta e prima mea amintire: toţi ieşeau din camera defunctului, dar eu vroiam să rămân cu orice preţ.
      - Vino, Giovanni, vino cu mine, îmi repeta mama îndurerată.
      - Dacă nu vine şi papa, nu vin.
      - Sărman copil – reluă mama – vino cu mine, tu nu mai ai tată. Zicând aceasta, izbucni într-un plâns zguduitor.
      Plângeam şi eu, fiindcă plângea ea, deşi nu înţelegeam, dar cuvintele ei: „Iată-te fără tată, Giovannino mio”, mi-au rămas pentru totdeauna în minte. După această primă durere, până la vârsta de cinci ani, nu am mai păstrat nici o amintire.”
      Un veac mai târziu, în timp ce se ruga la mormântul Sfântului din Valsalice, cardinalul Begin, arhiepiscopul de Quebec – Canada, sublinia cu degetul un rând al epitafului: „Orphanorum Pater” (Tatăl celor orfani) : câte mii de copii ai nimănui n-a cules, n-a adăpostit şi n-a îngrijit el în viaţă! Cine ştie dacă acest minunat fluviu de iubire ce a astâmpărat inimioarele arse, setea, foamea şi lipsurile acestora n-a ţâşnit tocmai din această timpurie durere de prunc ce, la doi ani, auzise spunându-i-se: „Giovanninio, tu nu mai ai tată”?
      Apropierea morţii ne face oare mai lucizi? Oricum, acest tată, înainte de a muri spunea mamei (e o confidenţă a mamei Margareta făcută fiului şi păstrată pentru noi de Don G. Barberis) : „Mor şi eu la 33 de ani, ca şi Domnul Hristos… Dumnezeu fie milostiv sufletului meu… Îţi las trei copilaşi. Să ai grijă de toţi, dar mai ales de cel mai mic, de Giovannino, fiindcă am presimţiri mari despre el; fă ce-i putea şi dă-l să înveţe carte.”
      Capul familiei odată dispărut, văduva luă în mâna sa conducerea gospodăriei, şi abia atunci văzu – cum spune biograful Sfântului, Auffray – ce femeie de ispravă era această femeie analfabetă, dar a cărei credinţă valora mai mult decât toate experienţele şi cărţile din biblioteci. Munca ei dârză, voioşia, curajul şi încrederea ei în Providenţă făcură să meargă lucrurile tot aşa bine ca în timpul când trăia soţul ei. Şi aceasta, în primii ani mai ales, ani de secetă şi lipsuri, când s-au găsit oameni morţi de foame pe câmp, cu gura plină de cotoarele ierburilor uscate, nu era lucru uşor. Ea însăşi, pentru a-şi salva copii de la foame fu nevoită să taie un viţeluş pe care-l aveau în grajd.
      După ce trecură toate aceste timpuri de mizerie neagră, toţi di jur ştiindu-i vrednicia şi având doar 29 ani, i s-a oferit curând şi cu o insistenţă supărătoare o a doua căsătorie, foarte avantajoasă de altfel. Dar ea era mamă înainte de toate şi voia să fie liberă, pentru a se dedica cu totul acestei misiuni.
      Soţul îi murise; îi rămăsese soacra bolnavă şi ţintuită la pat, pe acre ea o îngrijea şi o iubea cu gingăşie; iar copiii, cei trei copii (deşi primul era vitreg, născut dintr-o primă căsătorie a lui Francisc) erau crescuţi fără deosebire, cu suavitate şi constanţă, de această mamă care, de la 29 la 45 de ani, nu-şi mai afla odihnă până nu-i văzu pe toţi aşezaţi.
 

2) Mama


      Sunt mame despre care a spune că valorează cât greutatea lor în aur curat ar însemna să le înjoseşti.
      Mama Margareta era una dintre acestea. După expresia contemporanelor Maria Matta şi Benedetta Savio, ea era socotită, în Castelnuovo şi în împrejurimi, drept regina mamelor creştine, şi despre virtuţile ei extraordinare ele vorbeau cu lacrimi în ochi.
      Unul din confidenţii sfântului, devenit apoi istoricul şi biograful său, anume Don Lemoyne, spunea că, pentru dânsul, „Don Bosco nu este decât copia fidelă a mamei sale, atât de numeroase erau laudele pe care Don Bosco i le aducea acesteia, atribuind virtuţilor ei tot ceea ce el era şi reuşise.”
      Obiectivitatea sfinţilor e îndeobşte cunoscută şi se ştie cât sunt ei de măsuraţi în expresii şi, de aceea, atunci când insistă asupra virtuţilor cuiva elogiindu-le, au cele mai temeinice motive s-o facă. Nu e întâmplător că Don Bosco, vorbind despre Mama sa, stăruie atât de mult asupra virtuţilor ei. Căci a fi virtuoasă nu e oare prima condiţie pentru a fi vrednică de numele sfânt de MAMĂ?
      Spre nefericirea lor şi a omenirii, atâtea femei nu sunt decât un ghem de capricii, de instincte în derivă şi de vanităţi, mai ales de nesăbuite vanităţi. Societatea se degradează şi fiindcă atâtea dintre femei sunt un mister de sforării egoiste, mioape şi meschine, circumscrise toate în superficialitate; jocurile de societate, petrecerile şi distracţiile par să le fie singura preocupare. Spre a nu fi silite să se schimbe, evită să-şi scruteze conştiinţa şi să privească o clipă în imensul gol al vieţii lor deşarte. Le e teamă de viaţa eroică şi de exigenţele ei. Pentru a scăpa de jertfele ce le-ar cere, nu-şi dau răgaz, agitându-se în val-vârtejul unui program aparent distractiv, dar care le istoveşte, spre a nu auzi tânguirea şi chemarea interioară a inimii lor bolnave ce, în ultimă analiză, tânjeşte după Dumnezeu: trupul lor ţopăie a veselie, dar inima lor plânge, sfâşiată...
      O femeie fără bunătate şi fără spirit de jertfă nici nu poate fi o adevărată mamă. Prima calitate – zicea Bossuet – pe care Dumnezeu o pune în sufletul eroilor săi este bunătatea. Această bunătate, eroii o pot sorbi numai din sufletul mamei lor, aşa cum, de asemenea, tot spiritul de jertfă al mamei este acela ce le va da gustul marilor riscuri în vederea unor mari realizări. Mama înseamnă, întrucâtva, ceea ce este prescura sfinţită pe altar: însăşi prezenţa lui Dumnezeu în familie. Cine ar putea, oare, măsura profunda înrâurire a primelor învăţături materne asupra copilaşilor săi, când mama îşi înţelege dumnezeiasca ei misiune?
      Având intuiţia marilor realităţi (ca prezenţa lui Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele, preţul sufletului şi al bunătăţii virtuoase), deşi fără carte Margareta era, prin toată structura sa, educatoare: avea simţul înnăscut al educaţiei. Mama nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic. Nici chiar preotul la religie sau la amvon sau, încă şi mai puţin, învăţătorii în şcoală, nu o pot substitui, căci numai ea poate forma inimile.
      Această misiune unică, pe care Margareta o înţelesese intuitiv, a pus-o în aplicare cu o rară pricepere.
      Instruirea religioasă pe care mama o dă copilului ei prin cuvintele, prin exemplul şi cu trăirea ei face ca practica religiei să devină o a doua natură ce inspiră o oroare instinctiva faţă de păcat, aşa cum în mod spontan se iubeşte binele. A fi bun devine o obişnuinţă, iar virtutea nu cere mare efort. Un copil astfel crescut ar trebui să facă eforturi pentru a deveni rău.
 

3) Educaţia maternă


      De ce atâţia dintre părinţii cei mai bine intenţionaţi nu reuşesc sa scoată din copii lor decât nişte caricaturi de oameni, „mici la suflet, mari la patimi”? Ei se uită la copiii lor ca şi când ar fi destinaţi să devină nişte interesanţi şi roboţi perfecţi, şi nici prin gând nu le trece că sunt chemaţi: „să se numească şi să fie ai lui Dumnezeu” şi fraţi ai Îngerilor.
      Îi socotesc simple bibelouri distractive, uitând că cele ce îi amuză pe ei deocamdată – capriciile şi instinctele în faşă, ce par simple fire de păianjen -, vor deveni mai târziu lanţuri ce-şi vor bate joc şi de eforturile unui autentic Hercule. Cel mult vor zăngăni. Şi atât.
      Principala greşeală a unor părinţi în educaţie este lipsa lor de realism. Ei nu numai că nu-i dau micuţului lor din leagăn posibilitatea sa înţeleagă că el este slab şi neajutorat, ci, dimpotrivă, caută şi contribuie ei înşişi să-l înşele în chipul cel mai grosolan, făcându-l să se creadă liber şi atotputernic.
      E de ajuns ca el să se agite puţintel, pentru ca imediat să se alarmeze toţi din jurul său în frunte cu bunica! Niciodată nu se va putea incrimina îndeajuns câte mii şi poate milioane de rataţi moral au pe conştiinţă aceste bunici şi, după ce i-au corupt definitiv, făcându-i nu numai insuportabili, ci INEDUCABILI, şi atunci când ele însele nu mai sunt în stare să suporte despotismul unei tiranii pe care tocmai ele au creat-o, foarte simplu dispar, pleacă, lăsând părinţilor o povară ce-i va strivi. Aceste bunici sunt cele care se încăpăţânează să ghicească dorinţele celui micuţ dându-i unul după altul, toate obiectele ce se găsesc în acea parte a camerei spre care li s-a părut că pruncul ar fi întins mâinile, poate din pură întâmplare.
      Ele, şi pe urmă şi părinţii, îi dau copilului iluzia că cel mai mic scâncet al său are o putere magică: e suficient să plângă, pentru ca imediat să fie luat în braţe şi pentru ca oameni şi lucruri deopotrivă, să-i stea la dispoziţie. În afara cazului de boală propriu-zisă, copilul dacă plânge, plângă, dar rămână în leagăn, căci părinţii şi cei din jur sunt de vină dacă el ajunge să atribuie plânsului său o putere suprafirească. Şi cât este de mititel, el simte şi pricepe deja că plânsul e pentru el infailibil şi pururi eficace… de ce n-ar profita? [10]
      Copilul să ştie de la început că e slab, că e neajutorat, că este el cel ce depinde de părinţi, iar nu părinţii de el.
      Cu creşterea sa, mititelul trebuie să fie adus la realitate: dacă acasă la părinţii săi are de toate, să i se spună că sunt mulţi copilaşi ca şi el, ce ar dori o bucăţică de pâine, o jucărie, o hăinuţă caldă. Şi nu le au. Sunt totuşi copii şi ei, copii cu aceleaşi drepturi la viaţă, cu aceeaşi inimă, cărora le-ar plăcea tot atât de mult să fie crescuţi în puf, cu mâncăruri alese, cu dulceţuri, deşi ei acum „tremură de frig, dorm pe paie, nu mănâncă carne şi de abia au pâine. Cât de mult îl interesează şi îl captivează aceste revelaţiuni. Cât de blând, visător şi serios l-ar face aceste nenorociri ale altora.” [11]       
      O lume de idei, de sentimente noi s-ar trezi în el, REALITATEA i-ar fi mereu prima şi marea educatoare.
      Dar cum să inspire copiilor realism, când ei, părinţii, nu-l au? Orice se poate improviza, numai a fi Părinte şi a fi o adevărată mama NU! Căci a forma un om este o operă infinit superioară tuturor capodoperelor de artă şi de tehnică ale lumii. Şi, cu toate acestea, - veşnica consecvenţă omenească! -, orice profesiune se pregăteşte îndelung, numai aceea de a fi părinte se improvizează.
      Ce mare şi sfânt e rolul de Mamă! Cu ce nimb de măreţie nu o aureolează Cel Preaînalt când îi cere să-i dea copilului nu numai viaţa trupului, ci o cheamă să colaboreze cu El la migăloasa şi minunata formare a sufletului acestuia.
      La început, copilul e un fel de nebuloasă, fără nimic orânduit, asemenea unei grămăjoare de litere de tipar ce nu spun nimic, aşteptând mâna să le culeagă cu iubire şi pricepere şi să le dea, astfel, un înţeles creând, poate, o capodoperă.
      Or, dispoziţiile şi aptitudinile copilului sunt mai curând ca nişte note izolate, nişte frânturi de melodie pe care Mama va trebui să le cheme la viaţa armoniei, să le înşire pe portativul anilor, eliminându-le pe cele false sau stridente, eliberând şi dezvoltându-le pe cele melodioase şi integrându-le, sub inspiraţia de Sus, într-o superioară armonie de viaţă.
      De câte ori, în această direcţie, părinţii nu-şi înţeleg de-a-ndoaselea rostul! Dacă e adevărat că la naştere părinţii nu visează decât lucruri grandioase pentru copiii lor, e şi mai adevărat că majoritatea acestor copii îşi sfârşesc viaţa cum nu se poate mai lamentabil! De ce?
      Fiindcă cei mai mulţi părinţi refuză să colaboreze cu Cel Preaînalt la realizarea acelui destin, de o măreţie divină, sortit copiilor lor, şi se amestecă, făcându-şi calculele lor lipsite de credinţă şi de perspectivă, ruinând totul. Luându-se pe sine drept model, ei confundă vrednicia şi reuşita în viaţă cu cantitatea de bani sau de onoruri dobândite; ei confundă focul înviorător al Idealului, ce dă fericirea, cu fumul înecăcios al unor plăceri şi veselii deşarte. Nici nu le trece măcar prin cap că, deşi îşi iubesc atât de mult copiii – cărora nu le-au transmis, în fond, decât viaţa trupului – Dumnezeu care le-a dat ceva mult mai preţios şi nemuritor, sufletul, ţine mult mai mult la fericirea acelor copii, căci sunt în primul rând ai săi şi abia în rândul al doilea şi al părinţilor.
      De aceea, niciodată ei n-ar putea alege ceva mai măreţ pentru copilul lor drag decât tocmai chemarea structurală pe care Dumnezeu însuşi i-a rânduit-o. Or, în ochii lui Dumnezeu orice suflet, chiar şi cel mai fraged, este un ce neînlocuibil, fiecare suflet fiind un caz aparte, având destinul său unic.
      Dumnezeu nu lucrează în serie, întrucât fiecare suflet este creat printr-un nou şi de fiecare dată deosebit act al infinitei şi, de infinite ori, diversei Sale voinţe. Dumnezeu nu se repetă, iar când un suflet îşi ratează existenţa nimeni şi nimic nu-l poate suplini, fiind o pierdere în etern ireparabilă. De aceea, a corespunde aşteptărilor şi chemării pe care El ţi-a dat-o e tot ce poate fi mai măreţ şi mai divin.
      Această chemare, acest destin, această orientare, Dumnezeu o sădeşte structural în unul fiecare, temperamentul, aptitudinile şi dispoziţiile native corectate de harul şi virtuţile infuzate în suflet la Botez. Însă, din lipsă de credinţă şi de înţelepciune, nu toţi părinţii înţeleg aceasta. Căci a fi părinte este o rară calitate. Este vorba nu atât, şi nu numai, de inteligenţă naturală, cât de acea înţelepciune de a vedea totul la justele proporţii pe care trăirea credinţei şi a adevărurilor din Catehism ţi-o dă întotdeauna, însă pe care nimic nu o poate substitui, nici chiar un titlu academic, aşa cum viaţa o dovedeşte neîncetat.
      Anumitor părinţi le e teamă să secondeze exigenţele Religiei şi să canalizeze pornirile, uitând că virtutea nu este o încătuşare, ci este singura noastră adevărată libertate. Aşa cum libertatea coardei violinei nu constă în a fi lăbărţată, ci în a fi bine acordată pentru a-şi regăsi adevărata sa libertate în sunet şi în cântec, tot astfel sufletul omenesc nu e cu adevărat liber decât atunci când strunele virtuţilor sunt într-o fericită tensiune de efort, încât atingerile sorţii şi vicisitudinile vieţii să le facă să vibreze în armonie de bine, de adevăr şi de frumos.
      De ce nu ştiu educa unele mame deşi au, poate, chiar licenţa în pedagogie? Deoarece copiii nu vor crede mamei care vrea să le acordeze strunele sufletului - ori nu vor respecta această acordare chiar dacă le-ar fi expus principii teoretice educative -, când ei văd prea bine că şi sufletul mamei e numai nervozitate, nestăpânire şi zgomot distonant.
      Educaţia presupune virtute în educator. Iar copiii teribili ca întotdeauna, trebuie învăţaţi să devină oameni ascultând cântecul virtuţii, iar nu teoria ei. Deşi mici, au şi ei drepturile lor imprescriptibile şi exigenţele lor nederogabile! Iată de ce a şi fost numită educaţia: „Arta artelor, cea mai anevoioasă dintre toate”!
      A educa înseamnă a răsfrânge armonia din sufletul tău asupra sufletelor celor mici. A educa înseamnă a deştepta prin faptele noastre ecoul binelui şi al frumosului în sufletul copilului făcându-l să vibreze acelaşi ritm şi în aceeaşi armonie. Iar sufletul nostru este în armonie numai atunci când relaţiile noastre cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine sunt prinse în acordul şi melodia virtuţilor cardinale şi teologice, aşa cum le cere Creştinismul. Numai Creştinismul nu anulează, nici nu micşorează şansele nimănui, ci, dimpotrivă, oferă tuturor un destin croit pe măsura aspiraţiilor noastre infinite. Şi numai în educaţia creştină totul se ţine, fiindcă aici temelia dintâi e granit de eternitate, este credinţa în Dumnezeu.
      Când o mamă sau un tată uită că la orice vârstă ei tot copii rămân în faţa Celui Preaînalt şi că, oricâtă experienţă ar avea, ei tot neajutoraţi continuă să fie pentru marele rol de educator, ei abdică de la misiunea de adevăraţi părinţi; ba încă şi mai mult, ei singuri risipesc şansele sărmanilor lor copii de a mai ajunge oameni ce-şi trăiesc viaţa harului.
      Fericiţi sunt copii a căror mamă, deodată cu viaţa, le ştie dărui şi această fidelă încredere în Tatăl Ceresc! Dimpreună cu aerul şi miresmele câmpului, Mama Margareta îi făcea să respire şi prezenţa Aceluia ce toate le vede, ce toate le ştie şi ne iubeşte nespus.
      „Vedeţi voi – le spunea ea arătându-le Alpii – cum se joacă soarele ce răsare pe vârfurile înzăpezite ale munţilor? Toate aceste minunate lucruri le-a făcut Tatăl Ceresc pentru noi, oamenii, copiii Săi.”
      În nopţile senine, privind cum se aprind stelele în înălţimi, le spunea:
      „Toate aceste stele minunate le-a făcut Dumnezeu.”
      „Ce frumoase sunt, mamă!”
      „Da, dragii mei, dar dacă şi bolta cerului e aşa frumoasă, ce va fi Raiul însuşi?”
      Pentru ea, Dumnezeu nu era un absent, un străin, un necunoscut, ci capul de-a pururi prezent al marii familii omeneşti.
      „Copilaşii mei, Dumnezeu vă vede”, le repeta ea adesea. „Dumnezeu vă vede; eu pot lipsi uneori, dar El e totdeauna de faţă.”
      Ca atâtea alte mame italiene le va fi spus, poate, şi ea că: „El toate le vede, chiar şi noaptea când noi nu mai vedem nimic. El vede o furnică neagră pe o piatră neagră, într-o noapte neagră. De El nu putem ascunde nimic!”
      Dacă grindina nimicea via familiei, toată sau în parte, ea le spunea: „Domnul ne-a dat strugurii din via noastră, Domnul i-a luat. El e Stăpânul. Pentru noi e o încercare, pentru cei răi e o pedeapsă.”
      Când bântuia furtuna şi tunetele cutremurau bolta, le zicea: „Cât e de puternic Dumnezeu! Cine i-ar putea sta împotrivă? De aceea să nu păcătuim niciodată, căci a păcătui înseamnă a te ridica împotriva lui Dumnezeu.”
      În nopţile geroase de iarnă, când adunaţi în jurul vetrei în care pâlpâia focul, iar afară şuiera viscolul stârnit de vântul Tramintana (fratele din Alpi al Crivăţului de pe la noi) : „Copiii mei, cum trebuie să-l iubim pe Dumnezeu care ne dă totdeauna cele de lipsă. E adevăratul nostru Părinte pentru noi. E Tatăl nostru carele este în Ceruri!”
      Dacă totul în natură îi vorbea de Dumnezeu, ea se ştia folosi mai ales de instrucţiunile catehetice, predicile bine pregătite ale preoţilor catolici, conştienţi de imensa răspundere ce-i apăsa de a vesti în mod instructiv Cuvântul Domnului. Ea ştia pe de rost Catehismul, precum şi o mulţime de citate din Scriptură şi exemple din „Vieţile Sfinţilor”. Acestea se citeau, odinioară, în serile de iarnă şi la sărbători, în familiile piemonteze. Profita de tot ce ştia pentru a arăta răsplata pe care Dumnezeu o dă copiilor ascultători şi pedepsele ce îi aşteaptă pe cei răi. Era ascultată cu încordare fiind dăruită cu un talent rar de a povesti, de care se şi folosea spre a a-i apropia de Dumnezeu.
      E seară. Iată-i în jurul focului. Trei perechi de ochi o privesc ţintă, în timp ce ea toarce cu îndemânare, răsucind, odată cu firul de pe caier, şi firul minunatei copilării a lui Isus care, Dumnezeu fiind, s-a făcut prunc supus şi nevoit să apeleze la îngrijirea Preasfintei Fecioare pe care şi-o alesese drept Mamă. Ce minunată pildă de smerenie şi ascultare! Şi ca comoară de învăţăminte se pricepea ea să desprindă din viaţa Pruncului Divin, devenit, din iubire pentru noi, sărman ca şi noi, suferind de foame şi de frig, în lipsuri şi în prigoane.
      Încetişor, figura blândului Isus se înfiripa tot mai desluşit şi mai vie, tot mai plină de acea divină vrajă ce va fermeca şi captiva pentru totdeauna gândurile, dorurile, iubirea şi apoi întreaga viaţa a viitorului său preot.
      Această învăţătură creştină timpurie, sorbită de pe buzele Mamei sale, ne explică atâtea lucruri din copilăria atât de încercată, dar şi unică a micului Giovannino Bosco.

 

4) Muncă şi joc


      Margareta cunoştea neasemuita valoare educativă a Religiei trăite, dar tot aşa de bine îşi dădea seama şi de puterea educativă a muncii. Copiii sunt atât de încântaţi când îşi dau seama că şi ei pot face ceva şi că sunt utili mamei pe care o iubesc. Această nevoie a copiilor de a merita aprecierea şi iubirea maternă (dovedindu-se şi ei buni la ceva) nu e decât una dintre variantele posibile a iubirii adevărate, ce vrea să se revanşeze, să corespundă aşteptărilor, să se arate vrednică de încrederea şi iubirea celuilalt.
      Binecuvântate sunt mamele care ştiu să fie pentru copiii lor ca o primăvară; ca o primăvară ce, din nevoia, încă din amurg, ce o are copilul de a merita prin muncă aprecierea maternă, ştie să facă să înflorească, treptat, vrednicia socială a omului matur.
      Iată motivul pentru care Margareta Bosco, educatoare prin toată constituţia ei, încă de pe la patru ani îi dădea mici lucruşoare casnice de făcut – şi câte nu sunt într-o familie grea! – şi numai pe urmă îi îngăduia să se joace cu fraţii mai mari şi cu ceilalţi copii.
      Lucrul odată terminat, mititelul îi spunea:
      „Mamă, gata!”
      „Bine, Giovannino”– îi răspundea ea zâmbindu-i. cine ar putea descrie, oare, vraja înviorătoare pe care o are asupra copilului zâmbetul mamei? Acest zâmbet e bucurie, e iubire, e încurajare şi tonic de viaţă, e viaţa însăşi.
      Zâmbea şi el, fericit, şi apoi alerga la joacă de unde însă, pentru zburdălnicia-i neasemuită, nu arareori i se întâmpla să se întoarcă iute cu vreun cucui în cap, de nu şi mai rău.
      - Ei, iarăşi ai făcut-o? în fiecare zi îmi faci câte una. De ce te mai duci cu astfel de copii? Nu vezi că sunt răi?
      - Bine, mamă, dar mă duc anume, fiindcă dacă sunt şi eu cu ei, sunt mai buni şi nu mai spun anumite cuvinte...
      - … dar până una-alta vii cu capul spart!
      - A fost un nenoroc.
      - Fie, dar cu ei să nu mai mergi! Ai auzit?
      - Mamă…!
      - Ai înţeles?
      - Dacă-i să-ţi fac pe plac, nu voi mai merge, dar dacă sunt cu ei, ştii, mamă, nu se mai bat.
      Iar ea, aproape temându-se să nu împiedice un bine, îi zâmbea şi-i îngăduia iarăşi să meargă.
      E surprinzător acest fel de a gândi şi de a vorbi pentru un copil, dar încă de pe atunci parcă presimţea misiunea ce-o va avea de îndeplinit printre copii: „Încă de pe când aveam cinci ani îmi fulgeră prin minte să adun copiii pentru a-i învăţa Catehismul. Era dorinţa mea cea mai arzătoare şi-mi părea a fi singurul lucru ce ar trebui să îl fac pe Pământ.”
      Lecţiile mamei căzuseră în pământ bun şi prindeau a încolţi, căci ea ştiuse face totul pentru a-şi face dorită şi scumpă copilaşilor săi prezenţa sa.
      „Ea nu se necăjea – povesteşte Don Lemoyne – pentru jocurile lor zgomotoase, luând ea însăşi parte, uneori, ba sugerându-le chiar jocuri noi. Răspundea cu răbdare întrebărilor lor copilăreşti, uneori atât de supărătoare şi insistente: nu cunoşteau gândurile ce le zburdau prin cele căpşoare şi toate afecţiunile ce le năpădeau inimioarele. Dar nici ei copiii, nu aveau secrete pentru ea, care ştia găsi mii de expediente inspirate de dragoste, pentru a-şi împlini cu vrednicie nobila misiune (…)”.

 

5) Secretul educaţiei


      Margareta, deşi îşi iubea copiii – şi încă mult! – era departe de a-i giugiuli cu dulcegăriile unei iubiri orbite, deformate şi rău înţelese, cum se observă la atâţia dintre părinţii de astăzi. Aceştia fac din copii lor nişte idoli înfofoliţi ce tiranizează pe toţi din jur cu mofturile şi capriciile lor isterice. Mai ales dacă „măria sa” e, din vina părinţilor, unicul copil, le dă el singur de lucru mai mult decât un întreg internat. Te şi cutremuri gândindu-te la unul dintre asemenea cazuri întâlnite… Nenorociţi părinţi ai unor şi mai nenorociţi copii.
      Şi care să fie motivul? în mare parte e felul nestăpânit de a fi al unor părinţi, ei înşişi ahtiaţi după confort, plăceri şi comodităţi. Or, prima lege a educaţiei e perfecta stăpânire de sine, ce nu se prea împacă cu satisfacerea tuturor mofturilor. Margareta i-a obişnuit de mici cu o viaţa dinadins aspră spunându-le: „Cu binele şi uşorul, uşor te înveţi!”, călindu-i astfel pentru surprizele şi încercările vieţii. Iarna, ca şi vara, se sculau deodată cu zorile din patul tare de pănuşi de porumb, căci le spunea: „Cine doarme nu prinde peşti!” De dejun, o bucată de pâine uscată. Picioruşele lor nu se speriau de drum lung. Mai târziu, micul Ioan va face vreo douăzeci km zilnic, mergând şi venind de la şcoală.
      Această educaţie austeră, de colorit spartan, făcu din cei trei nişte flăcăi robuşti ce nu strâmbau din nas în faţa unei oboseli mai grele sau a unei porunci mai aspre.
      Dorinţa mamei era ordin ce nu ştia de mofturi. Ei ştiau prea bine că mama lor iubită şi veşnic zâmbitoare nu le trecea cu vederea nici un capriciu şi, când a hotărât ceva, apoi hotărârea era definitivă.
      De aceea, nici nu avea nevoie să recurgă la promisiuni mincinoase. Dreaptă în gând şi-n faptă, şi vorba îi era vorbă: puteai clădi pe ea o împărăţie. Era dintr-o bucată. Aşa îi vor fi copiii.
      De o inteligenţă nativă rară, perfect stăpână pe sine şi cu un simţ al măsurii şi mai rar, ştia să rămână departe atât de severitatea inhibitoare şi nervoase cât şi de falsa bunătate molâie ce ar vrea să-şi atingă scopul prin linguşiri, promisiuni şi implorări deplasate ca-n schiţele lui Caragiale. Nici alintări şi dezmierdări prosteşti, dar nici reacţii şi ţipete isterice, seninătatea, perfecta stăpânire de sine şi o blândeţe vigilentă, acestea erau adevăratele ei arme.
      Pentru a se face ascultată a ştiut să se facă iubită, o iubire vie şi fără seamăn; până şi numai gândul de a o putea supăra le inspira copiilor o grijă extremă.
      Dacă închidea uşor ochii în faţa ştrengăriilor lor zgomotoase, ce indispun atât de mult pe unii părinţi „moderni”, în schimb nu le trecea cu vederea nici o greşeală ce-ar fi arătat chiar şi numai un început de pornire timpurie spre rău.
      Într-o zi de vară, pe când avea vreo patru ani, Giovannino se întorcea spre casă cu frăţiorul Iosif. Era o arşiţă şi un soare, ca în Italia, de le era gâtlejul cretă de uscat. Îi cerură mamei apă. Giovannino, văzând că mama sa îi dă mai întâi lui Iosif să bea se îmbufnă şi nu mai voi să bea. Margareta, fără să zică nimic, puse cana cu apă la loc, sus pe poliţă. Mititelul stătu cât stătu în tăcere, apoi scânci timid:
      - Mamă...
      - Ei bine?
      - Îmi dai şi mie apa?
      - Oh, aşa? Şi eu care tocmai credeam că ţi-a trecut setea fără apă...
      - Iertare, mamă!
      - Ei, aşa da! Acum ne înţelegem...
      Îi dădu şi lui să bea. Împreună cu apa mititelul sorbea şi zâmbetul de iertare al mamei.
      Ea se pricepea de minune la lecuitul mofturilor, căci nu de florile mărului era mamă! Păstra într-un colţ al bucătăriei chiar şi o nuia simbolică de care nimeni n-ar fi îndrăznit să se atingă, deşi nu prea părea să o fi folosit, aşa de multe erau iscusinţele la care ştia şi prefera să recurgă în locul bătăii. Îi certa, dar atât, dacă ei dădeau semne de sinceră căinţă şi iertare. De câte ori, totuşi, nesocotinţa lor copilărească n-a produs pagube, uneori însemnate, pentru sărăcăcioasa lor gospodărie.
      Aşa, într-o zi, pe când mama se întorcea dintr-un sat vecin, îşi văzu ştrengarul – Giovannino să fi avut pe atunci opt ani – venindu-i în întâmpinare şi întrebând-o de … sănătate! Ce-i drept asta nu era tocmai în obiceiul celor de felul lui, dar mai ştii...
      - Cum te afli, dragă mamă? Ai umblat bine?
      - Sigur că bine dragul mamei, dar, ia spune-mi tu ai fost cuminte?
      - Oh, mamă… şi c-o mutrişoară jumătate pocăinţă, jumătate şiretenie, drept orice răspuns îi întinse o nuia crestată artistic, pe care o ţinuse până atunci la spate.
      Ce ţi-e copilul!
      - Aha, iarăşi îmi vei mai fi făcut una!
      - Da, într-adevăr, acum merit să mă baţi, zice el pocăit.
      - Şi ce-ai făcut? Se opriră amândoi. Mama se uita la căpşorul acela cu frunte lată şi cu buclele castanii în cârlionţii cărora se încurcaseră razele soarelui după-amiezii. Ochii lui mari şi negri, de obicei atât de vioi şi de adânci, acum priveau ţintă pământul, niţel într-o parte, cam la un metru în faţă, şi păreau înceţoşaţi. Şi, culmea, până şi neastâmpăratele lui mâini, dacă n-am ţine seama de un fir de iarbă, al cărui pai îl răsucea cu dreapta în jurul arătătorului stâng, s-ar fi putut chema acum, dacă nu chiar liniştite, cam aşa ceva.
      Simţindu-se învăluit în privirea iscoditoare a mamei, se opri de tot.
      - Ei, ce s-a întâmplat?
      - Din nenorocire, am spart ulciorul cu uleiul de măsline şi… ţi-am adus nuiaua.
      Voind să ia ceva de pe poliţa de sus, se urcase acolo, dar, alunecând, atinsese cu cotul vasul cu ulei ce căzuse fărâmiţându-se. Pe podea, o pată mare de ulei se lărgea şi se lărgea…Încercase el să măture şi să şteargă, să mai repare cumva ceva, dar urmele dezastrului nu le putuse înlătura.
      Mama, ştiind întâmplarea şi văzând părerea de rău neprefăcută zâmbi de şiretenia lui şi, fără a-şi ieşi din fire îi spuse:
      - Regret nenorocirea, n-ai voit-o, şi de aceea te iert. Nu uita însă un lucru: înainte de a începe ceva gândeşte-te şi la urmări.
      Reluând drumul spre casă, îi dezvoltă lecţia:
      - Vezi tu, dacă ai fi avut mai mare băgare de seamă, ai fi observat că era primejdie de a se sparge ceva, te-ai fi urcat cu mai multă grijă şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu uita dragul mamei că cine-i nechibzuit când e mic, tot nesocotit va fi şi om mare, îşi va pricinui chiar şi lui o mulţime de neajunsuri şi va ajunge, tot aşa, să-l vatăme şi pe Dumnezeu. Deci, fii mai atent de aici înainte. Asta aştept de la tine… Suntem înţeleşi?
      Un zâmbet îi răspunde, ce, fără cuvinte, spune destul de mult.
      Joia, când pleca la piaţă, la Castelnuovo cu unt şi ouă, încredinţa fiecăruia dintre cei trei un lucru de făcut. Când se întorcea acasă, după masa, înainte de a scoate din coş obişnuita pâine albă, le cerea socoteală.
      „Antonio, Giuseppe, Giovannino, veniţi să vedem dacă aţi făcut lucrul pe care vi l-am dat şi dacă l-aţi făcut bine. Sunt mulţumită – continua ea – iată, bucata voastră de pâine.”
      La Bechis, oamenii erau săraci şi tocmai de aceea erau aşa de ospitalieri, dar nici clienţii nu se prea lăsau aşteptaţi; când nu erau cerşetori, erau vânzători ambulanţi, dezertori din armată, ba chiar şi haiduci urmăriţi de armată. La căderea nopţii, aceştia băteau la uşa ospitalieră. O ciorbă şi o bucată de mămăligă găseau întotdeauna şi li se arăta aşternutul de paie.
      Uneori nici nu terminau bine cina şi, la poalele colinei, apăreau carabinierii (jandarmii italieni). Urmăriţii o ştergeau pe uşa din dos. Urmăritorii, intraţi pe uşa din faţă, erau rugaţi să ocupe loc, să ia un păhărel de vin şi să se încălzească. Într-una din zile, nişte dezertori, surprinşi neavând timp să dispară, rămaseră blocaţi în magazia de alături, de unde puteau urmări neliniştitoarea conversaţie a carabinierilor. Dar în casa Margaretei, dreptul de azil n-a fost niciodată violat şi carabinierii ştiau foarte bine că această casă era totdeauna deschisă pentru toţi, pentru ei, ca şi pentru clienţii lor, fără deosebire. Percheziţiile lor încetau în pragul ospitalierei case.
      Nu rareori, aceşti „bravi amici” – cum îi numea Margareta – când erau să se retragă asistau, dintr-o anumită deferenţă şi gratitudine, la rugăciunea de seară a familiei şi, prin cine ştie ce ungher al amintirilor, mai găseau unele frânturi din Tatăl Nostru sau din Ave Maria, încercând să ia şi ei parte la rugăciuni.
      Virtuţile mamei vor rodi însutit.

 

6) Cei trei


      Cei trei îi dădeau şi de furcă. Trei capete, trei firi.
      Antonio, [12] fratele cu 12 ani mai mare decât Giovannino, bizuindu-se pe vârsta şi muşchii săi, era violent, gelos, bădăran, fără un simţământ mai duios. Multă mândrie şi minte mai puţină, învăţase cumva să scrie şi să citească, dar dispreţuia tot ce nu era activitate concretă fizică. Deşi intratabil, o umbră de porniri spre bine mai pâlpâia aşa doar ca o umbră.
      Giuseppe, cel mijlociu, calm, blând şi drăguţ, era deştept şi numai ochi, ştiind ieşi cu faţa curată din orice încurcătură. Ar fi fost un neîntrecut negustor, dacă nevoile agricole ale familiei nu i-ar fi impus un alt rost.
      Giovanni, în schimb, avea o natură toată foc şi dârzenie, de o seriozitate prematură şi de o inteligenţă scânteietoare, însoţită de o memorie excepţională; vorbea puţin şi observa totul îndelung, punându-şi probleme mult deasupra celor de vârsta sa. Ceea ce nu-l va împiedica să fie de o ştrengărie spontană şi de o voioşie exuberantă, mai ales la jocuri. Avea multă energie înnăscută şi o capacitate de a imita fără seamăn. Dotat cu multă sensibilitate şi cu simţul datoriei, avea o imaginaţie fecundă, veşnic trează, şi de o putere constructivă rară: azi va iscodi jocuri noi, mâine vise şi scheme de viitor, iar mai târziu planuri de apostolat.
      „Se-nţelegeau între ei aceşti fraţi?”– se-ntreabă unul din biografii săi şi răspunde: „Giuseppe şi Giovanni în chip desăvârşit. Şi aşa va fi toată viaţa; cu Antonio era cu totul altceva. Abuza de calitatea lui de întâi născut, pentru a-şi impune voinţa şi de vârsta şi puterea sa fizică, pentru a-şi domina fraţii.”
      Era şi el, nu-i aşa, frate „dominant”… Şi dacă întreaga copilărie a lui Giovanni al nostru va fi un chin şi un vai, cauza dintâi va fi acest frate vitreg.
      „Nici nu se poate bănui tot ce-a trebuit să sufere Giovanni între 9 şi 15 ani de la fratele său mai mare, ce se încăpăţâna să scoată din el un ţăran, deşi Dumnezeu arăta mii de semne vădite că-l alesese în slujba mântuirii sufletelor.”
      Această gelozie răutăcioasă trecea prea adesea şi la faptă. De câte ori mama Margareta n-a trebuit să intervină pentru a-i scoate pe cei doi mai mici de sub pumnii lui Antonio ori pentru a-i mângâia după o bătaie în care puterile lor chiar aliate, ieşiseră chelfănite!
      În astfel de clipe, stăpânindu-şi durerea ce-o simţea, văzându-şi proprii fii bătuţi de cel vitreg se mulţumea să-l dojenească pe cel cu nouă, respectiv doisprezece ani mai bătrân decât fraţii mai mici, pentru că abuza astfel de forţa sa brută, iar el de atâtea ori primea de-a-ndoaselea justeţea acelei dojeni şi-şi descărca restul de ciudă înfruntându-şi mama atât de înţeleaptă. Au fost şi zile când, împins de nesocotinţa acelei furii, înainta spre ea cu pumnii ridicaţi, ameninţător şi cu cuvinte injurioase pe buze: „Oh, vitrego - striga el - vitrego! De nu mi-ar fi de…”
      Margareta, ale cărei braţe robuste ar fi putut răci cu două palme toată această furie făcea un pas îndărăt şi foarte calmă şi demnă ochi în ochii nesocotitului îi spunea:
      - Tu eşti nedrept, Antonio, şi mânia ta te face răutăcios. Te-am chemat totdeauna fiul meu, pentru că te-am socotit astfel, fiind fiul scumpului meu Francisc, tatăl tău. Ştii bine că te-aş putea pedepsi aşa cum meriţi, dar nu vreau. Nu, nu vreau să-mi bat copiii, iar tu eşti copilul meu…Acum, fă ce vrei!...
      Iar el rămânea ţintuit locului, zăpăcit, aiurit şi îmblânzit de această măreaţă stăpânire de sine, ce cu timpul, va reuşi să transforme această natură violentă într-un cavaler stimat şi căutat de toţi cei ce-l vor cunoaşte.
      Dar, la urma urmelor, în educaţie nu timpul contează, ci rezultatul.

 

7) Giovannino


      Odată, la culesul viilor, se găseau cu toţii la Capriglio, în casa bunicilor (dinspre mamă) Ochiena. Cineva poveste pe urmă cum, în magazia de bucate, se auziseră zgomote ciudate, mai scurte, mai lungi, ceva înspăimântător în tot cazul. Toţi erau de părere că nu poate fi vorba decât de diavolul, numai el tulbura lumea astfel! Giovanni era de altă părere şi spunea că poate o fi fot vântul, ori o bufniţă, sau mai ştii...
      Până una alta se întunecase şi aprinseră lampa. Dintr-o dată se auzi o bubuitură, ca de un coş de lemne ce cade. Tăcere… apoi un zgomot surd şi slab ce înainta dintr-o parte spre cealaltă a podului. Amuţesc cu toţii: ceasul cel rău. O groază generală. Măcar de n-ar mai fi comentat.
      - Ce să fie? Se întrebară speriaţi din priviri.
      - Hai să plecăm, zise careva.
      - Nu, răspunse Giovannino, vreau să vedem ce-i! Şi fiindcă zgomotul continua cu întreruperi, aprinse o lumânare şi-i chemă:
      - Hai, să vedem.
      Urcă primul scara de lemn, urmat de ceilalţi cu lumânări şi bastoane. Împinse uşa şi intră ridicând lumânarea. Încă doi copii îndrăznesc să Întreîn urma sa dar, la un moment dat, un ţipăt şi sunt gata s-o şteargă: un ciur de cernut grâul, ce zăcea într-un colţ al podului, începuse să se mişte singur, venindu-le în întâmpinare.
      La ţipetele lor stătu o clipă, apoi îşi reluă drumul, şi se opri la picioarele lui Giovanni. Acu-i acu!
      Acesta trecu lumânarea celui mai apropiat car, de spaimă, o scăpă şi se stinse. Liniştit, el ceru o altă lumânare şi o fixă pe un scaun vechi din apropiere şi se aplecă să ridice ciurul.
      Toţi îi strigară: „Nu te-atinge, nu te-atinge!”
      El nu-i ascultă şi-l ridică.
      Un hohot general de râs urmă: de sub ciur apăru o… găină voinică.
      Ce se întâmplase?
      Găina noastră după câteva isprăvi şi explorări „dintr-a grăunţelor cauză” - cum ar spune-o Cicero – fiindcă-n ciur mai rămăseseră nişte boabe de grâu, încercând să le ciugulească, răsturnase ciurul din cui şi acesta, căzând peste ea, o făcuse prizonieră, ca să se adeverească proverbul: „În ce păcătuieşte cineva, în aceea se va şi pedepsi”. Dar ea, neştiind dictoanele înţelepţilor nu se resemnase de loc şi se zbătea nervoasă pentru a scăpa din capcană, târându-se de acolo până acolo. Tăcerea şi întunericul, plafonul de scânduri, dar mai ales spaima îi făcuseră pe toţi să considere drept formidabile acele zgomote.
      Nici de mic copil Giovanni nu se înspăimânta şi nu credea aşa, din senin, în amestecul diavolului. De aceea, atunci când mai târziu, îl vom vedea săptămâni de-a rândul nedormit, îngrozit de apariţii monstruoase şi de zgomote infernale şi ne va spune că se datorează diavolului, el va fi vrednic pe deplin de toată crezarea noastră.
      Curajul acesta firesc nu era nici el scutit de o anumită vamă, ce uneori era cât pe-aci să fie însăşi viaţa, vrând să imite ceea ce vedea făcând pe la târguri atleţii şi scamatorii; avea oricum nevoie de bani spre a-şi procura unele lucruşoare, căci, şi pe vremea aceea, lucrurile de care aveai nevoie tot cu bani se cumpărau.
      Dar de unde bani? Pe acasă aveau ei voie bună şi câte altele, numai bani şi ce cumperi cu ei nu prea…
      Spre a-şi face rost de paie şi de nuiele, croşeta ciorapi, construia colivii şi altele. Nu se da îndărăt nici de la a vâna şerpi, pe care-i vindea apoi farmaciştilor, deşi ocupaţia lui predilectă, ca a unui autentic ştrengar, era să prindă păsările cântătoare, pe care apoi le vindea cu un preţ bun.
      Aşa, într-o zi, cu alţi doi de o minte cu el, luară cu asalt un stejar secular, după un cuib de pe o creangă (la vreo 6-7 m înălţime) aproape paralelă cu pământul şi care se pleca uşor în jos. La extremitatea ei era cuibul.
      Ceilalţi doi încercară zadarnic să se urce. El, în schimb, cât ai clipi din ochi, a şi fost sus. Însă una era să te urci, şi alta să ajungi la cuibul dorit. Se târî ca o pisică de-a lungul crengii şi, din locul în care creanga se pleca în jos, lunecă în lungul ei cu capul înainte şi cu picioarele-n sus. Ajunse, astfel, la cuibul cu puişorii aproape în pene de zbor şi şi-i puse în sân, încheindu-şi apoi jiletca.
      Din nefericire, când să se întoarcă, picioarele îi lunecară şi rămase agăţat numai în mâini. Încercă să se urce iar pe creangă, şi, deşi reuşi să-şi agaţe picioarele pe după creanga ce urca, nu mai avu puterea s-o şi încalece ca mai înainte, mai ales că dorea oricum, să cruţe puişorii ce-i avea în sân.
      După o serie de eforturi zadarnice, sleit de puteri, se lăsă să cadă făcând o adevărată acrobaţie spre a evita să cadă pe creştet şi căzând în picioare. În clipa următoare era întins la pământ. Prietenii alergară în ajutor şi-l întrebară dacă a păţit ceva.
      - Sper că nu, răspunse el (deşi, pentru cine cade de la o aşa înălţime, nu tocmai degeaba descoperise Newton legea gravitaţiei universale).
      - Puişorii au murit?
      - Nu, nu li s­a întâmplat nimic, iată­i... Şi­şi descheie haina. Dar, hm, de astă dată... m­au costat cam... cam scump...
      Încercară s­o ia spre casă, dar el, după câţiva paşi, nu mai putea umbla; îl durea stomacul cu... anexe cu tot, şi tremura ca varga. Dădu puii celorlalţi şi­i lăsă să plece.
      Ajuns într­un târziu acasă, îi spuse lui Giuseppe confidenţial: „Mi se pare că nu mă simt prea bine... Cred că mă doare stomacul...”. Şi se culcă.
      Mama chemă imediat medicul, căruia, însă, fiind mama de faţă, nu­i spuse despre păţania cu cuibul. Însă, când veni a doua oară, găsindu­se de astă dată singuri, îi povesti totul de-a fir-a-păr.
      - De ce nu mi­ai spus­o atunci, imediat?
      - Iubite Domnule Doctor, trebuie să fiu de altă părere, căci, de­ar fi aflat mama despre puii aceia, mi­ar fi mers şi mie fulgii...
      Se vindecă de tot abia după vreo trei luni, când însă, fireşte, îşi reluă vechile ocupaţii ca şi când nici n­ar fi ştiut niciodată ce e frica şi riscul.

 

8) Preocupările lui


      Argint viu şi ştrengar fără pereche, avea totuşi un fel al său de a trăi copilăria. Un impuls tainic îl rodea lăuntric împingându-l să înveţe cât mai multe, spre a le putea împărtăşi altora.
      Pe când avea nouă ani, într-o vizită prelungită la Capriglio, la o mătuşă a sa dinspre mamă, şi la fel de vrednică ca şi dânsa, de curând intrată în serviciul parohului, Giovanni, profită să înveţe de la aceasta să scrie şi să citească. În curând citea curgător şi ajunse să fie binevenit în toate şezătorile de iarnă, cu cititul şi povestirile lui. Chiar şi adulţii îl ascultau cu plăcere.
      Vara, apoi, pe când păştea mieii în lunca de lângă Bechis, încercase să adune în jurul său grupuri de copii, cărora le repeta ceea ce ştia. Tot ce auzise de la mama sa sau de la preoţi în predici şi la Catehism devenise muniţie pentru ofensiva de bine ce o începuse.
      „Simple îndeletniciri de copil”, se va spune, jocuri şi atât.
      Jocuri? Se prea poate, dar jocuri revelatoare, ca şi lupta cu bulgării de zăpadă a lui Napoleon la şcoala din Brienne. Şi în acest copil, era ceva mare, şi pe el dorul de cuceriri îl chinuia...
      În ascuns, un anumit gând îl obseda. El observase, de câte ori mersese pe la târguri, cum lumea rămânea gură cască în faţa năzdrăvăniilor, acrobaţilor şi scamatoriilor. Îşi zicea: „De aş ajunge şi eu să fac ca aceştia, toţi locuitorii din Bechis s-ar aduna în jur cu plăcere şi le-aş putea spune, pe urmă, tot ce doresc!”
      Uşor nu era, mai ales că-n şirul cuceririlor, prima de făcut era acea a mamei. Cu ce manevre şi argumente o fi reuşit, noi nu mai ştim. Un lucru e sigur: mama i-a dat voie să meargă la Castelnuovo şi în alte localităţi, anume pentru a asista la spectacolele de acest fel. Aici era numai ochi şi urechi, aşa încât reuşi să descopere multe din trucurile şi tainele scamatorilor şi acrobaţilor. Reîntors acasă, repeta cele văzute o dată, de zece ori, de zeci de ori, până ce îi reuşeau întocmai.
      Ce mai lovituri, ce mai răsturnări şi căzături zdravene cu picioarele şi mâinile învineţite! Numai uşor n-a fost, dar avea spirit de observaţie, un trup zvelt şi mlădios în toate încheieturile şi atât de docil poruncilor, un dar unic de a imita, o cutezanţă întreprinzătoare şi mai ales o voinţă dârză ca din cel mai bun oţel de Damasc. Avea totul pentru a reuşi, şi în special curaj.
      Curajul acesta îl va însoţi toată viaţa şi îl va împinge să întreprindă lucruri ce în rândul oamenilor de rând erau socotite curată nebunie. Dar şi atunci, ca în copilărie, va înainta ca pe sârma de acrobat. Inima îi va zvâcni, poate, de teamă, dar va păşi hotărât pe linia primejdiei şi ca ajunge cu bine la ţintă, fără a se lăsa abătut de nimeni şi de nimic.
      Când se simţi destul de sigur pe sine, răspândi vestea că duminica viitoare, după-masă, la ora cutare, în curte la Bosco, o să fie nişte lucruri frumoase de văzut.
      Localnicii, cei mici mai ales, se adunară curioşi. Totul era pregătit: o funie bine întinsă între doi pomi, o masă, o sacoşă cu diferite obiecte, un scaun, un tapet pe jos. Reprezentaţia începu. Umblete în mâini, salturi şi dansuri pe frânghie, saltul mortal şi câteva numere de scamatorie: înghiţirea unor monede, pentru a le culege în clipa următoare de pe nasul vreunuia din asistenţă, înmulţirea mingilor şi a ouălor, schimbarea apei în vin, datul cu zarurile şi alte jocuri italiene ca rondinella etc.
      Satisfacţia generală de la sfârşit îl lăsase să întrevadă că duminica viitoare asistenţa o să fie şi mai numeroasă. Programul era şi el bine pregătit şi mai variat dar suferi o însemnată modificare. Spectacolul lui distractiv îi premerse o parte serioasă, căci, urcându-se pe un scaun, micul acrobat începu: „Ascultaţi mai întâi predica pe care a ţinut-o astăzi părintele din Murialdo” (Bechis, fiind doar un cătun, nu avea biserică) şi, fără să mai lase timp de gândire sau de proteste îi încântă pe mic şi mare cu o vorbire uşoară, curgătoare şi de o eficacitate surprinzătoare. Faţa, ochii, buclele şi gesturile lui, toate aveau un amestec armonios de drăgălăşenie ştrengărească, de nevinovăţie, de vioiciune, de energie ce-i cuceri pe toţi.
      După ce termină cuvântarea, făcu o mică rugăciune şi apoi începu spectacolul propriu-zis. Ai fi jurat că e un scamator şi acrobat de profesie. Termină cu comica surpriză a uciderii şi reînvierii unui cocoşel făcându-l să cânte mai frumos decât înainte.
      Antonio luă şi el parte la spectacol dar, pentru a nu se compromite, ascuns pe jumătate după un arbore, când apărând, când dispărând, râdea şi el odată cu ceilalţi, de-i ajungea gura la urechi. Ceea ce nu-l împiedică, bineînţeles, ca la sfârşit, tot el să facă pe moralistul: „Imbecil ce eşti, te faci de minune. Ajungi de râsul satului.”
      Spectatorii, în schimb, nu-l luară deloc în seamă pe Antonio şi râdeau şi aplaudau de-i usturau palmele.
      Că Giovanni se făcea de minune? Tot ce se poate. Dar, în ochii lui Dumnezeu, a te face de minune când eşti cu gând curat poate fi drumul cel mai scurt pentru a ajunge să faci şi minuni. El se uită nu la ce facem, ci la cum facem, la intenţia noastră. Şi aceste ghiduşii ale micului Bosco i-au plăcut, desigur, mai mult lui Dumnezeu, care e Bucuria Infinită, decât rugăciunile acelor bigoţi ce cred că, pentru a fi evlavios, trebuie să ai o carte de rugăciuni şi un rozar în fiecare buzunar şi o mutră acră de să se sperie oamenii şi pisicile până la a şaptea casă în vecini...
      De acum, publicul era al său. Şi în tot timpul verii afluenţa nu scădea, ci dimpotrivă. Schimba mereu ordinea reprezentaţiei, substituind noi numere celor prezentate repetat; dar tocmai în toiul programului suspenda spectacolul şi, în modul cel mai firesc, începea Rozarul, un cântec religios, sau repeta o predică, o cuvântare sau exemplu auzit sau citit.
      Ştia el ce ştia: dacă ar fi aşteptat cu partea spirituală a programului până la sfârşit, se putea trezi singur. Intercala uneori şi o rugăciune mariană, la Litaniile Preacuratei (un fel de ectenie implorând mijlocirea Ei într-o serie de 33 de invocări deosebite), sau altele. Apoi relua partea distractivă şi, după câteva zeci de minute, fiecare se întorcea la ale sale. De la aceste adunări erau excluşi cei ce înjurau, spuneau cuvinte urâte ori refuzau să ia parte la deprinderile religioase.
      Vorbind mai târziu despre această perioadă a vieţii sale, spunea:
      „Un lucru ce mă preocupa era lipsa unei biserici sau capelă în care să putem merge împreună credincioşii pentru a cânta şi a ne ruga. Pentru a asculta o predică sau pentru Catehism, trebuia să faci un du-te-vino de vreo zece km până la Castelnuovo, Buttigliera, ori şi mai departe. Acesta e motivul pentru care predicile «scamatorului» erau ascultate cu plăcere.”
      El mergea să urmeze Catehismul la Castelnuovo, iar parohul de atunci, Don Dassano (aşa cum ne-o mărturiseşte un fost coleg de păstorit şi de catehism a lui Giovanni, anume Ioan Filipello), le spunea: „Voi ăştia, habar n-aveţi de Catehism; Bosco, în schimb nu numai că îl ştie, dar îl cântă!”
      Acelaşi Filipello, văzându-l pururi vesel, cu râvnă la carte şi totuşi umil îi spunea deseori: „Tu unul, Ioane, vei ajunge departe şi mare-n viaţă!” „Nădăjduiesc şi eu”, răspundea el cu simplitate.
      În „Amintirile”, scrise la porunca Sfântului Părinte, ne mai face şi următoarea destăinuire:
      „Eram încă mic şi deja studiam caracterul prietenilor mei. Fixându-i, le puteam ghici gândurile şi proiectele. De aceea eram mult iubit, dar şi temut printre cei de-o vârstă cu mine. În caz de ceartă, toţi mă vroiau prieten sau apărător. Deşi mai mic de statură, aveam aşa putere şi cutezanţă încât şi cei mari îmi purtau respect.
      Dar ceea ce îi aduna mai mult în jurul meu şi-i înveselea la nebunie erau lucrurile pe care le povesteam...
      Îndată ce mă vedeau, alergau din toate părţile la mine, să afle câte ceva de la unul ce de-abia izbutea să înţeleagă el însuşi ce citea. Ba se alăturau chiar şi unii adulţi. Uneori, mergând sau venind de la Castelnuovo, pe câmp sau în vreo pajişte, eram înconjurat de sute de persoane venite să asculte un biet băiat ce, în afară de o memorie bună era lipsit de orice ştiinţă, dar care, în ochii lor, părea mare cărturar, căci, precum zicea proverbulprintre cei orbi, chiorul e împărat!”
      Mama Margareta vedea totul, dar se ferea să-l laude, să nu-l facă vanitos. Iar când considera că era cazul să-i spună un cuvânt de încurajare sau de laudă, nu-i spunea: „Copil ca tine nu mai este, ai făcut asta şi asta”, ci doar: „Sunt mulţumită acum de tine şi eu sper că şi Dumnezeu.” Sau: „Mi-ai făcut o bucurie. De tine atârnă ca şi de aici înainte să devii tot mai drag mamei!”
      Cu alte cuvinte, ea nu-i lăuda direct faptele bune, ci ştiind prea bine cât de mult ţinea el la mama sa, îi arăta şi îi sublinia bucuria ce i-o cauzase astfel.
      Metoda aceasta, învăţată de la mama sa, o va folosi mai târziu cu eficacitate suverană: ştia să se facă dorit, iubit, admirat şi, apoi, când tinerii îşi dădeau seama de aceasta, corespundeau aşteptărilor sale, şi el le arăta bucuria ce i-o pricinuiseră. „Sunt mulţumit de tine şi o să le scriu şi părinţilor”, şoptea unuia sau altuia după rugăciunile de seara. Rezultatul era că respectivul nu numai că nu se îngâmfa, nu se încredea în sine, ci, dimpotrivă, devenea încă şi mai vigilent şi mai râvnitor, făcând binele cu o şi mai mare ardoare, dornic nu numai de a merita această apreciere a lui Don Bosco, ci, pe cât posibil, de a o merita şi mai mult.
      Dacă primul fel de a lăuda (oprindu-se la faptele în sine sau în comparaţie cu ale altor copii) e o lespede de mormânt pusă peste o floare de bine abia înmugurită, cel al Margaretei trezea la viaţă, căci adâncea intimitatea dintre mama virtuoasă şi fiul, înflorind în bucuria curată a amândurora, bucurie neasemuit de dulce.
      Şi când iubirea este cea care nutreşte virtuţile, ele nu pot fi decât o încântare, chiar şi pentru Îngeri.

 

9) Un vis ciudat


      Cum se poate însă explica această neobişnuită preocupare de apostolat la un copil, - desigur, unic în felul lui -, totuşi copil?
      În parte au fost lecţiile mamei, apoi priveliştea unui tineret abandonat, dorul de a face bine în jurul său şi comunicativitatea firii sale.
      Dar adevăratul răspuns trebuie să-l căutăm în altă parte. Căci, deşi copil încă, în viaţa lui va interveni o putere misterioasă ce, deschizându-i noi orizonturi îi va da noi orientări şi îi va umple, cu încetul întreaga existenţă: Supranaturalul.
      Suntem în 1824. Multe dintre invenţiile moderne încă nu erau cunoscute pe atunci, ceea ce nu-l împiedica pe Dumnezeu să-i arete acestui copil de nouă ani, ca într-un minunat film, desfăşurarea tainică a marii misiuni ce-l aştepta.
      „La vârsta aceea – scrie Don Bosco în Amintiri – am avut un vis ce mi-a rămas profund întipărit în minte pentru toată viaţa. Mi se părea în vis că eram lângă casă într-o curte largă, unde o mulţime de copii zburdau. Unii râdeau, alţii se jucau şi nu puţini înjurau. Auzindu-i înjurând, m-am repezit între ei şi încercam şi cu pumnii şi cu vorba să-i fac să înceteze. În clipa aceea apăru un bărbat în puterea vârstei, de o măreţie neasemuită, îmbrăcat împărăteşte. O mantie lungă îl învăluia până jos, iar faţa îi era aşa de strălucitoare, încât nici nu-l puteai privi. Mă strigă: «Giovannino», şi-mi porunci să mă aşez în fruntea acelor copii, adăugând:
      - Nu cu bătaia, ci cu blândeţea şi dragostea ta va trebui să ţi-i faci prieteni. Vorbeşte-le de îndată despre urâţenia păcatului şi preţul virtuţii!
      Zăpăcit şi înspăimântat i-am răspuns că eu nu sunt decât un sărman şi nepriceput copil, incapabil de a le vorbi despre religie acestor copii. În clipa aceea, băieţii încetară de a se mai certa şi hârjoni şi de a mai înjura şi se adunară cu toţii în jurul Celui ce vorbea.
      Fără să ştiu cum, m-am trezit întrebându-L:
      - Dar cine sunteţi, de-mi porunciţi lucruri imposibile?
      - Tocmai fiindcă ţi se par imposibile trebuie să le faci posibile, prin supunere şi prin câştigarea ştiinţei necesare.
      - Dar unde şi cu ce mijloace aş putea dobândi această ştiinţă?
      - O să-ţi dau o Maestră, sub îndrumarea Căreia vei deveni cuminte şi fără de care orice înţelepciune e nebunie.
      - Dar cine puteţi fi, de-mi vorbiţi aşa?
      - Eu sunt fiul Aceleia pe care mama ta te-a învăţat s-O saluţi de trei ori pe zi [în Apusul catolic e obiceiul de a recita dimineaţa, la amiază şi seara rugăciunea „Angelus Domini”, cu cele trei Ave Maria – Născătoare de Dumnezeu, implorând ocrotirea maternă şi binecuvântarea Preacuratei asupra activităţii de peste zi].
      - Dar mie mama mi-a poruncit să nu vorbesc şi să nu mă însoţesc cu străini pe care nu-i cunosc, fără permisiunea ei. De aceea, spuneţi-mi cum vă cheamă.
      - Numele Meu întreabă-l de la Maica mea.
      În acea clipă am văzut alături de el o Femeie cu o înfăţişare maiestuoasă, îmbrăcată într-o haină ce strălucea din toate părţile, ca şi când fiecare punct al ei ar fi fost cea mai scânteietoare şi luminoasă stea. Văzându-mă tot mai încurcat în întrebările şi răspunsurile mele, Ea îmi făcu semn să mă apropii şi-mi luă cu gingăşie mâna într-a Ei, zicându-mi:
      - Priveşte!
      Am privit şi mi-am dat seama atunci că toţi copiii dispăruseră şi, în locul lor apărură o mulţime de capre, câini, pisici, urşi şi alte fiare.
      - Iată câmpul tău, unde trebuie să lucrezi. Fă-te umil, tare şi robust, şi ceea ce vezi tu acum cu aceste animale va trebui să faci şi tu cu fiii mei.
      Mi-am întors privirea şi iată că, în locul animalelor sălbatice apărură tot atâţia mieluşei, ce săltau şi behăiau cu bucurie, ca şi cum ar fi dorit să-i sărbătorească pe Cei Doi.
      În acea clipă, tot în vis, am început să plâng şi am rugat-o pe Doamnă să-mi vorbească aşa ca să pot şi eu pricepe, fiindcă eu nu mă puteam dumiri ce intenţiona să-mi spună.
      Atunci Ea îmi puse mâna matern pe cap şi-mi răspunsese bând:
      - LA TIMPUL POTRIVIT VEI ÎNŢELEGE TOT!
      Acestea zicând, un zgomot m-a trezit şi totul dispăru.
      Am rămas înmărmurit. Mâinile mă dureau încă de la pumnii ce-i dădusem în vis şi-mi simţeam obrajii arzând de palmele primite de la ştrengarii aceia. Bărbatul Acela şi Doamna Aceea, lucrurile spuse şi auzite îmi ocupară în aşa fel mintea încât în noaptea aceea nu mi-a mai fost posibil să dorm.
      Abia am aşteptat dimineaţa ca să pot povesti visul: mai întâi fraţilor, apoi mamei şi Bunicii. Fiecare îl explică în felul său. Iosif spunea: te vei face păstor de capre, de oi, ori de alte dobitoace. Mama: Cine ştie de nu cumva vei ajunge preot. Antonio, cel mai mare, cu un accent sec: Poate vei ajunge cap de briganzi. Iar bunica, cea mai acasă în… psihologie şi teologie, deşi analfabetă dădu sentinţa definitivă: Visele nu trebuie luate în seamă!
      Şi eu eram de părerea bunii, deşi toată viaţa nu mi-a fost posibil să uit acest vis.”
      Ce păcat ar fi fost să-l uite; şi unul şi mai mare dacă nu l-ar fi lăsat posterităţii. Iar dacă Pius al IX-lea nu i-ar fi dat ordin categoric să-şi scrie memoriile, noi, cei de azi, n-am putea înţelege multe din această viaţă unică.
      Avea toate motivele să nu mai uite visul, căci a fost mai mult decât un vis, o adevărată viziune ce-i sfâşia de-a dreptul vălul viitorului. Mai mult chiar: a spune doar că acest vis era o descoperire nu era suficient căci, pentru a fi exacţi, trebuie să spunem că era învestirea de Sus cu o misiune. Micului copil i se încredinţa o operă, i se indicau mijloacele şi i se făgăduia asistenţă de sus.
      Educaţia creştină a tineretului abandonat şi atât de numeros, prin şcoli, laboratoare, ateliere, institute tehnice şi profesionale, patronaje, şi aceasta nu numai în Italia, ci în întreaga lume veche şi nouă, în mijlocul civilizaţiei şi în ţările barbare: iată opera capitală de care va trebui să se ocupe Bosco pentru a împlini porunca: două institute specializate în metode noi, unul de bărbaţi şi unul de femei, asistate de mii şi sute de mii de colaboratori – iată mijloacele ce vor trebui create pentru a-şi atinge ţinta. Astăzi, după mai bine de un veac, în faţa elocvenţei statisticilor saleziene, cine crede zice: aici a fost mâna lui Dumnezeu; cine nu crede admiră, vrând-nevrând geniul acestui om. Adevărul e că geniul sprijinit de Providenţă şi Providenţa secondată cu umilinţă de geniu au coordonat oameni şi lucruri, pentru a înfăptui planuri aşa de vaste.
      Acel îndemn din vis, ce i se păruse poate obscur micului vizionar: „De ce să se facă tare?”, îşi va găsi cu prisosinţă răspunsul în înşiruirea experienţelor de-a lungul anilor: A suferi mult e soarta eroilor oricărui Ideal pe acest Pământ.
      Visul misterios s-a repetat de multe ori încă, şi de fiecare dată cu noi amănunte. Deşi cadrul general al acestor VIZIUNI - acesta e termenul exact -, rămânea acelaşi, de fiecare dată apăreau noi şi noi scene accesorii, în care se vedea nu numai întemeierea Operei în etapele ei succesive, ci şi dezvoltarea ei pe plan mondial, împreună cu toate obstacolele şi greutăţile ce i le vor opune adversarii, dar şi felul în care va trebui să le învingă şi să le depăşească. Aceasta a fost şi explicaţia liniştii imperturbabile şi temeiul sigur al reuşitei în toate. O voce interioară îl asigură: „E degetul lui Dumnezeu aici, e ceva suprafiresc.”
      Era de această părere şi Don Cafasso, sfântul său duhovnic.

 

10) O râvnă şi mai ciudată

      Un dor tainic de a face binele şi de a împiedica răul i se trezi în suflet, mai ales după Prima Sfântă Împărtăşanie. Oamenii lipsiţi de credinţă sau de inteligenţă niciodată nu pot bănui ce adâncă transformare poate să producă, în sufletul unui copil, Prima întâlnire cu Isus, atunci când a fost pregătită aşa cum se cuvine. Chiar dacă mai târziu nevinovăţia de copil ar naufragia, îi rămâne în suflet amintirea; amintirea unei fericiri curate ce-l va urmări cu nostalgia ei şi-i va fi, poate, prilejul căinţei şi al mântuirii. Napoleon însuşi, întrebat fiind după Austerlitz, pe când era la zenitul carierei sale, care a fost pentru el ziua cea mai fericită din viaţă, a răspuns, spre uimirea generalilor săi: „Aceea a Primei Cuminecări!”
      Mulţumită evlaviei sale şi instrucţiei religioase excepţionale, parohul său făcu o excepţie cu Giovannino şi-l admise să se cuminece la zece ani şi jumătate, la 26 martie 1826 (deşi, de obicei, evenimentul avea loc după 12 ani împliniţi).
      De pregătirea lui s-a îngrijit chiar mama Margareta, aşa cum numai ea o ştia face. În ziua Primei Cuminecări îi spuse:
      „Scumpul meu fiu, e mare această zi pentru tine. Sunt convinsă că Dumnezeu ţi-a luat în stăpânire sufletul. Făgăduieşte-i acum că vei face totul pentru a te păstra bun până la sfârşitul vieţii. De aici înainte să te împărtăşeşti cât mai des, dar fugi ca de foc de sacrilegii. La Spovadă spune totdeauna tot, fii ascultător, du-te bucuros la Catehism şi la predici, dar fugi ca de ciumă de cei ce vorbesc lucruri urâte.”
      Iar el comenta simplu: „Am încercat cele ce-mi spunea neasemuita mea mamă şi se pare că, din acea clipă, a şi fost o îndreptare în viaţa mea, mai ales în ceea ce priveşte ascultarea, supunerea faţa de ceilalţi, să-mi fac reflecţiile mele copilăreşti la poruncile şi sfaturile ce le primeam.”
      După Prima Cuminecare spori de fapt înrâurirea şi ascendentul său asupra celorlalţi. Şi de multe ori cuteza lucruri ce ne stârnesc uimirea astăzi. Nevoia de a împiedica răul îi va domina de aici înainte viaţa.
      Mergând odată la Murialdo, sat învecinat - să fi avut pe-atunci vreo 11 ani -, se opri în faţa bisericii, unde se improvizase un bal. Trăsese deja de vecernie, dar pentru majoritatea asistenţei balul părea să fie mai interesant. Se amesteca printre cei ce dansau, amintindu-le că ar fi bine să asiste la vecernie.
      - Dar doica unde ţi-ai uitat-o? îi strigă unul.
      - Vezi-ţi de treaba ta şi şterge-o de pe aici, îi zise altul.
      - Ia, uitaţi ce predicator mare ne-am găsit! Ce obrăznicie! Pesemne crede că se ţine tot de poala mamei, adăugă un al treilea.
      Ioan nici nu visa însă să se dea bătut. El vedea un singur lucru, anume că slujba de seară era deranjată de această gălăgioasă ceată ce tocmai în uşa bisericii îşi găsise să danseze. Începu de aceea o frumoasă şi de tot populară cântare sacră, căci avea o voce de înger şi o ureche foarte bună. Ca mic păstor, colinele şi văile din Bechis răsunau de cântecele lui, şi toţi din jur se opreau ascultându-l vrăjiţi. Cânta acum mai suav ca niciodată, încât cei mai mulţi se strânseră în jurul lui uimiţi şi încântaţi. Continuând liniştit cântarea, se îndreaptă spre biserică, urcă treptele şi intră, urmat de lume.
      Când vecernia se termină, balul reîncepu cu şi mai multă înverşunare. Spre seară, văzând că dansatorii nu se prea grăbeau spre casă, încearcă să le atragă atenţia, începând cu cei ce păreau mai rezonabili, că ar fi timpul să o ia către casă. „Balul aşa pe întuneric poate deveni primejdios.”
      Nefiind luat în seamă, reîncepu să cânte. Trebuie că din corzile lui vocale se desprindeau note vrăjite, căci încântarea de la început se reînnoi. Când termină, i se oferiră bani să continue. El continuă, dar refuză darurile.
      Organizatorii balului începură atunci duşmănos: „Ori primeşti aceşti bani şi te cari, ori, de nu, vei primi o mamă de bătaie cum n-ai mai primit alta.”
      Lui Ioan atât îi trebui pentru a deveni elocvent:
      „Dar cu ce drept mă luaţi aşa? Sunt oare în casa voastră ca să vă ascult? N-am şi eu dreptul să fac ce-mi place? Şi eu am pe-aici rudenii, şi dacă îi chem, vă fac oare vreo nedreptate? Cei de-acasă totdeauna se pot teme de nenorocire pentru întârzierea celor dragi. Ar fi rău să-i scot din această îngrijorare?
      Şi apoi, dumneavoastră, care sunteţi oameni de bine, puteţi uşor pricepe că, la ora asta se pot întâmpla lucruri nepermise pentru care aţi putea avea apoi remuşcări. Şi dacă eu doresc ca satul nostru să-şi păstreze bunul său nume prin aceste părţi, prin asta vă ştirbesc cumva respectul cuvenit?”
      Asemenea cuvinte, spuse cu simplitate şi o mare putere de convingere, îi uimi pe cei mai mulţi auzind acest fel de a vorbi la un copil, aşa că cei mai serioşi îi dădură dreptate retrăgându-se, alţii le urmară. Numai rămăseseră decât organizatorii, singuri singurei. Mai ţopăiră ei ce mai ţopăiră, mai mult a ciudă decât a dans şi se împrăştiară şi ei.
      Într-o altă seară şi într-o altă comună, tot cam pe atunci, trebuia să ţină o predică. Capela era cam goală, în timp ce piaţa din faţă gemea de lume. Culmea, la un moment dat, se mai auzea şi o trompetă: era a unui scamator. Asta mai trebuia: nimeni nu i-ar mai fi putut reţine pe copii să nu iasă afară. Femeile, la rândul lor, - pe care Eva pe cât se pare, le cam părtinise în cartea Facerii intabulându-şi curiozitatea cu precădere pe ele -, ieşiră fireşte şi ele să verifice de n-o fi cumva chiar trâmbiţa Judecăţii… N-ar fi, oare, păcat să le surprindă, iaca aşa, pe neaşteptate?
      Ioan, văzând dezastrul, ieşi şi el, îşi făcu loc cu coatele şi se înfipse cu braţele încrucişate în prima linie. Toţi ochii se aţintiră asupra lui. Îl provocă la întrecere pe cel cu trâmbiţa. Acesta voia să-l ia peste picior, dar lumea începuse să aplaude. Văzând respectivul că e vorba de onoarea lui de scamator şi acrobat profesionist, acceptă.
      Se fixă de comun acord un joc de îndemânare, iar Ioan îi spuse:
      - Suntem înţeleşi, dar iată condiţiile: dacă învingi, primeşti scudul învoit (moneda de aur de pe atunci). Dar de înving eu, bani nu-mi trebuie, dar să pleci de pe aici şi să nu te mai întorci niciodată, ca să ne mai tulburi Sfintele Slujbe.
      - Aşa să fie, răspunse celălalt foarte sigur de victorie.
      Norocul îi surâse însă păstoraşului nostru. Cel cu trâmbiţa, adunându-şi şatra se îndepărtă, în timp ce Ioan, întorcându-se spre mulţime, le strigă:
      - Iar acum, noi, în biserică!
      Altă dată, un străin picase din senin la Bechis şi, în mijlocul unui grup de bărbaţi şi tineri, vorbea murdar şi înjura, lezând morala. Înţelegând că nu va reuşi nici să-l facă să tacă, nici să împiedice râsul râzgâiat al unora, Ioan aduse o frânghie şi o legă cu îndemânare, bine întinsă, de doi arbori apropiaţi, la vreo doi metri de sol.
      Lumea, ce observase mişcarea, îl părăsi pe cel cu gura nespălată, adunându-se în jurul lui Ioan. El sări ca la bară fixă, prinzându-se cu mâinile şi, într-o clipită se urcă pe funie în picioare. Urmară salturi, dansuri, acrobaţie în fel şi chip şi-i încânta pe toţi, inclusiv pe cel cu musca pe căciulă, până spre seară când se întorseseră cu toţii veseli pe la casele lor.


*
*            *


      Se spune că, pentru sfinţi, păcatul are miros.
      Desigur nu e Don Bosco – aşa cum preoţia lui ne-o va dovedi cu prisosinţă – cel care să dezmintă această constatare. Lupta sfinţilor cu răul, oricare ar fi chipul lui, pare uneori bizară, şi cei care azi îi dezaprobă vor fi siliţi să constate direct, nemijlocit, că toţi sfinţii, iar nu ei, sunt cei care au avut dreptate.
      Ferice de dânşii dacă nu se vor regăsi în ceata celor ce vor fi siliţi să adauge:
      „Da, sfinţii au avut groaznic de multă dreptate.”

 

11) Sensibilitate de copil

      Prinsese un pui de mierlă, îl hrănise, îl crescuse şi-l învăţase câteva note, fluierându-i-le. Era culmea bucuriei pentru el când, întorcându-se de la şcoală, încă fiind afară, îi fluiera anunţându-şi sosirea, iar mierla îi răspundea îndată.
      Dar iată că, într-o bună zi, nu-i mai răspunse nici la a doua, ba nici chiar la a treia chemare. I se strângea inima presimţind ce o să găsească în casă, iar când ajunse la colivie, rămase fără glas. Pe jos, în colivie, nu mai rămăseseră decât câteva pene galbene, pătate de sânge. Printre gratiile destul de rare, o pisică reuşise să-i facă de petrecanie…Mierla lui plecase acolo de unde nici o mierlă nu s-a mai întors vreodată.
      Îşi plânse cântăreaţa mai multe zile în şir, şi nimic şi nimeni nu-l mai mângâia.
      Într-un târziu îşi reveni şi se opri să mediteze asupra cauzei atâtor lacrimi, asupra neînsemnătăţii obiectului ce-i absorbise afecţiune, asupra deşertăciunii lucrurilor aceste lumi şi luă o hotărâre, superioară vârstei sale: de a nu-şi mai lăsa inima să se alipească vreodată de un lucru pământesc. Singura lui afecţiune va fi, de aici înainte, acel Mântuitor despre care îi vorbise aşa de frumos mama Margareta. Nu va mai iubi decât pe Dumnezeu şi prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi tocmai de aceea se va putea dărui totdeauna tuturor, fără a se mai lăsa sechestrat sau monopolizat de nimic trecător. Căci totul în viaţa lui părea să-l îndrume spre totala dăruire lui Dumnezeu prin preoţie, exceptând poate întâlnirile cu anumiţi preoţi...
      Sensibilitatea unică a acestei inimi delicate de copil suferea nespus pentru atitudinea rece a clerului de atunci căzut sub nefasta înrâurire jansenistă. (Jansenismul a fost iniţiat de Cornelius Jansen, zis Jansenius – 1585-1638 – fiind o erezie ce deformează oribil, în sens calvin, pe Dumnezeu, uitând că El e Părinte, înainte de a fi judecător, şi că Isus n-a venit să ne îngrozească, ci să ne mântuiască – Evanghelia Lui fiind mesajul mântuirii şi Bunăvestirea Bucuriei).
      Giovannino îşi vărsă năduful plângându-se mamei de aceşti preoţi prea ocupaţi să se îngrijească de copii şi prea serioşi pentru a se coborî până la ei.
      Aşa, într-o seară, zărindu-şi parohul, copilul îi alergă înainte şi-şi ridică cu toată cuviinţa pălăria. Preotul schiţă o jumătate de semn de răspuns şi-şi văzu de drum. Trebuie să fi fost mai mult decât o întâmplătoare nebăgare de seamă, fiindcă Giovannino se simţi adânc rănit şi alergă acasă îndurerat şi se jeli mamei.
      Aceasta încercă să-l apere pe părinte pentru indiferenţa lui:
      - Ei şi? Ce-ai fi vrut tu să facă?
      - Să-mi fi răspuns la salut şi să-mi fi spus şi mie un cuvânt bun.
      - Bine, dar mintea lui e plină de ştiinţă şi de teologie şi se gândea desigur la Dumnezeu. Şi apoi, nici nu cred că el ar şti ce să-i spună unui copil ca tine.
      - Dar n-ar fi păţit nici dânsul nimic dacă s-ar fi oprit măcar o clipă şi mi-ar fi spus şi mie o vorbă, numai una, tocmai fiindcă eu sunt copil şi nu ştiu multe… Mamă, eu sunt sigur că Isus s-ar fi oprit!
      - Dar ce-ai mai fi vrut şi tu să-ţi spună?
      - Păi dacă îi e plin capul de învăţătură, înseamnă că a studiat mult şi ar trebui să ştie şi ce-ar putea spune unui copil ca mine...
      - Bine, bine, dragul mamii, dar nu uita cât e de ocupat! Trebuie să-şi pregătească predicile, să conducă asociaţiile religioase, să se îngrijească de bolnavi, de cei săraci... Trebuie să asculte Mărturisiri ore de-a rândul şi, pe deasupra, mai are şi toate celelalte griji ale parohiei...
      - Dar noi, copiii, nu aparţinem, oare, parohiei lui?
      - Ba da, desigur, dar el n-are timp de pierdut.
      - Atunci şi Isus şi-a pierdut timpul când a vorbit cu pruncii şi ia binecuvântat?
      Mama Margareta rămase pe gânduri, fără cuvinte. Adăugă într-un târziu:
      - Vei fi având şi tu dreptate dragul mamii, dar ce-i poţi face?
      Lui Giovannino îi scăpă atunci marea destăinuire a preocupărilor şi gândurilor ce-i munceau sufletul lui de copil:
      - O, mamă, aş vrea sa ajung şi eu odată preot şi să-mi dăruiesc viaţa pruncilor. Ei n-o să mă afle niciodată prea serios ori prea ocupat, căci eu voi fi primul care să le vorbesc. O să-i chem în jurul meu, o să-i iubesc şi o să mă fac iubit. O să-i învăţ şi o să-i ajut în toate, voi fi al lor… Şi-i voi ajuta, astfel, să-şi mântuiască sufletul...
      Aşa cum viaţa ni-l va arăta, pentru el, a face proiecte, a le rosti şi a le împlini era unul şi acelaşi lucru.
      Şi mama Margareta va vedea adeverindu-se, de zeci şi zeci de ori, această scenă sub ochii săi.
      „A fi preot!” era uşor de zis. Dar până să ajungi, ce cale lungă!
      Trebuia dat mai întâi la şcoală, ceea ce şi încercară în 1823. din păcate, şcoală nu era decât la Castelnuovo, ceea ce însemna cinci kilometri dus şi cinci kilometri întors, de două ori pe zi (înainte şi după-masă). Era mult prea mult pentru nişte picioruşe de opt ani.
      Bani pentru a plăti gazdă nu aveau de unde scoate.
      Mai era apoi Antonio, fratele vârstnic şi vitreg, ce privea chiorâş pe cei doi fraţi ai „vitregei”, cum se încăpăţâna s-o numească, deşi ea s-a purtat cu el mai bine decât o adevărată mamă de sânge. El se înfuria grozav chiar numai auzind de şcoală.
      Pentru a păstra buna înţelegere şi pacea în familie, mama se văzu nevoită să mai aştepte.
      Rugă fierbinte pe Dumnezeu s-o ajute, dar nu omise să se ajute şi singură.

Capitolul IV. Primele studii, primele dureri

1) Indulgenţă sau indulgenţe? 2) O minte de copil-minune; 3) Fratele vitreg; 4) Pribeag prin lume; 5) Zări noi; 6) O nouă încercare; 7) Greşeli şi greşeli; 8) Prejudecăţi de profesor; 9) Căi misterioase; 10) Ascendentul asupra celorlalţi; 11) Când visezi”, celelalte nu contează.

 

1) Indulgenţă sau indulgenţe

      În Creştinism, multe lucruri pot părea curioase celui ce le priveşte doar din exterior, aşa după cum unui „civis romanus” contemporan al Cezarilor, de-ar fi martor la manevrele tăcute ale specialistului din cabina de radioemisie, i s-ar părea o ciudăţenie, dacă nu o nebunie, toată acea încordare asupra nenumăratelor cadrane şi acea continuă verificare şi manevrare a atâtor butoane, indicatoare şi comenzi.
      „Acest cetăţean, în loc să-şi piardă vremea jucându-se în cutia asta, n-ar putea să se înroleze într-o legiune sau, dacă are ştiinţa şi pregătirea juridică necesară, să-şi ia toga şi să descindă în Forum pentru a promova, prin aportul său, binele civil?”
      Desigur, el n-are de unde şti că radiofonistul, prin undele pe care le dirijează pe tot Pământul şi prin cuvintele rostite la microfon, se face auzit nu de asistenţa unui Forum Romanum, ci de o lume întreagă.
      Veţi zice: „Ce chibzuit ar fi păgânul dacă înainte de a judeca ce face radioelectricianul, s-ar informa!”
      Din păcate, aceasta e atitudinea atâtora dintre intelectualii noştri, ce par somităţi în ale raţiunii şi ale naturii, dar în credinţă nu ştiu nici elementele Catehismului de la şcoala primară. „Creştini semidocţi”, iată ce sunt.
      Dar aceasta, fireşte, nu-i împiedică întru nimic să se pronunţe irevocabil cu privire la Creştinism de la înălţimea ignoranţei lor monumentale şi, bineînţeles, cu atât mai sentenţios, cu cât neştiinţa lor e mai desăvârşită. Şi noi, românii, suferim de pe urma ignorării şi netrăirii Creştinismului. Dacă ai examina chiar şi pe cei ce frecventează bisericile, la ce constatări dezolante nu ai ajunge! Câţi mai ştiu oare, fără să ezite: rugăciunile, Crezul, Poruncile, categoriile păcatelor, Darurile Spiritului Sfânt etc., deci toate noţiunile absolut elementare? Ce sunt şi ce ne dau Tainele? Ce este viaţa harului?
      Acestui fel de „creştini”, harul, supranaturalul, minunile, Comuniunea Sfinţilor, indulgenţele etc., toate li se par chestiuni perimate şi de mult închise. Deşi, în fond, aceste probleme sunt mai apropiate decât s-ar părea şi sunt cel puţin tot aşa de deschise ca şi mormântul ce-l aşteaptă pe fiecare. Căci, cel puţin „în acea clipă”, ocupaţiile de azi (afaceri, distracţii, ambiţii, plăceri…) vor trebui să capituleze definitiv şi irevocabil în faţa seriozităţii lumii de Dincolo în care unii, refuzând să Între  ca regi şi fii ai lui Dumnezeu, vor intra ca robi ai Satanei pe care, deşi n-au crezut în el, l-au servit în neştire, păgubindu-se pe sine.
      Când raţiunea umană, căreia i se închină naţionaliştii, a smuls totuşi (dată fiind spiritualitatea ei) ceva din tainele universului atomic şi ale fisiunii nucleare, este, oare, aşa de greu să vezi că centrul de greutate al existenţei nu poate fi în materie, ci într-o lume a spiritului care, dominând materia, îi poate descătuşa energia devenită teribilă tocmai fiindcă e străbătută de Gândire?
      Dacă gândirea noastră amărâtă – în fond o gândire diluată – este capabilă de lucruri atât de catastrofale din clipa în care a reuşit să depisteze fragmentar ceva din urmele marii Gândiri, ce străbate cu liniile Ei de forţă Creatoare cosmosul material, ce trebuie să fie lumea lui Dumnezeu însuşi a Gândirii pure? Ce trebuie să fie, oare, realitatea şi lumea Aceluia ce nu este un act de inteligenţă sălăşluit în materie, ci este inteligenţa infinită însăşi, identificată cu Înţelepciune Dintâi a Aceluia ce este Energia infinită, toată Gândirea şi Forţa fără amestec, nemuritoare şi egală sieşi în actul pur al Atotputerniciei? [13]
      Ei uită că există o lume a credinţei creştine. Ceea ce nu este decât o nuanţa – cea justă, dar tot nuanţă – a relaţiilor ce există (la toate popoarele şi la toţi gânditorii ce merită acest nume) între lumea de Dincolo şi noi, muritorii, ce în picioare, deasupra mormintelor, visăm nemurirea...
      În virtutea puterii lăsate de Fiul lui Dumnezeul lui Petru şi urmaşilor săi: „Orice veţi lega pe Pământ, va fi legat şi în Cer, şi orice veţi dezlega pe Pământ, va fi dezlegat şi în Cer”, Leon XIII extinse şi în restul lumii catolice privilegiile şi indulgenţele acordate pelerinilor veniţi pentru aceasta la Roma în anul sfânt 1825, cu prilejul jubileul înălţării sale la Supremul Pontificat. Iar a lua parte la „Misiuni” (adică la câteva zile de deprinderi sufleteşti, cu predici, rugăciuni şi apropierea de Sfintele Taine) era una din principalele condiţii pentru a se învrednici de „Indulgenţe”. [14]
      Cu prilejul acela la Torino luase parte la misiunile predicate şi la procesiunile religioase tot poporul în frunte cu Curtea regală, cu Academia de Geniu şi Nobilimea.
      În acea vreme chiar dacă radioul nu era cunoscut şi se discuta mai puţin despre religie, se trăia totuşi mai creştineşte. Viaţa lor mai curată era o bună antenă pentru a recepţiona, pe undele credinţei ceva din armoniile şi frumuseţile divine ale Lumii Harice. Pe atunci era credinţa fără paraziţi. Azi sunt „paraziţi” fără credinţă.
      Ori, deşi dorim indulgenţă pentru a fi abordat o problemă aşa de vastă într-un cadru ce nu ne permite extensiuni apologetice corespunzătoare vrem doar să ridicăm chestiunea competenţei de for şi de ştiinţă pentru cei ce contestă valabilitatea indulgenţelor, mulţi neavând însă idee ce sunt acestea.
      Am dat aceste precizări pentru a înţelege mai uşor cele ce urmează.

 

2) O minte de copil-minune

      Una din Misiunile amintite, dotată cu indulgente pentru participanţi, se ţinea la Buttigliera d’Asti, la vreo trei sferturi distanţă de Bechis. Dorinţa de a dobândi indulgenţa jubiliară şi, mai ales, faima predicatorilor determinară ca afluenţa celor din împrejurimi să fie extraordinară. Giovannino se alătură bun-bucuros consătenilor săi care mergeau să asculte cuvântul misionarilor.
      Într-una din seri se întorcea şi el în urma altora singur-singurel spre casă. Un venerabil preot ce-i urma pe ceilalţi, dar cu pas mai domol, ajuns din urmă şi apoi depăşit de Ioan, rămase profund impresionat de ţinuta băiatului. Din atitudinea acestui omuleţ cu parul buclat, care mergea după ceilalţi tăcut şi cu capul descoperit, fără să fii mare cunoscător de oameni puteai să-ţi dai seama - cu tot respectul lui aşa de calm şi recules acum - că el trebuie să fie tot numai vioiciune şi viaţă. De aceea, preotul don Calosso (fost paroh la Bruino şi de curând venit la Murialdo ca simplu capelan), ce făcea şi el, la cei 70 de ani ai săi, zilnic 16 km de drum pentru a se învrednici la sfârşitul vieţii de marea indulgenţă, îi grăi:
      - De unde vii, fiul meu? Poate vei fi fost şi tu la predică?
      - Da, am fost şi eu să-i ascult pe misionari.
      - Hm…, dar ce vei mai fi înţeles şi tu?
      Adăugă zâmbind cu înţeles: Poate îţi mai face mama ta, din când în când, câte o predică pe acasă, mai potrivită pentru tine, nu-i aşa?
      Giovannino zâmbi şi el şi apoi răspunse:
      - E adevărat că şi mama îmi ţine adeseori nişte predici bune… dar de aceea merg foarte bucuros să ascult şi predicile misionarilor, mai ales că mi se pare că le-am înţeles...
      - Chiar aşa? De-mi şti spune patru vorbe din predicile de azi, îţi dau patru soldini.
      - Cu plăcere. Numai să-mi spuneţi din care doriţi, din prima ori din a doua predică?
      - Din care vrei, atât numai să-mi spui patru cuvinte. Îţi mai aduci aminte despre ce s-a vorbit în predica de azi dimineaţă?
      - În prima predică s-a vorbit despre necesitatea de a te împăca din timp cu Dumnezeu şi să nu tot amâni pocăinţa.
      - Şi ce s-a mai spus în predică? Întrebă iar venerabilul bătrân, uimit.
      - Păi, erau trei puncte… Pe care să vi-l spun?
      - Te las pe tine să alegi ce-ţi place şi… ce şti mai bine...
      - Oh - făcu el - dar mi-o amintesc toată foarte bine. Dacă vreţi o pot chiar repeta. Şi, fără a sta pe gânduri – continuă el în „Amintiri”– am început cu exordiul (partea introductivă a predicii) şi am expus cele trei puncte: cine îşi amână pocăinţa, se expune unei întreite primejdii: de a nu mai avea timpul necesar, de a nu mai avea harul necesar, ori de a-i lipsi voinţa de îndreptare.
      M-a lăsat să continuu mai bine de o jumătate de oră, în timp ce mulţimea se strânsese curioasă în jurul nostru.
      Toţi erau curioşi să cunoască aprecierea lui Don Calosso despre acest băiat care cu deşteptăciunea şi ţinuta lui cam făcuse să se vorbească despre el la Bechis.
      Când termină, Don Calosso îl întrebă:
      - Dar din predica de seară ce-ţi aminteşti?
      - Doriţi să v-o spun toată?
      - Nu, îmi ajung două cuvinte.
      - Dacă vreţi numai crâmpeie, iată: Ceea ce m-a impresionat mai mult a fost partea în care predicatorul descrie reîntâlnirea sufletului celui osândit cu propriul trup, l-a sunetul trâmbiţei îngerului; adică momentul la care sufletul şi trupul se vor reunii pentru a merge la judecată şi oroarea pe care o va simţi sufletul de a se uni cu acel trup aşa de hidos şi greţos, din cauza căruia a ajuns să se osândească pe vecie.
      Şi recită vreo zece minute bune dialogul lung dintre suflet şi trup, aşa cum îl expusese predicatorul.
      Uimirea bătrânului preot creştea cu fiecare clipă, căci aşa ceva nu întâlneşti de două ori în viaţă, chiar la cei 70 de ani ai săi. Când băiatul sfârşi, începu să-l întrebe:
      - Cum te numeşti fiul meu? Cine-ţi sunt părinţii? Câte clase ai făcut?
      - Mă numesc Ioan Bosco; tatăl meu a murit când eram mititel, iar mama a rămas văduvă cu cinci guri de hrănit. Am învăţat eu niţel să scriu şi să citesc dar la şcoală nu am putut umbla...
      - Dar gramatica, pe Donato l-ai studiat?
      - Nici măcar nu ştiu ce ar putea să fie.
      (DONATUS! Cine-l mai ţine minte azi? Pentru generaţii de-a rândul, celebrul gramatician din veacul al IV-lea, maestru al marelui Hieronim Sfântul, ce a făcut vestita traducere latină a Scripturii numită Vulgata, era sinonim cu un model de gramatică latină, devenit universal în Apus, în care se expuneau cu limpezime şi simţ pedagogic, primele elemente ale limbii lui Cicero).
      - Şi zi… ţi-ar plăcea să înveţi carte?
      - Oh, da… mult, nespus de mult!
      - Şi ce te împiedică?
      - Fratele meu Antoniu.
      - De ce?
      - Fiindcă, la vremea sa, nevoind să meargă la şcoală, spune că nu vrea ca alţii să piardă timpul… De aceea să rămân şi eu să lucrez pământul… Dar dacă aş putea merge la şcoală, chiar că aş învăţa şi n-aş pierde timpul… Oh, numai de-aş ajunge la şcoală...
      - Şi de ce doreşti aşa de mult să-nveţi?
      - Pentru a mă face preot.
      - Dar de ce să te faci preot?
      - Pentru a mă putea apropia, pentru a le vorbi şi a-i învăţa pe copii religie, fiindcă cei mai mulţi dintre prietenii mei nu sunt răi, ci ajung să fie răi numai fiindcă nimeni nu le poartă de grijă.
      Acest fel al său cam franc, s-ar zice chiar cutezător, de a vorbi făcu o adâncă impresie asupra acestui sfânt preot care, în timp ce îi vorbea, nu-şi mai lua ochii de la el.
      Ajunseseră între timp la răspântia de unde drumul spre casă o lua spre dreapta urcând colina spre Bechis, în timp ce Don Calosso trebuia să meargă drept înainte spre Murialdo.
      Cei drept, calea nu mai păruse lungă nimănui.
      - Ştii ministra [15]Giovannino? îl întrebă bătrânul la despărţire.
      - Puţintel.
      - Te aştept mâine dimineaţă la Murialdo. Vino neapărat, că trebuie să-ţi spun ceva.
      A doua zi, după ce preotul termină Sfânta Liturghie, Giovannino îi spuse pe de rost predicile auzite, iar bunul părinte mai aruncă o privire în sufletul băiatului de ţăran şi se convinse definitiv că acesta era chemat la o muncă mai înaltă decât aceea a ogoarelor. Da, va trebui şi el să lucreze, să semene, să secere şi să adune în hambare, dar în alt câmp decât cel agricol, în cel al sufletului.
      - Spune-i mamei tale să vină şi ea duminică la mine şi vom aranja totul cu privire la viitorul tău.
      Duminica următoare, Don Calosso căzu de acord cu mama Margareta ca, în fiecare dimineaţă, începând din toamnă, când munca la câmp mai încetează, Ioan al ei să meargă la Murialdo pentru lecţii de latină. În restul timpului va continua să muncească la câmp, căci Antonio era acolo de pază, gelos, tiranic şi încăpăţânat.
      Chiar şi aşa era să izbucnească într-o scenă de neuitat, ce nu se calma decât cu gândul că faimoasele lecţii nu vor fi decât dimineaţa şi vor începe numai din toamnă, când şi munca la câmp nu mai e aşa de arzătoare.
      Şi apoi, gândea el, în şase luni, multe se mai pot întâmpla!

 

3) Fratele vitreg

      Trecură şi cele şase luni fără să se fi întâmplat ceva, dar, de şcoală, Antonio nici nu voia sa audă. Când Ioan cuteză să-i amintească, i-o tăia scurt şi cu o asprime pe care nimic n-o egala, afară poate de îndărătnicia lui răutăcioasă.
      Interveni atunci Don Calosso cu toată autoritatea şi îi impuse lui Ioan să înceapă numaidecât lecţiile.
      Ce an de paradis a fost acela pentru Giovannino! Deşi mai greu la început, într-o lună ajunse să stăpânească bine gramatica latină, iar de Paşti traducea binişor; dar mai ales sufleteşte profita enorm. Îşi găsise în sfârşit preotul visat: bun, simplu, cucernic, atât de înţelept în sfaturi şi de hotărât în ţinută, un adevărat părinte. Era timpul, căci inima lui suferise, nu puţin, din cauza austerităţii distante a multora dintre preoţii întâlniţi anterior. Instinctiv, sufletul lui de copil simţise preoţia ca o bunătate ce învăluia lucruri şi oameni în îmbrăţişarea caldă şi în zâmbetul religiei.
      „Abia atunci am cunoscut – scria el mai târziu în «Amintiri» – ce înseamnă să ai un adevărat îndrumător sufletesc. M-am descoperit pe de-a-ntregul aşa cum eram: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare acţiune i-o vădeam imediat, ceea ce-i plăcu foarte mult fiindcă, în felul acesta, mă putea îndruma temeinic în toate: în cele spirituale, ca şi în cele vremelnice. Între altele, îmi interzice o mortificare ce-o obişnuiam, socotind-o nepotrivită pentru vârsta şi ocupaţia mea. Mă îndemnă să mă mărturisesc şi să mă cuminic des şi mă învăţă să fac zilnic o scurtă meditaţie, mai bine zis o lectură spirituală.”
      „Duminica şi în sărbători îmi petreceam aproape tot timpul cu el, iar când puteam mergeam şi peste săptămână ca să-i ministrez la Sfânta Liturghie. Din acea clipă am început să gust ce-nseamnă viaţa spirituală, pentru că până aici le făceam toate mai mult mecanic, fără a pricepe întotdeauna rostul lor intim.”
      - E o minune copilul dumitale – îi spunea mamei, Don Calosso – trebuie să continue, să mi-l trimiteţi regulat.
      Cu cât drag n-ar fi făcut-o ea, dar orele acelea sărmane, răpite muncii agricole, îl înnebuneau de ciudă pe Antonio. Zadarnic se trudea bietul copil să compenseze cele două-trei ore consacrate studiului muncind îndoit în restul timpului şi studiind pe furiş, fie pe drum, mergând şi venind de la Don Calosso, fie seara după ce nu mai era nimic de făcut. Totul era în zadar. De la un timp chiar numai vederea unei cărţi era pentru Antonio un lucru tot atât de iritant ca flamura roşie pentru un taur spaniol. Represaliile la care era supus Giovannino erau dure, mai ales că Antonio era din fire bădăran, iar ca inteligenţă destul de obtuz. Şi după părerea sa, el nici n-ar prea fi ştiut ce să facă cu ea, căci muşchii lui valorau cât o sută de biblioteci… credea el.
      Într-o bună zi îi smulse gramatica din mână, urlându-i:
      - Să se sfârşească odată cu toate aceste gramatici, ai înţeles? Nu ai nevoie de ele ca să trăieşti. Eu am ajuns tare şi mare fără atâtea cărţi.
      - Tu judeci foarte greşit, îi replică Giovannino.
      - Ha, ha, ha… ar trebui să o şi dovedeşti.
      - Ei bine, măgarul nostru e mai mare şi mai tare decât tine şi n-a umblat nici el la şcoală...
      La asemenea răspuns, lui Antonio îi săriră ţăndările. Cu trunchi cu tot în direcţia lui Giovannino care, numai datorită picioarelor sale iuţi, scăpă la timp de bombardamentul fără explozibil al pumnilor lui Antonio; căci, pentru cei violenţi, forţa brută e supremul şi singurul argument ce-l au în faţa inteligenţei şi, fireşte, îl consideră decisiv.
      Alteori, acelaşi Antonio (pe care unul dintre biografi îl împodobeşte cu titlul de prostănac) recurgea la batjocuri şi ironii răutăcioase pentru a-l sili să se lase de învăţat: „Domnişorul nostru tocmai doftoraş vrea să se facă! Şi de ce, mă rog? Din cea mai sfântă lene…. Dar ce crede el, că nouă ne arde, oare, să murim de foame pentru a-i plăti să trândăvească? Ne crezi cumva nebuni, ei? Pune şi tu mâna pe sapă sau pe plug, domnişorule, să vezi şi tu cum se mănâncă mămăliga. Pe aici numai de învăţaţi nu avem lipsă, mă auzi? Să nu ţi-o spun de două ori!”
      Chiar şi în zilele când nu puteau face altceva, fiindcă ploua sau era sărbătoare, de îndată ce-şi vedea fratele cu vreo carte, i-o smulgea din mână şi-o trântea de pământ sau de vreun perete strigându-i furios: „Nu ţi-am spus de o sută de ori să nu te mai văd cu cărţi? Şi tu te-ai născut ca să lucrezi pământul, ca şi mine. Asta să-ţi Între  bine în cap!” şi-l izbea repetat cu capul de scândura mesei.
      În următorul an de şcoală situaţia devenise atât de încordată încât nu se mai putea răbda. Mama Margareta înţelese şi, de aceea, în februarie 1828 se decise pentru marea jertfă: „E mai bine să pleci, Giovannino, îi spuse ea printre lacrimi. Cum vezi şi tu, cu Antonio nici cum nu mai răzbim. Mergi unde-ţi va ajuta Dumnezeu, caută-ţi de lucru la vreo fermă din vreun sat vecin, înainte de a se întâmpla în familie o nenorocire!”

 

4) Pribeag prin lume

      Cu două cămăşi şi o batistă făcute sul şi câteva cărţi ce i le dăduse Don Calosso, Giovannino o luă spre alte zări, să-ncerce dacă, izgonit printre străini, soarta nu-i va fi totuşi mai puţin vitregă decât i-o făcuse „Fratele” de acasă.
      La Buttigliera unde poposi fu bine primit de Ioan Serra; dar pribeagul îşi dădu repede seama că pentru el nu prea era de lucru şi, simţind că, în plină iarnă, le era mai mult spre greutate decât spre ajutor, cu inima strânsa, se întoarse acasă.
      Peste puţin timp se îndreptă spre Murialdo, pe şoseaua ce duce de la Castelnuovo la Chieri; dar cunoscuţii de aici i-o spuseră şi mai direct că lor le e milă, desigur, de el, dar să-şi încerce norocul în alte părţi. Şi plecă din nou, iarăşi hoinar, străin printre străini.
      Copiii celor înstăriţi nu vor putea nicicând pricepe toată sfâşierea lăuntrică a unei inimi de copil care, în pragul unei seri de iarnă caută zadarnic un acoperiş şi un foc să se încălzească şi o inimă de om care să nu-l alunge şi să-l înţeleagă.
      Această pribegie, ce va dura doi ani, îl va face pe Don Bosco să priceapă mai bine adânca tragedie de a fi copilul nimănui.
      Singura nădejde ce-i mai rămăsese era o îndrumare a mamei de a se adresa, când toţi îl vor fi respins, unei familii din Moncucco, cu numele de Moglia pe care-i ştia oameni de suflet.
      Ajunse acolo pe înserate în timp ce membrii familiei erau toţi în curte, ocupaţi fiind cu pregătitul ţăruşilor şi legăturile pentru viţa de vie.
      - Pe cine cauţi?
      - Pe domnul Luigi Moglia.
      - Eu sunt, ce doreşti?
      - Mama mea mi-a spus să vin, să mă bag servitor la d-ta.
      - Dar cine-o mai fi mama asta a ta de te trimite de-acasă aşa mic cum eşti?
      - Mama se numeşte Margareta Bosco; văzând că Antonio, fratele meu mai mare, mă tot bate şi mă batjocoreşte neîncetat, mi-a zis ieri: „De nu vei găsi de lucru nicăieri, mergi la gospodăria lui Luigi Moglia, între Mirabello şi Moncucco. Ajuns acolo, vei întreba de stăpân şi-i vei spune că sunt eu mama ta, care te trimite şi nădăjduiesc că te va primi”.
      - Sărman copil, eu nu te pot angaja; vezi tu, chiar şi servitorilor vechi li se dă drumul peste iarnă, iar până la Bunavestire nici noi nu putem angaja. Ai răbdare şi întoarce-te acasă.
      - Luaţi-mă din milă, izbucni Ioan. Nu-mi trebuie nici o simbrie, doar să nu mă mai întorc; lăsaţi-mă să rămân la voi!
      - Ba nici nu mă gândesc! De altfel, nici n-ai fi bun de nimic.
      Pe Ioan îl podidi plânsul.
      - Lăsaţi-mă să rămân, lăsaţi-mă… Mă aşez aici pe pământ şi nu mă mai mişc. Nu, nu, acasă nu mă pot întoarce şi nu plec...
      Dar după ce zise acestea, cu lacrimile în ochi, se puse să adune ţăruşii împrăştiaţi prin curte.
      Stăpâna casei, Dorotea Moglia, mişcată de lacrimi îşi convinse soţul să-l rabde pe lângă casă, câteva zile cel puţin. I se făcu pe voie. Mai ales că intervenise şi sora mai mică a lui Moglia, de vreo cincisprezece ani, pe nume Teresa, căreia i se cam urâse să păzească vitele.
      - Daţi-i în grijă grajdul cu vitele şi cu boii, căci eu voi lucra la câmp cu voi şi cât voi, le spuse ea şireată.
      În cele din urmă se învoiră, şi Ioan deveni slugă în regulă.
      În curând stăpânii, văzându-i supunerea, îndemânarea şi statornicia la lucru, şi modestia lui, îl îndrăgiră. Trecută o săptămână îl trimiseră acasă să-i spună mamei ca joia viitoare să-i întâlnească la târg la Castelnuovo, să se înţeleagă asupra salariului.
      Margareta însă nu mai aşteptă joia, ci se grăbi să vină ea la Moncucco, spunându-le că la salariu nici să nu se gândească. Le este profund recunoscătoare că i-au adunat copilul de pe drumuri. Ultimul cuvânt îl avu totuşi Luigi Moglia, care îi stabili o simbrie de 15 lire anual, sumă destul de generoasă pentru o sluguţă la ţară pe acele vremuri.
      Nu peste mult timp, văzându-i excelenta purtare, tot din proprie iniţiativă, îi dublă simbria la 30 de lire pe ani; iar mai târziu, la 50 de lire.
      Hărnicia rară nu era decât aripile acestui suflet însetat de culmi. Cealaltă era o evlavie reculeasă, atrăgătoare, simpatică. Stăpânei i se păru curioasă cererea de a-i permite să meargă duminica la Sfânta Liturghie celebrată în sat în zori de zi. Însă, întrucât el lua parte şi la slujba solemnă, ea nu-şi putea explica de ce mai dorea să asiste la încă una cu noaptea în cap. De aceea hotărî să-l pândească şi, într-o duminică se furişă mergând înaintea lui la biserică unde se retrase într-un ungher mai tainic, să nu fie văzută. Sosi şi Giovanino, îndreptându-se cu gravitate pe scaunul de mărturisire. După ce se spovedi, în timpul Liturghiei ce urmă, se şi cuminecă. La întoarcerea acasă, stăpâna, revenită înaintea lui îl întrebă direct dacă pentru a se putea apropia de Sfintele Taine cerea el voie în fiecare sâmbătă seara să meargă a doua zi la slujba din zori. El se tulbură văzându-se descoperit dar stăpâna îi zise înainte ca el să fi rostit un cuvânt:
      - De aici înainte să fim înţeleşi, o dată pentru totdeauna: îţi dau voie să mergi regulat duminica şi la Sfânta Liturghie din zori.
      Pietatea lui nu avea nimic silit; dimpotrivă ca tot ce-i adevărat şi adânc, răspândea o vrajă plăcută prin jur. Dorotea îl încredinţă, de aceea, cu conducerea rugăciunilor de seară în familie, ţinută în faţa unei icoane a Maicii Îndurerate.
      Obişnuia să se roage în timp ce păştea vitele, aşa că într-o zi, strigat pe nume, nu răspunse. Tot strigându-l, Moglia ajunse lângă el şi-l văzu cu o carte de rugăciuni în mâini, dar cu ochii închişi şi cu faţa în bătaia soarelui, cu o expresie de adâncă reculegere. Stăpânul îl atinse şi îi zise:
      - Tocmai la soare ţi-ai găsit şi tu să dormi?
      - Nu, nu dormeam... răspunse el, ruşinat de a fi surprins în rugăciune.
      Într-altă zi, trăgându-se clopotul de amiază pentru Angelus Domini îngenunche spunându-şi rugăciunea acolo unde fusese surprins, în vârful unei scări. Un frate al lui Moglia, ce tocmai se întorsese cu năduful amiezii şi era tot apă, văzându-l, îl luă peste picior, întinzându-se obosit pe iarbă:
      - Sigur, noi stăpânii ne trudim din zi în noapte, iar el, sfânta pace, face pe mironosiţa acolo sus!
      Ioan, fără să se lase distrat, îşi termină rugăciunea şi, după ce coborî îi spuse:
      - Dumneata ştii prea bine că nu eu sunt cel care să mă cruţ sau să mă dau îndărăt de la lucru; dar şi asta e sigur: că eu am dobândit mai mult cu rugăciunea decât dumneata cu munca. Dacă te rogi, din două boabe semănate ies patru spice; dacă nu te rogi, semănând patru boabe ies două spice. Şi apoi ce v-ar fi costat acum, doar şi aşa nu munceaţi, de v-aţi fi rugat când aţi auzit clopotul pentru Angelus?
      Om drept la inimă, acesta îi spuse mai târziu:
      - Deşi nu-mi place să iau lecţii de la copii, parcă nu mă mai pot aşeza la masă înainte de a fi rostit şi eu Angelus. Şi din acea clipă nici nu-şi mai uită rugăciunea.
      Familia Moglia mai păstra vie amintirea trecerii lui Don Bosco pe la ei şi pentru un alt fapt. Legând patru rânduri de vie nou sădită, la un moment dat, Giovannino se plânse că nu mai putea de spate şi de genunchi.
      - Înainte, frăţiore, îl apostrofă stăpânul, dacă vrei să nu te doară spatele când vei fi bătrân, învaţă-te să rabzi acuma, până eşti tânăr.
      Ioan înghiţi în sec, continuând să lege. Se opri dintr-o dată şi, ca inspirat, exclamă:
      - Ei bine, viţele pe care le leg eu acum vor face strugurii cei mai frumoşi şi vor da vinul cel mai bun şi cel mai mult şi vor trăi mai mult decât toate celelalte.
      Se vede însă că nu vorbea de la el, ci erau cuvinte inspirate, căci aşa a şi fost: acel rând produse o îndoită recoltă faţă de celelalte, dar ceea ce stârni uimirea viticultorilor a fost faptul că aceste viţe, deşi sădite în 1828, mai erau şi în 1890 tot roditoare după moartea Sfântului.
      Giovannino muncea cu tragere de inimă şi era supus în toate deşi sufletul său jinduia tot timpul după un alt rost pe lume, acela al unei vieţi de studiu şi rugăciune.
      Supunerii nu i se sustrase decât o singură dată. Anterior, când i se dăduse în grijă micul Gheorghe Moglia, el îl îngriji şi îl dădăci ca o adevărată doică. Dar când i se porunci să-i poarte de grijă şi unei fetiţe de cinci ani refuză hotărât:
      - Băieţi de îngrijit accept, daţi-mi oricâţi şi o fac cu plăcere. Nu însă fetiţe, nu, niciodată!
      - În septembrie 1828, cu prilejul venirii unui unchi de-al stăpânului, Don Moglia, preot şi profesor de latină, Giovannino profită pentru a-şi primeni şi adânci bruma de noţiuni de latină câştigată înainte.
      Setea de studiu nu-l mai părăsea. În clipele libere era mereu cu cartea în mână. Cel puţin atât: să nu uite ceea ce învăţase de la Don Calosso.
      - De ce atâta studiu, Giovannino? Îl întrebă stăpânul într-o zi..
      - Fiindcă vreau să mă fac preot, îi răspunse.
      - Uşor de zis, dar nu îţi dai seama, că pentru a ajunge preot, e nevoie de 9-10000 de lire, o avere! De unde să le iei?
      - De unde nici eu nu ştiu. Dar una ştiu că de ajuns tot voi ajunge!
      Râvna de a face bine nu-l părăsise. Ori de câte ori timpul ploios sau vreo sărbătoare i-o permitea, aduna copiii în jurul său, cu povestiri instructive, cântece şi jocuri.
      Duminica, după slujba solemnă, introduse spre uimirea multora Calea Crucii însoţită de cântece şi cu participarea multor tineri. Ba erau şi mulţi adulţi, atraşi de noutatea lucrurilor. Urma apoi o lecţie de Catehism în una din sălile şcolii locale, şi aceasta obţinută după oarecare insistenţă. Parohul Don Cortino era profund mişcat de fericita inovaţie şi înflorire a pietăţii, care se datora micului servitor pripăşit din alte părţi. După plecarea băiatului, parohul va lua în mână aceste deprinderi şi va continua ceea ce viitorul Don Bosco începuse.

 

5) Zări noi

      Către sfârşitul lui decembrie, în timp ce tocmai scotea vitele la păşune, se întâlni faţă în faţă cu un frate de-al mamei sale, îmbogăţit cu negoţul de vite, pe nume Mihail Occhiena.
      - Eşti mulţumit cu viaţa de aici, Giovannino, ia spune-mi?
      - Şi cum crezi ca aş putea fi, unchiule? Dorul de a învăţa e tot mai viu, iar, până una alta, anii trec şi eu rămân tot unde am fost.
      - Ei bine micule, nu te mai mâhni. De acum înainte o să-ţi port eu de grijă. Deocamdată du vitele îndărăt şi du-te spune părinţilor tăi ca te întorci acasă.
      - Dar mama mă va certa văzând că mă întorc, aşa, pe neaşteptate.
      - Tu fă ce-ţi spun, iar mamei spune-i să mă aştepte diseară. În drum spre Chieri, trec eu pe la voi şi le vom aranja pe toate cum e mai bine. Mergi liniştit şi lasă pe mine. Ştie unchiul tău ce spune.
      Stăpânii, cu toate ca rămăseseră miraţi de această grabnică reîntoarcere a vitelor, aflând despre ce e vorba, se învoiră. Ochii li se umeziră tuturor la despărţire, căci Giovannino Bosco adusese în casa lor nu numai noroc şi bucurie, ci păruse chiar zâmbetul lui Dumnezeu a sălăşluit printre ei.
      Oricum, o întrebare ne frământă totuşi: dacă Dumnezeu îl vroia preot, de ce nu l-a scutit de pierderea celor doi ani preţioşi?
      Dar este, oare, chiar aşa de sigur că anii aceştia au fost cu adevărat pierduţi? Nu i se spusese lui Ioan în vis că trebuie să devină umil pentru a-şi putea împlini misiunea? Or, umilinţa autentică nu se învaţă aievea decât prin umiliri; cei doi ani au fost un splendid noviciat pentru deprinderea şi însuşirea acestei virtuţi de temelie a oricărei sfinţenii. Fără a mai adăuga că experienţa îi va servi de minune mai târziu, când va deschide aşa numitele „Colonii agricole”, în folosul tineretului rural.
      În drum spre casă, câte castele nu-şi zidise în fantezia lui vioaie şi zburdalnică! Însă, când păşi pragul casei părinteşti, totul ameninţa să se năruie. Mama Margareta, înspăimântată, îi porunci să se întoarcă la Moncucco. Zăpăcit şi surprins, nu-şi mai înţelegea mama. Se lămuri însă curând, citind pe faţa ei că luase această atitudine ca să-i arate lui Antonio că nu era nici umbră de vreo înţelegere prealabilă între ei. Se retrase, de aceea, fără vorbă şi se ascunse într-un şanţ, după un gard ce mărginea şoseaua dinspre Chieri, aşteptând-uşi unchiul.
      În sfârşit, sosi şi acesta, pe înnoptate şi, luându-şi nepotul înţepenit de frig (suntem doar în decembrie!), restabili, în aparenţă, pacea în familie. În zilele ce urmară, Antonio păstra o tăcere încruntată, în timp ce unchiul Mihail şi soră-sa Margareta bătură pe rând la mai multe uşi, spre a-i găsi lui Giovannino un dascăl, dar fără rezultat.
      Între timp Ioan muncea din greu cât era ziua pentru a-şi mai îmbuna fratele, dacă vreo astfel de misiune ar mai fi posibilă. Lucrurile se tărăgănară până prin aprilie, când recurseră, în sfârşit, şi la Don Calosso, venerabilul şi simpaticul preot din Murialdo. Acesta acceptă bucuros, în ciuda vârstei înaintate şi a unei sănătăţi cam şubrezite în ultimii doi ani, şi se învoi să-i fie învăţător. La început numai seara mai mergea acasă, pentru a dormi. Înăsprindu-se apoi relaţiile cu Antonio, Don Calosso îl chemă, în aceeaşi vară, să se mute definitiv la el.
      Antonio nici nu vroia să audă de aşa ceva şi se opunea cu înverşunare. Dar astă dată mama Margareta interveni ultimativ şi cu toata autoritatea. Văzând că blândeţea şi răbdarea sa îndelungă nu mai erau înţelese de cel vitreg, ci le răstălmăcea şi abuza de ele, se hotărî pentru singura alternativă ce-i mai putea asigura pacea în familie: continuarea studiilor pentru Ioan şi viitorul pentru toţi; ceru diviziunea legală a patrimoniului.
      Fireşte, Antonio încercă iarăşi să se opună, dar în zadar. Răbdarea, chiar şi a sfinţilor, îşi are hotarele ei. Ea rămăsese dârză în hotărâre, spunând că, de va fi nevoie să se recurgă şi la o sentinţă a Tribunalului, o va face şi pe asta. Ca o ultimă şicană, Antonio îi interzise Margaretei să-i dea lui Ioan până şi cel mai mic lucru ce aparţinea familiei în comun, până la sentinţa definitivă.
      Dar nu peste mult timp, diviziunea legală era un lucru făcut şi, în urma ei, Antonio se mută în altă casă, tot în sat. În cele din urmă, în casa părintească se putea respira liber. Ioan se mută apoi la Don Calosso, către sfârşitul verii lui 1830 şi fericirea lui părea deplină.
      „Nimeni nu-şi poate închipui fericirea mea de atunci. Don Calosso a fost pentru mine cu adevărat îngerul lui Dumnezeu. Îl iubeam mai mult decât ca pe un tată, mă rugam pentru el şi-l serveam bucuros în toate. Era bucuria mea cea mai mare de a îndura oboseli, şi aş putea spune, de a-mi cheltui viaţa în lucrurile ce-i făceau plăcere. Progresam într-o zi la parohie cât n-aş fi făcut-o într-o săptămână acasă. Omul lui Dumnezeu îmi purta atâta grijă, încât, în repetate rânduri, îmi spuse: „Cât pentru viitorul tău nu mai fi îngrijorat. Te voi ajuta prin orice sacrificii şi, până voi trăi eu, nimic nu-ţi va lipsi, iar de voi muri, la fel îţi voi asigura cele necesare”.

 

6) O nouă încercare

      Nici un nor pe orizont de aici înainte. Muncind cât doi, va recupera anii de studii pierduţi.
      Cine ar putea cuteza să-i împiedice studiile, cine?
      Trăsnetul acela din senin ce ne curmă şi cele mai legitime nădejdi: moartea. Ea veni, cu brutalitatea-i neiertătoare, să-i destrame toate visurile de viitor în acea dimineaţă de noiembrie când dete buzna şi în căsuţa venerabilului preot. Ioan tocmai plecase până în sat pentru unele însărcinări, când se văzu rechemat în grabă de un băiat din Murialdo: „Lui Don Calosso i s-a făcut rău şi te cheamă în grabă să-ţi spună ceva important”.
      Parcurse distanţa dintre Bechis şi Murialdo mai mult zburând decât alergând. Dar bunul bătrân, lovit de apoplexie, nu mai putea vorbi. Cu o supremă sforţare, reuşi să scoată de sub pernă o cheiţă şi-i arătă că e de la unul din pupitrele mesei de scris, făcându-i semn că tot ce e acolo e pentru el.
      Ioan pricepu foarte bine ce vroia să spună bătrânul, dar nu de asta putea fi vorba acum! Îşi puse cheiţa în buzunar şi se grăbi, cu cea mai curată dragoste de fiu, să-i dea tot ajutorul ce i-l mai putea da.
      Totul a fost degeaba. După două zile, la 21 noiembrie 1830, la 75 de ani, acest vrednic slujitor al altarului îşi închidea ochii.
      Puţin mai târziu, o siluetă de băiat se mişca şovăitoare pe drumul spre Bechis, de atâtea ori străbătut cu bucurie până mai zilele trecute. Cu ochii înlăcrimaţi şi corpul încovoiat, părea că norii negri ce întunecaseră şi zarea apăsau cu o povară de plumb pe umerii plăpânzi de copil, strivindu-i. Câmpul uscat, pământul ars, norii grei, drumul pustiu şi nădejdile-i răvăşite nu erau decât răsfrângeri ale unei lumi a durerii, ce-şi făcuse sălaşul într-o inimă de copil. Mărimea durerii îi descoperi, pentru întâia oară, necuprinsul inimii omeneşti...
      Nu peste mult timp, un dangăt de clopot sfâşia văzduhul, jelind pe cel dipărut. Dar lui i se părea că nu e decât ecoul înaripat de vântul toamnei al chinului şi durerii ce izbucnea, valuri-valuri, din clopotniţa sufletului său spre cele patru zări, spre a vesti tuturor că, pentru el, prin moartea părintelui drag, totul s-a sfârşit. Cu fiecare pas i se părea că-şi smulge crâmpeie şi-şi seamănă pe cale suflet din chinuitu-i suflet. Lovitura fusese aspră şi prea neaşteptată, sărmană inimă de copil!
      Când veniră, apoi moştenitorii, Ioan le încredinţă cheiţa pupitrului şi celelalte lucruri. Unii dintre cei prezenţi socoteau că voinţa bătrânului era destul de vădită – aflând cele petrecute – şi că dorinţa o făcuse lucid şi până mai era în viaţă; cei interesaţi, în schimb, susţineau că, fiind vorba de moarte, voinţa defunctului nu poate rezulta în mod juridic decât printr-un act testamentar legal.
      Principalul moştenitor, un nepot de-al lui Don Calosso, îi zise, aşa de formă, pentru a-l pune la încercare:
      - Eu vreau, deşi n-aş avea nici o obligaţie legală în acest sens, să respect ceea ce ar fi putut să fie voinţa unchiului meu: aceşti bani, poate, dorea să ţi-i dea ţie. De aceea te las să iei din ei cât doreşti.
      Ioan cunoştea prea bine care fusese voinţa bătrânului. Dacă s-ar fi folosit şi de vorba, cam cu tâlc ce-i drept, a moştenitorului, pentru a-şi reţine banii, cine l-ar fi putut condamna?
      Însă el, după un moment de gândire, se regăsi cu întregul său fel de a fi şi răspunse:
      - Nu, nu voi lua nimic. Mi-e mai drag Raiul decât toţi banii şi toate bogăţiile lumii!
      - Iar eu, încheie şiret moştenitorul, îţi mulţumesc pentru atitudinea ta generoasă. Ce bine-i când omul îşi urmează conştiinţa! Fie deci, cum vrei tu!

 

7) Greşeli şi greşeli

      „Ciudat – vor spune unii – ce greşeală enormă a mai făcut şi Giovannino, renunţând singur la ceea ce, în mod vădit, primise în dar. El ar fi putut lua banii foarte bine, şi oricum, înainte de venirea moştenitorilor. Cuvântul pe care Don Caloso i-l repetase de atâtea ori până mai era sănătos: «Şi după moartea mea tot eu îţi voi purta de grijă!», ca şi gestul predării cheii cu însemnele neîndoielnice ce-i arătau că banii din pupitru sunt ai săi îl îndreptăţeau de o sută de ori să şi-i însuşească. Renunţând la cei vreo 6. 000 de lire, ce i-ar fi asigurat cea mai mare parte din cheltuielile necesare pentru a-şi termina studiile şi a deveni preot, singur şi-a compromis viitorul. Minte de copil, ce să-i faci!”
      Că o fi făcut micul Bosco vreo greşeală se prea poate. Dar ea e alta decât cea crezută de mintea şi de felul nostru omenesc de a judeca. Cu toată candoarea inimii sale curate şi nevinovate, se ataşase mult prea omeneşte de acest drag părinte al sufletului său. Moartea lui devenise pentru el o adevărată catastrofă. Treaz fiind, se gândea la el, dormind, îl visa şi plângea neîntrerupt, aşa încât, după vreo două săptămâni, mama lui, temându-se pentru sănătatea lui, îl trimise la Capriglio, la bunica sa.
      „În acest timp am avut un alt vis în care eram aspru dojenit că mi-am pus nădejdea în oameni, nu în bunătatea şi grija Părintelui Ceresc”.
      Iată adevărata greşeală: se încrezuse nu în Dumnezeu, ci în oameni! Şi cât e de înşelătoare speranţa pusă în oameni, fie pe plan personal, fie colectiv. Nu a fost primul, şi nici ultimul, Ioan Bosco, cel care să o experimenteze.
      O a doua greşeală este exclusiv a noastră: ni se pare ca cele 6. 000 de lire erau o pierdere ireparabilă. Dar în mâinile Celui Atotputernic nimic nu este ireparabil. Noi socotim sărăcia şi suferinţele drept rău, uitând că în focul lor s-au călit sufletele tuturor sfinţilor, fiind încă din fragedă copilărie cărăruia privilegiată ce grăbeşte ascensiunea culmilor. Suferinţele şi lipsurile sunt, pentru sfinţirea noastră, ceea ce este poteca abruptă spre vârful suprem: dacă îţi cere să sângerezi e numai pentru că este mai directă; sau iarăşi, ele sunt creuzetul pentru minereul de aur: singurul şi adevăratul mijloc de grabnică şi totală purificare. Atât Sfântul Ioan al Crucii (+1591), cât şi Sfântul Ioan Maria Vianney (+1859), pentru a nu aminti decât de doi omonimi, de mici copii au rămas şi ei orfani de tată, ducându-şi viaţa în lipsuri şi mizerii fără număr. Privind, în schimb, ce le-a mijlocit suferinţa: unuia să fie doctorul celei mai înalte spiritualităţi a Bisericii, iar celuilalt, parohului din Ars – Ioan M. Vianney, să fie sfântul ce a impresionat prin viaţa lui austeră toate mediocrităţile veacului trecut (proclamat apoi drept patron al tuturor preoţilor din pastoraţie), trebuie să recunoşti că „nebunia” Crucii este totuşi supremă şi inegalabilă înţelepciune. Ceea nu ne împiedică, bineînţeles, ca pe acest drum al sărăciei, al încercărilor şi suferinţei să preferăm să-i admirăm pe sfinţi, iar nu să-i imităm.
      Pentru Ioan, oricum, zarul era aruncat, şi gestul său îl va naufragia din nou în plină mare. Avea 15 ani împliniţi, iar pentru continuarea studiilor nici un luminiş, nici în acest an, deşi anul şcolar era binişor înaintat.
      Dar nu greutăţile materiale pot reţine, în drumul lor, sufletele mari. În mod providenţial, de curând se deschisese la Castelnuovo un gimnaziu comunal cu profilul unei şcoli primare cu şapte clase. Fiindcă nu avea mijloace pentru a plăti o gazdă, se decise să o frecventeze de acasă. Influenţa şi bunul nume al unchiului său Mihail îl ajută să fie primit peste regulament, în preajma Crăciunului 1830.
      În sfârşit iată-l elev! Orarul fiind atât înainte, cât şi după masă, cele două drumuri însumau vreo 20 km zilnic; dar ce contează când poţi studia? Deşi era în decembrie, făcea de multe ori drumul desculţ, cu ghetele în spinare, încălţându-se abia înainte de a ajunge la şcoală.
      Ardoarea tinerească a sufletului este însă una, rezistenţa fizică alta. Până la sfârşit ar fi căzut istovit şi, de aceea, începu să-şi aducă în traistă câte ceva de-ale gurii. Ba, în anumite seri, când furtuna mugea afară, sau drumul era prea înzăpezit, nici nu se mai întorcea acasă, ci dormea într-un ungher de sub o scară a unui croitor, Giovanni Roberto, care sfârşi prin a-l primi în gazdă în schimbul unei modeste pensiuni în natură (grâu, vin şi ouă). Pâinea i-o aducea mama de acasă, o dată pe săptămână.
      Era cea de-a doua despărţire a fiului de mamă. La plecare, ea îi făcu o singură recomandare, dar, aşa de simplă, aşa de ocrotitoare: „Fiul meu, mai presus de toate, fii evlavios faţă de Preacurata!”
      Primele săptămâni la Castelnuovo au fost mai curând grele. Elevii mai mici îşi găsiseră un savuros subiect de distracţie în acest tânăr de 15 ani, îmbrăcat cu un surtuc cine ştie al cui, ce-i venea ca armura lui Saul micului David, când cu Goliath.
      Răutatea celor mici, tocmai fiindcă e spontană şi mai lipsită de artificii, e mai batjocoritoare, mai crudă şi mai dureroasă. Şi nu concepţia modernă a şcolii poate să remedieze acest rău. Şcoala pare să favorizeze înmagazinarea de cunoştinţe, sistematizate aproximativ - tur de forţă pentru memorie, nu formarea inimii şi a caracterului pentru viaţă. Iar părinţii, în loc să suplinească această deficienţă, o accentuează, stimulându-şi copiii să ajungă cu orice preţ primii; parcă ar fi la cursele de cai sau de ogari. Ei ar tolera aproape orice, inclusiv înşelăciuni, intrigi, copieri, protecţii etc., numai ţinta de a-şi vedea odraslele premianţi să fie atinsă. Or, în acest fel, se distruge acea nevoie de a intra prin bunătate în comuniune de suflet cu ceilalţi, atât de adânc tinerească şi de formativă. Părinţii nu-şi dau seama că, pentru viaţă, copii lor ar dobândi mai mult dacă ar şti să fie mai buni, să-i ajute pe cei lipsiţi şi, mai ales, modeşti. Ce bucurie curată nu e aceea, de exemplu, când, deşi ştii, laşi pe un altul mai slab să răspundă, tocmai pentru a-l ajuta să reuşească şi el, pentru a-i face şi lui o plăcere. Căci adevărata mărime de suflet, aceea pe care bucuria o învăluie, nu se câştigă decât în măsura în care ştii renunţa la o plăcere a ta, pentru a o dărui altora.
      A râvni locul întâi cu orice preţ poate fi calea cea mai sigură de a ajunge un monstru de egoism sălbatic. De aceea, în multe clase, anumiţi premianţi se văd izolaţi. Fiind egocentrici şi răutăcioşi, deşi sunt tineri, le lipseşte principala şi cea mai adâncă bucurie a tinereţii: aceea a fuziunii de suflet cu ceilalţi, ce nu se dobândeşte decât prin bunătate şi uitare de sine. Se prea poate ca ei să câştige cursa şcolii, dar o pierd pe cea a formării adevăratului caracter. Iar când bunătatea inimii lipseşte, Dumnezeu ne păzească de anumiţi premianţi, căci ei pot deveni pricina unor mari catastrofe.
      De altfel, chiar în ştiinţă, premierea şcolară nu spune prin sine prea multe: Pasteur era al 44-lea în clasă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie neasemuitul Louis Pasteur. El avea, pe lângă inteligenţă, şi inimă, o nevoie lăuntrică de a fi bun oricând şi cu oricine. Mintea lui, fecundată de o mereu însetată năzuinţă spre bine, a şi făcut din el binefăcătorul căruia îi este şi îi va fi recunoscătoare, pentru de-a pururi, omenirea întreagă. Dintre premianţii din aceeaşi promoţie, oare care i-ar putea sta alături marelui Pasteur? Aceasta este o chestiune la care îi lăsăm să răspundă acei părinţi ce ţin cu orice preţ să-şi vadă copiii premianţi. Şi faptul că un tânăr a reuşit abia al 42-lea din 58 de candidaţi, nu l-a împiedicat pe acesta să ajungă marele Napoleon! [16]
      A fi premiant, când bunătatea inimii şi formarea caracterului e salvată, e foarte bine. Dar a ajunge premiant, prin jertfirea acestora, e o catastrofă. Pentru adevărata ta fericire ar fi mult mai bine să fii şi ultimul dintre promovaţi, dar să ai măcar un gram de bunătate în plus, decât să fii premiant pe şcoală sau şef de promoţie pe ţară, dar cu inima închircită de invidie, mândrie şi egoism feroce. Nu „primul cu orice preţ” ci „cel mai bun cu orice jertfă”, iată Idealul!
      Trecută prima senzaţie, Bosco îşi dobândi repede prieteni, îndeosebi printre cei mai buni, încântaţi de ţinuta lui.
      Dar şi cei răi, pentru care şcoala părea mai mult un loc de întâlnire spre a se distra cu jocuri de noroc şi alte prostii, îi dădeau târcoale. La o invitaţie ce i-o făcură să se joace şi el pe bani, se mulţumi să le răspundă că el nu are bani.
      - Dar e vreme să te trezeşti şi tu la viaţă, dragul meu, şi să înveţi cum se trăieşte în lume! Ia de la gazdă sau de acasă, ce mai atâta tărăgăneală!
      - Eu să fur? Niciodată! Cine fură e hoţ, şi hoţii totdeauna o sfârşesc rău. Banii de care am neapărată nevoie, mi-i dă mama de unde poate. Cum s-o fur dacă mă iubeşte aşa de mult? Fără ştirea ei n-am făcut niciodată nimic şi nici nu mă gândesc să încep tocmai prin a face rele. Dacă cei din ceata voastră fură, sunt nişte ticăloşi; iar dacă înşişi nu o fac, ci îi îndeamnă numai pe ceilalţi, sunt nişte făţarnici şi neruşinaţi!
      Acest răspuns hotărât se răspândi printre copii şi, ajungând şi la urechile profesorului de latină, acesta îl stimă şi mai mult.

 

8) Prejudecăţi de profesor

      Programul şcolar pe atunci în vigoare, publicat în 1823 de Regele Carlo Felice, avea o orientare pronunţat religioasă, aşa încât, sub acest aspect, Ioan era în largul lui. Din lipsă de personal didactic, profesorul de latină era chiar parohul local, Don Emanuele Virano, om cu multă carte, cu un rar simţ pedagogic, cu un dar înnăscut de a comunica şi altora ştiinţa şi cu mult ascendent asupra tinerilor.
      Deşi preda latina simultan la patru clase reunite, o făcea cu atâta tact şi atenţie distributivă, încât cine avea bunăvoinţă putea profita din plin. Pentru a-şi coordona noţiunile împrăştiate, Ioan începu, cum era şi firesc, cu programul primei clase.
      Progresul său atrase în curând atenţia corpului profesoral asupra sa. Anume, într-o zi li se dădu drept temă o lucrare liberă asupra bătrânului Eleazar, care preferă să moară decât să mănânce carne oprită de lege. Bosco o dezvoltă cu atâta măiestrie, încât nici unuia dintre profesori nu-i venea să creadă că ar fi putut-o face singur. Când i se prezentă şi lui Don Moglia, unchiul fostului său stăpân, acesta deveni neclintit în părerea că aici nu poate fi vorba decât de o înşelăciune, dat fiind că în tot Castelnuovo şi în jur n-ai găsi oameni maturi care să poată compune o astfel de lucrare. Ce-i drept, însuşi Don Virano, rămase uimit de calitatea compoziţiei şi-o aprecia, dar din nefericire pentru Ioan, acesta în curând trebui să plece, fiind promovat şi transferat în altă parte în 1831. Prin plecarea lui, Bosco pierdea pe cel mai drag dintre profesori, pe cel care, la rândul său, îl aprecia. Îi urmă ca diriginte de clasă tocmai Don Moglia, vechea noastră cunoştinţă din Moncucco.
      Ce imensă deosebire între aceşti doi profesori! Şi ce este mai mult, date fiind ideile de atunci, Don Moglia nu reuşea să priceapă cum putea să aibă un biet servitor de la ţară nemaiauzita cutezanţă de a aspira să devină preot! De altfel, însăşi vârsta înaintată a lui Ioan constituia pentru el cea mai bună dovadă a incapacităţii ereditare a acestuia pentru carte, mai cu seamă că era şi din Bechis, „cătunul lui Murialdo, el însuşi codaş printre sate...”
      O întâmplare neînsemnată dovedi cu prisosinţă şi fără zăbavă ce este în stare prejudecata într-un suflet de educator. La lucrarea în scris numită: „a locurilor” (întrucât ordinea de clasificare între elevii clasei se stabilea pe baza notelor obţinute pe ea), Ioan, deşi în mod scriptic aparţinea primei clase gimnaziale, insistă pentru a i se permite să facă lucrarea ce se dăduse celor din clasa a IV-a. Era vorba de o traducere din latină în italiană.
      - Ce obrăznicie! Dar nici nu visa, îi răspunse înţepat Don Moglia.
      - Dar o să vedeţi că o voi face bine.
      - Un ţărănoi din Murialdo, ce cutezanţă! Ai face mult mai bine s-o ştergi de pe aici: tu şi latina! Ha, ha, ha! Să aduni ciuperci şi cuiburi de păsări, la asta vă pricepeţi voi cei din Murialdo; dar să faci o traducere corectă din latină, oh, nu, de o mie de ori nu!
      - Totuşi, vă rog să îmi permiteţi, zise el blând, înroşindu-se tot, şi o să vedeţi.
      - N-am să văd nimic, fiindcă nu-ţi voi corecta nimic. N-am timp de pierdut cu astfel de tâmpenii!
      - Vă rog...
      - Eu nu mai am nimic de spus... Şi, acum, fă ce vrei!
      Bosco făcu totuşi traducerea şi, la sfârşitul celor trei ore de lucru, i-o duse şi el la catedră. Profesorul pur şi simplu o împinse de o parte.
      - V-aş ruga să-mi corectaţi greşelile, insistă băiatul.
      - Dar nu ţi-am spus, măgarule, că voi cei Murialdo nu sunteţi buni de nimic, n-ai înţeles? strigă el ieşindu-şi din fire.
      - Vă rugăm citiţi-o, domnule profesor, citiţi-o, îi strigară mai mulţi elevi în cor, ce ardeau de curiozitate, vrem să-i auzim neroziile!
      Profesorul Moglia, ce se lasă uşor dus de nas de elevi, le făcu pe voie şi citi traducerea. Era fără greşeli ori ca şi fără greşeli.
      - Dar nu v-am spus eu că nu-i bun de nimic? strigă el punând traducerea pe masă. E imposibil s-o fi făcut el. A copiat-o, desigur, evident că a copiat-o de la vecini!
      Se ridică atunci chiar colegul lui de bancă, ce-l observase tot timpul cum lucrase fără cărţi şi fără ajutor:
      - Domnule profesor, examinaţi celelalte lucrări şi veţi vedea că nu este nici una asemănătoare cu a lui. Bosco n-a copiat!
      Observaţia era cât se poate de judicioasă şi s-ar fi încheiat orice discuţie; dar Don Moglia, cu şi mai mare înverşunare, ţipă:
      - Stai jos, obraznicule! Voi vreţi să mă învăţaţi pe mine? Când eu zic că Bosco a copiat, asta vrea să spună că a copiat! Nu v-am spus eu că cei din Murialdo nu sunt buni de nimic, dar absolut de nimic?
      Moglia se încăpăţâna în părerea lui preconcepută, dar şi martorul care văzuse totul îl apăra cu îndârjire şi, de îndată ce luară recreaţie, descrise cu entuziasm ceea ce văzuse cu proprii lui ochi.
      Inteligenţa şi răbdarea lui Ioan deveniră obiectul celei mai vii şi neprecupeţite admiraţii din partea colegilor. Şi e atât de dulce gloria printre cei mici.

 

9) Căi misterioase

      Rămâi nedumerit în faţa atâtor ghinioane ce urmăresc pe acest sărman băiat. Îndură un îndelung calvar până să ajungă la şcoală şi, în loc să afle aici înţelegere, abia aici începe adevărata torturare a răbdării lui, cu un diriginte de clasă ce-l face să mai piardă încă un timp preţios, pe lângă tot cel pierdut înainte.
      În clasa unui astfel de profesor, fireşte, nu se putea aştepta la prea multe. Drept compensaţie, în afară de programul de şcoală, care era cum era, el învăţa o mulţime de alte lucruri, ce-i vor fi de real folos în marea-i operă educativă de mai târziu.
      Învăţa între cele dintâi muzica. Croitorul Roberto, care-l găzduia, cunoştea muzica şi se pricepea la belcanto, fiind şi cantorul şi dirijorul corului bisericii parohiale. El îl învăţă bucuros, ca să-l ajute la slujbele sacre, mai ales că Ioan avea o voce de înger şi o ureche foarte fină. Prindea uşor orice melodie; se opri însă la atât. În paralel, învăţă violina şi pianul, devenind în scurt timp un abil organist.
      Tot de la gazda sa învăţă croitoria, ajungând în curând să-şi plătească pensiunea prin ajutorul preţios ce-l dădea acestuia. La început cosea doar nasturi şi butoniere, apoi ajunse să croiască pantaloni, veste şi pe urmă chiar vestoane. „Ar fi căzut din nori-zice Auffray, biograful său francez - de i-ar fi spus atunci careva că, ajuns preot, această îndemânare de meseriaş o să-i folosească tot atât cât şi latina. Pe drumuri misterioase, Providenţa îl pregătea pentru marea misiune şi, când o va înţelege, va fi aşa de recunoscător lui Dumnezeu că l-a călit în focul încercărilor.”
      De la Evasio Savio, ce avea faimă nu numai de bun creştin, ci şi de fierar iscusit, învăţă să mânuiască pila şi ciocanul, însuşindu-şi, cu spiritul său de observaţie şi întrebările lui chibzuite, şi această meserie. Într-un atelier vecin învăţă tâmplăria, aşa cum, în anul ce va urma, va învăţa de la pantofar să repare ghete şi să pingelească perfect.

 

10) Ascendentul asupra celorlalţi

      O altă preocupare firească pentru el a fost prietenia cu tinerii din şcoală şi din regiune. Întâmplarea cu Don Moglia îi sporise mult ascendentul printre cei mici, iar părinţii, observând că, prin prietenia cu Bosco, copiii lor devin mai buni şi mai sârguincioşi, îl vedeau cu drag întotdeauna. Mulţi ani mai târziu, viitorul cardinal Cagliero, localnic din Castelnuovo, mai auzea vorbindu-se, pe când era doar copil, despre ţinuta exemplară a elevului de odinioară, Bosco, în decursul scurtei lui treceri pe aici.
      De altfel, faima năzdrăvăniilor lui de acrobat şi scamator îl precedaseră, iar la Castelnuovo avu nu o dată prilejul să şi-o dovedească din nou, lucru ce-i spori şi mai mult popularitatea în această lume tinerească.
      Dar grija zilei de mâine îl constrângea, uneori, să se folosească nu numai de meseriile învăţate, ci şi de dexteritatea şi agilitatea sa, tocmai pentru a-şi agonisi strictul necesar sărăcăciosului său trai. Iar ceilalţi credeau că el se distrează!
      Aşa, într-o zi, cu prilejul unei solemnităţi în Montafia, un sat vecin, se aranjase un program festiv popular cu numeroase puncte de senzaţie. Printre acestea, cel care distra cel mai mult era „Prăjina serbării - la Cuccagna”, cum îi ziceau localnicii.
      Era un trunchi de pin neted de vreo zece metri lungime, bine lustruit şi uns cu ulei, pe care localnicii îl înălţaseră vertical, înfigându-l bine în pământ. Pe un cerc fixat de vârf, erau atârnate diferite obiecte atrăgătoare: un cârnaţ gata fript, o punguliţă cu 20 de lire (sumă ce reprezenta pensiunea întreagă a unui student pe timp de o lună), batiste şi alte obiecte. Ce distracţie savuroasă era, pentru mulţimea de gură-cască, să vadă furia cu care tinerii cu muşchi viguroşi începeau să se caţăre pe prăjina unsă, ajutându-se de mâini şi de picioare, şi apoi cum, rând pe rând, unii ajunşi la o treime sau mai puţin, câte unul chiar la jumătate, recădeau la sol, spre ruşinea lor şi în mijlocul unor hohote de râs generale.
      Ne putem uşor închipui dacă lucrurile din vârf îi făceau sau nu cu ochiul lipsitului nostru elev! Dar el făcu şi acum ceea ce va face întotdeauna în viaţă, în faţa unei situaţii noi: îşi deschise bine ochii! În timp ce-şi aştepta cu răbdare rândul, observă că motivul principal al insuccesului era pripeala şi iureşul prea mare cu care toţi se avântau la începutul căţărării.
      După ce aproape toţi concurenţii serioşi de prin sat şi din jur abandonaseră, plăti şi el taxa şi se apropie de prăjină să-şi încerce norocul.
      Începu să se caţăre încet-încetişor, de parcă ar fi avut înainte o jumătate de veac şi, din când în când, încrucişându-şi strâns picioarele pe prăjină, şedea pe călcâi pentru a se odihni. Spectatorii hohoteau la fiecare nouă oprire, aşteptând ca el să alunece în jos fulgerător, aşa cum păţiseră, fără excepţie, toţi cei ce-l precedaseră, care, din clipa în care se opreau, opriţi erau şi apoi recădeau fără amânare la sol.
      Dar de data aceasta se înşelaseră: Bosco se oprea nu din slăbiciune, ci din calcul, pentru a-şi menaja puterile. Aşa va face şi în marile sale creaţii de mai târziu: când obstacolele ce-i barau calea se dovedeau insurmontabile prin atac frontal şi imediat, el va temporiza. Adversarii săi vor jubila prematur luând această aşteptare drept o abandonare a proiectului, pe când nu era de fapt decât un simplu popas de refacere pentru a pregăti un contraatac victorios. Or, când din obstacole îţi ştii face puncte de sprijin, timpul şi toate şi Dumnezeu Însuşi îţi devin aliaţi.
      Bosco se mai oprise odată ceva mai sus de jumătate, până unde niciunul nu ajunsese înaintea lui şi, când reîncepu urcarea, râsetele conteniră ca prin farmec. Ajuns la trei sferturi, se transformară în încurajări ce deveneau tot mai generale şi mai susţinute. Iar când ajunse la vârf, în timp ce prăjina, destul de subţire, se legăna ameţitor, el foarte calm luă punguliţa cu cele 20 de lire, cârnaţul şi o batistă, lăsând celelalte obiecte anume ca jocul să se poată continua, entuziasmul se transformase în ovaţii.
      Coborî ca un fulger şi dispăru în mulţime cu preţioasa-i pradă.

 

11) Când „visezi”, celelalte nu contează!

      Sfârşindu-se şi acest chinuit an şcolar, îşi petrecu vara lui 1831 la fratele său, Iosif. Acesta, pentru a putea înnoda cele două capete, luase, împreună cu mama Margareta, să lucreze, în parte, o mică proprietate numită Sussambrino, ce se găsea, ca şi Bechis, tot în hotarul comunei Murialdo. Deşi locuiau aici, timpul şi-l împărţeau pentru a putea face faţă lucrărilor şi la Bechis. Sosirea lui la Sussambrino pricinui o nespusă bucurie fratelui său, care voia să-l scutească de orice muncă, anume ca să se dedice studiului.
      Dar, în cele trei luni de vacanţă, nu voia să le fie o povară. Mergea cu vitele la păşune, ba mai punea şi mâna când munca la câmp era mai arzătoare. Îşi înjghebase şi un mic atelier în care dregea uneltele agricole – nu în zadar învăţase atâtea meserii – sau îşi repara hainele sale sau ale lui Iosif.
      Duminica, o ceată de copii se ţineau scai de el, căci îi distra cu un câine docil şi făcea o mulţime de mişcări şugubeţe, trezind veselia tuturor. Acest câine i se ataşase aşa de mult, încât în anii când era student la Chieri, când Mama îl aducea cu ea, ca să-şi arate bucuria, făcea fel de fel de pozne şi ghiduşii, şi abia îl mai puteau sili să se întoarcă acasă.
      Pe acelaşi deal cu ferma Sussambrino se găsea, lipită de via lor, şi via părinţilor unui coleg de-al său, Iosif Turco. Când strugurii începură să dea în pârg, el sta de pază în vârful colinei ce domina cele două vii, cu vreo carte în mână. Citi mult în acest timp: operele ascetice ale Sfântului Alfonso Maria de Liguori, câteva Catehisme explicate şi alte cărţi de viaţă spirituală împrumutate de pe la preoţi şi cunoscuţi.
      Tatăl lui Iosif Turco venea cu drag să stea de vorbă cu Ioan.
      - Curaj, dragul meu, Preacurata te va ajuta.
      - Într-adevăr, la Ea e toată nădejdea mea, deşi acum trăiesc tot în nesiguranţă. Aş vrea să continuu liceul, dar mama n-are mijloacele necesare.
      - Ai încredere. Pe cei cu inima curată Dumnezeu nu-i părăseşte.
      - Nădăjduiesc şi eu, însă...
      Şi acest „însă”, câte gânduri negre nu-i trezea.
      Până într-o bună zi, când cei doi Turco, tatăl şi fiul, îl văzură alergându-le radios în întâmpinare.
      - Ce-i cu tine, Giovannino, de-ai devenit vesel dintr-odată; până mai ieri erai tot abătut.
      - De data aceasta am veşti bune, foarte bune chiar. Am visat astă noapte că-mi voi continua studiile, mă voi face preot şi voi fi în fruntea multor tineri, de a căror educaţie mă voi îngriji în viitor. Asta-i: voi fi preot.
      - Păi, ăsta nu-i decât un vis!
      - Aşa-i, dar celelalte nu contează! Da, voi fi preot şi voi avea nenumăraţi tineri de îngrijit şi le voi putea face mult bine.
      Visul cu pricina şi-l povesti în duminica viitoare în familia colegului: „Am văzut venind spre mine o Mare Doamnă care conducea o turmă nespus de mare de oi şi miei şi care, apropiindu-se, îmi zise:
      - Iată Giovannino, toată această turmă ţi-o dau în grijă!
      - Dar cum voi putea eu păzi atâtea oi şi atâţia mieluşei? Unde să găsesc păşunile să-i pasc?
      - Nu te teme, îmi răspunse Doamna cea frumoasă, sunt Eu cea care te voi ocroti şi te voi ajuta!
      Acestea zicând, Ea dispăru.”
      Şi de fapt l-a şi ajutat, căci toamna următoare, mama Margareta reuşi să-l trimită la Chieri, o adevărată cetate a şcolilor, pentru a-şi continua studiile liceale.
      O doamnă, Lucia Matta, care se mutase la Chieri anume pentru a-şi îngriji şi supraveghea personal fiul la liceu, se învoi să-l ia în gazdă şi pe Ioan, pentru douăzeci şi una de lire pe lună, iar dacă el ar ajuta-o ca servitor, pentru şi mai puţin.
      Dar de unde să faci rost de banii necesari pentru îmbrăcăminte şi pentru a plăti anticipat găzduirea pe trei luni?
      Giovannino îşi luă curajul cu ambele mâini şi umblă cu un sac, din poartă în poartă, pe la toţi consătenii din Murialdo, cerându-le obolul. Îl costa, dar nu i se spusese odinioară în acel vis misterios: „Fă-te umil!”?
      Nimeni nu-l respinse şi-şi făcu provizie de cereale, ouă şi caş. Iar parohul din Castelnuovo, la sugestia unei credincioase, îi oferi cu generozitate o însemnată sumă de bani.
      În acest fel, în noiembrie 1831, se îndrepta spre Chieri, cetatea viselor lui tinereşti, cetatea studiilor, aşa de bună şi de evlavioasă, ce odinioară adăpostise pentru mai multe luni pe marele Alois Gonzaga (1568-1591), tânărul sfânt, patron al curăţiei.
      La Castelnuovo se întâlniră cu tânărul Ioan Filipello, care la cererea mamei Margareta consimţi să-l însoţească la Chieri. Ajunşi la Avignano, la mai bine de jumătate drumul, se odihniră puţintel. Din vorbă în vorbă, Filipello, vrăjit de curgătoarea poveste a lui Ioan, ce în conversaţie se servea cu o adevărată măiestrie de tot ceea ce auzise la predici, la Catehism şi în şcoală sau citise, îi zise la un moment dat încântat:
      - Tu de-abia începi liceul şi ştii atâtea lucruri! Repede o să ajungi paroh!
      - Paroh? Dar, ştii tu, dragul meu, ce înseamnă a fi paroh? Ştii ce obligaţii are un paroh? Când se ridică de la masă sau de la cină, trebuie să se gândească: eu am mâncat, dar... oare toate oile mele au avut cu ce să-şi potolească foamea? Ceea ce are mai mult decât necesar ar trebui să dea celor nevoiaşi. Şi câte alte răspunderi foarte grele! Oh, nu! Filipello dragă, eu unul nu mă fac paroh! Merg să studiez spre a-mi consacra apoi viaţa celor tineri!
      Îşi reluară drumul.
      Sfârşitul îndelungatelor încercări părea că se apropiase, şi cei şapte ani de chinuri se sfârşeau cu o neasemuită nădejde. În ciuda anotimpului morocănos, în sufletul tânărului de şaisprezece ani, care în acea zi de 4 noiembrie 1831 pornise spre Chieri, răsărise soarele celor mai înaripate nădejdi.
      Umerii lui, deşi robuşti, se încovoiau sub greutatea celor doi desagi de făină şi de porumb – produse pe care trebuia să le vândă, pentru a-şi câştiga banii necesari pentru cărţi, caiete şi celelalte rechizite şcolare; dar inima lui îi creştea la gândul fericit că, cel puţin acum, calea spre ţinta îndelung jinduită era, în sfârşit, liberă.
      De data aceasta nu se mai înşela!

Capitolul V. Un licean de pomină

1) Chieri, cetate de studenţi şi de mănăstiri; 2) Memorie, nu glumă! ; 3) Visătorul”; 4) Mereu primul; 5) Asociaţia Veseliei; 6) Scamator; 7) O întrecere... cu banchet; 8) Studiază clasicii; 9) Când un sfânt ţi-e prieten; 10) Iubirea nu alege; 11) Şi dacă spre nefericirea ta...”; 12) La răspântie.

 

1) Chieri, cetate de studenţi şi de mănăstiri

      Chieri, orăşelul în care Ioan Bosco îşi va petrece zece ani din tinereţe, este un mic giuvaer de veche cetate italiană. Mititică, dar împovărată de multe glorii şi de ani mulţi, îşi pierde originea în negura unor vremi trecute, păstrând, în multe privinţe, înfăţişarea din veacul al XIII-lea. Republică temută odinioară şi având chiar dreptul de a bate monedă, îşi extindea stăpânirea peste treizeci de teritorii şi castele ale şesului, trecând în istorie sub numele de „Chieri dalle cento torri” (Chieri cea cu o sută de turnuri). Căci toate familiile mari din împrejurimi – Balbo, Benso, Broglia, Tana – îşi înălţaseră aceste fortăreţe ca simbol şi puncte de sprijin ale puterii lor.
      La vreo 15 km est – sud – est de Torino, ocrotită din trei părţi de un şirag de coline, ea priveşte zâmbitoare câmpia vastă ce, între Torino şi Asti, îşi desfăşoară holdele mănoase de grâu, păşunile verzi şi viile aromate.
      Pe timpul lui Don Bosco, număra vreo 9. 000 de locuitori şi, la fel ca şi astăzi, era oraşul mănăstirilor, al studenţimii şi al ţesătorilor. Vreo 4. 000 lucrau în cele douăzeci de ţesătorii de bumbac, în timp ce alte câteva sute lucrau mătasea, târgurile din Chieri fiind printre cele mai importante şi căutate din Piemont.
      Catedrala gotică, cu cele cinci naosuri şi douăsprezece altare, era mândria Piemontului, căci nici măcar capitala, Torino, nu avea nimic ce să-i opună nici ca mărime, şi nici ca măreţie. Înconjurată de bisericile şi mănăstirile tuturor ordinelor călugăreşti, ea părea o cloşcă în mijlocul puilor săi. Şi care ordin – se întreabă retoric Auffray – nu îşi avea aici biserica şi mănăstirea sa? Franciscanii, Dominicanii, Iezuiţii, Filipinii, Clarisele şi atâtea altele.
      Cetate de amintiri, de pietate şi de studiu, Chieri va fi, pentru Ioan, atelierul ce, din minereul scos din acea inepuizabilă mină de material uman al satului, va făuri, în bronzul eroismului şi al virtuţilor, sufletul de apostol şi chipul viitorului cuceritor al tinerimii.
      Viaţa studenţilor săraci era pe atunci foarte aspră. Astăzi, o chemare serioasă sfârşeşte, de obicei, prin a găsi o bursă sau un binefăcător care să-i permită continuarea studiilor, lucru aproape necunoscut pe atunci.
      Cum o scoteau la capăt? Cu jertfe şi austerităţi de multe ori eroice. Ce-i drept, asistenţa la cursuri era gratuită, dar rămâneau toate celelalte. Şi nu erau puţine.
      Elevii săraci se întovărăşeau la o gazdă, ce le oferea un locşor de dormit şi ciorba. Se plătea fie în bani, fie în natură, cu cereale, cartofi, castane sau vin; alţii se achitau prin contra servicii, punându-se în timpul liber la dispoziţia stăpânului casei pentru fel de fel de corvezi. Mulţi dintre ei mâncau „din brişcă”, adică din ce le puteau aduce părinţii la o săptămână-două, o dată. Pentru asemenea merinde, nici nu era nevoie de alt tacâm decât briceagul...
      Aşa venea şi mama Margareta în fiecare sâmbătă, cu pâinea neagră şi provizia de porumb, fasole, făină şi castane.
      Fără foc, în serile de iarnă se răbda de frig, dar se sufla în mâini şi se bătea din picioare, şi apoi iarăşi ochii se plecau asupra cărţii, şi degetele înţepenite de frig continuau să scrie. Iarna, pentru studenţimea săracă din orice veac, a fost o problemă gravă. Păcat că în acel parlament al naturii, unde fenomenele meteorologice decretează limitele anotimpurilor pentru fiecare an în parte, ei nu aveau acces. Că deh, de-ar fi depins numai de votul lor mersul vremii, apoi, cel puţin pe timpul şcolii, ar fi optat şi ei ca ţiganul ce se plângea:
      - Toate ar fi bune, românico, numai iarna de n-ar fi!
      - Bine, dar cum ai vrea tu să fie lucrurile, măi ţigane?
      - Apoi să fie iac-aşa, tot trei veri şi o... vară!
      Banii pentru procurarea cărţilor, rechizitelor şcolare şi celelalte lucruşoare necesare trebuiau câştigaţi cu eforturi supraomeneşti, dând meditaţii, transcriind caligrafic acte şi lucrări, maşina de scris nu exista încă, deci copiind, cum se spune tehnic, ba chiar şi cu lucrări manuale, adeseori servile şi umilitoare.
      Era aspră viaţa în comparaţie cu cea din şcolile ţărilor civilizate, deşi n-avem de ce îi plânge: ei ieşeau căliţi din lipsurile şi încercările acestea şi deveneau oameni care cutezau şi ştiau să privească apoi viaţa în faţă. Durerea nu-i frângea, fiindcă o cunoscuseră de timpuriu.
      Pe Ioan nici la Chieri încercările nu-l vor uita. Şi de ce l-ar fi uitat? Nu erau vechi cunoştinţe? În copilăria acestui tânăr, trenul necazurilor părea să aibă linie dublă: Nici nu ajungeau să plece unele, că şi soseau celelalte, căci lipsurile şi mizeria aveau în viaţa lui atâtea halte, aproape câte zile în an.
      Pentru a-şi plăti pensiunea, primi să facă nu numai pe servitorul gazdei Lucia Matta, ci şi pe meditatorul fiului ei. Acesta, deşi era cu o clasă mai sus, era mai tânăr şi ca vârstă şi, mai ales, ca minte. Cu felul său blând şi mereu vesel, cu mici atenţii şi îndeosebi printr-o evlavie sănătoasă, reuşi să-l transforme total, făcându-l bun, ascultător şi diligent. Dacă până mai ieri fusese o adevărată tortură pentru profesori, ajunsese printre primii şi cei mai iubiţi din clasă. Lucia Matta fu atât de încântată, încât drept recunoştinţă, îi iertă întreaga pensiune, lui Ioan rămânându-i să se îngrijească doar de cărţi şi de haine.
      Tânărul Matta va termina, astfel, cu bine liceul şi-i va păstra lui Ioan o nedezminţită recunoştinţă. Acesta, la rândul său, va accepta fără taxe, în 1869, pe fiul lui Matta în Institutul său şi, în timpul celor trei ani, îl aşeză chiar la masa sa. Căci recunoştinţa, această floare atât de rară în grădina omului de rând, e pururi verde şi înflorită într-un suflet de sfânt.
      După doi ani, fiul său terminând liceul, Lucia Matta se întoarse la Castelnuovo, iar Ioan trebui să-şi caute o altă gazdă.
      Fu găsită în persoana unui văr de-al familiei lor, anume Iosif Pianta, care tocmai se mutase din Murialdo la Chieri, unde deschisese o cafenea aproape de Piaţa Mare. La insistenţa Margaretei, acesta îl acceptă ca băiat de serviciu în bar. Nu avea nici o plată, dar avea, în schimb, în mod gratuit, casă şi masă. „Casă şi masă” este iarăşi un fel de a vorbi, căci dormea deasupra unui cuptor pentru coptul prăjiturilor, unde ajungea urcând o mică scară. Firida în care se cuibărea era aşa de strâmbă şi scurtă, încât picioarele îi ieşeau nu numai de pe saltea, ci şi peste marginea zidăriei cuptorului. E adevărat însă că regimul alimentar ce-l avea nu-i prea da ghes lăuntric să se întindă, dimpotrivă! Peste puţin timp, văzându-l tot mai slab, ieşi vorba între colegi că lui Ioan îi chiorăia stomacul de foame, aşa că unul dintre ei, Iosif Blanchard, adeseori îi făcea parte din fructele şi pâinea sa, deşi fratele său, Leandru, îl pâra acasă mamei lor. Aceasta însă, fiind vânzătoare de fructe, îi trimitea uneori câte un fruct, spunându-i fiului său, Iosif: „Du-i-l lui Ioan, e băiat aşa de bun, şi el se va ruga, în schimb, pentru noi.”
      În anul ce urmă, Blanchard, întrerupându-şi studiile, drumurile lor se despărţiră. În 1876, după vreo 35 de ani, întâmplarea făcu aşa încât cei doi prieteni şi foşti colegi să se reîntâlnească în Chieri. Don Bosco se afla într-un grup de preoţi şi notabilităţi bisericeşti, când îl recunoscu pe fostul său coleg Blanchard în persoana unui meseriaş ce trecea pe cealaltă parte a străzii, ce-şi ducea prânzul într-o mână şi o sticlă de vin în alta.
      - Blanchard, Blanchard! Îl strigă Don Bosco, părăsindu-i de îndată pe ceilalţi şi apropiindu-se radios. Cât mă bucur să te revăd; spune-mi, scumpul meu, ce mai faci?
      - Bine, domnule cavaler, mulţumesc, bine...
      - Dar bine, Iosife, tu aşa mă iei? De ce-mi spui „cavaler”? De ce nu mă tutuieşti? Tu nu mai eşti acelaşi scump prieten al meu din copilărie? Eu nu sunt decât tot sărmanul Bosco, fără titluri şi fără altceva...!
      - Te rog, iartă-mă, dar ştii, credeam...
      Bietul Blanchard, de şi-ar fi terminat studiile, şi-ar fi putu exprima ezitarea prin dictonul clasic „Honores mutant mores”. Se temuse că, şi lui Don Bosco, onorurile i-ar fi făcut să i se urce fumurile...
      Oricum, cu prânzul în mână şi în hainele de lucru, el se simţea totuşi stingher să vorbească aşa de familiar cu Don Bosco, devenit, între timp, un personaj aşa de însemnat.
      Don Bosco, observându-i jena, îl întrebă direct:
      - Dar ce s-a întâmplat? De ce eşti aşa? Nu-ţi mai place acum de preoţi?
      - Ba, dimpotrivă, răspunse el prompt, dar ştii, eu nu sunt în ţinuta în care să mă pot opri cu oameni aşa de aleşi...
      - Dar nu despre aşa ceva este vorba acum! Tu crezi că eu aş putea uita vreodată faptul că, pe când eram elevi, de atâtea ori mi-ai potolit foamea şi că ai fost în mâinile Providenţei unul dintre primii binefăcători ai sărmanului Don Bosco?
      Zicând aceasta, Don Bosco, cu tactul său irezistibil, îl şi luase prietenos de braţ şi-l prezentă celorlalţi:
      - Iată, domnii mei, unul dintre primii mei binefăcători. Şi după ce le povesti faptele, se întoarse spre Blanchard:
      - Ţin atât de mult să ştii că îmi amintesc întotdeauna cu drag binele pe care mi l-ai făcut. Apoi, la despărţire, strângându-i călduros mâna, adăugă:
      - Ori de câte ori vei trece prin Torino, eşti invitatul meu la masă!
      Zece ani mai târziu, în 1886, Blanchard, auzind că Don Bosco căzuse la pat grav bolnav, se prezentă la Oratoriu, dar portarul îl opri:
      - Astăzi nu se poate vorbi cu Don Bosco
      - Bine, bine... Don Bosco este sau nu este acasă?
      - Este acasă, dar nu primeşte pe nimeni fiind foarte bolnav.
      - N-are importanţă: el mă va primi, fiindcă de mii de ori mi-a spus să vin.
      - Se prea poate, dar nu astăzi, căci opreliştea medicului e pentru toţi.
      - Pentru toţi fie, afară însă de mine, care-i sunt prieten din copilărie. Or, aflând că este bolnav, am venit anume şi cu atât mai mult trebuie să-l văd.
      La această insistenţă ingenuă, portarul anunţă Superiorul casei, care-l lăsă să Între , deşi chiar regelui venit călare cu un aghiotant i se va refuza, în împrejurări pe care le vom relata într-un alt capitol.
      Ajuns în anticamera Sfântului, o nouă greutate: Secretarul nu voia să-l lase să vorbească decât cu Superiorul Casei, Don Rua.
      În timp ce parlamenta, Don Bosco, recunoscându-i vocea, se dădu jos din pat şi, târându-se până la uşă, îi scoase din încurcătură. Îl invită în cameră şi, dându-i un scaun lângă pat, îl întrebă despre toate: sănătate, familie, ocupaţii şi, la un moment dat, cu un profund accent de recunoştinţă, îi zise:
      - Sunt atâţia ani de când ne-am cunoscut... Eu sunt acuma bătrân şi bolnav, dar nu uit niciodată ce ai făcut pentru mine în timpul copilăriei noastre. Mă voi ruga pentru tine, dar nu uita nici tu de sărmanul Don Bosco.
      După vreo jumătate de oră, când să se despartă, Don Bosco neputând să coboare în refector, dete ordin ca Blanchard să fie reţinut la masă şi să ocupe locul destinat dânsului la masa Superiorilor, cărora bătrânul prieten le povesti cele întâmplate şi cuvintele de recunoştinţă pe care Don Bosco i le adresase.
      Blanchard constatase la rândul său că, în mijlocul unei lumi dominate de parveniţi, mai există o fidelitate pururi nedezminţită şi încântătoare, aceea a inimii de Sfânt.
      Dar să revenim la elevul Bosco. Pensiunea lui Pianta, unde îşi petrecu ultimii doi ani de liceu, era cât se poate de primejdioasă şi, în timp ce cu o carte în mână trebuia să noteze punctele la biliard, de atâtea ori îi era dat să audă cuvinte nespălate. Nu o dată îi pusese la punct, încât până la urmă unii dintre cheflii îi spuneau patronului că ei se dispensează de serviciile acestui băiat.
      Între timp Ioan îşi însuşise arta fabricării de băuturi, ciocolată, îngheţată, cafea, răcoritoare şi alte specialităţi ale casei. Ceea ce fă ce el avea ceva deosebit, aşa că Pianta nu o dată îi propusese cu insistenţă să-i devină asociat, căci ar fi avut cel mai strălucit succes în branşă. Ioan doar zâmbea la aceste propuneri şi-şi vedea liniştit de drumul său. Cel înţelept din toate ştie profita: „Impara l’arte e mettila da parte”, adică învaţă meseria şi păstreaz-o în rezervă pentru când vei avea nevoie de ea, cum zice proverbul italian. El învăţă şi arta culinară, lucru ce-i va fi de mare folos pentru conducerea cantinelor Institutelor pe care le va crea mai târziu.
      Seara, după închiderea localului, chircit în aşternut şi la lumina plăpândă a opaiţului de seu, îşi continua cu zor lecturile ce-i vor alimenta, din belşugul lor, activitatea de scriitor, predicator, şi, mai târziu, de educator.
      Nu i-a fost uşor! Din zori şi până târziu în noapte, nici muşchii, dar nici gândul său nu mai găseau odihnă: câtă risipă de energie Şi în ciuda atâtor greutăţi ori poate din cauza lor, tânărul elev reuşea de minune la studii. Părea chiar că inteligenţa lui câştigase rămânând opt ani necultivată, căci înfrunta greaca şi latina cu o vigoare aşa de proaspătă şi atâta ardoare, încât reuşi să şi le însuşească la perfecţie.

 

2) Memorie, nu glumă

      Cu sosirea la Chieri, începuse pentru el o viaţă nouă. Deşi străin printre străini, devenise oricum orăşean.
      Încă din primele zile îi veni în ajutor un foarte bun preot, Don Eustachio Valimberti, care, remarcându-l imediat, îl recomandă Directorului Şcolii, părintele dominican Sibilla, ba le vorbi despre el şi altor profesori. Îl sfătuia în toate, îl încuraja, îi era părinte.
      Şcoala pe atunci, dacă era mai puţin birocratică şi formalistă, nu s-ar putea spune că ar fi fost şi mai puţin temeinică. Ca să fii admis să promovezi dintr-o clasă în alta, nu se cerea hârtia-certificat, ci cunoştinţele corespunzătoare. Pentru a i se stabili nivelul şcolar de cunoştinţe, fu supus unui examen preliminar. N-a fost tocmai uşor, el ştiind despre toate câte ceva, dar cunoştinţele sale nu erau sistematizate, capul său tânăr semănând mai curând cu un ghiveci decât cu un ansamblu organizat de noţiuni. O situaţie pentru care, de altfel, nu e nevoie să mergi tocmai cu un veac în urmă, spre a o întâlni printre elevi...
      „Studiile de până aici erau despre toate, însă nu ajungeau la nimic, căci, deşi aveam multe cunoştinţe folositoare, ele erau dezordonate şi cu atâtea goluri”, mărturisea el mai târziu.
      De aceea fu admis abia în clasa I de liceu unde, cu cei 16 ani ai săi, părea un Guliver printre pitici. Profesorul de clasă, T. Pugnetti, era cum nu se poate mai binevoitor. În urma progresului înregistrat şi fiind primul în clasă, dirigintele îi obţinu o sesiune de examen particular, în mod excepţional, şi a fost promovat în clasa a II-a.
      „Am intrat cu bucurie în noua mea clasă, căci aici colegii erau şi ei mai mărişori şi, mai ales, pentru că dirigintele era chiar Don Valimberti, care-mi era aşa de drag. După alte două luni, fiind iarăşi primul în clasă, mi se aprobă un alt examen extraordinar şi am fost, astfel, promovat în clasa a III-a de liceu.”
      Aici era profesor Cima Iosif, om sever şi autoritar. Văzând că-i intră în clasă, la jumătatea anului, un elev cât el de înalt, spuse în glumă în plină clasă: „Ăsta unul ori e foarte talentat, ori e un mare dobitoc. Ei, ce zici?”
      Cu totul zăpăcit de asemenea primire: „Ceva printre ele, am răspuns, e un biet băiat care are însă toată bunăvoinţa de a-şi face datoria şi a progresa în studii.”
      Răspunsul meu îi plăcu şi, cu o amabilitate neobişnuită, adăugă: „Dacă ai bunăvoinţă, în bune mâini ai picat: eu n-o să te las să rugineşti. Fă-ţi deci curaj şi, de vei avea greutăţi, spune-mi-le de îndată şi ţi le voi înlătura”.
      Încurajat de aceste cuvinte, îi mulţumi şi-şi luă în primire locul în bancă.
      Continuă să studieze cu aceeaşi diligenţă şi să fie mereu întâiul şi aici. Nu peste mult timp, o mică întâmplare făcu să se vorbească şi mai mult despre el:
      „După vreo două luni, povesteşte Don Bosco, un mic incident făcu să se vorbească niţel despre mine. Într-o zi, profesorul explica viaţa lui Agesilas, scrisă de Cornelius Neppos.”
      Ioan îşi uitase textul lui Neppos acasă; stătea atent la explicări întorcând, în loc de textul manualului, paginile gramaticii latine, vestitul Donatus, în timp ce ceilalţi urmăreau textul manualului. Dar colegii vecini băgaseră de seamă şi chicoteau: începu să râdă mai întâi unul, apoi un altul, până ce toată clasa era în mişcare.
      - Ce s-a întâmplat? Spuneţi-mi imediat ce s-a întâmplat, izbucni profesorul, om sever, netolerând dezordinea. Nu suflă unul un cuvânt dar, cum ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui Bosco, aceasta spunea îndeajuns. Profesorul îl provocă să răspundă:
      - Citeşte din nou fraza şi repetă explicaţiile pe care le-am dat, îi zise, crezându-l nu numai distrat, ci şi cauza distragerii atenţiei celorlalţi.
      „Mă ridicai şi, tot în mână cu gramatica latină, recitai din memorie textul, construcţiile gramaticale şi explicaţiile.”
      Repetase textul cu exactitate şi explicase magistral, spre uimirea tuturor. Când sfârşi, colegii izbucniră instinctiv intr-un „O” de admiraţie şi fără să-şi mai dea cu seama ce fac, aplaudară frenetic.
      Cine ar putea descrie furia profesorului? Pentru prima dată în toată cariera nu mai putea menţine disciplina în clasă? Indignat la culme coborî şi voi să-i ardă o palmă lui Ioan. Dădu cu toată setea, dar lovitura merse în vânt, căci acesta îşi plecase capul fulgerător. Pe când apuca mânios cartea lui Bosco pitit sub bancă, elevii ceilalţi îi strigară care este pricina gălăgiei lor: Bosco avea în mână gramatica lui Donatus, dar citea şi explica exact, ca şi când ar fi avut în mână textul lui Neppos.
      Profesorul îi confiscă gramatica, nevenindu-i să creadă şi-i spuse să continue. Ioan mai recită două fraze şi le comentă ca şi când ar fi avut înainte textul manualului. Mânia profesorului se preschimbă acum în uimire. La sfârşit, îi zise:
      - Pentru minunata ta memorie, te iert de astă dată că ţi-ai uitat textul acasă şi că ai distrat întreaga clasă; eşti foarte norocos că ai o astfel de memorie; să ai grijă să o foloseşti bine în viaţă.
      Niciodată, poate, un sfat n-a fost mai cu fidelitate urmat.

 

3) „Visătorul”

      Convingerea intimă a colegilor era însă că, în afară de memoria şi de inteligenţa sa excepţională, Ioan mai era ajutat, din când în când, şi de o asistenţă misterioasă şi extraordinară.
      Iată ce povestesc unii dintre foştii săi colegi:
      Într-o noapte Ioan visă că profesorul le dăduse la extemporalul pentru locuri „il lavoro del posti”, în italiană, ce stabilea ordinea de clasificare în clasă, o anumită temă şi încerca să o facă. Abia trezit, sări din pat şi scrise textul visat, o traducere grea din latină. În zorii zilei se prezentă la o cunoştinţă de a sa, un preot bun latinist, care i-o corectă. Cum a fost, cum nu, în aceeaşi dimineaţă, nu numai că extemporalul avu loc, dar culmea, textul era tocmai cel visat de Ioan. Fără dicţionare, şi fără nici o bătaie de cap, el scrise cursiv traducerea exactă a lucrării visate, aşa cum îi fusese între timp verificată şi corectată de un latinist.
      Atât perfecţiunea, cât mai ales repeziciunea uluitoare cu care îşi isprăvise lucrarea trezi cea mai vie mirare; iar el, întrebat fiind de profesor, mărturisi cu simplitate că o visase stârnind uimirea tuturor.
      Altă dată îşi terminase atât de repede lucrarea, încât era neverosimil ca un tânăr să învingă atâtea dificultăţi gramaticale într-un răstimp atât de scurt; de aceea, profesorul, intrigat, o citi imediat, cu toată atenţia. Abia acum începu cu adevărat să se mire, căci era perfectă întru toate. Înmărmurit, el îi ceru să-i aducă ciorna pe care lucrase. Ioan i-o aduse. O nouă uimire. Profesorul compusese textul temei abia cu o seară înainte şi, considerând că ar fi prea lungă, nu o dictă în clasă decât pe jumătate, pe când în caietul lui Ioan, textul temei se găsea în întregime şi fără nici o corectură, aşa cum lucrase dânsul acasă, fără o singură silabă în plus sau în minus.
      În acest scurt timp nu era posibil să o fi copiat la şcoală, chiar de ar fi ajuns la ea şi mult mai puţin se putea presupune că Ioan ar fi reuşit să se strecoare în locuinţa sa, departe de şcoală, mai ales că profesorul nici nu lipsise în seara precedentă de acasă. Deci Ioan explică: „Am visat”.
      Da, visase întreaga temă şi, înainte de a se prezenta la şcoală, transcrise în caiet atât textul, cât şi traducerea corectă.
      De aceea, pe drept cuvânt, colegii săi îl porecliră „Visătorul”. În altă zi visă că fratele vitreg Antonio se îmbolnăvise de friguri, căzând la pat după ce dăduse pâinea la Madama Damevino, în Bechis. În dimineaţa următoare, povesti visul colegilor săi; aceştia îi spuseră: „Fii sigur că e aşa cum ai visat”. Şi de fapt aşa şi era, şi în aceeaşi seară, abia sosit la Chieri, îl întrebă pe fratele său Iosif:
      - Lui Antonio îi e mai bine acum?
      Uluit, Iosif îl întrebă:
      - Dar tu ştiai că e bolnav?
      - Da, ştiam, îi răspunsese Ioan în prezenţa câtorva dintre colegii săi, cărora dimineaţa le povestise visul.
      - Cred că nu-i mare lucru, adăugă Iosif; l-a luat febra ieri pe când era dus cu pâinea la Madama Damevino; dar acum îi e mai bine.
      Cei din jur se priviră cu înţeles. Aveau pentru ce.
      Ulterior, când Don Bosco ajunsese celebru, întrebat fiind asupra viselor lui şcolare, el confirmă exactitatea celor povestite de foştii săi colegi. El însuşi va povesti, de altfel, atâtea altele pe care le va avea în cursul extraordinarei sale vieţi, aşa cum vom vedea.
      Dar visele nu erau singurele lucruri ce-l scoteau din comun. Pietatea sa era cel puţin tot atât de necomună. Ce orientare justă încă din copilărie: alegerea unui îndrumător de conştiinţă, adică duhovnic, i-a fost prima preocupare.
      „Cea mai fericită întâmplare a fost pentru mine alegere unui confesor stabil încă din primul an la Chieri în persoana profesorului de Teologie Maloria... Mă primea totdeauna cu multă bunătate ori de câte ori mergeam la el. Mai mult, mă încuraja să mă mărturisesc şi să mă cuminec des.”
      Or, în acea vreme, nu prea era lucru uşor să găseşti preoţi care să încurajeze frecventarea Sfintelor Taine:
      „Nu-mi aduc aminte ca vreunul din maeştrii mei să mă fi sfătuit aşa ceva vreodată. Cine se spovedea şi se cumineca mai mult decât o dată pe lună era considerat printre cei mai virtuoşi, ba mulţi confesori nici nu o permiteau.”
      „Iată de ce sunt atât de recunoscător acestui conducător spiritual al meu. Dacă n-am fost şi eu tras către anumite dezordini, în care cad uşor tinerii fără experienţă în internatele mari, i-o datorez lui.”
      La examenele de sfârşit de an fu promovat, în mod strălucit, absolvent şi al clasei a III-a de liceu. Într-u an făcuse trei clase, tot cursul inferior al liceului de atunci.
      Un altul în locul lui s-ar fi mândrit ca de un adevărat succes. Pentru el, în schimb, era un motiv serios de a se examina dacă nu o luase prea pripit. Tocmai de aceea îşi petrecu vacanţele acelui an studiind sub conducerea lui Don Dassano, la care apelase.
      Întâlnirea cu Don Dassano nu fusese chiar întâmplătoare, căci la o trecere a prin Bechis, acceptă să se ocupe de Ioan şi-i dădu câteva pagini latineşti de studiat pe de rost, spunându-i să se întoarcă peste câteva zile, ca să vadă ce stofă are în el. Care nu-i fu mirarea când Ioan se întoarse peste câteva ore, fluierând lecţia la perfecţie.
      - Ei bine, îi zise acesta uimit, te iau cu mine. O să te învăţ, iar tu îmi vei îngriji în schimb calul.
      Era tot ce dorea şi Ioan, căci în zilele când nu trebuia înhămat, calul rămânea în grajd şi la dispoziţia sa. Îl ducea la păscut, dar se şi distra stând în picioare pe spatele calului în timp ce acesta galopa. Aceasta îi era distracţia favorită.

 

4) Mereu primul

      Mulţumită străduinţei depusă peste vară, intrând în clasa a IV-a, a fost tot anul primul la toate studiile. În curând l-au solicitat să dea meditaţii unor elevi cu o clasă sau chiar două superioare lui. Ceea ce câştiga astfel era o adevărată mană cerească pentru strâmtoratul nostru prieten.
      La sfârşitul anului, cu prilejul unei inspecţii, Ioan era să o păţească. Iată cum.
      Inspectorul ministerial, Iosif Gazzano, era spaima şcolilor, mai ales a şcolarilor. Toată tinerimea era în fierbere. Gazzano fiind prevenit de primirea ostilă ce-l aştepta la Chieri, abia sosit, adună şcolărimea şi le ţinu un discurs în care îi asigura nu numai că nu va fi aspru, dar chiar binevoitor. Spiritele se mai liniştiră. El le dictă temele şi, după ce adună lucrările, plecă fără veste la Torino. Abia de acolo trimise notele, nici că se puteau mai drastice. Cu toate acestea clasa lui Ioan a fost promovată, el singur fiind primejduit.
      Ce se întâmplase? El îşi dăduse traducerea şi altora, şi examinatorul îl sancţionă, considerând că-şi copiase lucrarea de la altul. L-a salvat numai insistenţa şi bunăvoinţa excepţională a profesorului său, Părintele Giusiana, dominican, care reuşi să-i obţină în mod cu totul excepţional reexaminarea. Acest al doilea examen îl trecu cu nota maximă, şi Iosif Gazzano îi rămăsese prieten pe viaţă.
      Era obiceiul, la acest liceu, ca din fiecare clasă cel mai bun să fie scutit de taxele şcolare. Niciodată această scutire n-a fost mai binevenită ca în cazul lui Ioan Bosco. El va beneficia, de altfel, regulat de ea în toate clasele liceului până la absolvire.
      În luna septembrie a aceluiaşi an asistă la Prima Sfântă Liturghie a lui Don Giuseppe Cafasso, celebrată la Castelnuovo. Sfânt autentic, Don Cafasso va fi viitorul său duhovnic şi principalul colaborator şi îndrumător, mai ales în primii ani de preoţie ai lui Don Bosco.
      În anul ce urmă 1833-1834, pe clasa a V-a, râvna sa fu încununată de un succes şi mai strălucit. Inspectorul general, profesorul Lanteri, ce prezida comisia examinatoare, îl examină la greacă din Tuchidides, scriitor cu mari dificultăţi de limbă şi de stil, dar el răspunse splendid. Trecând la latină, Lanteri deschise la întâmplare cartea Paradoxurilor lui Cicero cerându-i să traducă. Bosco, văzând capitolul, începu de la titlu să recite pe de rost tot acel paragraf. Inspectorul asculta uimit, dar când candidatul voi să treacă la paragraful următor zise:
      - Basta (ajunge) , dă-mi mâna. Vreau să fim prieteni de aici înainte.
      Şi începură să vorbească despre lucruri străine de şcoală. Bunele lor relaţii continuară încă mulţi ani după aceea. [17]
      Clasa a VI-a, ultima de liceu, Ioan o petrecu în gazdă la un croitor, Cumino, unde stătuse odinioară şi Don Cafasso. Dar fiindcă încăperea ce-i servea drept cameră nu era decât un fost grajd, la intervenţia lui Don Cafasso, ce-şi păstrase relaţiile prieteneşti cu fosta sa gazdă, obţinu o cameră mai convenabilă.

 

5) Asociaţia Veseliei

      În decursul liceului nici nu s-ar putea spune cât de mult îl îndrăgiseră cu toţii, superior, duhovnic şi ceilalţi profesori. Toţi îi păstrară o fidelă şi nepieritoare afecţiune. Să nu mai vorbim de colegii săi de şcoală; l-ar fi purtat pe palme.
      La început însă nu fusese uşor. Flăcăiandrul în straie ţărăneşti părea un Guliver printre piticii din clasa I. Dar aşa cum nici sângele apă nu se face, tot aşa nici o inimă de aur însoţită de o inteligenţă vie nu zăboveşte prea mult să se facă iubită şi preţuită de toţi. În mod instinctiv căuta să se facă iubit anume spre a-i înrâuri spre bine. Dar nici nu-i trebui mult ca să-şi dea seama că nu toţi erau făină de prescură. De aceea era precaut în strângerea relaţiilor, observând cum o seamă dintre cei mai răi din clasele mai mari se ţineau de el ca dracul de călugăr. Prestigiul lui Ioan ar fi fost un atât de bun paravan pentru ei şi un mijloc de a-şi extinde influenţa printre ceilalţi. Îl chemau şi-l îndemnau să fugă împreună de la lecţii, să meargă pe furiş la înot, la teatru, la jocuri, ba i se propuse direct chiar şi să fure, de casă sau de la gazdă, pentru a participa la jocurile pe bani sau să-şi cumpere prăjituri.
      Ioan le răspunse atât de tăios, încât repede fu scutit cu totul de solicitări. După ce cunoscu mediul de viaţă, el îşi împărţi colegii în trei categorii: buni, indiferenţi şi răi. Pe ultimii se hotărî să-i evite cu orice preţ; cu cei indiferenţi se întreţinea numai la nevoie sau când i-o cerea buna creştere; cu cei buni legă prietenie, deşi familiaritatea şi intimitatea nu era dispus să o acorde decât celor mai buni, de s-ar fi găsit şi din aceştia.
      Părinţii, la rândul lor, văzându-i seriozitatea, îl solicitau cu drag să le mediteze copiii. Colegii înşişi, simţindu-i superioritatea intelectuală, lipsită însă de aroganţă, recurgeau spontan la ajutorul său când se aflau în vreun impas la carte. În acest fel, se trezi înconjurat, încetul cu încetul, de o numeroasă echipă, toţi dornici să-şi petreacă timpul împreună.
      „Deoarece cei mai ştrengari, care se învârteau mai mult în juru-mi, erau şi cei mai inteligenţi la lecţii, ei apelau la mine să le împrumut temele sau să le dictez lecţiile pe care, din neglijenţă nu şi le făcuseră. Profesorul îşi dete seama la timp şi mă pedepsi aspru, fiindcă în felul acesta le încurajam trândăvia, mare şi altfel.”
      „Atunci am ales un drum mai puţin dăunător: le explicam greutăţile, ba mai şi ajutam unde era neapărată nevoie. Cu acest mijloc făceam plăcere tuturor şi-mi câştigam simpatia şi afecţiunea colegilor.”
      „Începură să mă caute pentru a se recrea, apoi pentru a-mi asculta povestirile şi a-şi isprăvi lucrările de la şcoală. La urmă veneau fără măcar să mă mai întrebe de ce, aşa cum o făceau şi cei din Murialdo sau Castelnuovo.”
      Sosi astfel şi ziua în care socoti binevenit momentul de a da acestei mulţimi, ce-i gravita în jur, o formă organizată, un scop precis şi un nume. Aşa se născu „ASOCIAŢIA VESELIEI”. Genialitatea titlului ascundea, în germen, ceea ce va fi mai târziu programul său educativ.
      Nu mai puţin semnificativ era Regulamentul noii societăţi. La început nici nu aveau reguli; membrii erau doar obligaţi să-şi vadă de carte şi să vorbească despre lucruri care să-i menţină veseli, socotind drept izvor de tristeţe tot ce era potrivnic conştiinţei creştine. Fără conştiinţă împăcată, veselia nu e decât o parodie macabră.
      Legea Asociaţiei se formula ca de la sine, pe parcurs, din două articole atât de substanţiale: 1) Evitarea oricărui cuvânt sau fapte nevrednice de un creştin şi 2) împlinirea exactă a îndatoririlor şcolare şi religioase. Iar ca motto şi cuvânt de ordine pentru întreaga companie era – a fugi de tristeţe şi de melancolie.
      „Toate aceste lucruri veneau, scria el în „Amintiri”, să-mi câştige o anumită stimă, iar în 1832 eram considerat de către colegi drept căpitan al unei mici oştiri. Eram căutat din toate părţile pentru a da spectacole, a medita şi a pregăti elevi la domiciliu. În acest fel, Providenţa mă ajuta să mă descurc singur cu îmbrăcămintea, obiectele de şcoală şi celelalte, fără să mai recurg la cei de acasă. (... ) În zilele duminică şi sărbătoare mergeam la Biserica Sf. Antonio, unde părinţii iezuiţi explicau de minune Catehismul, şi cu aşa exemple, încât şi acum, la bătrâneţe, multe dintre ele le mai ţin minte.”
      „Peste săptămână se întruneau la casa unuia sau altuia dintre membri, vorbindu-se de toate, dar mai ales de religie. La aceste întruniri erau admişi să participe şi cei nemembri, numai să fi vrut.”
      „Ne petreceam timpul în recreaţii sănătoase, cu conferinţe şi lecturi religioase, ne rugam şi ne dădeam unul altuia îndrumări bune şi ne semnalam reciproc defectele personale, pe care le observaserăm fie noi înşine, fie că auziserăm pe alţii vorbind despre ele. Fără să o ştim puneam în practică acel sublim sfat: „Fericit este cel ce are cine să îl certe” sau cum zicea Pythagoras: „Dacă nu ai un prieten care să-ţi corecteze defectele, atunci plăteşte-ţi un duşman să-ţi facă acest serviciu”.
      În zilele libere, sub conducerea preşedintelui, ieşeau la plimbare pe dealurile înflorite din jur, de unde se vedea în depărtări Torino, şi se întorceau acasă cu fragi, mure, flori sau ciuperci, după anotimp. În alte zile organizau o adevărată expediţie asupra capitalei Torino, având drept muniţie o felie de pâine, în faţa căreia, dacă nu rezista capitala, apoi foamea stomacului lor robust nici atât. Oricum cei 15 km la dus şi tot atâţia la întors meritau să-i faci, căci la Torino aveai ce vedea, deşi s-or fi gândit, poate nu o dată, pentru calea întoarsă, că n-ar fi avut multe împotrivă dacă luau calul de bronz din Piaţa San Carlo şi cel de marmură de la Scara de onoare a Palatului Regal. I-ar prinde-n viu, devenind nişte telegari focoşi, înhămaţi, fireşte, la caleaşca Asociaţiei Veseliei, caleaşcă, desigur tot minunată, ca şi visul lor...
      Visuri şi planuri de copii. Fără îndoială. Deşi Dumnezeu le urmăreşte, poate, cu mai mult interes şi le găseşte mai nobile decât anumite planuri ale oamenilor mari...
      Alteori, când arşiţa era prea dogorâtoare sub cerul italian, se mulţumeau să iasă înspre seară la marginea oraşului. Aşezaţi la sfat pe podul de peste râu, priveau cu nesaţ la toate minunăţiile inventivului scamator şi acrobat din Bechis. Ca şi altădată, şi acum, toată această sănătoasă şi exuberantă veselie se încheia cu o rugăciune.
      În luna mai, consacrată în mod deosebit Preacuratei, atenţia sa se îndrepta spre cei mai ştrengari şi, cu mii de ingenioase şi nevinovate stratageme, deseori reuşea să-i facă să îngenuncheze pentru Spovadă în vreunul din Sanctuarele Preacuratei Fecioare Maria.
      Toate aceste îi serveau lui Ioan să-i arate, cu fapta, colegilor săi, că veselia, diligenţa, rugăciunea, bunătatea, spoveditul şi cuminecatul des nu sunt decât răsfrângeri şi irizări ale uneia şi aceleaşi pietre preţioase: curăţia sufletului.
      În vacanţa de vară, introduse Asociaţia şi printre vechii prieteni din Murialdo, care, an de an, ştiind când se întoarce din Chieri, îi ieşeau înainte la o mare depărtare şi-l însoţeau cu alai până la casa părintească. În aceste luni de vară, aduna cete întregi în jurul său pentru Catehism, învăţându-i pe copii să scrie, să citească şi să fie veseli. Cursurile nu erau însă fără obligaţii: le cerea în schimb să se spovedească şi să se cuminece o dată pe lună. În acest fel, când era în clasa a V-a, avea în vacanţe un adevărat Oratoriu festiv, cu vreo cincizeci de copii, despre care scrie: „Mă iubeau şi mă ascultau ca şi când aş fi fost tatăl lor.”

 

6) Scamator

      Această neobosită preocupare de a face binele, chiar şi în clipele de joacă sau de odihnă, era însuşi rostul întregii sale vieţi.
      „În mijlocul studiilor ca şi al celorlalte îndeletniciri am mai învăţat diferite jocuri. Cărţile de joc taroschi, jocul cu bile (pallottole), cu pietricele (piastrelle) (... ), salturile, alergările erau toate distracţii pe gustul meu, în care, dacă nu eram celebru, oricum nici mediocru nu eram. Multe le învăţasem încă din Murialdo, altele la Chieri; dar dacă în pajiştile din Murialdo eram doar un mic învăţăcel, în acel an devenisem un maestru încercat.
      Acestea trezeau multa uimire, fiindcă în acea epocă fără multe distracţii, astfel de jocuri erau prea puţin cunoscute şi păreau minunăţii de pe un alt tărâm.
      Ce să mai zic despre jocurile de prestigiu? Adeseori dădeam spectacole publice. Întrucât memoria mă servea de minune, ştiam pe de rost o bună parte din clasici, îndeosebi poeţii Dante, Petrarca, Tasso, Parini, Monti, dar şi alţii, îmi erau aşa de familiari, încât mă puteam servi de ei după plac, ca şi de un lucru al meu. De aceea, îmi era aşa de uşor să improvizez, pe nepregătite, orice argument. În aceste întruniri şi spectacole cântam cu vocea sau din vreun instrument şi compuneam versuri ce păreau capodopere, dar care nu erau aievea decât frânturi din diferiţi autori, modificate şi adaptate de mine la subiecte adecvate.
      Mirarea sporea când începeam partea de scamator. Să vezi ieşind dintr-un mic săculeţ mai multe mingi la rând, toate mai mari decât recipientul, sau dintr-un mic buzunar să scoţi ouă ca dintr-un cuibar erau lucruri ce uimeau.
      Când mă vedeau culegând mingi de pe nasurile spectatorilor, ghicind câţi bani are unul sau altul în buzunar, când prefăceam în praf monede de metal cu o simplă atingere atunci începură să se îndoiască despre mine că aş fi putut face toate aceste lucruri fără intervenţia vreunui aghiuţă.”
      Fu prins în această părere până şi propria lui gazdă, un anumit Toma Cumino. Dacă apostolul Toma nu crezuse nici Mântuitorului, pe care-l vedea, Toma al nostru credea şi diavolului, pe care nu-l vedea. Şi cum încă!
      O fi fost el bun creştin, şi de glumă şi mai bun, dar felul lui de-a fi, mai simplu decât un porumbel şi mai curios decât o femeie, se preta foarte uşor păcălelilor şi surprizelor. Ingeniozitatea lui Ioan era de-a dreptul zgândărită şi provocată de acest fel de-a fi.
      Aşa, de ziua sa onomastică, gazda pregătise cu mare grijă piesa de rezistenţă a banchetului, un pui în aspic. Când se aduse însă pe masă castronul în care gazda însăşi aşezase puiul fript şi-l descoperiră, de sub capac sări un cocoşel care, de bucurie că se vedea eliberat şi ca să arate cât era de puţin fript, începu cu un cucurigu din toţi rărunchii, bătând şi din aripi... Altă dată, după ce se pregătise o oală de spaghetti (un fel de budincă din macaroane spiralate, cu ouă, unt, brânză, friptură tocată, sos picant etc. ), când să le servească nu mai erau decât coji uscate de pâine. De mai multe ori, după ce el însuşi umpluse sticla de vin, când îşi vărsa în pahar era apă de cea mai pură calitate chimică, şi invers, voind să bea apă, se trezea că-şi toarnă în pahar vin. Prăjiturile se metamorfozau în simple felii de pâine, monedele din pungă în nasturi sau bucăţi de tinichea, pălăria în căciulă, iar nucile şi alunele, în ghindă.
      Ce privelişte mai erau toate acestea pentru credulul Toma! Pentru Ioan, mutra acestuia îngălbenită de spaimă şi nedumerire era o privelişte încă şi mai deosebită. Cu gura întredeschisă privea peste ochelarii ce alunecau singuri spre vârful nasului, iar surâsul schimonosit părea că spune: „Dar asta ce naiba o mai fi?”
      Iar când şi ochelarii îi dispăreau, iată că-i regăsea prin vreunul din buzunarele pe care cu o clipă înainte le cercetase şi recercetase până le întorcea pe dos. Un obiect bine ascuns, de exemplu portofelul, apărea ca din pământ, în timp ce un altul, ce-l avea sub mână, devenea de negăsit. Într-o zi Ioan parie chiar că va face să vină pe masă o cheie al cărei ascunziş doar gazda îl ştia... Aceasta fu descoperită pe fundul supierei, de îndată ce supa fu servită...
      La toate aceste glume, convingerea lui Toma despre natura acestor fenomene se stabilise definitiv:
      „Oamenii nu pot face aceste lucruri, iar Dumnezeu nu-şi pierde vremea cu astfel de năzdrăvănii. Este deci diavolul cel ce le săvârşeşte!”
      Silogismul era atât de convingător pentru el, încât i se părea că ar fi tranşat definitiv chiar şi una din acele solemne şi interminabile discuţii publice ale anumitor filozofi medievali...
      Socotea de datoria lui să se descotorosească neapărat de Ioan şi totodată să-i pună în gardă pe cei în drept. De aceea se adresă unui preot, un anumit Don Bertinetti, spunându-i: „Cred că am la mine în casă un vrăjitor care lucrează cu dracul!”
      Şi-i povesti un sac de întâmplări, văzute de el, dar mai ales nevăzute, dar pe care le bănuia, descriindu-le cu aşa vioiciune de culori şi convingere, încât repede îl convinse şi pe Don Bertinetti. Dar fiindcă să te prinzi cu Diavolul de piept nu-i prea uşor şi nici recomandabil, Don Bertinetti, la rândul său, declină onoarea acestei înfruntări şi referi cazul unui respectabil canonic, Don Burzio, parohul Catedralei din Chieri şi Inspectorul şcolilor de acolo. Acesta îi trimise vorbă lui Ioan să vină imediat, deşi clopotarul, însărcinat să-l cheme, cunoscându-l bine pe Ioan, îl asigură că un băiat mai bun şi exemplar decât el n-ai găsi în tot Piemontul.
      Om de mare vază, foarte cult, evlavios şi prudent, canonicul tocmai îşi recita Breviarul când intră Ioan, îi răspunse la salut cu demnitate, zâmbindu-i, şi-i făcu semn să aştepte până îşi va termina rugăciunea. Când termină, îl invită să-l urmeze în birou şi-l examină din Catehism. Ioan răspundea de minune, deşi abia-şi stăpânea râsul, bănuind unde avea să sfârşească tot acest interogatoriu. Îi cercetă toată ziulica, fiecare ocupaţie, şi părea mulţumit de răspunsuri, dar nu şi de cel ce-i răspundea: ştia el doar ce ştia... Devenind dintr-o dată grav, începu să-i spună:
      „Scumpul meu, eu sunt foarte mulţumit de cunoştinţele tale şi de purtarea ta de până acum la şcoală. Am zis: de până acum, fiindcă, vezi, hm... se povestesc acum atâtea pe socoteala ta. Mi s-a spus că ştii gândurile altora, câţi bani are omul în buzunar, că faci să se vadă ceea ce e alb negru, şi negru ceea ce e alb, că descoperi lucruri de la distanţă şi altele! Unii sunt chiar convinşi că te serveşti de vrăji şi că e diavolul ce-l ce se amestecă aici. Spune-mi, unde ai învăţat ştiinţa aceasta? Cine ţi-a fost maestru? Vorbeşte-mi deschis şi cu toată încrederea, căci te asigur că nu mă voi strădui decât pentru a-ţi face bine.”
      E interesant cum se vor ţine scai de Don Bosco acest soi de oameni. Mai târziu, alţi doi, tot pentru a-i face numai bine, era cu putinţă vreun alt gând din partea lor?, vor încerca să-i asigure „nebunului” Don Bosco o internare rapidă şi gratuită la balamuc...
      Ioan, fără să se tulbure îi răspunse:
      - Să vedem. Aşteptă puţin şi apoi continuă: Vă rog să-mi daţi cinci minute de gândire, însă vă rog să-mi spuneţi ora exactă.
      Canonicul îşi căută ceasul în buzunar, dar ia-l de unde nu-i!
      - Dacă nu aveţi ceas, adăugă el, daţi-mi o monedă de cinci soldi.
      După ce-şi scotoci toate buzunarele în zadar, exclamă furios:
      - Ticălosule, ori eşti servul diavolului, ori diavolul se serveşte de tine! Mi-ai furat ceasul şi portmoneul, mişelule! Nu mai pot tăcea: te voi denunţa. Mă mir cum mă mai stăpânesc să nu-ţi dau o mamă de bătaie...
      Dar văzându-mă liniştit şi zâmbitor, se mai calmă puţin, apoi reluă:
      - Mai bine să aranjăm lucrurile în mod amiabil. Explică-mi aceste mistere: cum se face că portmoneul şi ceasul meu mi-au dispărut din buzunar, fără ca eu să-mi dau seama? Şi unde sunt acum aceste obiecte?
      - Domnule Canonic, începui eu respectuos, vă explic totul în două cuvinte: totul e în funcţie de îndemânare şi rapiditate de mână, înţelegere prealabilă sau lucru dinainte pregătit...
      - Dar ce comedie de înţelegere prealabilă putea fi când e vorba de ceasul sau de punga mea!
      - Iată pe scurt ce a fost: când am ajuns la dumneavoastră, tocmai dădeaţi milostenie unui sărac şi aţi lăsat portmoneul pe îngenuncherul de colo; mergând dintr-o cameră în cealaltă, v-aţi lăsat ceasul pe mescioara aceea, preocupat poate de prezenţa mea. Eu le-am ascuns pe amândouă şi, în timp ce credeaţi că le aveţi la dumneavoastră, ele se găseau sub acest abajur!
      - Acestea zicând, am ridicat lampa de unde apărură ambele obiecte, pe care el le credea dispărute „prin opera diavolului”!
      Râse, nu puţin, simpaticul canonic, mă făcu să-i dau o mostră-două de dexteritate şi, când cunoscu modalitatea prin care lucrurile pot fi făcute să dispară şi să apară, fu încântat şi-mi oferi un mic cadou, încheind audienţa prin cuvintele:
      - Mergi şi spune-le tuturor că maestra admiraţiei e ignoranţa: Ignorantia est magistra admirationis!
      De altfel, şi Don Bosco, ca toţi sfinţii, avea un fel de a fi ce părea bizar şi de neînţeles pentru capetele obişnuite, tocmai fiindcă îi depăşea şi evolua la înălţimi inaccesibile mediocrităţii.

 

7) O întrecere cu... banchet

      A râvni binele şi a împiedeca răul devenise pentru Bosco o adevărată obsesie. Când da peste grupuri de colegi sau de cunoscuţi unde se vorbea şi despre lucruri mai puţin potrivite, se strecura şiret şi, pentru a-i distra, fel de fel de jocuri curioase (să se încovoaie îndărăt până ajung cu ceafa la pământ; stând cu călcâiele unite, să atingă pământul cu fruntea fără să îndoaie genunchii şi fără sprijinul mâinilor; să pună degetul mic de la mâna dreaptă într-un punct al vestonului unde cu cel mic de la mâna stângă nu poţi ajunge - pe cotul stâng - etc. ). În timp ce unii încercau, ceilalţi se strâmbau de râs văzând căzăturile şi tumbele celor fără experienţă. Astfel distraţi, nici nu se mai gândeau la rele, şi conversaţia lua întorsătura dorită de Ioan.
      Aceste întruniri de după-masă prilejuiră, în una din zilele lui 1834, un eveniment ce puse în mişcare tot orăşelul.
      Apăruse de câteva zile un acrobat şi scamator care îi atrăgea cu năzdrăvăniile sale pe toţi gură-cască. Între altele, parcursese oraşul de la o barieră la alta în două minute şi jumătate cu o viteză uluitoare.
      Lucrul în sine era desigur nevinovat, dar de ce îşi alesese tocmai ora când Bosco, cu brigada sa, obişnuia să meargă la lecţiile de Catehism? Or, natural, când e să alegi între o predică ce se face tot anul, oricât de vină, de plină de povestiri ar fi ea, şi spectacolul oferit de un scamator doar în trecere prin Chieri, tineretul nu şovăia: alerga la spectacol.
      „Preşedintele” nostru era îndurerat. Încercând să-l înduplece pe scamator să-şi aleagă o altă oră, acesta îi râse în nas şi luă peste picior toată şcolărimea din Chieri, trimiţându-le vorbă că, dacă este şi vreun tânăr printre ei, şi nu sunt toţi doar mormoloci de broaşte, să vie să se măsoare cu el.
      Provocarea aceasta era nu numai o sfidare, ci o insultă ce-i rănise pe toţi în cel mai legitim amor propriu. Se solidarizară şi făcură din răzbunare o chestie de onoare şi de grup. Ruşinea trebuia spălată, dar cine l-ar fi putut înfrunta în afară de Bosco?
      - E nemaipomenită cutezanţa de a-şi bate joc de noi, la noi acasă! Primeşte Ioane! Ruşinea aceasta trebuie spălată cu orice preţ.
      La urma urmelor, nici Bosco nu dorea altceva: prezenţa acestui ins prea îi răsturnase programul de duminică după-masă. De aceea acceptă, căci, pe lângă onoarea colegilor ce trebuia salvată, voia să spulbere şi înfumurarea unuia ce se credea de neîntrecut.
      Ştirea apropiatei întâlniri trecu din gură în gură, trezind o vie curiozitate în tot orăşelul, mai ales că tineretul în fierbere nu mai vorbea decât despre aceasta. Acrobatul, mai mult decât sigur pe sine, enumera de pe acum avantajele de tot felul (financiare, popularitate etc. ) pe care această biruinţă i le va aduce.
      Se procedă după toate regulile sportului: se fixă în prealabil exerciţiul şi terenul, se desemnară arbitrii şi se stabili premiul pentru învingător.
      Se alese alergarea, iar drept teren, calea Torino.
      Vestea că „un elev înfruntă un alergător de profesie” se răspândi fulger. Pariul era de 20 de lire, sumă mărişoară şi echivalentă cu pensiunea studenţească pe o lună. Pentru Ioan, neavând banii, câţiva prieteni din Asociaţia Veseliei avansară suma. La data şi ora fixată, jumătate oraşul să asiste.
      Ioan îşi făcu semnul crucii, se rugă şi luă loc la linia de start. Se pleca din capătul lui Viale Torino şi trebuia ajuns la bariera din cealaltă parte a oraşului. Dat semnalul, în primele clipe, atletul, plecat ca o săgeată, îl distanţă binişor pe Ioan. Aceasta însă, stimulant de asistenţă şi de ambiţia de a învinge, după vreo trei sute de metri îl ajunse şi-l lăsă atât de mult în urmă, încât, pe la jumătate cursa, acesta abandonă şi se dădu bătut.
      - M-ai învins la fugă, dar la salt eşti al meu. Pe cât pariem? Pe patruzeci de lire?
      - Fie, răspunse Ioan, care avea acum suma dorită.
      Veni rândul atletului să aleagă locul. El propuse să se sară peste albia pârâului, acolo unde este mai lată. Saltul era cu atât mai riscant şi mai dificil, cu cât pe marginea cealaltă se găsea un mic parapet. Fără suficient avânt, riscul era de a face o baie pe cât de gratuită, pe atât de completă.
      Sări atletul mai întâi, descriind în aer o traiectorie de toată frumuseţea şi atinse pământul pe partea cealaltă, pe limba de mal pe care se sprijinea parapetul, tocmai la poalele acestuia. Cu vârful picioarele atinsese chiar poalele zidului: un centimetru mai încolo nu se putea merge. Toţi se întrebau nedumeriţi ce-ar fi putut face rivalul său pentru a sări şi mai bine. Atletul, zâmbind sfidător, aştepta replica lui Ioan.
      Acesta nu se tulbură. Execută un salt perfect calculat, traiectoria sfârşindu-şi-o cu mâinile pe muchia zidului, şi, ca şi când acesta ar fi fost capra de gimnastică, sări peste zid cu o mişcare îndrăzneaţă şi neaşteptată, fără să-l atingă şi căzu drept în picioare dincolo de parapet. Victoria era completă şi aplauzele nu mai conteneau.
      Atletul-scamator nu se dădu învins nici în urma acestui nou eşec şi-i zise:
      - Totuşi te voi birui; alege-ţi orice joc de dexteritate vrei şi vei vedea.
      - Aleg dansul baghetei magice şi pariez pe 80 de lire, zise Ioan, trecând acum el la ofensivă.
      Luă un baston şi-i puse în vârf o pălărie. Îi aşeză apoi celălalt capăt în palma deschisă şi, după ce făcu pălăria din vârf să se învârtească, săltă bastonul din mâna stângă în dreapta, cu pălăria ce continua să se învârtească, apoi îl făcu să sară pe rând pe unul din cele cinci degete, (echilibrul fiind menţinut tot timpul, fără ajutorul celeilalte mâini), apoi în sus pe braţ, pe cot, pe umăr, de aici pe barbă, pe buze, pe nas, pe frunte şi de acolo făcu calea întoarsă ce aceleaşi etape, până ajunse din nou pe degetul mic şi de aici în palmă, de unde pornise. Spectatorii, ce-şi reţinuseră respiraţia, izbucniră la mişcarea finală într-un strigăt de admiraţie deplin satisfăcută.
      - E rândul meu, zise celălalt, încrezut, l-ai ales rău, fiindcă e tocmai jocul meu preferat şi în care mă simt mai tare. De data asta o vei înghiţi!
      Şi într-adevăr, abilitatea acestui scamator era extraordinară: pălărie şi baston săltau ca vrăjite de la un punct la celălalt al corpului său şi erau deja pe calea de întoarcere, când, în clipa trecerii de la nas la bărbie, bastonul se împiedică de vârful nasului cam lung şi... adio! Trebui să se ajute cu mâna ca să împiedice căderea cuplajului.
      Pentru a treia oară, David îl biruise pe Goliath.
      Înfrânt chiar şi pe terenul îndeletnicirilor sale profesionale şi uşurat şi de bani, acrobatul nu se mai stăpâni, riscă şi restul de bani ce-i mai avea, nădăjduind să repare astfel ruina făcută pungii şi renumelui său. Ar fi fost culmea să rămână umilit de un elev!
      - O sută de lire pentru cine va ajunge cu picioarele mai aproape de vârful ulmului de colo, şi arătă spre un arbore de lângă şosea.
      - Fie, o sută de lire, răspunse Bosco, ce prinsese curaj în urma succeselor precedente.
      Acrobatul îşi scoase vestonul şi vesta şi, prinzându-se de trunchiul uriaşului copac, îndată ajunse sus. Îndemânarea acestuia era prodigioasă. Îţi făcea impresia că nici o veveriţă n-ar fi reuşit să se urce nici mai repede, nici mai sus de unde ajunsese el. Vârful ulmului se legănă ameninţător şi părea că se va rupe. Acrobatul coborî în mijlocul admiraţiei şi aclamaţiilor.
      De data aceasta, susţinătorii lui Ioan îl vedeau iremediabil pierdut.
      - Sărmane prietene, acum chiar că ai sfeclit-o, îi şopti un coleg.
      - O să vedem, îi replică el calm.
      Nu mai puţin rapid şi cutezător, Bosco ajunse şi el la acel punct extrem din vârful ulmului, deasupra căruia ar fi fost o nebunie să te mai urci. Dar cum spune un proverb italian, cunoscut de Ioan: „Con arte e con ingegno s'acquista mezzo regno; con ingegno e con l'arte, s'aquista l'altra parte” (Cu arta şi cu iscusinţa câştigi jumătate de împărăţie, cu iscusinţa şi cu arta câştigi şi cealaltă jumătate).
      Ajuns în vârf, spre spaima tuturor, îl văzură prinzându-se solid cu mâinile de ultima ramură ce-i putea susţine greutatea, şi apoi se văzu acel trup agil de adolescent ridicându-se în mâini, într-un echilibru desăvârşit, cu picioarele în sus. Vârful picioarelor lui păreau să depăşească înălţimea ulmului.
      Mulţimea de jos, cutremurată pentru o clipă de îndrăzneala de negândit a mişcării, izbucni într-un „uraaa...” nesfârşit şi, peste puţin timp, tânărul învingător revenea la pământ în vuietul unor aclamaţii delirante.
      „Cine-ar putea descrie, oare, zice Don Bosco în «Amintiri», aplauzele mulţimii, bucuria nebună a colegilor mei, furia acrobatului şi mândria mea de tânăr ce ajunsesem să înving nu vreun coleg sau altul, ci un maestru temut în arta sa?”
      Din organizator de spectacole, fostul acrobat devenise el însuşi un întreg spectacol în mâhnirea lui de om zdrobit: pierduse atât banii, cât şi renumele, iar pe deasupra, conform învoielii, trebuia să plece şi din Chieri, să nu mai deranjeze programele festive ale Asociaţiei Veseliei.
      Suma pierdută se ridica la 240 de lire: întreţinerea unui student pe 12 luni!
      Dar Bosco, băiat, avea inima lui Don Bosco om mare. Văzându-i nenorocirea şi mâhnirea, îi propuse fostului său rival restituirea sumei, cu condiţia să plătească un mic banchet membrilor asociaţiei, la „Albergo del Muletto” (Hanul catârului).
      Propunerea fu primită de scamator cu entuziasm şi cu un entuziasm şi mai mare de cei 22 de susţinători ai lui Ioan: galeria îşi făcuse şi ea datoria pe deplin! Banchetul îl costă doar 25 de lire, aşa încât i se restitui restul de 215 lire, pe care acesta îl primi cu recunoştinţă.
      Numele lui Bosco devenise un simbol al tineretului din Chieri, iar ţinuta lui modestă, obiectul simpatiei generale.
      Mai ales clopotarul Domului, Domenico Pagliano, veche cunoştinţă şi admirator înfocat al lui Ioan (el îi luase apărarea în faţa canonicului Don Burzio, când cu acuza de „vrăjitorie”), era în culmea fericirii. De aceea, până ce trăi, nu mai prididea să povestească isprăvile acelor zile şi să laude biruinţa lui Ioan, ca şi când ar fi tras clopotele a mare sărbătoare.

 

8) Studiază clasicii

      În mijlocul atâtor preocupări disparate şi distracţii, s-ar părea că studiul nu putea fi decât neglijat. Dar aici e deosebirea dintre mediocri şi sfinţi: ultimii excelează şi în lucrurile secundare, deşi atenţia le rămâne toată la îndatorirea principală.
      Pentru el, atenţia în clasă era suficientă pentru însuşirea perfectă a lecţiei.
      „Cu atât mai mult - scria el în «Amintiri» - cu cât pentru mine, în acea vreme, nu era nici o deosebire între a citi şi a studia, şi cu uşurinţă puteam reproduce conţinutul unei cărţi sau al unei cuvântări auzite. În plus, fiindcă mama mă obişnuise de mic să dorm puţin, puteam petrece două treimi din noapte citind şi să-mi folosesc, în schimb, timpul de peste zi cu meditarea altora şi dând ore particulare. Se găsea atunci la Chieri un librar evreu, căruia îi plăteam cinci centime pentru fiecare volum citit... Citeam câte un volum pe zi.”
      „În clasa a IV-a, am citit autori italieni.”
      „În clasa a V-a, am studiat clasicii latini, începând cu Cornelius Nepos, Cicero, Sallustius, Quintus Curtius, Titus Livius, C. Tacitus, Ovidius, Virgilius, Horatius şi alţii. Le citeam operele cu plăcere şi le gustam ca şi când le-aş fi înţeles pe deplin. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu era chiar aşa, fiindcă, ajuns preot şi trebuind să explic altora aceste celebrităţi clasice, am văzut că numai după mult studiu şi după multă pregătire reuşeam să le pătrund sensul şi frumuseţea.”
      „Dar îndatoririle şcolare, repetiţiile numeroase, cititul mult îmi răpeau o bună parte din zi, ba chiar din noapte. Nu o dată mi s-a întâmplat ca ora sculării să mă surprindă cu Decadele lui Tit Liviu în mână, a căror lectură o începusem cu o seară înainte.”
      „Dar acest regim îmi ruină în aşa măsură sănătatea, încât, pentru mai mulţi ani apoi, am fost cu un picior în groapă. De aceea voi da întotdeauna sfatul să faci numai ce omeneşte e posibil, nu mai mult. Noaptea e făcută pentru odihnă şi, în afară de un caz de necesitate, după cină nici n-ar mai trebui să ne ocupăm de lucruri ştiinţifice. Cine-i robust va rezista câtva timp, dar totdeauna un astfel de program are urmări nedorite pentru sănătate.”

 

9) Când un sfânt ţi-e prieten

      Pentru a-l îndrăgosti de culmi, Dumnezeu făcu să-i răsară sus pe creste o floare a reginei - floarea unei delicate prietenii. Luigi Comollo va fi singura prietenie omenească, de care acesta, prieten a mii şi mii, se va lăsa vrăjit.
      Cum s-a ivit această prietenie?
      La o pensiune studenţească se vorbea într-o zi despre virtuţile unuia sau altuia dintre şcolarii exemplari.
      - La Chieri se găseşte şi un sfânt, e nepotul parohului din Cinzano, afirmă la un moment dat gazda, un creştin autentic.
      La această afirmaţie solemnă, Bosco zâmbi, convins că sfinţi nu întâlneşti la tot pasul, iar un sfânt chiar aşa de tânăr, orice s-ar spune, părea neverosimil.
      - Cu toate acestea aşa e, continuă Marchisio, gazda casei. De altfel, cam are cui semăna, căci şi unchiul său, parohul, calcă tot a sfânt.
      Ştiindu-l pe Marchisio om ponderat în vorbe şi bun creştin, Ioan era nespus de curios şi ardea de dor să-l cunoască personal pe Comollo. O întâmplare dramatică îi aduse faţă în faţă.
      Era în primele zile de şcoală, Bosco fiind în clasa a V-a, iar Comollo în a IV-a, iar la unele materii clasele lor aveau lecţii comune. Oricine ştie în ce fel îşi petrec timpul unii elevi până la intrarea profesorilor în clasă. Şi la Chieri se întâmpla ca în orice altă parte: glume, jocuri, certuri, îmbrânceli, strigăte, sărituri şi alergări peste bănci şi câte altele ce se contopeau într-un vacarm general. Într-o astfel de dimineaţă deosebit de zgomotoasă, unul din elevii cei mai răi, constatând că unul din colegi, un băiat de vreo 15 ani plăpând şi sfios ca o copilă, rămânea impasibil la locul său, repetându-şi lecţiile, voi să-l atragă în dezordinea şi gălăgia generală.
      - Mai lasă-le naibii de cărţi! Hai şi tu cu noi!
      - Mulţumesc de invitaţie, dar la joacă n-am îndemânare şi m-aş face numai de râs.
      - Cu atât mai bine, vom avea de ce râde! Haide! şi-l zgudui încercând să-l urnească din bancă.
      - Ţi-am spus că nu vin!
      - Atunci, te-oi sili eu să vii!
      - Fă cum crezi, dar nu pot şi nu vreau să mă amestec cu voi!
      Nici nu sfârşise bine vorba, şi o palmă i se lipi pe obraz, răsunând. Cel jignit se făcu palid, apoi se înroşi tot şi, deşi era mai mare decât cel ce-l lovise, stăpânindu-şi emoţia, în mijlocul unei tăceri generale, îi zise:
      - Ei, acum eşti mulţumit? Da? Atunci lasă-mă în pace, din parte-mi, te-am iertat!
      Acest act de stăpânire de sine îl mişcă până în adânc pe focosul Bosco, care întrebă imediat cine e noul venit.
      - E Luigi Comollo, nepotul parohului din Cinzano.
      - El e? mă bucur, zise el mulţumit că 1-a descoperit, fără să-l caute, pe tânărul atât de mult lăudat în pensiunea lui Marchisio.
      Din acea zi, o prietenie profundă îi va uni pe cei doi tineri şi deveniră de nedespărţit. Toate îi apropiau: evlavia, dragostea de carte, iubirea faţă de Preasfânta Fecioară, râvna de a face bine colegilor, spiritul lor de jertfă, ba chiar şi natura lor diametral opusă. Căci temperamental, Comollo şi Bosco nu se asemănau deloc. Primul era calm, recules, iubitor de singurătate. Avea o structură mai curând firavă şi era timid la culme; Bosco era numai mişcare şi viaţă, dăruit cu o putere fizică puţin obişnuită şi nu dorea decât prilejul de a o putea folosi; setos de acţiune, pândea orice prilej spre a-şi ajuta colegii. Într-un cuvânt: un temperament sangvin tipic, pe când celălalt era un flegmatic. Or, poate tocmai aceasta a făcut să nu fie nicicând o prietenie mai bine închegată decât aceasta; şi prea puţine au dat vreodată roade egale.
      „Cine a câştigat mai mult? se întreabă unul din biografi, Auffray. Ioan spune că dânsul - şi trebuie să-l credem. Cert este că influenţa lui Comollo asupra sa a fost profundă. Văzându-şi prietenul totdeauna blând şi liniştit, natura lui impetuoasă şi violentă se linişti, devenind calmă şi perfect stăpânită.”
      „Ne-am deschis deplin sufletul unul altuia - mărturiseşte mai târziu Don Bosco - şi aveam nevoie unul de celălalt. Eu de ajutor spiritual, el de forţa mea fizică..., fiindcă eram temut de toţi colegii, chiar mai mari ca vârstă şi statură, pentru curajul şi puterea mea.”
      „Într-o zi, câţiva începură să-şi bată joc şi să-l lovească pe Comollo şi pe un altul, Antonio Candello, model şi acela de blândeţe (... ).
      - Vai de cine mai îndrăzneşte să se mai atingă de ei, strigai eu cu ton ridicat.
      În acea clipă, un număr respectabil dintre cei mai bine legaţi şi obraznici luară poziţie de apărare solidară şi de ameninţare contra mea, în timp ce două palme răsunară pe obrajii lui Comollo.
      În acel moment - uitând de mine şi trezind în mine nu mintea, ci forţa brută - neavând la îndemână vreo bâtă sau vreun scaun, apucai pe la spate pe unul dintre agresori şi mă folosii de el ca de o măciucă pentru a-i lovi pe ceilalţi. Patru căzură mototol la pământ, iar ceilalţi îşi luară tălpăşiţa, ţipând şi implorându-mi iertarea.
      Şi culmea, tocmai atunci mai trebui să Între  şi profesorul, care, văzând mâini şi picioare agitându-se prin aer în mijlocul unui zgomot de iad, începu să ţipe împărţind pe nimerite şi cu nemiluita palme în dreapta şi în stânga.
      Furtuna furtunilor era să se abată asupra mea; dar după ce i se povesti pricina acelei încăierări, ceru să-i repet în faţa lui acel tur de forţă. Făcu nespus haz profesorul, râseră şi elevii, minunându-se cu toţii, şi se uită şi de pedeapsa ce mi s-ar fi cuvenit.
      Comollo însă mă luă din scurt, îndată ce am reuşit să vorbim între patru ochi:
      - Dragul meu, puterea ta mă înspăimântă; dar crede-mă, Dumnezeu nu ţi-a dat forţa ca tu să-ţi masacrezi colegii. El vrea să ne iubim, să iertăm şi să facem bine celor ce ne fac rău!”
      Ioan va înţelege acest program, îl va face ţinta eforturilor sale, aşa încât, în tot decursul seminarului, nu va mai fi seminarist atât de paşnic şi senin ca Bosco.
      Această ieşire este însă revelatoare: ea ne arată ce eforturi considerabile a trebuit să facă, pentru a-şi înfrâna o natură aşa de iute, bogată şi clocotitoare, pentru ca, devenit preot, să fie judecat de toţi drept omul cel mai blând din lume. Şi mai sunt şi din cei ce susţin că sfinţenia ar fi o morală osificată! Să fii plin de seva vieţii şi să-ţi struneşti, armonizând în eroism şi într-o supremă tensiune, forţele antagoniste ale unui temperament de o exuberantă bogăţie, de când aceasta se numeşte osificare?
      „Nici n-a fost numai blândeţea, comentează Auffray, singura virtute pe care Ioan şi-o dobândi din intimitatea cu acest tânăr admirabil; prietenia lui Comollo a fost, am putea spune, după educaţia mamei Margareta şi preţioasele lecţii ale lui Don Calosso, marea putere formativă a inimii lui Ioan. O mamă, un venerabil preot, un prieten! Fericiţi sunt cei ce întâlnesc aceste trei forţe afective spre a-i forma în bine încă din dimineaţa vieţii lor!”

 

10) Iubirea nu alege

      Frecventând Domul, se împrietenise nu numai cu clopotarul ci şi cu crâsnicul şef, un anumit Carlo Palozzolo, om de sinceră pietate, care de trei ori făcuse pe jos pelerinajul până la Roma, vreo 700 km, să viziteze Bazilicele şi Catacombele. Avea spre 35 de ani şi, deşi mediocru ca inteligenţă, fără mijloace materiale, şi în ciuda multiplelor sale ocupaţii, dorea cu orice preţ să ajungă preot. Îl rugă pe Bosco să-l ajute, ceea ce acesta acceptă bucuros. Îi dădea lecţii zi de zi, aşa încât, în doi ani, acesta îşi termină liceul în particular (fără frecvenţă) şi reuşi să Între , deodată cu fostul său meditator, în seminar. Munca n-a fost zadarnică, nu numai pentru că Palozzolo deveni un preot model, un bun confesor şi un excelent paroh la Sfântului Pancraţiu din Pianezza, ci şi fiindcă a fost primul început al unei mari opere de mai târziu: Opera Mariei Ajutătoare pentru chemările întârziate.
      În şcoală avea aceeaşi râvnă de a face bine oricând şi oricui, fără deosebire. Avea vreo patru sau cinci colegi evrei, ce erau puşi într-o grea dilemă săptămână de săptămână: ori îşi făceau lecţiile sâmbăta, şi atunci călcau Legea repausului rabinic, ori nu, şi atunci erau dojeniţi de profesori şi batjocoriţi de colegi. Ioan se oferi să le facă el lucrările de sâmbătă, ceea ce îi scutea să lucreze împotriva conştiinţei şi, totodată, de criticile celorlalţi. Aceasta o făcea fiindcă adevărata iubire creştină e sinceră şi fără gânduri ascunse, şi tocmai aceasta aduse o mare mângâiere sufletului său de apostol.
      „Când eram în cafenea, la Pianta, am cunoscut un tânăr evreu pe nume Iona. Era de vreo 18 ani, foarte frumos ca înfăţişare, cânta minunat şi era un excelent jucător de biliard. Ne cunoscusem la librăria lui Elias şi, abia venit, întreba de mine. Clipele libere şi le petrecea în camera mea: cântam cu vocea şi la pian sau citeam, iar el asculta bucuros nenumăratele povestiri ce i le îndrugam.”
      Într-o zi a avut o ceartă, cu posibile consecinţe funeste. Alergă la mine după sfat.
      - Dacă ai fi creştin, dragă Iona, te-aş duce să te mărturiseşti, dar...
      - Bine, dar şi noi ne putem mărturisi!
      - E adevărat, dar confesorul vostru nu e legat să păstreze secretul, nu are nici puterea să ierte păcatele şi nu vă poate administra nici un Sacrament.
      - Dacă zici tu, eu sunt gata să merg şi la un preot creştin!
      - Te-aş putea duce eu, dar e nevoie de multă pregătire înainte.
      - Ce pregătire?
      - Vezi tu, dragă Iona, Mărturisirea iartă numai păcatele făcute după Botez; de aceea, înainte de a primi orice Taină, tu trebuie să primeşti Botezul.
      - Şi ce-ar trebui să fac pentru a-l primi?
      - Să înveţi Catehismul şi să crezi în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
      - Şi ce avantaje aş avea prin Botez?
      - Botezul îţi şterge păcatul strămoşesc şi păcatele personale, îţi deschide calea pentru primirea celorlalte Taine, te face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al Cerului. Te mântuieşti!
      - Dar noi evreii, noi nu ne putem mântui?
      - Nu, dragul meu, evreii, după venirea lui Isus Cristos, nu se mai pot mântui fără a crede în El.
      - Dar dacă mama ar afla că vreau să mă botez ar fi vai şi amar de mine!
      - Nu te teme; Dumnezeu e stăpânul inimilor; dacă El te cheamă să te faci creştin, va face fie ca mama ta să se împace cu gândul, fie că te va ajuta să rezişti...”
      Din ziua aceea, Iona îndrăgi religia noastră. Mergea la cafenea şi, după o partidă de biliard, îşi căuta prietenul pentru a vorbi despre religie.
      Iată însă că, într-o zi, mamă-sa găsi, între salteaua lui şi somieră, un Catehism. Părea sfârşitul lumii. Interveni pe la rudenii, la rabini, iar acasă îi făcu viaţa imposibilă, încât îl sili să plece din familie.
      Fire dârză şi cu judecată rece, el rămase consecvent sieşi: „Mă botez neapărat - se destăinui el prietenului său. Am cumpănit totul şi-mi dau seama că, atunci când voi muri, nici rabinul, nici mama şi nici alţii nu mă vor însoţi ca să răspundă, în locul meu, lui Dumnezeu. Botezându-mă, nu numai că nu trădez religia Părinţilor, ci simt, dimpotrivă, că doar o completez. De acum Cristos e totul pentru mine!”
      Deşi trăia în lipsuri, primi în sfârşit Botezul, cu mare solemnitate, spre edificarea întregului orăşel, atrăgând prin exemplul său şi pe alţi coreligionari la Creştinism. Deveni un creştin exemplar şi până trăi, prin 1880, nu încetă să-şi viziteze prietenul ce-i făcuse cel mai mare bine în viaţă.

*
*     *

      Din cele povestite până aici e limpede că ascendentul asupra tineretului din Chieri, de care se bucura Ioan, era cel al unui adevărat lider. Iar latura cea mai interesantă a acestei înrâuriri morale era iscusinţa cu care ştia găsi şi râvna cu care ştia folosi mijloacele cele mai ingenioase şi eficiente, spre a face bine tineretului.
      O faptă din acele timpuri nu poate să nu impresioneze atenţia unui observator obiectiv: dintre cei 25 de colegi pe care îi avea Bosco în clasa a V-a, 21 se făcură preoţi, alţi trei medici, - ceea ce era tot o consacrare a vieţii în slujba aproapelui - şi abia unul singur se făcu comerciant. Prezenţa lui Bosco printre ei să nu fi contribuit, oare, cu nimic la menţinerea focului sacru al chemării?
      De altfel, să fie, oare, ceva mai de preţ şi mai frumos pe lume decât chemarea la sfinţenia preoţiei şi adevărata trăire a ei; ceva mai sublim decât a dispărea, tu, ca om, şi a te identifica cu Cristos, pentru ca El să fie totul în tine?

 

11) „Şi dacă spre nefericirea ta...”

      Dar cel ce ajutase pe alţii în chemare ajunsese el însuşi la o răspântie hotărâtoare. Se simţea strivit de sublimitatea preoţiei, iar, pe de altă parte, simţământul propriei nevrednicii îl făcea să se îngrozească de prea grelele obligaţii ce şi-ar asuma ca preot în pastoraţie. Această criză interioară ce-i sfâşia sufletul era dublată de o alta, externă şi pur materială, ce-l îndruma spre călugărie, căci bani pentru a-şi plăti seminarul nu avea de unde să mai nădăjduiască, pe când, intrând în mănăstire, scăpa atât de obligaţiile pastorale ale preoţiei, cât şi de nevoia de a găsi fondurile necesare pentru întreţinere, pe timpul studiilor din seminar, deci latura financiară a chemării.
      „Visul din copilărie îmi era mereu întipărit în minte - scrie el în «Amintiri» - şi se reînnoise, în repetate rânduri, cu noi şi noi amănunte. Dacă m-aş fi luat după ele, ar fi trebuit să aleg preoţia spre care mă simţeam înclinat; dar nu voiam să cred în vise. (... ) Oh, de-aş fi avut atunci un îndrumător care să se îngrijească de chemarea mea, el ar fi fost cea mai mare comoară; dar această comoară îmi lipsea. Aveam un duhovnic ce voia să facă din mine un bun creştin, dar în chemarea mea nu voia să se amestece.”
      „Am stat în cumpănă cu mine însumi şi, după ce am citit câteva cărţi despre alegerea profesiunii, m-am decis să intru la franciscani.”
      „De rămân preot în lume - îmi ziceam - chemarea mea e expusă să naufragieze. Voi îmbrăţişa deci starea ecleziastică, renunţând la lume şi intrând în mănăstire unde mă voi putea dedica studiului şi meditaţiei. Acolo, în singurătate, îmi voi putea combate pasiunile, mai ales mândria ce avea rădăcini adânci în inima mea.”
      „Am cerut franciscanilor din Mănăstirea Păcii, din Chieri, să mă accepte, am făcut şi examinarea prealabilă admiterii şi toate erau pregătite pentru intrarea mea.”
      Dar nu acestea erau planurile Providenţei. Avu un alt vis în care un franciscan îi spuse dojenitor: „Tu cauţi pacea, dar în Mănăstirea Păcii nu o vei găsi... Alt loc şi alt seceriş îţi pregăteşte ţie Dumnezeu!”
      „Am expus totul la proxima Mărturisire, dar confesorul nu voia să audă nici de vise, nici de călugărie: aici fiecare să-şi urmeze înclinările şi nu sfaturile altora, spunea el.”
      Ceruse şi sfatul lui Don Cinzano, parohul său din Castelnuovo, care interveni pe lângă mama Margareta spunându-i să-l îndemne să se facă preot, nu călugăr: „Nu mai eşti tânără - îi spuse - şi cine te va îngriji peste câţiva ani, dacă nu Ioan, devenit preot? Este interesul Dumitale să-l faci să renunţe la gândul călugăriei; şi este mai ales interesul său personal: ar fi păcat ca un tânăr cu calităţi atât de rare să se îngroape într-o mănăstire. De altfel, va reuşi splendid ca preot.”
      În ziua următoare, mama Margareta era la Chieri.
      - M-a căutat, ieri, Don Cinzano. Pe cât spune el, s-ar părea că ai avea de gând să te faci franciscan.
      - Da, mamă, şi sper că dumneata nu ai nimic împotrivă.
      - Oh, nu! Dumnezeu să mă păzească! Tot ce-ţi cer e să chibzuieşti bine pasul ce-l faci! Urmează-ţi chemarea, oricare ar fi ea. Primul şi singurul lucru ce-l aştept de la tine e mântuirea sufletului tău. Parohul ar vrea să te abat de la această hotărâre, în vederea ajutorului ce mi l-ai putea da mai târziu. Dar eu îţi spun: în astfel de lucruri eu nu mă amestec şi nici nu vreau să mă amestec câtuşi de puţin, fiindcă Dumnezeu e înainte de toate! Cu mine nu-ţi bate capul; de la tine nu aştept nimic şi nici nu-ţi voi cere niciodată nimic. Ba dimpotrivă, ţine minte că eu săracă m-am născut, săracă am trăit, şi săracă vreau să mor. Mai mult, ţi-o spun răspicat, dacă te-ai hotărî totuşi să te faci preot de mir ŞI SPRE NEFERICIREA TA AI AJUNGE BOGAT, nu uita că n-o să-ţi mai trec în veci pragul casei. S-o ştii, odată pentru totdeauna!
      „Sunt mame - scrie Rene Bazin - cu suflet de preot; ea era una dintre acestea!” (Auffray).
      La şaptezeci de ani, Don Bosco îşi mai aducea aminte de această mamă fără seamăn: îi revedea înfăţişarea poruncitoare şi-i mai răsuna în urechi timbrul acela hotărât, convins, pătrunzător, al glasului ei, şi nu-i putea repeta cuvintele decât mişcat până la lacrimi.
      Ce sublimă înţelegere a preoţiei din partea acestei mame, ce, în clipa păşirii pragului sanctuarului, sapă, în sufletul fiului ei, drept singurul motiv şi unicul program al ministerului preoţesc, gândul consacrării numai lui Dumnezeu şi necesitatea dăruirii totale şi exclusive în serviciul Lui!

 

12) La răspântie

      Mama îşi spusese cuvântul.
      Ioan îşi deschise, cum era firesc, sufletul şi prietenului său scump, Comollo, şi-i înşiră îndoielile ce-l frământau. De comun acord începură o novenă, iar Luigi Comollo îi scrise unchiului său, un excelent preot, expunându-i dubiile şi frământările lui Bosco.
      În ultima zi a novenei, se împărtăşiră şi ascultară două Sfinte Liturghii cu acest gând. Când se întoarseră acasă, găsiră răspunsul lui Don Comollo, conceput astfel:
      „Chibzuind toate lucrurile expuse, eu l-aş sfătui pe prietenul tău să părăsească orice gând de a intra în mănăstire. Să Între  deocamdată în seminar şi în timpul studiilor va avea tot răgazul dorit pentru a putea cunoaşte mai bine ce aşteaptă Dumnezeu de la el. Să nu aibă nici o teamă că şi-ar pierde chemarea, căci, cu reculegere şi cu fidelitate la deprinderile de pietate, va trece cu bine peste toate încercările.”
      Totuşi, în faţa greutăţilor financiare de neînvins şi convins că în mănăstire va avea o mai mică răspundere, în ciuda acestui sfat, plecă la Castelnuovo pentru un rămas bun de la Don Cinzano. Fostul său maestru fierar, Evasio Savio, îl întâlni în cale.
      - Ce vânt te aduce pe la noi, Giovannino?
      - Am venit să-i cer parohului un certificat de moralitate şi bună purtare: mă fac franciscan!
      - Cum?!?... Tu?... De ce?
      - Nu mai am mijloace să-mi continui studiile. Mama e prea săracă. Or, intrând în mănăstire, toate se aranjează.
      - Dar tu ai prânzit astăzi?
      - Nu.
      - Haide atunci până la mine. Vei lua mai întâi o gustare, iar după-masă voi vorbi eu cu părintele. Cine ştie de nu te-om putea ajuta cumva?
      Ioan primi bucuros invitaţia acestui vrednic creştin, de la care, între două înghiţituri, primi acest sfat înţelept:
      - Tare mi-e teamă că te pripeşti. De-aş fi eu în locul tău, m-aş sfătui înainte de toate cu Don Cafasso. Nu-i el bătrân, dar e aşa de sfânt.
      Don Cafasso era tot din Castelnuovo şi era abia cu patru ani mai în vârstă decât Bosco. Deşi fusese hirotonit preot abia de curând, avea o bine meritată faimă de sfânt. Se găsea şi el pe atunci în Torino, desăvârşindu-şi studiile sacre la colegiul Sfântul Francisc de Assisi şi catehizând bolnavii din spitale, deţinuţii din temniţe şi din Institutul Corector.
      În prima zi liberă, Bosco alergă la Torino, unde-şi expuse cazul.
      Ce clipă solemnă! O întreagă existenţă - şi ce existenţă! - depindea de decizia ce-o va pronunţa un tânăr preot de abia 25 de ani. Dar el o rosti fără urmă de ezitare, calm şi hotărât, ca şi când ar fi citit tot viitorul interlocutorului său:
      - Îţi vei continua studiile, vei intra în seminar şi fii apoi gata să urmezi semnele Cerului.
      Figura atât de scumpă a lui Don Cafasso o vom întâlni mereu; îl vom vedea intervenind la toate răspântiile decisive, totdeauna pentru a-i lămuri lui Bosco voinţa lui Dumnezeu şi a-i aduce o nouă binecuvântare a Cerului.
      Dar el n-a fost poate niciodată atât de inspirat, atât de providenţial în sfaturi, ca în dimineaţa de mai 1834, când sfatul său a fost macazul de care s-a servit Providenţa să îndrume viaţa acestui tânăr, a cărui glorie curată o va depăşi într-o zi pe aceea a minunatului său sfetnic, pe calea măreţei misiuni pentru care fusese predestinat.
      Ce înseamnă un adevărat duhovnic în viaţa unui suflet! în istoria unei chemări! E o forţă şi o lumină divină de neînlocuit!
      Ioan ţinuse seamă întrucâtva şi de sfaturile lui Don Comollo, şi de cele ale lui Don Cinzano, de vorbele prietenilor şi de vise. Dar îndrumarea decisivă a dat-o Don Cafasso, al cărui cuvânt a însemnat sentinţa definitivă şi inapelabilă.
      Bosco simţea că prin el îi vorbeşte Dumnezeu, căci o linişte adâncă şi de netulburat i se coborî în suflet şi începu să se pregătească pentru intrarea la seminar.
      De acum avea certitudinea deplină că Cel ce-i vorbise prin preotul său, arătându-i drumul cel bun, îl va ajuta să ajungă şi la ţinta mult dorită.

Capitolul VI. Seminarist

l) Nu haina onorează preoţia”; 2) Floarea Reginei”; 3) Mistuit de o mare pasiune; 4) Recreaţii dorite de toţi; 5) Clericul cu păr buclat”; 6) Visul se repetă; 7) Bosco, eu sunt mântuit!”; 8) Mâna Mamei; 9) Cuvinte cu trecere la cer; 10) În vacanţă; 11) Când un sfânt improvizează; 12) Mai câştigă un an; 13) Două întâlniri providenţiale; 14) Cea mai frumoasă zi din viaţă; 15) Suflet de mamă.

 

1) „Nu haina onorează preoţia”

      Gândul care, o vreme, îl obsedase - de a intra în mănăstire - şi sfatul contrar al lui Don Cafasso avuseseră loc în clasa de retorică, pe atunci penultima clasă de liceu.
      Cu un an şi jumătate mai târziu primi reverenda de seminarist chiar din mâinile parohului său în cadrul unei funcţiuni solemne săvârşite înainte de Sfânta Liturghie Mare, în aceeaşi biserică din Castelnuovo unde, cu 20 de ani înainte, fusese botezat.
      Era duminică, 25 octombrie 1835, zi când în localitate se celebra şi se sărbătorea Sfântul Arhanghel Rafael. În Apusul catolic, îmbrăcarea hainei sacre are ceva din solemnitatea înveşmântării medievale a cavalerilor.
      „Când mi se porunci, scrie el, să-mi lepăd hainele de mirean prin cuvintele: «Domnul te dezbracă de omul cel vechi şi de faptele sale», mi-am zis: «Vai, câte lucruri vechi nu am de lepădat, o, Dumnezeul meu! Nimiceşte Tu în mine toate obişnuinţele rele!»”.
      „Când mi s-a întins haina sacră spunându-mi-se: «Înveşmânteze-te pe tine Domnul întru omul cel nou, zidit după Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului», mă înfiorai tot şi adăugai în sinea mea: «Da, Dumnezeul meu, fă ca din această clipă să îmbrac un om nou, să încep o viaţă nouă, cu totul conformă voinţei Tale divine, iar dreptatea şi sfinţenia să-mi fie singurul obiect al gândurilor, vorbelor şi faptelor mele. Aşa să fie! Fii Tu mântuirea mea, o, Marie!»”
      Cum se adună albinele când descoperă mierea, aşa veniră roi tinerii din împrejurimi la această înveşmântare. Dar la sfârşitul slujbei, când îl văzură în noua sa haină, un simţământ de sfioasă şi sacră teamă îi cuprinse făcând ochii mari. Însă, în curând, zâmbetul lui senin, mereu acelaşi, le dovedi că se pot apropia de el ca şi mai înainte, cu prietenia şi încrederea din totdeauna.
      Ziua aceasta ar fi fost însă prea senină şi prea nepământească, dacă ar fi rămas fără surprize. Tocmai de aceea, o neaşteptată şi revelatoare lecţie îl va întâmpina chiar în pragul noului fel de viaţă.
      Cu cea mai bună intenţie şi cu gândul de a-i face o bucurie de ziua înveşmântării, parohul îl duse cu sine la praznicul Sfântul Rafael la Bordella, cartier al Castenuovului. La început refuză şi nu cedă decât la insistenţele parohului, căci presimţea că se va simţi stingherit: „făcând figura unei paiaţe nou îmbrăcate, ce se prezintă pentru a fi văzut”, cum singur se exprimă. „După câteva săptămâni, de aspră şi serioasă pregătire pentru această zi atât de mult dorită, să mă găsesc în mijlocul unei lumi amestecate, de toate condiţiile sociale şi sexele, strânşi pentru veselie, flecăreală, mâncare şi băutură, lume ce nu urmărea decât să danseze, să-şi petreacă şi să chefuiască, mă întrebam: Ce poate căuta pe aici unul care în dimineaţa aceleiaşi zile îmbrăcase haina sfinţeniei, pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu?”
      Când se întoarseră acasă era noaptea târziu. El păşea tăcut şi cu o mâhnire de moarte în suflet. Parohul intrigat se interesă cum şi de ce, în această zi de publică veselie, el era aşa de posomorât şi îngândurat?
      El răspunse deschis că: „Funcţiunea sacră de dimineaţa era în total dezacord cu ceea ce se petrecuse în seara aceasta. Mai mult, adăugai, când văzui pe unii dintre cei la care mă aşteptam mai puţin aproape chercheliţi de vin şi făcând pe bufonii în mijlocul comesenilor, m-a cuprins o scârbă şi mi s-a făcut silă şi de chemarea mea. De-aş şti că aş ajunge vreodată un preot alde ăştia, aş arunca fără zăbavă şi pentru totdeauna haina aceasta şi aş rămâne simplu mirean, însă bun creştin; sau, retrăgându-mă cu totul din lume, m-aş face trapist sau certozin.” [18].
      Atunci se hotărî să nu mai participe niciodată la astfel de praznice. El, care va fi crainicul bucuriei pentru generaţiile şi tineretul unei lumi întregi, simţea, cu o evidenţă ce devenise chin, cât de amarnic se înşeală lumea când caută veselia şi fericirea în chefuri sau petreceri.
      Adevărata bucurie e doar cea adăpostită de virtute în străfundurile inimii. De aceea, sfinţii şi toţi oamenii mari simt imperios nevoia reculegerii şi a trăirii interioare. Când cântecul bucuriei, pe care numai o viaţă curată ţi-l dă, a încetat din inimă, toate cântările şi melodiile lumii nu-l vor putea suplini. Îţi vor zgâlţâi cel mult simţurile ostenite, pentru ca, în clipa următoare, să te trezeşti şi mai gol sufleteşte şi mai amărât.
      Adevărata bucurie este conştiinţa trăirii unei armonii, a unei plenitudini de armonii. Iar prima armonizare de realizat e cea dintre activitatea noastră şi destinul nostru de pelerini ai Paradisului, armonizare ce se face în adâncurile sufletului, acolo unde simţurile nu ştiu pătrunde. Ceea ce dau simţurile este şubred şi supus putrezirii ca şi ele, etern fiind numai ceea ce este spirit sau, cel puţin, pe deplin spiritualizat. Prima armonizare de înfăptuit trebuie să fie cea dintre spiritul nostru şi Spiritul Infinit însuşi. Or, dacă în adâncurile fiinţei şi sufletului nostru contactul cu Dumnezeu e desfigurat şi nimicit de păcat, veselia simţurilor e doar o efemeră şi lugubră parodie, asemenea cu veselia unei maimuţe ce-ar face haz şi ar dansa pe sicriul propriului stăpân, a sărmanului suflet. Iar anumiţi „studenţi teologi”, pentru a nu spune mai mult, găsesc ceva normal să ia parte la petreceri, ba să le şi organizeze! O, Doamne, Răstignitule de pe Calvar, cu aceştia ce vei face?
      În zilele următoare aşternu pe hârtie un program de viaţă îndelung cumpănit:
      „În anii trecuţi, ticălos n-am fost, dar eram împrăştiat, vanitos, preocupat de jocuri, spectacole, sărituri, distracţii şi alte lucruri asemănătoare, ce înveseleau pentru o clipă, dar lăsau inima nemulţumită.”
      Se hotărî să evite jocurile, violina, vânătoarea, teatrele şi banchetele şi să păzească reculegerea, cumpătul în toate, lecturile bune şi atmosfera de delicată curăţie care să-i asigure păstrarea şi pe mai departe a virtuţii frumoase. Iar pentru a-şi menţine vie râvna de apostolat: „voi povesti zilnic exemple edificatoare colegilor, prietenilor, rudeniilor şi, de nu voi avea pe altcineva, cel puţin mamei”.
      Odată formulate, reciti hotărârile luate în faţa unei icoane a Preacuratei şi promise în mod solemn, oricât ar costa, să le păzească întreaga viaţă.
      Cinci zile mai târziu îşi luă adio de la Mama, pentru a intra în seminar la Chieri. Cu o seară înainte, după ce numeroşii prieteni şi cunoscuţi, veniţi să-şi ia rămas bun, plecaseră, mama îşi luă fiul la o parte şi-i spuse, ochi în ochii lui:
      „Ai îmbrăcat haina sacră, dragul meu Giovannino. Tu ghiceşti bucuria şi mângâierea pe care mi-a adus-o inimii acest fapt. Dar adu-ţi aminte că nu haina onorează preoţia, ci practica virtuţii. Dacă, din nefericire, ai ajunge să şovăi cumva în chemarea ta, te conjur să nu dezonorezi această haină. Las-o imediat, căci eu prefer să am drept fiu un biet plugar decât un preot neglijent în îndatoririle sale. Când ai venit pe lume, te-am consfinţit Preacuratei Fecioare Maria; când ţi-ai început studiile, ţi-am recomandat aproape exclusiv devoţiunea faţă de Imaculata. Acum te conjur fierbinte să fii cu totul al Ei. Iubeşte-i pe cei ce O iubesc şi, de vei ajunge într-o zi preot, răspândeşte fără încetare devoţiunea faţă de Preabuna Mamă...”
      De emoţie, glasul i se opri în gâtlej. Dar şi fiul său lăcrima.
      „Mamă, îi răspunse după o lungă pauză, înainte de a porni pe această cale, lasă-mă să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Sfaturile pe care mi le-ai dat, întipărite în inima mea pentru totdeauna, vor fi pentru mine o adevărată comoară.”

*
*     *

      În zorii zilei următoare plecă spre Chieri, unde porţile Seminarului mult visat se deschiseseră în sfârşit şi pentru el.
      Dar cum se rezolvase, oare, latura financiară a chemării sale?
      Don Cinzano, parohul său, îi vorbise lui Don Cafasso (care era şi el tot din Castelnuovo). Acesta, la rândul său, interveni pe lângă Don Guala, profesor de Teologie şi directorul Colegiului de perfecţionare a studiilor preoţeşti, un om pe cât de inimos şi cucernic, pe atât de bogat. Acesta plăti el, în primul an, întreaga pensiune. În anii următori, n-a mai fost nevoie decât de o întregire, fiindcă Bosco obţinu, ca premiu (ce-i revenea celui mai bun la studii şi la purtare), suma de 60 de lire, iar sub titlul de semibursă seminarială, o altă sumă, acordată celor mai lipsiţi şi diligenţi. Premiul amintit 1-a primit în toţi cei cinci ani următori, ca şi semibursă, iar din anul IV, mai primi şi salariul de sacristan seminarial, alte 60 de lire. Ceea ce mai lipsea era întregit de Don Guala şi Don Cafasso.
      Viitorul apostol al carităţii şi binefăcătorul tuturor începu el însuşi prin a avea nevoie de toţi, căci chiar trusoul îi fusese dăruit în urma unui apel făcut de Don Cinzano în parohie. O persoană distinsă îi cumpărase reverenda, primarul, pălăria, un altul, ghetele, parohul îi dădu propriul său pardesiu, iar alţii, lenjeria, ciorapii şi celelalte.
      Intrarea în seminar venea tocmai la timpul potrivit pentru a-l scăpa de încorporare ca soldat în slujba Cezarului pe cel ce avea să fie mai mare în cuceririle sale pentru Dumnezeu decât un Napoleon în ale lumii. Legile de atunci ştiau da nu numai ce-i al lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce sunt ai lui Dumnezeu lui Dumnezeu, scutindu-i de militărie.
      Seminarul, practic şi etimologic, aceasta ar şi vrea să fie: un sămânţar (de la semenis = sămânţă), adică o seră sau răsadniţă în care seminţele şi apoi florile încă plăpânde ale chemării sacre sunt cultivate, pentru ca mâine, răsădite în mijlocul mulţimilor, să le înmiresmeze cu parfumul unei vieţi curate şi sfinte.
      În Seminarul din Chieri, Bosco regăsi încă proaspete urmele trecerii duhovnicului său pe acolo: a lui Don Cafasso. Totul mai era încă pătruns de mireasma virtuţilor şi sfinţeniei acestuia:
      „Mirosul suav al virtuţilor sale îmbibase zidurile bătrânului Seminar. Dragostea lui faţă de colegi, supunerea faţă de Superiori, răbdarea cu care suporta defectele aproapelui, grija de a nu supăra pe nimeni, bucuria ce-o avea de a servi pe toţi, indiferenţa faţă de meniu, resemnarea în faţa intemperiilor şi inegalităţii anotimpurilor, promptitudinea în catehizarea copiilor, ţinuta sa întotdeauna exemplară, râvna pentru studiu şi pietatea, toate aceste virtuţi străluciseră în mod atât de viu în timpul anilor săi de seminar, încât lăsaseră în urma lor o statornică bună mireasmă...”

 

2) „Floarea Reginei”

      Cu toate acestea, nu simţea, oare, Bosco, cu cele douăzeci de primăveri ale sale, greutatea renunţării definitive la tot ce e lumesc, inclusiv la libertatea şi independenţa sa, închizându-şi tinereţea între ziduri umezite şi mucegăite de secolele multe ce trecuseră peste ele?
      Cum înşeală uneori aparenţele!
      Bucuria nu ţi-o poate da nimeni şi nimic, dacă nu o porţi în suflet. Seminarul nu numai că nu a fost, pentru tinereţea lui, o încarcerare; dimpotrivă, a fost o oază a adevăratei bucurii. Un „motto” scris pe un ceasornic solar din curtea seminarului: „Afflictis lentae, caeleres gaudentibus horae” (Dacă zăbavnice sunt ceasurile pentru cei întristaţi, pentru cei veseli, ele sunt grabnice), ne dezvăluie de ce, pentru el, anii seminarului mai curând au zburat decât au trecut. Pentru cei cu adevărat chemaţi Seminarul va fi totdeauna un sălaş al bucuriei. O bucurie austeră, dacă vreţi, dar cu atât mai tonică şi mai profundă. Ca şi pentru Floarea Reginei, nici chemării la preoţie nu-i prieşte decât aerul tare al culmilor, acolo unde cerul e senin şi unde lumina soarelui e veşnic pură, desprinsă de tot ce este pământesc. „Nimenea din cei legaţi de poftele şi de plăcerile trupeşti nu este vrednic să vină sau să se apropie sau să slujească Ţie, împărate al măririi; pentru că a sluji Ţie, mare şi înfricoşător lucru este chiar şi Puterilor celor cereşti” spune, aşa de exact şi totodată aşa de exigent, minunata rugăciune pe care o recită zilnic preotul în timpul Heruvicului la Sfânta Liturghie. Şi, pregătindu-se de punctul culminant al prefacerii, un fior sacru trece prin întreaga mulţime care cântă, ca ecou al rugăciunii de mai sus: „toată grija cea lumească, de la noi s-o lepădăm!”
      Totul se plăteşte. De aceea, înălţarea pe care ţi-o dă Preoţia cere abnegaţie şi impune renunţări nederogabile, aşa cum un avion, numai dacă îşi smulge roţile din mâlul comun se poate înălţa şi zbura. Se renunţă la balastul şi tina lumii, pentru a primi, în măsura renunţării, mărgăritarele şi toate comorile sfinţeniei lui Dumnezeu. Să fie, oare, o proastă afacere învoiala prin care Cel întreitsfânt ţi-a ajuns Mare Datornic? Şi pe Pământ, desigur, sunt multe bucurii legitime. Dar ele nu sunt decât umbra netrainică şi părelnică a bucuriei esenţiale rezervată de Dumnezeu celor ce s-au lepădat de sine şi de toate, spre a culege cu mâini curate, de pe culmile austere, dar însorite, ale Calvarului, această Floare a Reginei care e Sfânta Preoţie. Nu numai că sfinţii nu pot fi deplânşi, ci ei sunt cei ce posedă Bucuria Lui, ce singură nu piere şi nu înşeală niciodată.
      De aceea, pentru cei chemaţi, când sufletul lor e generos şi curat, Seminarul e tot ce poate fi mai vesel şi mai încântător pe Pământ.
      Anul şcolar începu prin trei zile de exerciţii spirituale. Ioan încercă să le facă exemplar şi, cerând sfatul unuia dintre Superiori pentru a corespunde mai bine chemării, acesta îi răspunse: Un singur lucru - împlinirea exactă a îndatoririlor de seminarist.
      „Am luat drept bază acest sfat şi mi-am pus tot sufletul în observarea fidelă a regulilor Seminarului. Nu făceam nici o deosebire atunci când clopoţelul mă chema la studiu, în Capelă ori la masă, în recreaţie sau la odihnă. Această exactitate îmi câştigă în curând atenţia colegilor şi stima superiorilor, astfel încât timpul petrecut în seminar mi-a fost o încântare.”
      Apreciat şi iubit de superiori, ca şi de toţi colegii, la sfârşitul anului VI, când sosi şi ziua plecării, o adevărată sfâşiere lăuntrică se săvârşi în interiorul său:
      „Superiorii mă iubeau - scrie el - şi-mi dădeau în continuare semne de deosebită bunăvoinţă. Colegii îmi erau ataşaţi dincolo de tot ce se poate închipui. Se putea spune că eu trăiam pentru ei şi că ei trăiau pentru mine. De aceea, despărţirea de ei şi plecarea mea din acest loc scump, unde petrecusem şase ani, unde am primit educaţia, ştiinţa şi spiritul ecleziastic şi mă bucurasem de toate semnele de bunătate şi afecţiune ce s-ar putea dori, mi-a fost extrem de dureroasă: dolorosissima.”
      Nu vrem să spunem prin aceasta că, în seminar, încercările l-ar fi ocolit. Ne limităm să semnalăm doar cele care l-au costat mai mult: o anumită distanţă oficială la început între superiori şi seminarişti şi imposibilitatea de a se cumineca zilnic. Monstrul jansenismului, această erezie ce-L descrie pe Dumnezeu ca pe un stăpân exigent, aproape hain, iar nu Părintele dintre toţi cel mai tată, erezie de care s-a lăsat contaminat în parte şi un Pascal şi puţintel însuşi marele Bossuet, făcea ravagii şi aici. Unii superiori se considerau îndatoraţi să păstreze distanţă, să-şi menţină aureola autorităţii neştirbită.
      Prin contrast, a fost un mare bine şi acesta, căci Bosco a simţit pe viu cât de greşită e atitudinea distantă şi a înţeles că, pentru educarea tinerilor, Educatorii trebuie să aibă o atitudine externă nu de Superiori, ci de Părinţi.
      „Aceasta îmi aprindea tot mai mult în inimă dorul de a ajunge odată preot, să mă amestec cu tinerii şi cu preocupările lor, să le vorbesc, să-i asist în toate, să-i cunosc bine şi să-i supraveghez neîncetat cu acea dragoste curată care să-i pună în imposibilitatea practică de a face răul, să le fiu de folos şi să-i ajut în toate nevoile lor.”
      Aceeaşi rezervă se observa şi faţă de Preasfânta Euharistie, şi tot din cauza jansenismului. Sfânta împărtăşanie nu se permitea decât în zilele de sărbătoare, în timp ce el era mistuit de dorul Ei, numind-o atât de plastic şi justificat: „Alimentul cel mai eficace al chemării mele.”
      El profita de faptul că Biserica Sfântul Filippo din vecini avea un coridor ce comunica direct cu Seminarul. În timp ce ceilalţi mergeau la micul dejun, el se furişa aici să se cuminece, revenind în clipa când colegii intrau la cursuri, dar lipsindu-se, astfel, de dejunul zilnic - renunţare nu tocmai mică, timp de şase ani,  pentru un fizic viguros ca al său, cu un program de mare efort ţinând seama şi de faptul că regimurile seminariale numai prin abundenţă nu păcătuiesc, chiar şi cu dejun cu tot.
      Aceşti norişori nu vor posomori însă seninătatea acestui suflet tânăr, pe bolta căruia răsărise acel astru al chemării, ce de pe acum îi transformase viaţa într-o încântare.
      Veselia tinerească a sufletelor curate, atmosfera de iubire curată şi prietenie, caldă ca o primăvară, a colegilor, dar mai ales mirajul apropierii continue şi a prezenţei reale, sub acelaşi acoperiş, a Aceluia, ce atâta bucurie aduce în sufletul oricui îl primeşte cu dispoziţiile recerute, încât chiar şi suferinţa se topeşte pierzându-şi contururile la atingerea Lui, aşa cum şi le pierde stropul ce cade în imensitatea Oceanului - toate acestea vor face ca pentru Bosco Seminarul să fie o oază a bucuriei.

 

3) Mistuit de o mare pasiune

      Dotat cu o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie fără pereche, el se ocupa concomitent şi de alte studii decât cele impuse de şcoală, fapt ce-i va înzeci valoarea de educator şi scriitor, odată devenit preot.
      Pentru el, a asculta cursurile şi a le însuşi perfect erau lucruri identice, aşa încât toate orele de studiu şi le întrebuinţa pentru alte lecturi. Superiorii ştiau totul şi-l aprobau tacit.
      Obişnuit din liceu cu clasicii, cu stilul lor elegant, dar bombastic, cu figurile emfatice ale mitologiei şi fabulelor antice, nu afla nici o plăcere în citirea lucrărilor ascetice, scrise, fireşte, mai ponderat.
      Iată însă că, în anul II de filosofie, îi căzu în mâini Imitaţia lui Cristos, în originalul latin. Citind câteva capitole din Cartea a IV-a, despre Sfânta Euharistie, rămase încântat de frumuseţea gândurilor şi de felul limpede şi ordonat în care autorul expunea acele mari adevăruri:
      „Mi-am zis atunci: acesta este un om învăţat. Continuând apoi iar şi iar să citesc din această carte de aur, nu întârziai să-mi dau seama că un singur stih cuprindea mai multă înţelepciune şi morală decât aş fi putut găsi în toţi clasicii vechi. Acestei cărţi îi datorez faptul că am încetat cu lecturile profane.”
      Dar cum şi de ce n-a reuşit să guste de la început frumuseţea cărţilor care tratează despre religie şi viaţa spirituală? se va întreba cineva. Fiindcă frumuseţea acestora este interioară, iar nu de stil, şi presupune, de aceea, o maturitate de gândire pe care un tânăr din ultima clasă de liceu - din anul I de filosofie încă nu o are. Pentru a fi mai expliciţi am adăuga că aşa-zişii „intelectuali” nu sunt capabili să guste anumite scrieri ale sfinţilor, tocmai fiindcă sunt total neiniţiaţi în tainele vieţii interioare, fiind un limbaj pe de-a-ntregul criptic pentru ei.
      Dar revenind la Bosco, faptul că studiase atât de temeinic clasicii va însemna o adevărată binecuvântare pentru el, căci îşi formase astfel fondul de cultură şi umanism indispensabil întemeietorului atâtor institute educative.
      Învăţă pe de rost Noul Testament în latină şi greacă şi îşi însuşi atât de bine şi ebraica, încât în prezenţa lui Don Lemoyne, pe când era la Roma, în 1884, susţinu, fără text, o documentată discuţie cu un mare specialist asupra anumitor particularităţi ale originalului ebraic, confruntând din memorie locurile paralele!
      Citi, tot în particular, pe Flavius Josephus, conferinţele lui Frassinhous, Marchetti, Balmes, Istoriile bisericii ale lui Henrion, Fleury; apoi tratatele lui Segneri, Cavalca, Passavanti, Cesari, Bartoli etc. Era familiarizat cu operele Sfântului Augustin, Sfântului Ieronim, Sfântului Francisc de Sales şi îndeosebi cu ale Sfântului Toma de Acquino, din care învăţă pe de rost articolele privitoare la argumentele de mai mare importanţă. Citi voluminoasele Comentarii biblice ale lui Cornelius a Lapide şi Tirino, pe cele ale altor exegeţi şi biblişti de atunci, precum şi operele Bolandiştilor. [19]
      Era o performanţă nu rară, ci pur şi simplu unică.
      A şi rămas totdeauna premiantul I pe tot seminarul, distanţându-şi apreciabil colegii. Doar în anul II de filosofie, un coleg de o inteligenţă excepţională îl egală. Superiorii le propuseră să-şi împartă premiul. Ioan se învoi imediat, dar celălalt, deşi foarte bogat, făcea mutre, voind totul pentru sine şi, mai ales, cinstea de a nu avea egal. Li se dădu atunci o nouă lucrare, incomparabil mai grea. Ioan rămase, de astă dată, învingător necontestat.
      Şi la studiu, ca în tot ce va face în viaţă, îşi va pune tot sufletul, studiul devenindu-i marea şi misterioasa pasiune. Nu citea, ci devora cărţile, profitând de cea mai mică frântură de timp disponibilă, lucru ce-i va periclita însă sănătatea, aşa cum vom vedea în curând. Citea încontinuu până la intrarea profesorului în sala de curs, în timpul recreaţiilor extraordinare şi chiar masa în aşa fel o lua, încât, după douăzeci de minute, studiul să poată fi reluat. Ba mai ciupea şi din timpul destinat pregătirilor de plimbare sau de participare la funcţiile din Catedrală. Pentru cine e mistuit de râvna de a lăsa o dâră de lumină în urma lui în viaţă, fiecare clipă poate fi o comoară.
      Vacanţele, ce durau patru luni şi jumătate, îi ofereau o splendidă oportunitate de adâncire a studiilor preferate.
      În 1836, avu norocul să fie chemat ca repetitor (profesor suplinitor) pentru limba greacă de către Iezuiţii din Torino. Aceştia, din cauza ciumei, anticipaseră plecarea în vilegiatură a internilor, la Montaldo. însă, întrucât anul şcolar nu se încheiase oficial, iar elevii externi mai rămâneau la Torino cu corpul profesoral obişnuit, pentru internii plecaţi la Montaldo erau necesari suplinitori. La propunerea lui Don Cafasso, fu chemat şi clericul Bosco. Atât din necesitatea de a propune, cât mai ales pentru a avea alături un elenist neîntrecut, iezuitul Bini îl făcu să profite din plin de această vacanţă, pentru o temeinică asimilare a limbii eline. Acest demn părinte, văzându-i marea bunăvoinţă, continuă pentru încă patru ani să-i corecteze, săptămână de săptămână, câte o compunere în greacă, pe care i-o retrimitea cu observaţiile oportune. „Ajunsesem să cunosc elina tot aşa de bine ca latina”, termen de comparaţie ce spune foarte mult când este vorba de un preot catolic apusean.
      Dar acest contact cu tineretul aristocrat din internat îi deschise ochii definitiv asupra profundei deosebiri dintre aceştia şi prietenii săi din Murialdo, Castelnuovo sau Chieri. Comparaţia era pe de-a-ntregul în favoarea celor nearistocraţi. Mai puţin prezentabili şi arătoşi şi fără poleiala manierelor distinse, cu o inteligenţă mai puţin şlefuită, în schimb nu erau nici capricioşi, nici viciaţi de bogăţie şi îngâmfare socială şi, dacă nu aveau spoiala bontonului, aveau ceva mai de preţ: o inimă de aur. Pricepu, odată pentru totdeauna, că tinerii provenind din familiile celor nobili şi bogaţi ar fi un câmp mult prea restrâns pentru zelul său apostolic dornic să cuprindă lumea şi că abia dincolo de seifurile cu titluri nobiliare şi cu bogăţii se găseşte adevărata valoare a omului: sufletul autentic omenesc, neviciat de ele.
      În vara aceea înţelese mai bine cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Vai vouă, bogaţilor (... )”, şi mai ales rostul şi înţelesul peşterii din Betleem...
      Chipul lui Isus, ce-i străjuise copilăria, se lumina acum cu o nouă rază - aceea a sărăciei voluntare. Înţelegea ceva din măreţia acelei totale despuieri a Celui ce, murind pe Cruce, voia să nu mai aibă nimic al Său, chiar şi Mama dăruindu-şi-o lui Ioan şi nouă tuturor. Dacă Don Bosco de mai târziu va avea mult de lucru cu cei bogaţi şi le va cere insistent obolul, nu va fi atât de dragul promovării operelor sale, cât pentru că ştia tot binele ce-l face acestora: „Nu ei ne îndatorează - le spunea Don Bosco colaboratorilor săi - ci noi îi îndatorăm şi, ajunşi Dincolo, ne vor fi extrem de recunoscători că am apelat la bogăţia şi resursele lor până mai erau pe Pământ.”

 

4) Recreaţii dorite de toţi

      Atât de zgârcit cu timpul pentru sine, era în schimb darnic cu colegii şi tineretul extern.
      Nu toţi colegii săi erau uşă de biserică; şi el nici nu face un mister din asta. Intraţi în seminar fără chemare şi fără aptitudinile necesare, ei îşi păstrau felul lumesc de a fi şi de a judeca. Erau simpli clerici năimiţi, care, mai curând sau mai târziu, sfârşeau prin a părăsi seminarul. Când i se cerea însă vreun serviciu, el nu făcea discriminări. Felul său jovial, deschis, conversaţia plăcută, înţelegerea împăciuitoare le stârnea tuturor dorinţa să recurgă la el. Făcea pe frizerul, îi bărbierea şi-i tundea, făcea berete (potcapul patrunghiular latin), petecea hainele, repara ghetele, îngrijea şi-i asista cu o neegalată competenţă pe cei bolnavi, ba scotea şi dinţi!
      Era apoi un coleg unic: rezolva dificultăţile şcolare, repeta lecţiile, rezuma inteligent şi reliefat cursurile, împrumuta cărţi, însenina prin veselia sa feţele posomorâte. Celor ce în timpul vacanţei, în urma invitaţiei parohilor respectivi, trebuiau să predice şi nu reuşeau să-şi compună singuri predica, le-o pregătea bucuros tot el.
      A fi în societatea lui era o plăcere, îndeosebi în timpul recreaţiilor. Dat fiind că Don Cafasso, duhovnicul său, nu-i aprobase hotărârea luată cu prilejul înveşmântării de cleric de a numai face nici o scamatorie sau joc de dexteritate, profita uneori de această îndemânare, ca să-şi distreze colegii.
      Era inepuizabil în glume şi spirite de bun gust şi avea, mai cu seamă, un dar de povestitor neîntrecut. Propunea uneori, pentru variaţie, anumite dictoane sau fraze latineşti sau greceşti, care aveau totdeauna şi o parte instructivă sau morală, pe lângă cea distractivă. Se traducea, dar se şi învăţa.
      În anumite zile era permis jocul de cărţi, la care el avea un noroc deosebit, ieşind mereu câştigător. Ne mărturiseşte însă cu toată sinceritatea: „eram aşa de absorbit, încât pentru un oarecare timp nu mai puteam nici citi, nici studia şi mintea-mi era chinuită de craiul de cupă, de treisprezece sau cincisprezece de treflă, de jokeul de spadă etc. Am luat hotărârea să nu mai joc niciodată cărţi, aşa cum renunţasem şi la alte distracţii; era pe la jumătatea anului al II-lea de filosofie (1837).”
      Dar această hotărâre radicală nu veni din senin. Într-o zi Bosco câştigase de la un coleg o sumă oarecare, nu mare, totuşi însemnată pentru sărăcăcioasa pungă a celuilalt. Văzându-l întristat, aproape plângând, îi restitui banii şi se hotărî odată pentru totdeauna să nu mai joace cărţi. Şi aşa făcu.
      Hirotonit, el va fi cu totul potrivnic jocului de cărţi la preoţi. Este un lucru semnificativ aversiunea pe care o au sfinţii contra acestei patimi. Şi Sfântul Ioan M. Vianney, unui preot ce se acuzase în Mărturisire că jucase cărţi, motivând că după încheierea misiunilor se simţeau obosiţi şi aveau nevoie de o destindere, îi impuse un canon sever spunându-i: „Când cineva şi-a terminat lucrul, se întoarce acasă. Nu ne-am făcut preoţi ca să ne destindem!”
      Despre Don Bosco atât putem spune: dacă nu şi-ar fi învins la timp această patimă, care de obicei aduce atâtea altele şi duce la neglijarea propriilor îndatoriri, şi-ar fi ruinat chemarea şi, în mod cert, n-ar fi ajuns sfânt niciodată. Cărţile de joc şi alte jocuri, zise sociale, îi pot duce pe cei pătimaşi la ruină, împreună cu familiile lor, iar celorlalţi le răpeşte un timp atât de preţios, pentru care într-o zi li se va cere o teribilă socoteală.
      Recreaţiile mai lungi le petreceau în plimbări prin pitoreştile împrejurimi ce înconjoară Chieri. Subiectele de conversaţie preferate în aceste plimbări erau cele de studiu. Încetul cu încetul, se formă o adevărată „Societate de lectură”, ce se reunea săptămânal, condusă de Ioan. Luau în discuţie unele probleme de filosofie rămase obscure la cursuri, folosind numai limba latină, ceea ce le aduse marele avantaj că o puteau mânui pe urmă şi în facultate, unde toate studiile se făceau în latină, cu o îndemânare şi cursivitate surprinzătoare.
      Fiecare - povesteşte Don Bosco - avea dreptul să întrebe despre lucrurile pe care încă nu le ştia sau pe care nu le înţelesese bine la cursuri sau din manuale. Celebru în întrebări era Comollo, intrat în seminar un an în urma mea. Peretti era iute la vorbă şi totdeauna gata de răspuns. Garigliano ştia asculta, dar când spunea ceva, era lucru gândit. Pe mine mă considerau ca un fel de preşedinte şi arbitru incontestabil. Însă, întrucât erau ridicate uneori şi unele chestiuni ştiinţifice cărora niciunul dintre noi nu le puteam da soluţionare exactă fără pregătire, ne împărţeam dificultăţile şi fiecare trebuia să caute răspunsul până la data ce i se fixa.”
      După doi ani de filosofie, în 1837, începu Teologia. Studiile predilecte îi erau Dogmatica, Teologia Morală şi Istoria Bisericii. Obişnuitul lor cerc de studii deveni, după expresia unuia din biografi, o adevărată moară ce măcina lecţiile, făcându-le materie digerabilă pentru toate stomacurile.
      În afară de acest cerc se mai înfiinţa o „Societate de lectură” propriu-zisă, ce se întrunea în zilele de vacanţă pentru discuţii despre literatură, artă şi bunele maniere. Membrii îşi citeau propriile lucrări în proză sau poezie. Se făceau şi exerciţii de elocvenţă sacră. Fiecare era liber să-şi spună părerea, dar ultimul cuvânt îl avea Bosco. Unul din colegi povestea, mai târziu, cum el niciodată nu trecea cu vederea felul nepotrivit de exprimare când era vorba de lucrurile de natură delicată. Unuia dintre colegi îi reproşa odată două expresii despre femei, ce păreau galante şi sentimentale, socotindu-le nepotrivite în gura unui cleric. Cel cenzurat ajunse şi el preot, dar o sfârşi în erezie. Cazul său confirmă, o dată în plus, care este răspunsul la întrebarea: pe unde intră viermele în măr? El nu intră, ci se găseşte deja în floarea viitorului măr...

 

5) „Clericul cu păr buclat”

      Dar nu numai colegii, ci şi externii, îi răpeau o parte din timpul său preţios, întrucât în Italia joia nu erau cursuri, în timpul recreaţiei mai lungi de după-masă, o scenă curioasă se repeta săptămână de săptămână.
      Abia ieşiseră de la masă şi se şi auzi clopoţelul de la poartă. În clipa următoare un alt semnal, dat de astă dată chiar de portar, anunţa că în vorbitor sunt vizitatori şi-l chema pe Bosco, în dialectul piemontez: „Bosk de Castelnov” adică Bosco din Castelnuovo. (Mai era un Bosco Iacob, care va deveni mai târziu directorul Institutului Surorilor San Giuseppe din Torino).
      „Bosco di Castelnuovo, Bois de Chateau Neuf, Bosk de Castelnov”, şi anume „Codrul [20] din Castelul nou”, repeta corul, devenit poliglot, al colegilor... Toată curtea era în freamăt, râdea şi el, dar nu-şi grăbea mersul liniştit.
      Se întreţinea, în mijlocul unei veselii contagioase, cu tinerii ce-l înconjurau ca pe propriul lor tată şi discutau despre şcoală, studii, deprinderile de pietate, le revedea compunerile şcolare etc... Nu uita să le lase un gând bun şi, uneori, îi ducea şi în capelă, pentru o scurtă rugăciune, arătându-le o afecţiune cu totul specială. „Trebuie totdeauna să sfârşim convorbirile noastre cu un gând mai înalt”, mărturisea el lui Giacomelli, unul dintre cei trei prieteni ai săi preferaţi.
      Se ajunse astfel ca singura clipă de libertate pentru el să fie recreaţia de seară: era timpul povestirilor. Era apoi nespus de fericit când superiorii îl trimiteau la Dom, să-i înveţe pe copii Catehismul.
      Îl cunoşteau liceenii, îl ştiau şi cei mici: tot tineretul din Chieri îl cunoştea. Unul dintre ei, Giuseppe Brosio (despre care vom aminti mai târziu, fiindcă îl ajutase pe Don Bosco să redeschidă patronajul din Vanchiglia), ni-l evocă astfel:
      „Mi-aduc foarte bine aminte cum, pe când eram copil, frecventam Seminarul din Chieri pentru a-l căuta pe Don Bosco, care, deşi numai cleric, era deja considerat de toţi, nu numai de băieţi, ci şi de adulţi, ca om de mare virtute, mai ales pentru că iubea la culme tineretul. Atât de mare era interesul său pentru noi, încât neîncetat se întreţinea cu noi cu o afabilitate şi drăgălăşenie unică. Se poate spune că el nu trăia decât pentru copii. Duminica şi în sărbători, când şirul seminariştilor se îndrepta spre Catedrală pentru slujba solemnă, băieţii din Chieri îl pândeau şi-l arătau cu degetul celor ce încă nu-l cunoşteau:
      - Vezi clericul acela cu părul buclat din şirul şase la dreapta?
      - Da, îl văd, ce-i cu el?
      - El e marele nostru prieten! De-ai şti cât e de bun!
      Clericul cu părul buclat, aşa îl poreclisem între noi. Ceva tainic ne atrăgea spre el şi ne făcea să-i dorim cunoştinţa şi intimitatea. Eu unul am profitat de prietenia mea cu Comollo şi, întrucât ei erau adeseori împreună, mi-a fost foarte uşor să fac cunoştinţă şi cu Don Bosco şi să-i câştig prietenia.”

 

6) Visul se repetă

      Bosco era mânat spre tineri de o atracţie firească, spontană, de o tărie similară celei a instinctului matern, dar înnobilată şi transfigurată printr-o tainică orânduire de Sus, o chemare harică de predestinat. Într-adevăr, în toată hagiografia nici un alt apostol al tineretului nu a avut atât de insistent, minuţios şi miraculos indicată misiunea ce i se va încredinţa şi toată evoluţia ei, ca Don Bosco.
      În anul I de filosofie se visă preot îmbrăcat în ornate, dar lucrând după tejgheaua unui croitor. „Dar nu lucram haine noi, ci cârpeam haine uzate şi coseam laolaltă un mare număr de petice de stofă.”
      În această viziune îşi întrezări viitoarea sa misiune de a se ocupa de tineretul rătăcit sau stricat din cauza condiţiilor sociale potrivnice şi de a-i purta atâta grijă, încât tinerii să se poată reintegra ca elemente creştine active în societate şi să colaboreze ei înşişi la reînnoirea ei.
      Dar un vis şi mai semnificativ avu în timpul uneia dintre vacanţe. Se văzu la Sussambrino, iar valea largă de la capătul lotului de pământ al fratelui său Iosif se preschimbă într-un mare şi populat oraş. Pe străzi şi în pieţe erau în gâlceava o sumedenie de copii ai nimănui ce se jucau, se băteau, ţipau, înjurau, blestemau. Auzind înjurăturile, se aprinse foc şi se repezi între ei, mai întâi ameninţându-i să tacă, iar apoi începând să împartă pumni şi palme în dreapta şi în stânga. Dar nici aceştia nu se lăsară şi, răzbindu-l ca număr, îl luară la goană. În acea clipă însă, iată că un personaj impunător şi misterios îi tăie calea şi-i porunci să se întoarcă între acei zurlii nebunatici. Drept orice răspuns, el îi arătă urmele bătăii şi loviturilor încasate, dând astfel să se înţeleagă cam la ce s-ar putea aştepta, de s-ar mai întoarce vreodată printre ei. La acest punct, Bărbatul misterios îi prezentă o Doamnă nobilă de o distincţie nemaiîntâlnită, spunându-i: „E Mama mea: sfătuieşte-te cu Dânsa!”
      Doamna îl învălui atunci într-o privire de negrăită bunătate şi-i zise: „Dacă vrei să-i câştigi pe aceşti ştrengari, nu trebuie să-i iei cu răul şi cu bătaia, ci cu blândeţea şi convingerea.” Şi făcu aşa.
      Ca şi în primul său vis, fu martorul unei duble transformări: copiii aceia se preschimbaseră mai întâi în animale sălbatice, pentru ca după o clipă să devină toţi mieluşei blânzi.
      Să nu anticipăm ce vom avea de expus în capitolul al XV-lea. Totuşi îţi vine să te gândeşti: ce poate fi, la urma urmelor, şi un vis?
      Cu toate acestea, când vezi cum aceste viziuni revin surprinzător de insistent şi că de zeci de ori realităţile se mulează desăvârşit pe aceste vise, atunci trebuie să te întrebi dacă astfel de vise se mai pot numi simple vise sau, mai degrabă, viziuni, vizionarul fiind un adevărat predestinat al Cerului.
      În istorie se cunosc cazurile unor copii precoce, ce relevă încă de mici ce vor face în viaţă prin talentele neobişnuite cu care sunt înzestraţi: gânditori ca Pascal, compozitori ca Mozart, pictori ca Rafael, strategi ca Napoleon etc. E şi cazul lui Don Bosco. Cerul şi pământul îşi dau întâlnire pentru a-i trasa drumul de urmat şi, în timp ce o forţă misterioasă îl mâna spre copii, aceştia, la rândul lor, se simţeau fascinaţi şi irezistibil atraşi spre el, ca de un magnet.
      Să amintim câteva dintre scenele acestor viziuni surprinzătoare?
      Între nouă şi zece ani îşi visă misiunea ce-o avea de realizat. La 16 ani, când era să înceapă în mod normal liceul, Preacurata îi promite că-l va asista; la 19 ani, în timpul şovăirii de a se face preot sau călugăr, o figură severă de franciscan îi dezvălui că el nu mai are libertatea să refuze o misiune ce i-a fost predestinată; la 21 de ani, în anul I de filosofie, i se revelează categoria de tineri de care va trebui să aibă o grijă deosebită; iar la 22 de ani vede marele oraş Torino, în care îşi va începe truda de Apostol şi de întemeietor de Institute pentru tineret.
      Ceva şi mai semnificativ: aceste singuratice privelişti atât de revelatoare nu se vor sfârşi aici, ci vor continua toată viaţa, până când întreaga operă a lui Dumnezeu va fi împlinită.

 

7) „Bosco, eu sunt mântuit!”

      Prietenia adevărată este un mărgăritar atât de rar pe Pământ. Iar prin lumina credinţei noi ştim că numai pentru aceasta am fost creaţi, ca să învăţăm să intrăm în comuniune de suflet cu Cel Preaînalt, prin ucenicia făcută cu semenii noştri.
      În prietenie se întâmplă cam ceea ce se spunea odinioară că survenea în hotelurile spaniole: nu găseai decât ceea ce duceai cu tine. A avea un prieten adevărat, ce fericire! Prietenia e acea contopire de suflet şi de destin între doi inşi, în care trăirea şi fuziunea merg, pe planul spiritului, până la identitatea de viaţă. Prietenul, fără urmă de gând sau satisfacţie egoistă, trăieşte în sufletul celuilalt până la contopire: „Sunt mai mult el decât eu însumi!”
      După Sfântul Toma, prietenia este a dori ca prietenul să existe, să fie fericit, să te bucuri de prezenţa şi societatea lui. Dacă tovărăşia nu este decât o unire de interese, iar camaraderia una de profesiune sau stagiu, doar prietenia adevărată este acea desăvârşită intimitate şi fuziune de suflet ce se încheagă din urmărirea aceluiaşi destin, sub lumina caldă şi transfiguratoare a unuia şi aceluiaşi Ideal.
      Cine nu-şi aminteşte de neasemuita prietenie dintre harpistul David şi Ionathan, fiul lui Saul? Autorul psalmului 50, cum zice Bargellini în splendida sa biografie a Regelui Poet şi Profet, şi care gustase tot ce un om poate gusta savuros pe lume, nu se teme, sub lumina inspiraţiei de Sus ce-l asista, să spună că prietenia lui Ionathan era de o mie de ori mai dulce decât orice iubire de femeie.
      E în parte un mister, dar se pare că numai între bărbaţi prietenia curată poate atinge astfel de profunzimi, dincolo de orice posibilitate de scrutare şi de exprimare a limbajului omenesc.
      O astfel de prietenie i-a fost hărăzită şi tânărului Bosco.
      „Măsura bunurilor puse în comun era diferită - zice unul dintre biografii săi, dar tocmai aceasta forma vraja şi interesul acestei prietenii: ei se completau reciproc. Comollo îi oferea lui Bosco exemplul unei supuneri minuţioase, a unei fidelităţi dusă până la scrupul faţă de îndatoririle de seminarist, a unei iubiri delicate ce evita supărarea, chiar şi numai cu o vorbă, a aproapelui, a evlaviei lui trăită intens, uneori prea gata de lacrimi şi suspine, a unei austerităţi extraordinare şi a perfectei lui ţinute de seminarist model; iar Bosco îi dădea, în schimb, luminile unei inteligenţe treze şi prompte, o veselie de bună calitate, statornica sa bună dispoziţie, un simţ fără pereche al măsurii în tot ce făcea, oroarea lui pentru tot ce părea singular şi toate însuşirile norocoase ale unui caracter ce-i încânta pe toţi.”
      „Dacă seminariştii puţin exemplari n-au reuşit să mă atragă, dacă am putui progresa în chemarea mea - va scrie el puţin după moartea prietenului său - aceasta o datorez lui Comollo. Recreaţia mea era nu rar întreruptă de Comollo; mă trăgea de haină şi mă ducea în Capelă, spre a face o vizită la Preasfântul Sacrament pentru cei în agonie ori să recităm împreună Rozarul sau Oficiul Preacuratei Fecioare Maria în sufragiul sufletelor din Purgator. Acest prieten minunat a fost norocul meu. Ştia să mă dojenească, să mă mângâie şi să mă corecteze cu atâta gingăşie şi iubire, încât, într-un anumit sens, eram fericit să-i dau prilej pentru a gusta plăcerea de a fi corectat...”
      „Deşi abia de 19 ani, ajuna şi postea riguros toate Paresimile şi în celelalte posturi, ajuna în fiecare sâmbătă în cinstea Preacuratei Fecioare, renunţa foarte des la micul dejun; la masă se mulţumea uneori cu pâine şi cu apă, suporta orice dispreţ sau jignire fără să dea semn de cel mai mic resentiment, era mai mult decât exact şi în cele mai mici îndatoriri de studiu sau de pietate. Toate acestea mă înfiorau şi mă făceau să văd în acest coleg un înger de prieten, un îndemn spre bine, un model de virtute pentru cine trăieşte în Seminar.”
      În timpul vacanţelor îşi scriau foarte des şi se cercetau reciproc de multe ori. Într-o astfel de vizită, pe când familia lui Ioan era la seceriş şi rămăseseră singuri acasă în Bechis, Comollo îi citi predica pregătită pentru Adormirea Preacuratei şi i-o recită apoi liber însoţind-o şi de gesturi.
      După câteva ore de plăcută întrevedere, ne dădurăm seama că era ora prânzului. Eram singuri acasă. Ce-i de făcut?
      - Ei, bine, zise Comollo, eu voi aprinde focul, iar tu vei pregăti cratiţa şi ape vom găsi noi ceva să punem în ea!
      - Ba nu, mai întâi să prindem un pui de-al mamei din ocol, zise Ioan.
      Zis şi făcut. Dar să-l taie, nu se simţea niciunul în stare. Pentru a ieşi di încurcătură, ne-am decis ca el (Comollo) să-l ţină cu gâtul întins pe butuc, iar e să-i tai capul cu o bărduţă. Dată lovitura, capul sări cât colo, iar Comollo scăpă puiul. Trupul fără cap se zbătea şi, speriindu-ne amândoi, o luarăm la sănătoasa plângând.
      Peste puţin timp, Comollo, revenindu-şi, zise:
      - Proşti mai suntem! Dumnezeu ne-a poruncit să ne folosim de toate vieţuitoarele de pe pământ lăsate de El spre binele nostru, de ce atunci atâta groaza pentru ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie aşa?
      Ne reveni inima la loc, îl curăţirăm şi făcurăm o ciorbă minunată.
      Doi ani mai târziu, spre sfârşitul vacanţelor de toamnă, Comollo îşi presimte sfârşitul apropiat. Anul agricol fusese extrem de slab, iar recolta viilor era şi ea compromisă. Cei doi prieteni, privind viile din vârful unei coline, comentau nenorocul.
      - Nu-i nimic, zise Bosco mereu optimist; culesul viilor va fi desigur mai bun.
      - Nădăjduiesc şi eu, răspunse Comollo, ferice de cei ce vor ajunge să guste ş vinul acela. Tu unul vei ajunge!
      - Dar tu? Te pomeneşti că vei fi vrând să bei tot apă chioară, ca în Seminar.
      - Nu chiar, căci anul viitor sper să gust un vin mult mai bun, răspunse misterio Luigi Comollo.
      - Ce vrei să spui cu asta?
      - Nimic.
      - Ai vrea s-o apuci spre Rai?
      - Ce-i drept, mă simt atât de nevrednic; cu toate acestea, de câtva timp încoace mă mistuie o sete arzătoare după bunurile Cerului, încât mi se pare o imposibilitate să mai trăiesc mult pe Pământ.
      El nu se înşela şi le reveni în minte un legământ pe care-l făcuseră puţin mai înainte. Dată fiind sinceritatea şi încrederea nelimitată dintre ei, obişnuiseră să vorbească despre ce se va întâmpla când ar trebui să se despartă în caz de moarte.
      „Într-o zi, ne destăinuie Don Bosco, după ce citisem îndelung din Vieţile Sfinţilor, între glumă şi serios ne spuneam că ar fi o mângâiere pentru noi dacă cel care ar muri mai întâi ar da de veste celuilalt despre starea sa. Revenind şi ulterior asupra acestor gânduri, am făcut acest pact: acela dintre noi care va muri mai întâi, dacă Dumnezeu o va îngădui, va da de ştire despre mântuirea sa prietenului rămas în viaţă.”
      „Eu nici n-am bănuit gravitatea unei astfel de promisiuni şi n-aş mai sfătui pe nimenea s-o facă; noi, cu toate acestea, o făcurăm şi o socoteam drept un lucru sfânt şi am reînnoit-o în repetate rânduri, mai ales în timpul ultimei boli a lui Comollo. Mai mult, ultimele cuvinte şi chiar ultima privire au fost o confirmare a cele decise în acest sens. O ştiau aceasta şi numeroşi colegi.”
      Şase luni după convorbirea din vie, în 25 martie 1839, care în acel an era Lunea din Săptămâna Mare, Comollo căzu la pat asaltat de o febră pe care medicii nu o putură diagnostica, în ciuda definiţiei acelui răutăcios care spunea că medicina e arta diagnosticării, nu a vindecării...
      La 22 de ani, oboselile studiului, intensitatea trăirii interioare a unuia ce nu voia să acorde nimic naturii îl consumaseră. În 30 martie, Sâmbăta Mare, intră într-un delir de trei ore, căruia-i se adăugă zbuciumul sufletului. Deşi era slab ca fizic, trebuiră uneori nu mai puţin de şase persoane să-l ţină la pat; el, care avusese o evlavie atât de generoasă şi plină de încredere, era auzit scoţând strigăte de groază la gândul apropiatei Judecăţi. Apoi totul se linişti, iar sufletul îşi regăsi pacea, era a treia zi de Paşti şi, de tot înseninat, întărit cu Sfintele Taine, cu mâna în mâna lui Ioan, ce-l veghea la căpătâi suspinând, cu nevinovăţia Botezului neîntinată, închise ochii pentru totdeauna. Ca întotdeauna, cei nevinovaţi sunt îngroziţi de moarte, iar păcătoşii, împietriţi. Preocupaţi doar de patimile lor, merg spre eternitate cu o inconştienţă totală.
      Comollo murea marţi, 2 aprilie 1839, iar în ziua următoare era înmormântat cu mare fast. Un fapt cutremurător a avut loc în noaptea următoare, cu prea mulţi martori pentru a fi pus la îndoială. Bosco simţea că aceasta e noaptea când se va împlini promisiunea.
      Era către miezul nopţii. În timp ce el singur, dintr-un dormitor de 20 de paturi, unde toţi ceilalţi dormeau duşi, era încă treaz, deodată se auzi în fundul coridorului o bubuitură ca de tun, care se prelungea devenind tot mai asurzitoare şi creştea pe măsură ce se apropia, zguduind zidurile, plafonul şi podeaua. Toţi seminariştii se treziră, tremurând îngroziţi. „Eu eram împietrit”, ne mărturiseşte Ioan. Uşa se deschise trântită de perete, lăsând un uragan de trăsnete să năvălească în dormitor, în timp ce un tumult de bubuituri frânte, tot mai violente, asurzeau urechile. Nu se vedea totuşi decât o lumină palidă, jucând culori diferite, ce păreau că se schimbă în acelaşi ritm cu hăuitul detunăturilor.
      Brusc, zgomotul încetă, lumina deveni tot mai clară, iar din mijlocul ei se auzi, limpede de tot, vocea lui Comollo, repetând de trei ori numele prietenului său: „Bosco, Bosco, Bosco, io sono salvo!”... Bosco, Bosco, Bosco, sunt mântuit!
      Urmă o lumină de o strălucire orbitoare, ce umplu tot dormitorul şi le luă privirea; răsună apoi o bubuitură formidabilă şi durduitul reîncepu prelungit şi mai violent, de părea că întreaga clădire se va prăbuşi sub un uragan al uraganelor, apoi totul se îndepărtă şi dispăru în noapte.
      O tăcere de moarte se aşternu pentru o clipă, iar beznele păreau acum un puhoi de clei negru, ce le lua şi respiraţia.
      „Toţi auziseră zgomotul, mai mulţi auziră şi cuvintele fără să le înţeleagă, iar alţii le pricepură ca şi mine şi încă mult timp ele mai fură pomenite în acest Seminar.
      „Clericii, care săriseră din paturi la începutul fenomenului şi alergau alarmaţi în dreapta şi în stânga, se strânseseră într-un colţ în jurul pedagogului-asistent şi aşteptau cu toţii nerăbdători zorile izbăvitoare. Bosco, şezând pe patul său, încerca să-i liniştească, spunându-le - „Comollo e mântuit”, dar în zadar, căci toţi erau consternaţi de tragica lecţie a lumii de Dincolo. Bosco însuşi abia mai târziu îşi reveni, căci în momentul fenomenului şi groaza lui fusese la fel, încât ar fi preferat să moară. „Pe cât îmi amintesc - scrie el - a fost pentru prima dată că mi-a fost frică în viaţă.”
      Un neastâmpărat de seminarist îl făcea de multe ori să tresară, apropiindu-se tiptil pe la spate şi ţipându-i fără de veste în ureche: „Bosco, eu sunt mântuit!” Din această glumă de prost gust se declanşă o boală ce-l duse pe marginea gropii şi nu se întremă decât mulţi ani mai târziu.
      Oricine îşi poate închipui vâlva ce se produse.
      Dar din clipa în care Comollo era mântuit, de ce o fi permis Dumnezeu un astfel de fenomen cutremurător? Căile Lui noi nu le putem şti, dar se prea poate ca unele conştiinţe amorţite să fi avut nevoie de această grozavă lecţie, pentru a fi smulse din lâncezeala şi amorţirea lor. Şi pe cât se pare, chiar prietenia lor, deşi atât de curată şi supranaturală, trecând pragul Veşniciei, mai avea nevoie de o anumită purificare, ca tot ce-i pământesc.
      Don Giuseppe Fiorito, asistentul de atunci al dormitorului lui Bosco, ca şi alţi martori oculari, povestiră în repetate rânduri acest fapt tinerilor din Oratoriu, a cărui descriere amănunţită Don Bosco nu o inseră decât 45 de ani mai târziu, în cea de a doua ediţie a biografiei lui Comollo, în 1884, când totuşi o bună parte din cei de atunci mai erau încă în viaţă.
      Acest eveniment extern n-a fost singurul pricinuit de moartea lui Comollo. Câteva zile mai târziu, meditând asupra durerii lui de neconsolat, Ioan nu se putu reţine să n-o compare în gând cu pierderea acelei mierle mâncate de pisică, pe când avea zece ani. Nu-şi luase atunci angajamentul solemn să nu-şi mai lege inima de nimeni şi de nimic trecător? Curăţia, suavitatea, gingăşia lui Comollo îl făcuseră să-şi calce cuvântul; pentru o a doua oară îşi dăruise inima făpturilor trecătoare, dar a fost şi ultima. Marele beneficiu al acestei prietenii, harul minunat al acestei morţi i-a dezlipit sufletul pentru totdeauna de bunurile acestei lumi.
      „Ca mâine, lumea din jurul său, tineretul de care se va apropia, făpturile toate, succesele obţinute de credinţa lui, triumfurile cauzate de faima sfinţeniei lui îi vor întinde - continuă Auffray - cupa lor amăgitoare, dar buzele sale nu se vor mai atinge de ea. La 24 de ani acest suflet este dăruit definitiv lui Dumnezeu, Binelui şi Eternului.”
      Acest act eroic, dacă-i va purifica afecţiunea, nu-i va şterge însă din memorie amintirea prietenului incomparabil. Intimitatea lor va dăinui şi după moarte. Într-una din nopţile lui 1847, mama Margareta, aveau camerele alăturate, îl va auzi conversând îndelungat cu un necunoscut.
      - Dar cu cine ai vorbit astă noapte? îl întrebă ea dimineaţa.
      - Cu Luigi Comollo, răspunse el simplu, păstrând pentru sine secretele de Sus încredinţate de prietenul său de-a pururi fidel.

 

8) Mâna mamei

      În vacanţele ce urmară nu se mai putu restabili şi reîncepu şcoala anului 1839-1840 istovit şi tot tânjind o duse până la sfârşitul anului. Stomacului său nu-i mai pria nici o mâncare, se simţea torturat de o tenace insomnie, picioarele nu-l mai ţineau, iar medicii îl declarară pierdut, irecuperabil.
      Căzu în cele din urmă la pat şi zăcea de mai bine de o lună, când sosi mama sa total neştiutoare de situaţia disperată în care i se găsea fiul iubit, aducându-i o sticlă de vin vechi şi o pâine de mei. Condusă în infirmerie, îşi dădu imediat seama de gravitatea bolii şi, când să plece, vru să-şi ia pâinea şi vinul adus. Dar Ioan o rugă insistent să i le lase. Îi făcu pe voie. Abia plecată, i se trezi o poftă nebună să mănânce din pâinea aceea şi să guste vinul. Luă cu greu o îmbucătură şi o mestecă bine, bine cu o înghiţitură de vin şi îi dădu drumul pe gât. Apoi a doua şi a treia oară, până le isprăvi de tot şi-l cuprinse îndată un somn greu, pe care superiorii îl apreciară drept precursor al morţii, mai ales că dură două nopţi şi o zi neîntrerupt, iar el arăta foarte palid.
      Dar, spre uimirea tuturor, când se trezi era aproape pe deplin vindecat. Este oare pentru prima dată că mâna mamei face adevărate minuni? Anumite sechele mai persistară şi, înainte de a dispărea pricinuiră nu puţine peripeţii, între altele recidiva din 1846, când era într-adevăr să se sfârşească de-a binelea.
      În acelaşi an şcolar (1839-1840), i se mai întâmplă o nenorocire tocmai în ziua când era să plece în vacanţă; nu degeaba se spune că un rău nu vine niciodată singur. Afară ploua torenţial, iar el stătea la geam dus pe gânduri, contemplând dezlănţuirea furtunii, când un trăsnet cu un zgomot asurzitor lovi în cerceveaua geamului de care se rezemase, iar pietrele, proiectate ca de o explozie, îl loviră în piept şi-l aruncară pe spate la pământ, fără cunoştinţă, în mijlocul camerei.
      Colegii, crezându-l mort, îl întinseră pe pat, spălându-i faţa, dar „eu mi-am revenit imediat, adăugă el, zâmbii şi sării în picioare.”
      Ceea ce este mai curios în acest incident este faptul că aceste trăsnete păreau să aibă ceva personal cu Don Bosco. În iulie 1856, pe când făcea exerciţiile la Sf. Ignaţiu, tot în ziua plecării, fulgerul smulse o piatră pătrată din pavajul camerei tocmai de sub picioarele lui, dar, prin minune, rămase neatins. Peste alţi cinci ani, în 16 mai 1861, un alt trăsnet va lovi cu violenţă chiar în camera lui Don Bosco, răvăşind-o complet şi zvârlindu-i patul în celălalt capăt al camerei, răscolind totodată şi unul dintre dormitoarele elevilor.
      Dacă Sfântul a scăpat Cu viaţă - cum o va mărturisi el însuşi - de cele trei trăsnete, el atribuia minunea unei medalii a Preacuratei pe care o purta la gât.
      Simplul joc al legilor naturii pare, oricum, insuficient pentru a explica ciudăţenia şi îndârjirea acestor trăsnete.

 

9) Cuvinte cu trecere la Cer

      În vara ce urmă, vizitându-i pe foştii săi stăpâni din Monccucco, familia Moglia, acceptă să fie naşul de Botez al ultimului lor copil. Fosta lui stăpână, Dorotea Moglia (cea care intervenise pentru ca soţul său să nu-l respingă pe micul Bosco, ci să-l accepte ca servitor), era la pat grav bolnavă, sleită de puteri. Cu o voce abia perceptibilă i se plânse că nu se va mai întrema niciodată şi va muri în curând.
      - Dimpotrivă, fii veselă şi fă-ţi curaj: dumneata vei ajunge 90 de ani!
      Orice ar obiecta raţionaliştii, sfinţii îşi onorează cuvântul dat. Cuvintele lor sunt cecuri totdeauna onorate la Banca Cerului. De fapt, bolnava se şi vindecă, iar în anii următori, deşi lovită de boli grave, refuza doctoriile şi răspundea tăios tuturor: „Don Bosco mi-a promis că voi trăi până la 90 de ani!”.
      Şi aievea, îi supravieţui şi lui Don Bosco şi-l venera ca pe un sfânt, purtându-i portretul la piept. În fiecare zi i se ruga cu o încredere desăvârşită, fiind sigură că acum, din ceruri, o va asculta cu atât mai mult. Muri senină la 91 de ani.
      „O mare primejdie pentru clerici, scrie don Bosco în Amintiri, obişnuiesc să fie vacanţele de vară, mai ales din cauză că durau patru luni şi jumătate. Îmi petreceam timpul citind şi scriind, dar, neştiind cum să-mi folosesc zilele, am pierdut multe dintre ele. Încercam să omor timpul cu vreun lucru manual. Făceam fuse, sfârleze, popice, bile; croiam şi coseam haine şi ghete; lucram în fier şi în lemn. Am făcut pe zidarul şi compactorul de cărţi. Şi astăzi se mai găsesc la Murialdo un birou şi o masă cu scaune, «capodoperele» mele din vacanţă. Ieşeam la cosit iarba, seceram holdele, copileam şi ajutam la culesul şi îngrijirea viei, la storsul mustului, la trasul vinului şi altele. Mă ocupam şi de băieţii mei obişnuiţi, dar aceasta o puteam face numai în zilele de sărbătoare. Aveam o deosebită mângâiere să-i învăţ Catehismul, căci erau şi unii flăcăiandri de 17-18 ani cu totul neinstruiţi în credinţă. (Cătunul lor nu avea preot). Dorul de carte ori poate chiar mania de a învăţa cu orice preţ, ce se răspândea şi la ţară, îmi aduse tineri de toate vârstele, setoşi să înveţe să scrie şi să citească. Şcoala era gratuită, dar cu trei condiţii: regularitate, atenţie şi Mărturisire lunară.”
      Într-una din veri, în timp ce era la Renenta, se întâmplă un fapt neobişnuit.
      „Castelnuovo, satul meu, ne mărturiseşte Iosif Turco, fusese devastat de grindină şi furtuni vreo zece ani la rând; Don Bosco, pe atunci numai cleric, ne spuse într-o bună zi: „Până voi fi eu la Renenta, să n-aveţi nici o teamă: n-o să mai fie furtună. Să ne rugăm Preacuratei şi Ea ne va ocroti!” Lucru ce se adeveri întocmai.
      Cerul se făcuse, şi de astă dată, girantul făgăduinţelor sale.

 

10) În vacanţă

      „Dacă puţin mai înainte spuneam că vacanţele sunt periculoase - continuă Sfântul în umilinţa sa - nu mă gândeam decât la mine. Unui biet seminarist i se poate întâmpla adeseori să ajungă în grav pericol, luat fără de veste. O păţii şi eu. Fusesem invitat la un praznic de familie la nişte rudenii; nu voisem să merg nicidecum, dar mă luară cu frumuşelul şi mă momiră cu aceea că în satul respectiv nu este nici un cleric să cantoreze şi să ministreze la Slujba solemnă. La insistenţele unui unchi, în cele din urmă, am cedat. După ce se termină Liturghia, la care am ministrat şi cântat, ne-am îndreptat spre casă. La masă, toate merseră bine până la un punct, când comesenilor începuseră să le cam sticlească ochii de vin, li se dezlegară şi limbile în nişte vorbe şi apropouri ce nu mai puteau fi tolerate de un cleric. Încercai să le atrag atenţia, dar glasul meu fu copleşit de vociferări. Neştiind ce-ar mai fi de făcut, mă gândeam s-o şterg. Mă şi ridicai şi-mi luai pălăria să plec, dar unchiul meu se împotrivi, în timp ce un altul începu să vorbească şi mai nesărat şi să insulte pe comeseni. De la vorbe, se trecu repede la fapte: strigăte, ameninţări, ciocniri de pahare, sticle, farfurii şi tacâmuri (furculiţe şi mai în urmă şi cuţite), se uneau împreună pentru a face un zgomot infernal. Neavând altă scăpare, o luai la sănătoasa. Ajuns acasă, îmi reînnoii din toată inima hotărârea, făcută de repetate ori, să fiu mai retras, să nu alunec în păcat.”
      „Mi se mai întâmplă un fapt, tot aşa de neplăcut, la Croveglia, cătun al Buttiglierei, unde fusesem invitat să ministrez şi să cânt de Sfântul Bartolomeu. Totul reuşi de minune, în Biserică şi la prânzul onorat de prezenţa parohului şi oferit de un unchi de-al său, organizatorul festivităţii.”
      Când se termină banchetul, fiind rugat să cânte la violină, el refuză. La insistenţele celorlalţi, răspunse că nu-şi adusese violina. (Violina era instrumentul său predilect, la care renunţase însă, cu prilejul înveşmântării sale de cleric. )
      Într-o clipită i s-a adus o violină. Aceasta îl puse într-o situaţie cât se poate de jenantă, dar refuză din nou, până când unul dintre cei prezenţi îl rugă doar atât: să-l secondeze măcar.
      „Mizerabilul de mine, exclamă el în Amintiri, cântai până auzii un zumzet şi un zgomot ritmic, de joc. Apropiindu-mă de fereastră, văzui că mulţimea dansa şi petrecea la sunetul violinei mele. Nici un cuvânt n-ar putea exprima mânia de care am fost cuprins în acel moment.
      Cum, am zis comesenilor, eu, care protestez împotriva unor asemenea petreceri, să fiu tocmai eu cel care le promovează? Una ca asta în veci n-o să mai fie!”
      Restitui violina străină, se întoarse pe dată acasă şi, luându-o pe a sa, o făcu ţăndări cu picioarele. Probabil că acest gest îi va şoca pe unii cititori, care ar vrea să impună şi sfinţilor reacţiile şi normele omului de rând, iar aeronavelor, în locul vitezei necesare pentru menţinerea în zbor, doar ritmul molcom de deplasare al promenadei lor prin parc...
      Adevărul este că Don Bosco nu de muzică avea oroare, ci de deturnarea ei de la adevăratul rol. Aşa cum desfăşurarea ulterioară a vieţii sale o va dovedi, muzica va fi un mijloc educativ extraordinar de eficient în mâinile sale.
      Dar să nu se uite că tot ce a creat Dumnezeu, indiferent la ce nivel de spiritualizare s-ar găsi, poate să devină un obstacol pentru cei ce înaintează spre sfinţenia adevărată. Chiar şi viziunile sfinţilor şi revelaţiile supranaturale, oricât de veridice ar fi, din clipa în care sufletul se alipeşte de ele şi le admiră, pot deveni piedici insurmontabile pe calea sfinţirii. [21]
      Din acea clipă, deşi la nevoie îi învăţă pe alţii şi violina, nu mai cântă niciodată, cu toate că scuze sau „motive de convenienţă sacră” (ca de exemplu înălţarea fastului funcţiilor liturgice etc. ) ar fi putut găsi şi el.
      Sfinţii nu doresc decât unirea cu Dumnezeu, care pentru ei e mărgăritarul de mult preţ pentru a cărui dobândire merită să vândă şi să renunţe la tot ce au, numai să-l cumpere (Matei XIIL 45-46).
      Un alt episod interesant i se întâmplă când, ca vânător, se luase după un iepure, urmărindu-l din câmp în câmp, din vie în vie, trecând peste văi şi peste coline mai multe ore în şir şi, în cele din urmă, îl ajunse în bătaia puştii, ochi şi trase, alica rupându-i coastele. „Sărmanul animal căzu, lăsându-mă abătut când îl văzui ucis.”
      La sunetul armei, apărură ca din senin câţiva colegi, care întâmplător se găseau pe acolo şi-l felicitară pentru lovitura de maestru. Abia atunci Ioan îşi dădu seama în ce hal plecase de acasă: numai în pantaloni şi cămaşă, cu mânecile suflecate, fără reverendă şi cu o pălărie de paie în cap. „Aveam - zice el - o mutră de contrabandist” şi se simţi foarte jenat şi umilit, mai ales că era foarte departe de casă. Le ceru colegilor scuze pentru exemplul rău ce-l oferea cu un aşa echipament. Reîntors acasă, îşi reînnoi hotărârea să nu mai vâneze de aici înainte niciodată. „Cu ajutorul Domnului, de astă dată am rămas credincios promisiunii făcute. Dumnezeu să-mi ierte sminteala.”

*
*     *

      Ciudată mai este şi sfinţenia, se va gândi unul sau altul dintre cititori, dacă-ţi impune astfel de renunţări. La urma urmelor, ce rău este în puţin vin sau veselie ori într-o vânătoare? Sfinţenia cere renunţarea la toate acestea? Îţi cere să-ţi zdrobeşti mai întâi violina?
      NU! Hotărât nu! Afară de un caz…
      - Şi anume?
      - Afară de cazul că simţi că ele te stânjenesc şi te împiedică să te dărui total lui Dumnezeu. Sfinţii nu sunt nici ei insensibili la artă şi sunt şi ei mişcaţi în faţa priveliştii naturii sau a creaţiilor artei. Dar, pe când ceilalţi oameni se opresc la priveliştea naturii, la opera de artă în sine, deci la ceva ce este trecător şi nestatornic, sfântul trece mai departe şi vizionează Eternul prins în chenarul şubredei vremelnicii. Sfântul nu se opreşte la culorile vitraliului Catedralei, ci priveşte spre razele ce îmbracă în lumină şi frumuseţe acest vitraliu, spre izvorul prim ce le irizează. Pe când ceilalţi se mulţumesc cu lumina fumegândă a torţelor propriilor lor pasiuni, sfântul caută fondul etern a tot ce e frumos: INFINITUL. El caută o altă lumină: acea lumină ce nu mai este o simplă licărire a unui foc oarecare, chiar astru să fie, ci o plenitudine a Luminii Dintâi. Acea lumină ce nu mai e o simplă calitate a ceva material, ci însăşi substanţa fiinţei şi armoniei dintâi, Dumnezeu, Lumină din Lumină...
      Bosco evită distracţiile şi petrecerile comune nu pentru că ar avea oroare de ceea ce e plăcut şi frumos, ci pentru că ştie că sufletul său e prea mare pentru a se putea stampară cu prea puţinul ce-l pot oferi făpturile, chiar toate fiind. Unui frumos de spoială, el preferă frumosul autentic şi veridic. El face să tacă flaşneta simţurilor nu pentru că, nu-i place muzica, ci pentru că, din sferele cereşti, a început să perceapă preludiul transfigurator al unei simfonii ce depăşeşte auzul şi chiar închipuirea a tot ce-i pământesc.
      Sfântul renunţă la muzica de bâlci a muritorilor de rând, pentru superioara audiţie a Aceluia ce lui Beethoven i-a îngăduit să-i fure frânturi din Simfonia Infinitului. De aceea, gestul sfinţilor nu este o renunţare la poezie, la muzică, la artă, la frumos, ci regăsirea deplinei armonii în toată puritatea ei, deasupra tuturor simţurilor, în izvorul ei Dintâi, care e Dumnezeu. Şi tocmai acesta este farmecul sfinţeniei autentice: o viaţă sărmană de om e ridicată, gratuit, prin iubire, la trăirea în identitate de viaţă cu Dumnezeu şi este invitată la banchetul Armoniei Divine.
      Renunţarea sfinţilor nu e o renunţare prin defect, ci prin exces: ei nu renunţă ca să se lipsească, ci pentru că au ceva mult mai BUN şi-L au cu prisosinţă; ei se lipsesc de frânturi, spre a nu pierde TOTUL!
      Ce aţi spune despre un Beethoven devenit flaşnetar? Ar fi murit, probabil, într-o mizerie mai puţin neagră, ar fi făcut mai mulţi bani în viaţă, dar ce ireparabilă pierdere pentru artă şi pentru această ingrată omenire!
      Nerecunoaşterea geniului şi a sfântului, până mai sunt încă în viaţă, ce este altceva decât resentimentul mediocrităţii care, în silă, tolerează să se vadă atât de mult depăşită? Şi, în fond, oare cu ce drept omenirea de rând detestă faptul incontestabil că geniile nu păşesc pe drumul neted şi fără riscuri al mediocrităţii?
      Din acelaşi resentiment izvorăsc şi criticile acerbe aduse renunţărilor sfinţilor. Căci ei nu renunţă decât pentru a regăsi totul în Dumnezeu, transfigurat, purificat, infinitizat. Acest TOT îi vrăjeşte fiindcă este ceva dumnezeiesc nu numai în substanţa lucrului, ci chiar şi ca mod de realizare, ei înşişi fiind ridicaţi la un ritm şi o amploare - de trăire a frumuseţii - divine. Trebuie să precizăm totuşi că am fi înţeleşi cu totul greşit dacă s-ar crede că sfinţenia nu ar fi decât un egoism distilat şi eterat, un egoism care nu renunţă la bucuriile de rând decât pentru ceva infinit mai de preţ şi mai delectabil. Nu! Sfinţenia nu este un mister de egoism, ci unul de iubire şi dăruire complet dezinteresată: Sfinţii îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu, încât nu bucuriile lui Dumnezeu le caută şi le râvnesc, ci pe El şi numai pe El. Chiar dacă, prin absurd, iubirea lor n-ar fi nicicând răsplătită, ei tot atât de sincer şi generos l-ar iubi, fiindcă El este vrednic, infinit de vrednic de toată iubirea lor şi de toată iubirea tuturor...
      E un fel de a vorbi pe care nu-l înţeleg - o ştim prea bine - decât cei cărora Iubirea le-a dat privilegiul şi harul de a-l pricepe.
      Dar atunci se va obiecta: „Şi cei ce nu-l au?”
      - Ei bine, ei să tacă... Sau, vorbind iarăşi pe înţelesul lor şi privind doar scoarţa, nu miezul lucrurilor, sfinţii nu sunt insensibili la artă, ci atât de sensibili, încât numai suprema Armonie, Dumnezeu însuşi, îi mai fascinează. Ei detestă şi elimină luminile ce nouă ne sunt de folos pentru a ne jalona drumul în noapte, ci pentru că ei sunt în plină zi. Ei se lipsesc de opaiţele înecăcioase ce călăuzesc paşii muritorilor de rând, fiindcă sunt prinşi în mirajul Astrului Frumuseţii Nemărginite - Dumnezeu.

*
*    *

      „Pentru a reveni - continuă Don Bosco - cele trei întâmplări mi-au administrat o teribilă lecţie şi, de atunci încoace, m-am dedicat cu hotărâre mai statornică unei vieţi de retragere şi am rămas convins că cine vrea să se consacre într-adevăr slujbei Domnului trebuie să excludă cu totul petrecerile lumeşti. Este adevărat că, adesea, acestea nu sunt păcătoase, în sine luate; dar este şi mai adevărat că, pentru conversaţiile ce se fac, pentru felul nebunesc de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, ele sunt totdeauna o primejdie pentru virtute, îndeosebi pentru cea mai delicată dintre ele, aceea a castităţii.”
      Aşa au gândit şi gândesc toţi sfinţii. „Deşi uneori jocurile şi petrecerile sunt cinstite - zice Sfântul Ambroziu - cu toate acestea ele nu se potrivesc unui preot” (De Officiis, I, 23).
      Cât despre reproşurile şi incriminările ce şi le face, ele trebuiesc să fie privite în adevărata lor lumină, căci, aşa cum spune Scriptura, „Justus prior est accuzator sui” (Pilde, 18, 17), cel drept este primul care se acuză pe sine.
      Dacă Bosco îşi este primul acuzator, ceilalţi, în schimb, nu mai contenesc cu elogiile. Considerăm de prisos să mai transcriem o splendidă pagină a lui Don Ropolo, vice-parohul său, în care-i descrie purtarea din timpul vacanţelor. Ne mărginim să-i reproducem doar încheierea: „Toată ţinuta sa era de o modestie şi reculegere ireproşabile, cunoscând importanţa exemplului bun. Pentru toate acestea, în faţa tuturor consătenilor săi avea o trecere şi o faimă extraordinară.”

 

11) Când un sfânt improvizează...

      Ioan îşi inaugura cariera de predicator încă din vacanţele primului său an de teologie. Dacă primele două predici au fost bine pregătite - prima despre Rozar, la cererea parohului local - celelalte două, din Cinzano şi din Pecetto, au fost improvizaţii impuse de o necesitate de moment. Iată cum.
      La Cinzano mersese să-l felicite pe Comollo pentru predica din ajun ce reuşise admirabil, predică despre a cărei pregătire am amintit mai sus, când cu tăierea puiului. Era 16 august, hramul parohiei Sfântului Roch. Sosi şi ora prânzului, dar predicatorul angajat pentru slujba de seara nu mai apărea.
      „Se făcuse aproape ora urcării în amvon, dar oratorul aşteptat nu mai venea. Dorind să-l scot pe paroh din încurcătură, alergam de la unul la altul dintre numeroşii parohi prezenţi insistând să spună două vorbe mulţimii ce umplea biserica, dar nimeni nu voia să audă de aşa ceva.
      - Dar se poate să lăsaţi să plece atâta lume fără câteva vorbe?
      Supăraţi de insistenţele mele, invitaţii îmi răspunseră cu acrime:
      - Naiv ce eşti! A vorbi despre Sfântul Roch nu e cum ai bea un păhărel de vin. În loc să ne tot molestezi, mai bine ai predica dumneata!
      La aceste cuvinte, toţi bătură din palme. Jignit şi rănit în mândria mea, le-am răspuns:
      - Eu n-aş fi îndrăznit să mă propun pentru un lucru atât de greu, dar fiindcă toţi refuză, ei bine, accept!
      Se intonă un cântec religios, pentru a-mi da răgazul să-mi adun gândurile, apoi, redepănând în minte viaţa sfântului, pe care o citisem, m-am urcat în amvon şi am ţinut o cuvântare despre care totdeauna mi s-a spus că a fost cea mai reuşită din câte ţinusem până atunci şi de atunci încoace!”
      Vecinul său, Iosif Turco, fiind de faţă la predică, spunea că predica fusese atât de închegată şi logică, încât părea să fi fost îndelung studiată şi expusă nu ca de un începător, ci ca de un orator obişnuit cu amvonul şi hrănit cu studii profunde, aşa încât trezi cea mai vie uimire în toţi parohii prezenţi la solemnitate. Orice s-ar spune, „marea pasiune pentru studiu” se revanşa de acum împărăteşte.
      Tot cam aşa se întâmplă şi la Pecetto. La insistenţa parohului, urcă în amvon după ce de-abia avusese timp să parcurgă „Lecţiile”, adică citirile Sărbătorii din breviarul latin [22]. Vorbi despre Preacurata, Regina Sfântului Rozar, Patroana comunei. Câţiva dintre ascultători, relatând faptul parohului din Castelnuovo nu mai găseau cuvinte să laude frumuseţea cuvântării şi măiestria oratorului.
      Dar când vorbi pentru a cincea oară, avu o cruntă şi providenţială decepţie. Fusese invitat să vorbească despre Naşterea Preacuratei. Oriunde vorbise până atunci îi ridicaseră osanale artei lui oratorice, aşa încât - cum însuşi o mărturisea - „mărirea deşartă mă călăuzea.” Abia coborât din amvon, cu curiozitatea caracteristică debutanţilor, întrebă pe unul din cei mai inteligenţi dintre criticii şi admiratorii săi: „Cum a fost?” Căzu însă din nori când îl auzi pe acesta preamărindu-i acea nemaipomenită predică despre... sufletele din Purgator! Când colo, el vorbise despre Preacurata!
      Deziluzionat şi arzând de nerăbdare să ştie tot adevărul, i se adresă lui Don Giuseppe Pelato, parohul din Alfiano, care fusese prezent.
      - Poporul, oare, a înţeles?
      - Prea puţin; te-am putut urmări eu şi fratele meu, tot preot şi, poate, încă vreunul - doi.
      - Bine, dar n-am vorbit decât despre lucruri aşa de simple!
      - Vor fi ele simple - după părerea dumitale, dar pentru popor sunt aşa de înalte! A frunzării prin aluzii Istoria sacră, a zbura argumentând pe o urzeală din Istoria bisericească sunt toate lucruri pe care poporul nu le pricepe.
      - Ce mă sfătuiţi să fac?
      - Să laşi la o parte limba şi argumentarea clasicilor şi să vorbeşti pe înţelesul tuturor, popular, popular, popular! În loc de raţionamente, mai bine asemănări, întâmplări şi exemple practice şi simple. Ţine mereu minte că poporul pricepe prea puţin şi că adevărurile de credinţă nu-i sunt niciodată îndeajuns de explicate!
      „Acest sfat părintesc îmi servi îndreptar toată viaţa. Mai păstrez şi astăzi ca un ruşinos «memento», cuvântările în care acum nu mai văd altceva decât mărire deşartă şi limbă spilcuită. Atotmilostivul a voit să primesc acea salutară lecţie, lecţie atât de rodnică pentru predici, la Catehism şi instructaje religioase, ca şi pentru scris, lucruri în care mă deprinsesem încă de pe atunci.”

 

12) Mai câştigă un an

      În al cincilea an de Seminar şi al treilea de Teologie, în care survenise atât moartea lui Comollo, cât şi incidentul cu trăsnetul poznaş, deşi încă bolnav, îi fulgeră prin minte gândul: ce-ar fi dacă anul penultim de Teologie l-ar face peste vară? Făcuse doi ani de filosofie şi, adăugând cei cinci de Teologie ar fi făcut şapte, iar el era şi aşa cam înaintat în vârstă.
      Ce-i drept, aşa ceva era cu totul neobişnuit, dar de ce n-ar încerca? Dorul să ajungă mai curând la altar îl zorea, căci studiile le va continua el şi după hirotonire, cum de altfel vom vedea.
      Ceru audienţă Monseniorului Fransoni, Arhiepiscopul de Torino, un prelat excepţional, şi acesta îi aprobă derogarea solicitată, luând în considerare atât vârsta înaintată, cât şi examenele excelente de până acum, cu condiţia ca în noiembrie, când i se fixase sesiunea de examen, să se prezinte cu întreg materialul anului IV.
      Condiţia a fost onorată peste orice aşteptări, felul său de a răspunde fiind mai curând un spectacol de competenţă şi măiestrie decât o simplă examinare. Examenul a fost public, aşa că numeroşii clerici şi colegi veniţi ca să asiste au avut de ce să se minuneze.
      Anul V de Teologie a fost şi el în nota de întâietate indiscutabilă a celorlalţi ani. Aceasta nu-l scuti de o mică umilire în sesiunea din februarie. Când examinatorul îi ceru un anumit canon al Conciliului Tridentin, neamintindu-şi textul, improviza unul ad hoc, în acelaşi sens. Don Gastaldi, viitorul episcop de Torino, îl întrebă atunci dacă într-adevăr aşa sună canonul cerut. El nu-şi mai stăpâni râsul şi râse şi profesorul. Dar acesta, deşi glumise la examinare, nu mai glumi deloc când îi stabili calificativul şi-i dădu un „Fere optime”, adică un „aproape foarte bine.”
      Acest quasi-eşec îi biciui râvna de studiu în aşa fel încât, acelaşi profesor, la examenul final, se revanşă şi îi acordă o notă ce de fapt nu exista între calificativele oficiale: un „plus quam optime”, adică mai mult decât foarte bine.
      Căci Bosco răspunsese perfect.

 

13) Două întâlniri providenţiale

      Tot în 1839, anul morţii lui Comollo, îl cunoscu pe Teologul Borel [23]. Acesta, preot exemplar, ţinuse seminariştilor nişte exerciţii spirituale minunate.
      Teologul Borel, căruia îşi deschisese şi el sufletul, îi lăsă ca amintire aceste cuvinte:
      „Cu reculegerea şi Cuminecarea frecventă se păstrează şi se desăvârşeşte chemarea şi se formează un adevărat preot.”
      „Aceste exerciţii spirituale - notează Don Bosco - făcură epocă în Seminar şi, ani de-a rândul, li se mai păstră amintirea, iar maximele sfinte predicate în public sau date în particular de Teologul Borel erau încontinuu repetate de toţi.”
      Această întâlnire avea să rodească îmbelşugat, căci tocmai Teologul Borel va deveni principalul colaborator al primilor săi ani.

*
*    *

      O a doua întâlnire memorabilă avu loc cu prilejul uneia dintre vizitele făcute la Torino, când seminariştii din Chieri cercetară şi „Piccola Casa della Divina Providenza”, această minune vie a timpurilor noastre, prin care opt mii de infirmi, fără nici un fond sau patrimoniu, sunt susţinuţi zi de zi din mila tuturor, operă miraculos ţinută vie de o intervenţie a Cerului.
      Sfântul Iosif Cottolengo, fondatorul ei, a întemeiat o operă ce nu e pe placul eugeniştilor şi rasiştilor, căci el a îndrăznit să accepte povara atâtor existenţe naufragiate, simple epave ale imensului ocean omenesc, şi era încântat că o face pentru Dumnezeu. El avea ferma convingere că un om care, după trup, nu mai este decât o biată epavă mai este totuşi o valoare. El avea credinţa că şi atunci când totul pare năruit şi când a trăi şi a suferi au devenit sinonime viaţa omenească mai poate avea un rost, cel mai sublim dintre toate fiind să colaboreze, prin suferinţă şi iubire, la mântuirea proprie şi a lumii. Creştinii sunt mândri de această sacră încredere, mândri de a menţine viaţa nu pentru că a devenit, aparent, o „inutilă existenţă”, ci pentru că face parte din planul etern. Căci există un plan nefăcut de om, în care orice suferinţă e atinsă cu o dumnezeiască mângâiere de mâinile Unuia ce a suferit El însuşi; este acel plan unde suferinţa nu mai e fără rost şi fără preţ, ci de o valoare eternă pentru victimă, ca şi pentru Cel ce o alină. Acest plan este cel al Crucii Omului-Dumnezeu.
      Cu intuiţia caracteristică sfinţilor, într-una din vizite, privi ochi în ochi pe acest seminarist, ce va ajunge sfânt ca şi el, dar pe căi atât de diferite, şi-i spuse:
      „Oh, cât eşti de tânăr... eu sunt acum bătrân.”
      Apoi, prinzându-i o cută a reverendei, trăgând de ea încetişor, continuă să-i vorbească:
      „Vezi, fiul meu, această stofă e prea fină, dar, deocamdată, te poate încă servi; dar când vei fi preot, nu uita, va trebui să o schimbi cu alta mai tare şi mai rezistentă, căci atunci vei avea atâţia în jurul tău şi te va trage unul într-o parte şi altul în cealaltă, aşa că, dacă reverenda ta nu va fi tare pentru orice încercare, vei fi nevoit să o porţi sfâşiată!”
      Cuvinte misterioase ale unei intuiţii de sfânt. Don Bosco le va înţelege sensul abia mai târziu, când în viaţa lui văzu într-adevăr tinerii asaltându-l şi trăgându-l în toate părţile, realizând, în neştirea lor, prezicerea lui Cottolengo. Căci întâlnirile dintre sfinţii autentici sunt întotdeauna privelişti deschise asupra viitorului şi destinului lor, pe care Providenţa le aşează la o răspântie a vieţii lor...

 

14) „Cea mai frumoasă zi din viaţă”

      În septembrie 1840, fusese sfinţit subdiacon; în primăvara anului următor, în sâmbăta înainte de cea de a cincea duminică a Paresimilor 1841, fu sfinţit diacon; iar în 26 mai, sărbătoarea Sfântului Filip Neri, intră într-o casă de exerciţii spirituale să se pregătească pentru Sfânta Hirotonire de preot.
      Hotărârile luate în cursul acestor exerciţii spirituale şi le notă într-un mic şi sărăcăcios carneţel din care transcriem:
      „Preotul nu merge singur nici în Rai, nici în iad. (Notăm că acest gând îl va avea drag şi-l va repeta pe urmă cu regularitate, de câte ori va vorbi într-o reuniune de preoţi ori de seminarişti. ) Dacă rămâne credincios chemării sale, duce cu sine în Rai şi sufletele pe care, prin exemplul său bun, le-a mântuit; dacă săvârşeşte răul şi-şi sminteşte fraţii, se osândeşte la iad împreună cu sufletele pierdute prin pildele sale rele. Acest gând mă va ajuta să tind, din toate puterile mele, să observ următoarele hotărâri:
      1) Să nu fac niciodată o plimbare care să nu fie necesară;
      2) Să-mi întrebuinţez cu sfinţenie timpul;
      3) Când e vorba de mântuirea sufletelor, voi fi întotdeauna gata să sufăr, să lucrez şi să mă umilesc;
      4) Iubirea şi blândeţea suavă a Sfântului Francisc de Sales îmi vor călăuzi fiecare acţiune;       5) Voi fi totdeauna mulţumit cu mâncarea ce o voi primi, afară de cazul, evident, că ar fi dăunătoare sănătăţii mele;
      6) Nu voi bea vin decât amestecat cu apă, şi numai ca medicament, adică în zilele şi în măsura în care sănătatea mea o va cere;
      7) Fiindcă munca este o puternică armă împotriva duşmanilor mântuirii mele veşnice, nu voi dormi niciodată mai mult de cinci ore pe noapte. Peste zi, mai ales după prânz, nu mă voi culca niciodată decât în caz de boală;
      8) Îmi voi face zilnic meditaţia şi lectura spirituală. Peste zi voi face o scurtă vizită la Preasfânta Taină sau cel puţin o rugăciune. Pregătirea la Sfânta Liturghie va dura un sfert de oră şi la fel mulţumita.
      9) În afară de scaunul Mărturisirii şi de cazuri cu adevărat de forţă majoră, nu mă voi opri niciodată pentru a sta de vorbă cu femei.”

      În 5 iunie 1841 fu hirotonit preot prin punerea mâinilor Mgr. Fransoni, iar în 6 iunie, duminica Preasfintei Treimi, celebră prima sa Sfânta Liturghie în biserica Sfântul Francisc de Assisi. Era asistat de Don Cafasso, sfântul său duhovnic şi binefăcător. „A fost cea mai frumoasă zi a vieţii mele”, va scrie el în „Amintiri”.
      În timpul acestei prime Sfinte Liturghii, se simţea îndemnat lăuntric să facă o cerere deosebită. Ca toţi sfinţii, avea şi el ferma convingere că într-adevăr Dumnezeu acordă întotdeauna harul implorat de un preot la Prima sa Sfânta Liturghie şi de aceea ceru de tot fierbinte „eficacitatea cuvântului pentru a face bine sufletelor”.
      Patruzeci şi trei de ani mai târziu, el mărturisea candid: „Mi separe că Bunul Dumnezeu a ascultat smerita mea cerere.”
      În umilinţa sa el spune numai „mi se pare”, dar cititorii noştri vor putea singuri constata cu ce minunată prisosinţă i-a fost acordat acest har. Un simplu cuvânt de-al său va opera miracole în suflete, schimbând dintr-odată voinţele şi trezind cele mai splendide chemări.
      Nu se grăbi să revină în satul natal, la Bechis, voind să se achite mai întâi de obligaţiile recunoştinţei sale pururi fidele.
      Luni, celebră la „Consolata”, mulţumind Preasfintei Fecioare pentru toate harurile pe care i le obţinuse de la Mântuitorul.
      Marţi, celebră la Chieri, în biserica Sfântul Dominic, unde mai trăia încă vechiul şi iubitul său profesor, Pr. dominican Giusiana, ce-l aştepta cu toată duioşia unei inimi de adevărat părinte. În timpul Sfintei Jertfe, preotul plânse de fericire văzându-şi, în sfârşit, fiul preaiubit ajuns la altar. Petrecură împreună toată ziua aceea, numită „de Paradis” (în Amintiri).
      Miercuri, celebră tot în Chieri, în Domul de acolo, unde o icoană a Preasfintei Fecioare, zi de zi, îi primise confidenţele şi rugăciunile şi-l ocrotise în tot decursul asprei sale vieţi de liceean.
      În Joia următoare, fiind şi Sărbătoarea Preasfintei Euharistii (Corpus Domini sau Joia Verde), celebră şi în Castelnuovo, unde toţi îl aşteptau, îl iubeau şi atâţia îl ajutaseră din inimă. Aici i se pregătise un adevărat triumf, parohul locului invitând la masă toate rudeniile lui Ioan, tot clerul, autorităţile şi personalităţile din împrejurimi.

 

15) Suflet de mamă

      Dacă pe un artist l-ar fi încântat faptul că a devenit obiectul simpatiei generale, pe el în schimb îl obosea. Noul hirotonit jinduia să se poată sustrage cât mai curând tuturor acestor manifestări zgomotoase, să stea singur împreună cu neasemuita lui mamă.
      În sfârşit, pe înserate, o luară în doi spre Bechis. Ne putem închipui valul cald de sentimente ce le năpădi inimile.
      Pe ce căi misterioase trecuseră de cincisprezece ani încoace! O mână de Femeie şi de Mamă, a Celei mai înalte dintre toate femeile şi mai duioase dintre toate mamele, povăţuise paşii amândurora şi luase, în vis şi în realitate, mâna acestui copil şi, prin încercări de negândit, îl călăuzise fără greş la altar şi la cereasca demnitate a Preoţiei Fiului Său!
      Când ajunseră aproape de casă şi revăzu locul-scenă al visului de la nouă ani, nu-şi mai putu reţine lacrimile şi exclamă:
      „Cât sunt de minunate căile Proniei Divine! Dumnezeu a luat de pe pământ un sărman copil, pentru a-l aşeza împreună cu principii poporului Său ales!”
      Ajunşi în casă, mama aprinse lampa de odinioară. Dar o altă lumină, mai vie, lumină ce nu se va mai stinge niciodată, se aprinsese în sufletele amândurora. Se pregătiră de culcare şi, ca altă dată, cu douăzeci de ani în urmă, rugăciunea de seară ţâşni spre ceruri, fierbinte, din cele două inimi curate.
      Şi apoi mama îi spuse:
      „De acum eşti preot, fiul meu, şi celebrezi şi eşti mai apropiat de Mântuitorul. Adu-ţi aminte însă că a începe să celebrezi Sfânta Liturghie înseamnă şi a începe să suferi. Nu-ţi vei da seama imediat, dar încetul cu încetul vei vedea că Mama ta ţi-a spus adevărul... Ştiu că te vei ruga zilnic pentru mine, de voi fi vie, de voi fi murit, şi-mi ajunge. Dar de aici înainte tu să nu te mai gândeşti decât la mântuirea sufletelor, iar grija mea să nu mi-o mai duci!”
      O aşa mamă era demnă de astfel de fiu. Nu făcuse ea, oare, minuni de sacrificii, de renunţări, de răbdare, de umiliri, pentru a-şi ajuta fiul să devină preot? Dumnezeu o păstrase în viaţă ca să poată săruta şi ea mâna sfinţită a fiului ei, ce nu mai era al ei, ci al Altuia şi, prin El, al tuturor.
      Această mamă, când mai târziu, în 1854, ciuma făcea ravagii la Torino - ea care tremurase de atâtea ori pentru viaţa acestui fiu preaiubit - va fi cea care-i va spune că de data aceasta e de datoria lui să înfrunte primejdia. Iar el o va înfrunta cu un eroism ce va rămâne în Istorie.
      Cine, oare, ar putea vreodată înţelege inima de Mamă, afară de Cel Preaînalt?
      Sunt jertfe, sunt virtuţi, sunt minuni de generozitate pe care, dacă nicăieri pe pământ sau între îngeri nu le-ai găsi, mai poţi fi sigur să le afli undeva: în inima de mamă!
      Dacă preoţia este suprema demnitate acordată de Dumnezeu omului, a fi mamă - nu în înţelesul doar biologic, ci spiritual al cuvântului (căci fecioria însăşi, atunci când e consfinţită pentru totdeauna lui Dumnezeu, e tot o maternitate cu totul spirituală: a sufletelor) - este tot ce a hărăzit Dumnezeu mai înalt femeii.
      După moartea ei, în 1860, lui Don Bosco i se păru că o reîntâlneşte lângă Biserica Consolatei.
      - Mamă scumpă, nu eşti moartă?
      - Am murit, dar sunt vie.
      - Şi eşti fericită?
      - Foarte fericită: felicissima!
      O mai întrebă între altele dacă după moarte ajunsese imediat în Rai, iar ea îi răspunse că nu! „Dar atunci cu noi ce va fi?”
      O întrebă dacă Comollo, Domenico Savio şi alţi băieţi buni sunt deja în Rai. Răspunse că da. În sfârşit, o rugă să-i dea un semn al fericirii de care se bucură acolo. În acea clipă, toată fiinţa ei deveni dintr-odată strălucitoare, haina în care era îmbrăcată părea ţesută în acelaşi atelier în care-şi comandă veşmântul crinii văilor, avea faţa de o măreţie inexprimabilă şi apăru înconjurată de un cor de îngeri. Şi începu să cânte...
      Păreau armoniile a mii dintre cele mai neîntâlnite voci, care, de la basul cel mai profund, urcau până la notele cele mai înalte, cu o varietate de tonuri şi o deosebire de modulaţii, cu vibraţii mai mult sau mai puţin tari, uneori abia perceptibile, combinate cu atâta măiestrie, gingăşie şi acord, încât formau cea mai negrăită armonie.
      Sfântul, la această melodie de Paradis, rămase atât de extaziat, încât nici nu mai ştia ce să-şi mai întrebe mama, iar aceasta, sfârşind cântecul, se mai întoarse o dată spre el şi-i spuse:
      - Te aştept, fiindcă noi trebuie să fim pentru totdeauna împreună. Şi dispăru.
      Dar şi aici, pe Pământ, dimpreună cu numele Sfântului, tot împreună va rămâne de-a pururi numele incomparabilei lui mame - MAMA MARGARETA.
      El nu va fi Sfânt decât fiindcă Ea a fost Mamă!
      Este ziua a doua de Crăciun şi sărbătoarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu când scriem aceste rânduri.
      Îngenuncheaţi în gând în faţa ieslei din Betleem şi privind spre Maria cu Dumnezeiescu-i Prunc în braţe, ne vine să întrebăm mulţimea îngeraşilor ce-l înconjoară dacă Cel Preaînalt şi Atotputernic, în infinita Sa înţelepciune, a creat ceva mai frumos şi mai măreţ pe lume decât sufletul de mamă.
      Suflet de mamă: Preacurata Fecioară Măria, Monica, Brigitta, Margareta...
      În albumul veacurilor, filele rezervate mamelor sfinte ale neamului nostru până când, oare, mai rămânea-vor goale?

Capitolul VII. Un preot la răspântie

1) Faţa zâmbitoare”; 2) O trântă salutară; 3) Cuvântul Duhovnicului; 4) Căminul pentru preoţi; 5) Copiii nimănui; 6) Sub semnul Imaculatei; 7) Entuziasm... modă... ; 8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant şi un triumf; 9) Un ascendent girat de... îngeri; 10) Încep minunile; 11) Importanţa Direcţiunii Spirituale; 12) Lupta pentru existenţă.

 

1) „Faţa zâmbitoare”

      Primele cinci luni după hirotonirea sa, Don Bosco, rămase ca ajutor de paroh la Castelnuovo.
      Poezia primelor zile de preoţie nu numai că nu apuse, aşa cum se întâmplă cu cei lâncezi, ci dimpotrivă, se lărgea, devenind tot mai cuprinzătoare şi mai suavă, nutrită fiind de un zel arzător şi de acea dragoste divină fără de hotare, ce-n clipa hirotonirii, ca o nouă flacără a Rusaliilor, i se sălăşluise în inimă.
      Deşi harnic şi zelos în toate ocupaţiile parohiale, bucuria şi deliciile lui erau copiii, pe care-i învaţă Catehismul şi cărora le ştia vorbi la suflet. O vrajă tainică îi atrăgea, aşa încât, „ieşind din casa parohială, oriunde aş fi mers, eram mereu înconjurat de micii mei prieteni, ce mă sărbătoreau”, scrie el.
      La Bechis, la Murialdo, la Castelnuovo şi oriunde apărea Don Bosco, aveai impresia că revezi scene idilice ale Evangheliei când Isus se vedea asaltat de tineri şi de prunci. Cei mici îl porecliseră pe Mântuitorul - cum ne spune o tradiţie păstrată de Sfântul Hieronim - „Faţa zâmbitoare”.
      Şi lui Don Bosco i-a fost dat să păşească pe aceste dumnezeieşti urme.
      Încă din primele luni, a fost invitat cam peste tot, stârnind simpatia tuturor, mai ales că vorbea cu uşurinţă şi accepta bucuros să predice oriunde.

 

2) O trântă salutară

      Aşa, într-o zi, a fost rugat să facă panegiricul Sfântului Benign la Lauriano. Având însă şi la Castelnuovo anumite obligaţii parohiale, fiindcă era zi de sărbătoare, a trebuit să-şi împartă cu multă chibzuinţă timpul ca să ajungă peste tot.
      Ca să nu întârzie, se decise să o ia călare. îşi studiase bine cuvântarea şi şi-o închegase după legile celei mai bune elocinţe. În timp ce-şi rememora în gând pasajele principale, era sigur că-şi va onora numele de bun orator, mai ales că şi limba avea dubla calitate de a fi îngrijită, dar şi pe înţelesul tuturor. Fără să-şi dea seama, se căuta pe sine, dar era convins că se conformează întru totul sfatului lui Don Pelato de a vorbi „popular”.
      Or, cu cei ce se caută prea mult pe sine, Dumnezeu nu mai are ce face; ei îşi compromit nu numai sfinţenia, ci chiar mântuirea. Tocmai de aceea, Providenţa, care veghea cu grijă asupra acestui destin preţios, îi rezerva o lecţie mântuitoare acestei vanităţi timpurii.
      Mai în trap, mai în galop, străbătuse cam jumătate calea, când, ajungând în valea Casal Borgone, iată că, fără de veste, un stol de grauri, zburătăciţi din holda de alături şi speriaţi de goana calului, se ridică făcând zgomot, înspăimântându-i calul. Acesta, speriat, o luă de-a lungul câmpului galopând nebuneşte peste holde şi pajişti, în timp ce şeaua - care pe cât se pare nu fusese tocmai bine strânsă - alunecă treptat într-o parte. Încercă să-şi scoată picioarele din scări, dar, la un salt neaşteptat şi violent, se trezi zburând în direcţia de mers şi căzând pe o grămadă de pietriş.
      Un creştin, ce mergea pe câmp în apropiere, îl văzu şi-i sări în ajutor. Ajutat de servitorul său îl transportă acasă.
      Îl îngrijiră cât putură mai bine, dar abia peste o oră îşi reveni în simţiri.
      - Nu-ţi face griji că te vezi într-o casă străină, n-ai să duci lipsă de nimic. Am trimis după medic şi pe urma calului. Sunt ţăran, dar am ce-mi trebuie. Dar cum te simţi? Ţi-e tare rău?
      - Dumnezeu îţi răsplătească pentru tot binele ce-mi faci, scumpe prietene, îi răspunse Don Bosco. Cred că nu-i nimic grav...
      După o mică pauză: s-ar putea să am vreun os rupt la umăr, căci nu-l pot mişca... Dar unde sunt?
      - Pe dealul Bersano, în casa lui Giovanni Caloso poreclit Brina. Am umblat şi eu prin lume şi am ajuns să am nevoie de ajutorul altora. Câte n-am mai păţit colindând cele târguri şi bâlciuri... Să vă povestesc una dintre ele. Într-o zi rece de toamnă - sunt ani de atunci! - mersesem la Asti pentru aprovizionările de iarnă, când, ajungând la Murialdo, calul meu căzu într-o hârtoapă cu noroi cleios şi toate încercările mele de a-l scoate rămăseseră zadarnice. Era către miezul nopţii, întuneric beznă şi pe deasupra mai şi ploua. Nemaiştiind ce să fac, am început să strig după ajutor.
      După câteva minute, mi s-a răspuns dintr-o casă ce părea să fie undeva pe aproape. Apăru în curând un cleric cu fratele său şi cu încă doi oameni, purtând făclii aprinse. Mă ajutară să-mi descarc lucrurile, mi-au scos calul din glod şi mă duseră la el acasă cu toate ale mele. Eram pe jumătate mort şi toate-mi erau pline de noroi. Mă curăţiră, mă întremară cu o cină pe cinste şi-mi dădură un pat ca puful. Dimineaţa, înainte de a pleca voiam să le plătesc, dar clericul refuză, zicându-mi:
      - Nu se ştie dacă mâine nu vom fi noi care să avem nevoie de dumneata!
      „La aceste cuvinte, mă simţii mişcat - povesteşte Don Bosco - iar el văzându-mi lacrimile: Ţi-e rău?
      - Nu, dar mi-a plăcut atât de mult această poveste. M-a mişcat.
      - De-aş şti ce-aş mai face pentru acea minunată familie! Ce oameni de suflet!
      - Şi cum se numeau?
      - Familia Bosco, zisă şi Boschetti. Dar de ce pari aşa de mişcat? Îi cunoşti? Oare mai trăieşte şi e sănătos clericul acela?
      - Clericul acela, bunul meu prieten, e tocmai preotul căruia acum îi răsplăteşti înmiit tot ce-a făcut în acea noapte pentru dumneata! E acelaşi pe care l-ai adus în această casă şi l-ai culcat în acest pat! Providenţa vrea să ne arate, prin această împrejurare, că cine face binele să-l şi aştepte!”
      „Oricine îşi poate închipui mirarea şi bucuria acestui bun creştin şi a mea, că Dumnezeu voise ca, în nenorocirea aceasta, să ajung în mâna unui astfel de prieten. Soţia, ca şi o soră de-a lui şi alte rudenii şi prieteni, făcură mare sărbătoare auzind că li s-a nimerit în casă acela despre care de atâtea ori auziseră vorbindu-li-se. Sosind peste puţin timp, medicul constată că nu aveam nici o fractură şi, de aceea, peste câteva zile, îmi reluai drumul spre casă, călare pe calul regăsit, dar însoţit de Ioan Brina, ce mă întovărăşi până acasă şi cu care am păstrat legăturile celei mai scumpe prietenii toată viaţa.”
      „După acest semn de sus, încheie căit şi smerit Don Bosco, am luat hotărârea să-mi pregătesc de aici înainte cuvântările numai spre mărirea lui Dumnezeu, nu ca să apar literat şi învăţat.”

 

3) Cuvântul Duhovnicului

      La sfârşitul vacanţei de toamnă lui Don Bosco i se ofereau trei posturi.
      Primul era de pedagog într-o veche şi nobilă familie din Genova, cu un salariu princiar, de o mie de lire anual, pe lângă întreţinerea completă. Rudeniile şi cunoştinţele apropiate stăruiau tare pe lângă mama Margareta să-l convingă să accepte acest post atât de avantajos. Ea le-o tăie scurt: „Fiul meu, în casă de boieri? Şi ce-ar face el cu mia de lire, ce-aş face eu sau fratele său, dacă Ioan şi-ar pierde apoi sufletul?”
      Al doilea post era de capelan la Murialdo, credincioşii de aici obligându-se să dubleze toate veniturile, numai să rămână el să le înveţe copiii ce i se ataşaseră trup şi suflet.
      Al treilea post era cel de viceparoh la Castelnuovo unde Don Cinzano, marele său binefăcător, ar fi fost în stare de orice, numai să-l poată reţine lângă sine.
      Cum era normal, Don Bosco nu se pripi, ci merse şi de data asta la Torino, să-şi consulte duhovnicul, pe Don Cafasso.
      Întrucât are un rol prea decisiv în toată orientarea vieţii şi activităţii lui Don Bosco, nu putem să nu ne oprim o clipă asupra lui.
      „Vieţile amândurora - zice Auffray - de ajutorat şi de binefăcător, de învăţăcel şi de maestru, de admirator şi de model, de penitent şi de duhovnic, se vor împleti vreun sfert de veac, aşa încât aproape ajungi să nu le mai poţi desluşi limpede. Se va ajunge într-o zi - continuă Auffray - să se spună că unul dintre ei nu va fi decât continuarea celuilalt, Elizeu ce-a moştenit mantia şi puterea lui Ilie.”
      „Dar ce grosolană eroare de istorie şi de psihologie! Niciodată două naturi şi două temperamente n-au fost mai diametral opuse decât acestea! O arată limpede şi formula lor de apostolat:
      Cafasso spunea: „Binele trebuie făcut bine”, iar Don Bosco: „Binele trebuie făcut aşa cum se poate!”
      Primul era de părere că, pentru a face binele, trebuie să aştepţi până îl poţi face desăvârşit, iar celălalt era de părere că binele trebuie făcut în măsura posibilităţilor şi în felul îngăduit de împrejurări.
      Şi aici se vede foarte limpede cum nicăieri personalitatea omenească nu-şi primeşte deplina înflorire atât de inedit ca în sfinţenie. Făcându-te învăţăcelul unui Kant sau Hegel etc. nu eşti kantian sau hegelian decât în măsura în care eşti aservit de gândirea şi concepţia lor şi nu faci decât să le prelungeşti gândul şi personalitatea întocmai ca o umbră; în schimb, când te faci învăţăcelul Celui Preaînalt, eşti veridic, mai personal, inedit şi unic, cu cât eşti mai sfânt, apropierea de Dumnezeu fecundându-ţi în înflorire lăuntrică de viaţă întreaga fiinţă (şi nu printr-o carapace stereotipă sau un pat a lui Procust, ce ţi-ar silui fiinţa, venind din afară şi care ar strivi tocmai ceea ce e mai autentic în tine). De aceea, modalitatea realizării depline este să pui în primul rând în valoare ceea ce El ţi-a dat cu precădere şi îţi este personal şi irepetabil. Şi vei fi cu atât mai sfânt, inedit, între sufletele din istoria Mântuirii, cu cât vei fi mai unit cu Dumnezeu şi cu cât El, Cel ce este Infinit, va fi totul în tine.
      Spiritul său nu i-a dat inspiraţia şi nici directivele propriu-zise ale operelor de înfăptuit, ci-l călăuzea la viaţa de preot sfânt, ceea ce-l făcea executor fidel al planurilor Providenţei. Când elevul său se găsea în vreun dubiu sau impas, tot ce făcea Don Cafasso era să caute şi să verifice care este voinţa divină.
      Şi de data aceasta, Don Cafasso, luminat interior, îi răspunse fără ezitare:
      - Nu vei primi nimic; lasă cele trei posturi şi vino la Torino să-ţi completezi formarea preoţească în „Convitto Ecclesiastico”- Căminul ecleziastic de perfecţionare a preoţilor (un fel de specializare postuniversitară).
      Don Cafasso nu se mulţumi însă cu un simplu sfat, ci îi obţinu şi o bursă integrală, cu întreţinere gratuită. Niciodată, poate, o bursă n-a fost acordată mai cu vrednicie cuiva.

 

4) La Căminul pentru preoţi

      Ce era acest cămin?
      La începutul veacului trecut, Don Luigi Guala, eminent preot din Torino, înţelesese că, după toate frământările şi convulsiile prin care trecuse omenirea în ultimele decenii, cea mai urgentă necesitate pentru promovarea binelui comun şi asigurarea prosperităţii ţării era de a pregăti un cler evlavios, învăţat şi plin de zel, care să fie pentru societate ceea ce este sarea în bucate. Opera, începută sub forma unor simple cercuri de studii cu sediul în clădirea parohiei sale din Torino, în 1808, o transferă, zece ani mai târziu, în 1818, în edificiul unei mănăstiri a franciscanilor, ce servise până atunci drept cazarmă pentru trupele napoleoniene.
      În 1822, Căminul a fost autorizat şi de Stat şi a primit personalitatea juridică legală, iar în 4 iunie 1823, Mgr. Chiavarotti, arhiepiscopul de Torino, îl numea printr-un decret chiar pe Don Guala în postul de rector al Căminului de studii, aprobându-i totodată Regulamentul pe care acesta îl întocmise.
      În 1841, mâna dreaptă a lui Don Guala era Don Cafasso, căruia îi revenea catedra de Teologie Pastorală, în timp ce Rectorul îşi rezervase expunerea principiilor Moralei. Ambii erau temeinic ajutaţi de Don Felice Calzio, preot savant, modest şi cu inimă de aur. Un astfel de învăţământ nu era pur teoretic, căci mai mult decât vorbele, trăirea şi sfinţenia vieţii unor astfel de superiori aveau rolul principal în formarea viitorilor „directori spirituali”, cum li se spune duhovnicilor în Apus.
      Rostul acestui cămin era să-i deprindă pe preoţii tineri, abia ieşiţi din Seminar, cu viaţa pastorală, aşa după cum medicii sau farmaciştii, înainte de a păşi în viaţă ca profesionişti independenţi, îşi fac într-un spital, respectiv farmacie, stagiul de practică.
      Preoţii din Cămin audiau în fiecare dimineaţă şi seară câte o conferinţă teologică, iar peste săptămână, cursuri de specializare; biblioteca, înzestrată cu toate operele necesare şi noutăţile ce i-ar fi putut interesa, era totdeauna deschisă pentru a putea consulta tot ce doreau.
      Tradiţia lui Don Guala se va păstra la Torino prin înrâurirea pe care a avut-o Don Boccardo, vestitul duhovnic al clerului italian, mort nu demult în faimă de sfânt. Se poate spune că a continuat, în zilele noastre, spiritualul „înşiră-te mărgăritar”, început cu aproape două veacuri înainte de Don Guala.
      Preoţii adevăraţi nu se improvizează, căci preoţia nu consfinţeşte decât virtuţile ce le găseşte deja în suflet la hirotonire. Ce imensă distanţă spirituală între Piemont şi noi! Acolo, pe lângă liceu - care la rândul său e un mic seminar - se mai studiază şapte ani de nivel universitar (doi de filosofie şi cinci de teologie) până la hirotonire, şi alţi doi, trei ani de practică, după hirotonire.
      La noi, din cauză că se admite căsătoria la preoţi şi fiindcă prea greu atârnă în cântar interesele, blestematele interese vremelnice, se uită că preoţia nu este o carieră de procopsire, ci continuarea, prin viaţa ta, a Jertfei de pe Cruce, devenind tu însuţi, ca şi Hristos, preot şi victimă deopotrivă. Chiar şi cei patru ani regulamentari unora le par lungi şi câte meschine şi perfide pretexte nu ştiu invoca pentru a mai smulge prin derogare un an, doi sau chiar trei! Şi, bineînţeles, cei mai nepregătiţi ca studii şi cu virtuţile mai putrezite sunt şi cei mai zoriţi şi mai nerăbdători să ajungă cât mai repede hirotoniţi!
      Cu ce-am putea asemui mărimea inconştienţei lor decât cu necuprinsa durere a neamului nostru de a nu avea preoţi sfinţi? Din clipa hirotonirii, şi ei sunt „preoţi”, dar preoţi pripiţi, improvizaţi, preoţi T. R. (termen redus). Sărman Neam Românesc, numai tu ai ajuns în acest hal, fiindcă numai tu nu ai avut adevăraţi preoţi. Tu ai mulţi hirotoniţi, dar prea puţini preoţi la nivelul cerinţelor vremurilor, sărman Neam Românesc...
      Don Bosco, în schimb, deplin conştient de ceea ce vrea să însemne preoţia - şi Dumnezeu ştie dacă mia aceea de lire, pe lângă întreţinerea princiară la Genova, nu i-ar fi aranjat şi lui „interesele familiale”- nu numai că nu se va socoti suficient de pregătit după şase ani de Seminar şi alţi doi de perfecţionare la Cămin, ci va solicita şi va obţine un al treilea an la „Convitto” pentru a-şi desăvârşi formarea. Atunci, cine este, oare, pe linia justă şi, cine năuc? Căci ori suntem noi cei ce ne înşelăm, ori el. Ajunge însă o singură privire aruncată spre cel Răstignit şi orice urmă de îndoială va dispărea.
      Timpul petrecut în „Convitto Ecclesiastico” a fost hotărâtor pentru viitoarea orientare a lui Don Bosco. Chiar deprinderile de pietate, pe care le introduce în Congregaţia sa de mai târziu, nu sunt decât cele din Regulamentul lui Don Guala, care cu multă înţelepciune le alesese în aşa fel, încât să poată fi uşor continuate şi în viaţă, după încetarea trăirii în comunitate.
      Rugăciunile de dimineaţă şi de seară, o vizită peste zi la Preasfântul Sacrament al Altarului, Rozarul, o jumătate de oră de meditaţie, un sfert de oră de lectură spirituală; toate acestea în comun. Recomanda ca practici individuale: Mărturisirea săptămânală, o mică mortificare vinerea, tăcerea peste zi, în afară de recreaţii. Studiul se făcea în comun, în fiecare lună se ţinea o zi de tăcere şi de reculegere; se mai recomanda o plimbare după-masa, în locurile mai liniştite, de preferinţă în doi, dar cu opreliştea absolută de a intra în cafenele, localuri sau la spectacole publice.



5) Copiii nimănui

      Cursurile ce se audiau la Cămin nu erau doar teoretice, ci grefate pe viaţă. Don Cafasso era magistral: clar, vioi şi documentat în expunere, îşi făcea cursul atrăgător chiar şi în punctele cele mai dificile. O atmosferă caldă de pietate, prudenţă şi ştiinţă de sfânt învăluia lecţiile expuse, iar din vorba şi din toată ţinuta lui se desprindea o învăţătură şi mai preţioasă, ce trezea nu doar veleitatea, ci imperativul imitării. Datorită în special lui, atmosfera din Cămin era, pentru tinerii săi auditori, ceea ce este pentru natură primăvara: nimic forţat şi impus, ci crea condiţiile optime care să trezească la viaţă mugurii de virtute ce le piroteau în suflet.
      Don Bosco va profita de acest stagiu la Cămin nu numai pentru a-şi cristaliza cunoştinţele şi a-şi adânci cultura, ci mai ales pentru a se pune în contact direct cu acele mizerii de care suferea tineretul şi care decid orientarea definitivă a apostolatului său.
      Pe lângă obişnuitele invitaţii periodice pentru predici, ţinerea de exerciţii spirituale, Mărturisiri şi altele comune tuturor, el primi drept sarcină specială să predea celor mici Catehismul şi să viziteze spitalele şi închisorile.
      „După prima vizită la închisori - zice Ceria - se reîntoarse cu inima sângerândă. Erau numeroşi, mult prea numeroşi tinerii între doisprezece şi optsprezece ani închişi în acel loc de pedeapsă. De unde o atât de precoce depravare? Mai târziu, mai constată şi altceva: cum atâţia din cei ce ieşiseră din penitenciare cu ferma hotărâre să înceapă o viaţă mai bună, peste puţin timp ajungeau iarăşi închişi.”
      „I se părea că principala cauză a acestei situaţii jalnice era abandonarea lor din partea tuturor şi se întreba: De şi-ar găsi şi ei un prieten care să se intereseze de ei şi să le poarte de grijă, iar în zilele de sărbătoare să-i înveţe Religie, oare nu s-ar micşora cel puţin numărul acestora? Cu fiecare vizită la închisoare, se întorcea tot mai întărit în această idee”.
      Cei din Cămin vizitau în mod curent şi familiile mai nevoiaşe, încercând să le ajute la domiciliu. „Domiciliu” e un fel de a spune, căci colibele, hrubele, bordeiele, mansardele, subsolurile cu pereţii înnegriţi de umezeală, mucegai şi fum, în care, într-un spaţiu restrâns, trăiau în promiscuitate familii de zece-doisprezece membri de-a valma, formau un tablou cu totul altul decât tot ce şi-ar putea închipui cei înstăriţi şi anumiţi copii şi tineri de bani gata.
      Ceea ce îl rodea însă cel mai mult era spectacolul jalnic al ruinării timpurii a celor mici în aceste cuiburi infecte.
      Cutreierând apoi străzile, alte scene îi puneau aceeaşi chinuitoare întrebare. Capitala, mărindu-se în ritm accelerat, atrăgea o mulţime de flăcăi şi copilandri din Piemont şi Lombardia, veniţi să-şi încerce norocul pe vreunul din şantierele de construcţii sau în vreuna din fabricile tot mai numeroase. Dar, până să-şi găsească de lucru, vagabondau în grupuri de trei-şase inşi, iar nopţile şi le petreceau prin pivniţe sau prin podurile caselor şi pe maidanele de peste râul Po. În luncile de-a lungul râului, pe maidanele şi terenurile virane ale oraşului, se vedeau hoinărind toată ziulica, se hârjoneau sau se jucau pe bani diferite jocuri de noroc, în timp ce cuvintele urâte şi cântecele dubioase le erau neîncetată şi colectivă îndeletnicire.
      Era o tinerime părăsită de toţi, fără călăuză şi fără păstor şi pradă uşoară pentru patimile cele mai infame.
      Ce grijă le purta societatea? „Societatea” şi autorităţile le pregătiseră doar închisorile pentru momentul când mizeria şi foamea îi va fi împins la disperare şi furt. Toate cele patru închisori principale din Torino gemeau de tineri, căci şi propria lor familie îi trădase sau părăsise şi, astfel, respinşi de toţi, oricât de bune le-ar fi fost hotărârile în clipa eliberării, în mod fatal recidivau.
      Spectacolul acesta, al copiilor nimănui, era nespus de sfâşietor pentru o inimă de preot atât de simţitoare ca a lui Don Bosco.
      Ce-i drept, el încercase în unele seri, să se apropie şi să ia contact cu ei; dar când îi vedeau reverenda, unii fugeau, alţii îi întorceau spatele sau chiar îl înjurau, pe când cei mai mulţi nici nu se sinchiseau de prezenţa lui şi-şi continuau jocurile dubioase.
      El rămânea îndurerat, deşi o rază de nădejde stăruia să-i lumineze sufletul. Scenele acestea nu le văzuse el, oare, amănunţit, de trei ori înainte? Dacă pe atunci aceste scene nu erau decât vis, acum avea în faţă realitatea însăşi, în toată goliciunea ei tragică. Şi-şi zicea: „Visurile realizate întocmai în partea lor dintâi, oare nu se vor adeveri la fel şi înjumătăţea cea de-a doua? Aceşti copii sărmani şi părăsiţi, trataţi cu blândeţe şi acea bunătate pe care ei n-o cunoşteau, fiindcă nimeni nu le-o arătase în viaţă, cine ştie de nu vor deveni şi ei, odată şi odată, simpli şi blânzi mieluşei?”
      Cu astfel de gânduri, ce se transformau spontan într-o implorare către CEI DOI din vis, îşi relua drumul spre Cămin, rugându-l să-i deschidă calea spre inima tineretului părăsit şi spre viitoarele cămine şi institute sortite să-i adăpostească.
      Vizitele pe la spitale, cele ale lui Cottolengo îndeosebi, îl confirmau în acelaşi gând. Cine nu cunoaşte astăzi această imensă cetate a durerii? Prin 1841 avea vreo două mii de suferinzi dintre cei mai neajutoraţi. În fiecare ungher se împletea durerea cu o iubire supranaturală şi o grijă împinsă până la eroism. Dar ceea ce-l îndurera cel mai mult era priveliştea tinerilor cu feţele supte şi cu sănătatea ruinată de viciu.
      Nu se putea face nimic pentru a preîntâmpina toate aceste dezastre?
      Intrase în cămin în 2 noiembrie 1841, dar, încă din prima lună, îşi dădu seama de dezolanta părăsire a tineretului. Se folosi de toate prilejurile pentru a se apropia de ei şi nu peste mult timp cete întregi de tineri îl însoţeau prin oraş.
      Duminica şi în zilele de sărbătoare sau vacanţă, Don Cafasso iniţiase Catehismul cu nişte ucenici, zidari şi tineri de alte meserii, chiar în una din sălile Căminului. Încă din noiembrie 1841, îl va înlocui Don Bosco.
      „Dar ce era această şcoală - se întreabă Ceria - în comparaţie cu nenumăratele cete ale tinerilor ce-ar fi avut nevoie de asistenţă? Un strop de apă dulce în imensitatea mării!”
      Ar fi fost nevoie de o operă de mari proporţii, cu cămine festive şi, cu personal numeros...
      Se sfătui cu Don Cafasso şi, cu recomandarea sa şi a lui Don Guala, îi ceru Arhiepiscopului o audienţă în acest scop. Monseniorul Fransoni, întruchiparea desăvârşită a Bunului Păstor, mişcat de accentul cald şi moderat totodată, îi dădu încuviinţările, încurajarea şi binecuvântarea arhierească în acest scop.
      De altfel, din această clipă, cele două suflete mari se vor înţelege deplin. Arhiepiscopul îi va purta harnicului şi devotatului său preot o deosebită şi privilegiată dragoste, pe care nici un eveniment nu o va putea zdruncina.



6) Sub semnul Imaculatei

      Avea de acum şi aprobarea directă a autorităţii bisericeşti superioare, ceea ce pentru el însemna o confirmare a nădejdilor din vis. Tot chibzuia cum şi de unde să înceapă, când o banală întâmplare, în aparenţă fără nici o însemnătate, survenită la doar vreo cinci săptămâni după intrarea sa în Cămin, anume de sărbătoarea Imaculatei Conceperi a Mariei, 8 decembrie 1841, îi deschise noul făgaş.
      Cu toate că încă nu fusese declarată şi definită oficial drept adevăr de credinţă - va fi abia în 1854 - în Piemont ca şi în alte părţi, Zămislirea Neprihănită a Mariei era sărbătorită cu mare fast. În acea dimineaţă, în sacristia Sfântului Francisc de Assisi, Don Bosco tocmai îşi îmbrăcase ornatele pentru a celebra Sfânta Liturghie, când apăru în uşă un copilandru de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat ca vai de el, supt la faţă, făcând ochii mari. Împins de cine ştie ce curiozitate, intrase şi el în sacristie şi privea cu atenţia mirată a unuia ce pentru prima dată vede aşa ceva: sala ciudată, dulapurile în zid şi înalte până în tavan, ornamentate sobru, preotul acela aşa de curios îmbrăcat - pe stradă nu vezi aşa ceva: totul părea aşa de impunător. Încă privea când interveni brusc crâsnicul, care tocmai intra. Acesta, deşi mirean, era îmbrăcat într-o sutană violetă şi cu un stihar mai scurt pe deasupra, alb şi dantelat. Crâsnicul i se adresă răstit:
      - Ce stai gură cască! Nu vezi că preotul ăsta are nevoie de un ministrant? Pune mâna pe Missale (liturghierul romano-catolic) şi mergi de-i ministrează!
      - Dar eu nu mă pricep la aşa ceva.
      - Păi, dacă nu ştii ministra, dobitoc încălţat ce eşti, atunci ce naiba cauţi pe aici? Cară-te de pe aici, m-ai auzit?
      Şi acestea zicând, se aruncă asupra-i cu bătătorul de praf întors cu coada, şi dă-i, şi dă-i.
      Nenorocitul de băiat, luat pe neaşteptate, se zăpăci şi mai tare şi încercă s-o şteargă. Crâsnicul după el, lovindu-l. Don Bosco încercase să intervină, dar glasul îi fusese acoperit de gălăgia goanei celor doi.
      - De ce l-ai bătut? întrebă aspru Don Bosco, când crâsnicul reveni. Ce rău ţi-a făcut?
      - Ce caută prin sacristie, dacă nu ştie ministra?
      - Ai făcut foarte rău că l-ai bătut.
      - Pe dumneavoastră ce vă interesează?
      - Mă interesează fiindcă e un prieten de-al meu.
      - Vă este prieten nespălatul ăla? chicoti crâsnicul.
      - Tocmai! Când cineva e maltratat, prin asta îmi devine pentru totdeauna prieten. Şi să ştii un lucru: de mai superi pe cei ce vin pe aici, vei avea de-a face cu Don Guala. Iar acum mergi de-l caută şi cheamă-l imediat: trebuie să-i vorbesc!
      După câtva timp, reuşi să-l aducă, asigurându-l că nu i se va întâmpla nici un rău. Reapărând în uşă, băiatul, cu lacrimi în ochi, tremura.
      - Vino, scumpul meu, vino. Nu-ţi fie teamă. Eu te-am chemat... Spune-mi, ai ascultat azi Sfânta Liturghie? Îl întrebă Don Bosco cu o prietenie şi o amabilitate al cărei secret doar el îl avea.
      - Nu, răspunse băiatul.
      - Dar îmi faci o plăcere? Vrei să vii să asişti la Sfânta Liturghie pe care o voi celebra acum? Pe urmă vom vorbi despre ceva ce o să-ţi facă o deosebită bucurie. Bine? Îmi promiţi?
      Spontan, îi promise.
      Terminată Sfânta Liturghie şi rugăciunea de mulţumită, îşi conduse candidatul într-o chilie alăturată unde, luându-l cu buna, începu să-l întrebe.
      - Iubitul meu prieten, spune-mi cum te numeşti?
      - Bartolomeo Garelli.
      - De unde eşti?
      - Din Asti.
      - Ce meserie ai? - Zidar.
      - Tatăl tău mai trăieşte?
      - Nu, a murit de mult.
      - Câţi ani ai?
      - Şaisprezece.
      - Ai învăţat să scrii şi să citeşti?
      - Nici una, nici alta.
      - Dar să cânţi şi să fluieri ştii?
      Băiatul începu să râdă. Gheaţa se rupsese şi prietenia se înfiripase.
      - Spune-mi, Bartolomeo, Prima Sfântă împărtăşanie ai făcut-o?
      - Nu, încă nu.
      - Dar de spovedit, te-ai spovedit vreodată?
      - Da, însă e mult de atunci. Eram mititel.
      - Şi cu rugăciunile cum stăm? Ţi le zici tu regulat?
      - Nu... căci le-am uitat.
      - Dar la Sfânta Liturghie de duminica mergi?
      - Da, aproape întotdeauna.
      - Dar la Catehism?
      - Nu, la Catehism nu mă încumet.
      - De ce?
      - Fiindcă mi-e ruşine. Ceilalţi sunt mai mici ca mine şi-l ştiu mult mai bine, iar eu, aşa de mare printre ei, nu ştiu nimic.
      - Şi dacă ţi-aş explica separat Catehismul, anume pentru tine, ai veni?
      - Cu toată inima!
      - Ai veni aici, în odăiţa asta? zâmbi Don Bosco.
      - Bineînţeles, bucuros, numai să nu mă ia iarăşi la bătaie.
      - Fii liniştit, tu eşti prietenul meu şi, de aici înainte, oricine ţi-ar face ceva, ar avea de furcă cu mine. Tu-l cauţi pe Don Bosco şi cu alţii nu ai nimic. Când să începem Catehismul?
      - Când doriţi, Părinte.
      - Astă seară?
      - Fie şi astă seară.
      - Dar de ce nu chiar acum?
      - Bucuros şi acum!
      Don Bosco îngenunche şi rosti cu glas tare un „Ave Maria” către Fecioara Imaculată, să-l ajute ca să mântuiască acest suflet. Tot sufletul său setos de jertfă şi dornic de a se dărui celor tineri se revărsă în umilele cuvinte ale nemuritoarei rugăciuni. Când se ridică, avea o senzaţie ciudată, de ceva mare. Simţea că opera de apostol începea cu adevărat.
      - Semnul Sfintei Cruci îl ştii face?
      Băiatul făcu ochii mari. Nu înţelegea.
      - Posibil? îşi zise în sine Don Bosco, nici măcar acest prim semn al unui creştin, pe care orice copilaş îl învaţă pe genunchii mamei sale, să nu-l ştie! De necrezut! Într-o capitală creştină, sunt tineri care nici măcar primul semn distinctiv al Creştinismului şi al Botezului lor nu-l cunosc! Ce nenorocire şi ce  ruşine!
      Abia atunci i se deschiseră de-a binelea ochii tânărului preot, iar misiunea pe care o întrezărea i se păru imensă şi neasemuit de frumoasă. Da! Va merge în căutarea celor mici şi sărmani şi le va turna în inimi credinţa bine temeinicită, credinţa ce dă dor de viaţă şi de lumină, ce alină durerile şi întăreşte în încercări, credinţa ce, prin faptele bune pe care le inspiră, te face vrednic de eterna fericire.
      Această primă lecţie de Catehism a fost scurtă, de o jumătate de oră numai, dar era întâia a unui apostolat care va dura o jumătate de veac.
      La plecare îi dădu o medalie a Imaculatei. Garelli se alesese cu semnul Sfintei Cruci şi învăţase rostul pentru care Dumnezeu ne-a creat pe Pământ.
      - Azi e miercuri. Pe duminică te vei întoarce, Bartolomeo, nu-i aşa?
      - Da, cu siguranţă, da!
      - Dar să nu vii singur! Mai cheamă-ţi câţiva prieteni. Ştii, n-o să le pară rău!
      Îl conduse apoi prieteneşte până în stradă, lăsându-l transfigurat de bucurie şi încântat de felul cum Don Bosco îl tratase.
      Ori de câte ori, apoi, va fi vorba de începutul marilor sale opere, Don Bosco va defini acest episod din ziua Imaculatei, 8 decembrie 1841, drept piatra de temelie a Oratoriilor sale. A fost o dată istorică.
      De sărbătoarea Imaculatei, „Doamna Misterioasă” îşi onora promisiunile pe care i le făcuse în repetate rânduri în acele viziuni în vis.
      Să nu fie acest 8 decembrie decât o simplă şi întâmplătoare coincidenţă? Se înşela, oare, presupunând că, la această bănuială a sa, pe Stăpâna îngerilor, de-ar vedea-o pe neaşteptate, ar surprinde-o zâmbind tainic?
      Oricum, el simţea până la evidenţă că între Doamna din vis şi Fecioara Imaculată exista, desigur, o misterioasă legătură.



7) Entuziasm... modă...

      Garelli se ţinu de cuvânt. Duminica ce urmă, 12 decembrie 1841, se prezentă însoţit de alţi şase prieteni de-ai săi, la care se mai adăugară încă doi tineri recomandaţi de Don Cafasso, în total nouă.
      La despărţire, cuvântul de ordine către fiecare dintre cei nou veniţi era ca, în duminica viitoare, să nu mai vină singuri. În acest fel numărul tinerilor sporea cu fiecare săptămână.
      Le mai creştea numărul şi dintr-un alt motiv: din împrejurimile Biellei şi Milano veniseră foarte mulţi tineri să se angajeze ca zilieri de zidar, iar Don Bosco, ştiindu-i pribegind fără nici o ocupaţie în zilele de sărbătoare, îi căuta pe diferitele şantiere şi schelării ale edificiilor în construcţie în zilele de peste săptămână şi-i invita prieteneşte la proxima întâlnire. Pe nesimţite, aceşti ucenici de zidar, prinşi de vraja unică a acestui preot, se lăsau angajaţi la zidirea unui edificiu mult mai trainic, spiritual, ce va înfrunta veacurile.
      O grijă deosebită le arăta apoi nefericiţilor abia ieşiţi din penitenciare; dispreţuiţi şi părăsiţi de toţi, el le oferea toată afecţiunea sa curată şi întreprinzătoare, ajutându-i să-şi găsească un rost în viaţă, pentru a-i menţine pe drumul cel bun.
      Ba i se întâmplă ceva şi mai neaşteptat. Într-una din primele duminici de când era la Cămin, în timpul predicii, pe când traversa biserica îndreptându-se spre sacristie, la unul dintre altarele laterale, mai retrase, era să nu-şi creadă ochilor: mai mulţi tineri zidari moţăiau pe treptele acestui altar mai dosit.
      Îi întrebă în şoaptă:
      - Dar voi ce faceţi aici? De ce nu sunteţi atenţi?
      - Păi nu înţelegem nimic din predică - răspunse unul mai îndrăzneţ dintre ei - preotul acela nu vorbeşte pentru noi!
      - Veniţi cu mine. Şi-i conduse în sacristie, invitându-i apoi la lecţia sa de Catehism. Printre ei erau Buzzetti, Germano, Gariboldo: toţi tinerii ce au lăsat cele mai frumoase amintiri în istoria „Oratoriilor” lui Don Bosco. Căci acesta era titlul pe care Sfântul îl dăduse întrunirilor sale catehetice, împrumutând termenul de la Sfântul Filip Neri, veselul apostol de odinioară şi patronul tinerimii din Roma, care obişnuia astfel să-şi denumească adunările tinerilor, unde se distrau, dar se şi rugau (de aici şi numele de oratoriu, de la oro-are) în zilele de sărbătoare.
      Fiindcă se ţineau duminica şi în sărbători, le-a zis „festive”, şi, punându-le sub patronajul Sfântului Francisc de Sales, aşa au şi trecut în Istorie: „Oratoriile festive saleziene”.
      Sporind neîncetat numărul, Don Bosco nu mai răzbea singur. De aceea apelă la câţiva elevi mai răsăriţi din şcolile secundare, clase superioare, pe care-i deprinsese cu menţinerea disciplinei, să facă lecturi în public învăţându-i să cânte cântece religioase şi, cu timpul, chiar să explice ei înşişi Catehismul.
      În „Amintirile” sale, pe aceşti preţioşi colaboratori îi numeşte „maestrini”, adică mici dascăli. În compensaţie, Don Bosco le explica materiile de şcoală mai grele şi lecţiile pe care nu le înţeleseseră bine.
      Aceşti dascăli improvizaţi i-au fost de folos încă la ceva. Băgase de seamă, foarte curând, că analfabetismul făcea anevoioasă explicarea Catehismului şi a Micii Biblii. De aceea, duminica şi în serile de iarnă, ajutat de aceştia, începu să-i înveţe să scrie şi să citească pe toţi tinerii dornici de aceasta.
      Întrunirile ocupau ambele jumătăţi ale zilelor de sărbătoare. Dimineaţa li se oferea posibilitatea să asculte Sfânta Liturghie şi să se apropie de Sfintele Taine, iar după-masa se făcea o lectură atrăgătoare, se cânta, iar la sfârşit se făcea Catehismul. Acesta se încheia cu o pildă, revelatoare din punct de vedere sufletesc, şi apoi fie că li se împărţea ceva gratuit tuturor, fie că se improviza o mică tombolă cu medalii, cărţi, broşuri, alimente, haine şi altele.
      Peste săptămână, se ocupa de toţi şi, pe cât posibil, de fiecare, cercetându-i, căutându-le de lucru sau un stăpân mai omenos, când era cazul. Îi vizita pe şantiere, în prăvălii, în ateliere. Chiar şi stăpânii îl vedeau cu ochi buni, căci, chiar şi sub aspect profesional, tinerii progresau în urma prieteniei lor cu Don Bosco.
      Afecţiunea cu care băieţii îl înconjurau era vie şi spontană. Aşa, într-o zi, unul dintre cei mici, având în mână o sticlă cu ulei de măsline iar în cealaltă o alta cu oţet, se întâlni cu Sfântul lângă Palatul Municipal.
      - Viva Don Bosco, viva Don Bosco! (trăiască Don Bosco) izbucni acesta.
      Don Bosco răspunse începând să bată din palme, să-i arate micului prieten că şi lui îi pare bine de întâlnire.
      Copilul, foarte mulţumit, încercă să-l imite, după ce-şi pusese sticlele subsuoară. Şi, fireşte, inevitabilul se întâmplă: ambele sticle, căzând la pământ, se sparseră. Băiatul, aiurit pe moment, începu să plângă spunând că mama sa o să-l bată.
      - Nu-i nimic, dragul meu, e un rău ce se poate repara imediat. Vino cu mine.
      Mai plângea când îl duse în cea mai apropiată băcănie şi, amintind stăpânei ce se întâmplase, o rugă să repare paguba, căci achită el.
      - Iată, s-a făcut, zise stăpâna plină de admiraţie pentru bunătatea tânărului preot. Dar dumneavoastră cine sunteţi?
      - Sunt Don Bosco. Cât vă datorez?
      - Ar fi o liră şi zece centime, dar... de data asta nu primesc nimic!
      Generozitatea trezeşte în drumu-i generozitate.
      Atât băieţii ce participau la întruniri, cât şi cei ce-l ajutau i se ataşaseră aşa de mult, încât alergau la dânsul şi peste săptămână, târând adeseori după sine şi pe alţi membri ai familiei lor, ce veneau bucuros la Cămin să-l vadă şi să mai schimbe o vorbă.
      Aşa, familia Verniano, prin fiul lor Emil, veneau în fiecare joi, aducând uneori şi fetiţele, a căror îmbrăcăminte mai lăsa câteodată de dorit. În timpul unei astfel de vizite, una dintre ele îl asculta cu gura deschisă. Don Bosco se îndreptă spre ea, zicându-i:
      - Aş vrea, copila mea, să-mi dai o lămurire.
      - Foarte bine, foarte bine, răspunse ea jubilând.
      - Spune-mi, de ce-ţi dispreţuieşti braţele?
      - Eu?!?... Eu... nu le dispreţuiesc!
      - Şi totuşi, aşa pare să fie.
      - Dimpotrivă - interveni mama ei - de-aţi şti! Trebuie încontinuu s-o dojenesc pentru vanitatea ei, nu mai termină în veci să şi le tot spele şi să şi le parfumeze.
      - Şi cu toate acestea, eu îţi spun că tu ţi le dispreţuieşti.
      - De ce?
      - Fiindcă, atunci când vei muri aş dori să sper că vei ajunge în Paradis, dar un lucru e sigur: mâinile tale o să fie aruncate în foc... Şi nu înseamnă că ţi le dispreţuieşti?
      - Dar eu nu fac rău nimănui, iar în iad... zău, nu vreau să ajung.
      - Şi cu toate acestea, răbdare, n-ai ce face, tot vei ajunge, sau cel puţin în Purgator... şi cine ştie pentru cât timp!
      - Dar asta-mi sună şi mie, exclamă una dintre cele mari: şi la mine gâtul e cam decoltat!
      - Ei da, flăcările de la braţe se vor prelinge şi pe gât şi-l vor învălui...
      - Sunt acum deplin lămurită asupra datoriei mele, încheie mama: va fi grija mea să îndrept greşeala şi vă mulţumim, Don Bosco, că ne-aţi atras atenţia.



8) Un compozitor improvizat, un cor ambulant şi un triumf

      Adânc cunoscător şi iubitor al armoniei, Don Bosco remarcă imediat pe băieţii cu simţ muzical şi voce mai bună şi-i învăţă diferite cântece, de preferinţă cu caracter popular, care, în reuniuni şi în plimbările lor, le mărea buna dispoziţie. Pentru Crăciunul lui 1842, compuse o colindă patetică, pe care tinerii corişti o cântară şi în biserică atât de frumos, încât întreaga asistenţă a fost mişcată până la lacrimi.
      De întâmpinarea Domnului, 2 februarie 1843, avea un cor de douăzeci de copii cu voci selecte, care, de Bunavestire, se ridicară la treizeci. Dar câtă bătaie de cap şi cu probele de cor! Căminul, fiind un institut de studiu şi reculegere, Don Bosco cu copiii săi nu putea abuza de bunăvoinţa superiorilor şi peste săptămână, după ce şi aşa duminică de duminică era o gălăgie de se cutremura tot Căminul. De aceea, pentru a-i învăţa partiturile, lua opt-zece băieţi dintre cei cu urechea şi vocea mai bună şi-i învăţa melodia în timp ce colindau străzile mai liniştite ale oraşului, cântând în surdină. Când era destul de sigur de ei, în duminica viitoare, riscară o ieşire în public la biserica Sfântului Dominic, unde lumea rămase entuziasmată căci, pe acele vremuri, vocile curate de băieţi nu se auziseră încă în biserici.
      Cu sprijinul unui alt eminent preot şi muzician, L. Nasi, poet, artist şi compozitor deopotrivă, ce-şi asumă apoi şi rolul de dirijor de cor şi organist, corul se consolida definitiv.
      Dacă pentru public cântecele erau o încântare, pentru băieţi erau şi o necesitate şi o expresie a veseliei lor tinereşti. Şi câtă inimă puneau băieţii aceştia în toate! Pentru a-i recompensa, Don Bosco le făcu drept cadou o excursie până la „Madona del Pilone”, un sanctuar apropiat, în aval de Torino. În acest scop, închirie trei bărci încăpătoare în care intrară cu toţii. Când bărcile ajunseră pe firul apei, în mijlocul Padului, intonară un cântec pe care îl ştiau foarte bine cu toţii. Trecătorii ce se găseau pe ţărmuri, la început se opriră să-i asculte, apoi, ca vrăjiţi, se luară după bărcile ce înaintau în josul fluviului, urmându-i de-a lungul şoselei paralele cu malul.
      Întâmplător, pe ţărmul opus, se găseau membrii unei fanfare, care, prinzând din mers melodia, îi urmară şi ei, acompaniindu-i cu trompetele şi celelalte instrumente. La această neaşteptată şi nemaiauzită muzică, lumea curioasă se ivi de pretutindeni, aşa încât, pe când ajunseră la destinaţie, împreună cu locuitorii satului Madona del Pilone, nu mai puţin de o mie de persoane se minunau de neobişnuitul spectacol oferit de tânărul preot, înconjurat de cetele acelea vesele de tineri cântăreţi, şi aflară că se cheamă Don Bosco.
      Era un prim triumfal micilor corişti ai lui Don Bosco, modest preludiu al altor sute şi mii, pe care le vor secera în viitor de pretutindeni.



9) Un ascendent girat de îngeri

      Excursiile ajunseseră de altfel o imperioasă necesitate, căci tinerii au nevoie de mişcare. Curtea Căminului, de al cărei spaţiu nu se bucurau decât din când în când, era oricum mult prea strâmtă. Se mai revărsau ei şi în piaţa din faţa bisericii, dar deranjau credincioşii şi erau şi ei deranjaţi. Pentru a se relaxa şi recrea puţin, nu se puteau lipsi de astfel de plimbări.
      Dar pentru cei tineri, vraja vrăjilor rămânea tot persoana lui Don Bosco. Nu se mai văzuse nicicând un preot care să se ştie coborî atât de bine ca şi el, făcându-se mic cu cei mici. Câtă suavitate în felul său unic de a trata! Câtă duioşie înţelegătoare şi dragoste curată, câtă grijă de a-i cerceta şi peste săptămână, de a le găsi o ocupaţie, un stăpân cinstit, un adăpost!
      Cum am amintit, deşi tinerii îi erau în centrul atenţiei, ei nu-i erau singura preocupare. Ca întotdeauna, cei mai ocupaţi sunt cei ce-şi ştiu găsi răgazul pentru încă ceva. Şi o ştie oricine, mai ales între preoţi, când vrei să fii servit, nu apela la serviciul celor ce se cruţă şi dispun, de fapt, de mai mult timp, ci la cei supraîncărcaţi.
      Aşa şi cu Don Bosco: era chemat cam peste tot să predice, să ţină exerciţii spirituale, să spovedească, să asiste familiile sărace şi muribunzii.
      Într-o zi, fu chemat la patul unei grav bolnave, la Spitalul Sfântul Ioan. Era tuberculoasă în ultimul grad, cardiacă şi avea dureri acute de cap. De Sfintele Taine nici nu voia să audă, vociferând contra capelanului de la Spital, a celorlalţi preoţi, a surorilor şi a tuturor celor ce încercaseră să-i facă binele. Îl repezise chiar şi pe Don Cafasso, şi acesta se decise atunci să-şi trimită prietenul.
      Don Bosco se supuse, dar, ajuns la patul ei, bolnava începu să îndruge câte şi mai câte, până când prinse momentul pentru a-i face următoarea declaraţie:
      - În numele lui Dumnezeu îţi spun că, în îndurarea Sa, nu-ţi mai acordă decât puţine ore ca să te îngrijeşti de suflet. Acum e ora patru. Mai ai timp să te mărturiseşti, să te cumineci şi să primeşti Sfântul Maslu. Dar nu-ţi face iluzii: mâine vei fi în veşnicie!
      Nefericita, cuprinsă de o sfântă teamă, se spovedi şi în aceeaşi noapte muri.
      La 31 august 1844, o doamnă din aristocraţie, soţia ambasadorului portughez la Torino, trebuind să călătorească la Chieri, voia mai întâi să se spovedească şi să se cuminece. Intrând în biserica Sfântului Francisc de Assisi şi, negăsindu-şi confesorul obişnuit, apelă la Don Bosco pe care nu-l cunoştea şi care era adâncit în rugăciune lângă unul dintre confesionale (scaunul de spovadă).
      Drept pocăinţă, Don Bosco îi dădu să facă o milostenie în anumite circumstanţe determinate, încă în aceeaşi zi.
      - Nu pot s-o fac!
      - Cum, dumneavoastră nu puteţi, şi aveţi atâtea bogăţii?
      Doamna rămase uimită auzind că preotul acela îi cunoştea poziţia socială, cu toate că ea era îmbrăcată mai mult decât modest în acea dimineaţă, în timp ce era sigură că nu-l mai întâlnise înainte niciodată.
      - Dacă nu vreţi, ei bine, veţi zice de trei ori rugăciunea către îngerul Păzitor: „Angele Dei”, ca să vă asiste şi să vă păzească de tot răul şi să nu vă înspăimântaţi de ceea ce vi se va întâmpla astăzi.
      Doamna, şi mai surprinsă, întoarsă acasă, făcu întocmai, recitând, împreună cu tot personalul de serviciu, rugăciunea prescrisă.
      Se urcă apoi în trăsură cu fiica şi cu una dintre cameriste. După o bună bucată de drum parcursă în mare grabă, caii se speriară dintr-odată şi începu o goană nebună. Vizitiul se rostogoli de pe capră, doamna şi fiica ei fură aruncate jos în trăsură, în timp ce caii galopau înnebuniţi.
      Instinctiv îşi aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco şi strigă cu câtă putere avu: „Angele Dei qui custos es mei...”, şi caii se opriră dintr-odată şi se liniştiră, vizitiul îi ajunse din urmă şi, pe când lumea alerga să le ridice, doamnele se ridicară singure cu totul nevătămate şi fără pic de spaimă.
      Nici nu mai trebuie spus ce idee îşi făcu doamna despre tânărul preot care atât de înţelept o sfătuise. Abia reîntoarsă la Torino, îl căută şi află că se cheamă Don Bosco şi, din acel moment, deveni o admiratoare pe cât de înflăcărată, pe atât de generoasă binefăcătoare şi colaboratoare saleziană.
      Cu un alt prilej, în timp ce distribuia o iconiţă cu o rugăciune către îngerul Păzitor, Don Bosco spunea tinerilor:
      - Să aveţi o mare evlavie faţă de îngerul vostru Păzitor. De vă veţi găsi vreodată într-o mare primejdie pentru trup sau suflet, invocaţi-l şi eu vă asigur că vă va păzi ori, cel puţin, vă va izbăvi din ea.
      Cu câteva zile mai târziu se întâmplă ca unul dintre cei prezenţi, ucenic de zidar, să se găsească pe schelele unei case în construcţie la al IV-lea etaj. Scândura pe care stătea împreună cu alţi doi alunecă pe neaşteptate, iar ei se rostogoliră, toţi trei, căzând de la aşa înălţime. Instantaneu, tânărul îşi aduse aminte de cuvintele lui Don Bosco şi strigă: „Îngerul meu, ajută-mă!”.
      Rugăciunea îl salvă. Unul dintre ceilalţi doi rămase mort pe loc, iar celălalt muri la spital câteva ore mai târziu. În prima clipă şi el fu crezut mort, dar, spre uimirea tuturor, imediat după aceea sări în picioare perfect teafăr şi neatins, fără urmă de zgârietură măcar! În duminica viitoare, reîntors la Sfântul Francisc, povestea cu adâncă recunoştinţă colegilor încremeniţi cele întâmplate.
      Apostolul celor tineri era cu atât mai mult crezut, după ce îngerii înşişi se făcuseră chezaşi ai cuvântului său de preot.



10) Încep minunile

      Încă de pe când mai era în Seminar, Don Bosco se folosea de un mic truc pentru a-i ajuta pe cei bolnavi, prin invocarea Preacuratei. Acesta consta în a distribui pilule făcute din miez de pâine ori mici prafuri din faină de mei şi zahăr, impunând celor ce recurgeau la arta lui medicală obligaţia să se apropie de Sfintele Taine şi să recite un anumit număr de Ave Maria, Salve Regina sau alte rugăciuni în cinstea Preacuratei. Prescria acest tratament uneori numai pentru trei zile, alteori pentru nouă. Se vindecau până şi bolnavii cei mai gravi. Curând, faima i se răspândise şi clientela ce apela la dânsul sporea neîncetat, mai ales că reuşita înaripa încrederea tuturor. Însă ceea ce nu ştia lumea ştia el: marea eficacitate a rugăciunilor către Preacurata. Neprihănita însăşi îi acordase darul tămăduirilor, iar el îl tăinuia sub acest subterfugiu al pilulelor şi prafurilor, pentru a evita să devină obiect de veneraţie şi cult. Chiar preot, se mai folosea încă de acest mijloc, până când o întâmplare nostimă îl făcu să-şi schimbe atitudinea.
      La trei ani după ce se hirotonise, în 1844, apelase la dânsul familia unui anume Turco din Montaffia, căzut la pat răpus fiind de o febră rebelă. Nici o prescriere medicală nu-i ajutase. După ce-l sfătui să se spovedească şi să se cuminece, Don Bosco îi dădu bolnavului o cutie din obişnuitele pastile de luat zilnic într-un anumit număr, recitând mai întâi obligatoriu, de trei ori, de fiecare dată, rugăciunea „Salve Regina” (Bucură-te, regină).
      Abia luase cele dintâi pastile, că sus-numitul Turco se vindecă de tot. Toţi erau uimiţi. Farmacistul din Montaffia, la curent cu desăvârşita inutilitate a tuturor celorlalte prescripţii medicale, alergă aţă la Torino să-i ceară lui Don Bosco, dacă nu o cantitate suficientă din noul medicament antipiretic aşa de eficace, cel puţin formula chimică spre  a şi-l pregăti singur. Era un nonsens - nu-i aşa? - ca toată Montaffia să alerge până la Torino după nişte prafuri sau pilule când farmacia lui se găsea chiar în localitate...
      Don Bosco numai o astfel de cerere nu prevăzuse şi, pus în încurcătură, nu găsi alt expedient decât să-i spună că „tocmai mi s-au terminat medicamentele gata preparate” şi, cu tot regretul nu-l putea servi.
      Farmacistul se reîntoarse acasă furios şi, dornic de a smulge acestui cleric uzurpator secretul, se făcu luntre-punte până când, la una din familii, ce avusese bolnavi „trataţi” de Don Bosco, dădu peste câteva din faimoasele pilule şi, cu cea mai mare atenţie, le făcu analiza chimică. Dar nu găsi decât pâine şi, cu toate acestea, vindecările fuseseră evidente şi indiscutabile!
      Apelă la ajutorul unui coleg farmacist, prieten bun, şi împreună refăcură toată seria de reacţii de laborator şi ajunseră exact la aceeaşi concluzie: analiza chimică dovedise iarăşi că nu era decât pâine şi atât.
      Vestea se răspândi în regiune. Fostul bolnav Turco, având drum la Torino, trecu şi pe la Don Bosco, să-i mulţumească, dar, totodată, şi să-i aducă la cunoştinţă ciudata noutate cu pilule de pâine şi, fireşte, rugându-l să-i spună deschis taina acestui medicament.
      - Ai rostit cu toată credinţa cele trei „Salve Regina”?
      - Bineînţeles că da, răspunse Turco.
      - Şi asta nu vă este, oare, de ajuns? zâmbi Don Bosco, care, văzându-şi descoperită şiretenia, încetă acest fel de cură şi, ca preot, nu mai recurse în viitor decât la eficacitatea binecuvântării sale de Sfânt.



11) Importanţa Direcţiunii Spirituale

      Dacă fizicul lui Don Bosco era hărţuit de neîncetate alergături şi de o activitate externă istovitoare, nici sufletul său nu era scutit de îndoieli şi nesiguranţe lăuntrice, aşa încât, asemeni Sfântului Pavel, se vedea prins între două focuri: „Dinafară lupte, dinăuntru temeri” (2Cor. VII, 5).
      Deşi gratificat de Dumnezeu cu alese daruri charismatice, inclusiv darul de a citi în inimi, pentru a-şi rezolva însă propriile nedumeriri, avea şi el nevoie, ca oricare altul - şi poate chiar mai mult decât alţii! - de cuvântul părintelui său spiritual.
      Când sufletul e generos, un duhovnic sfânt şi învăţat e poate cel mai ales dintre toate darurile pe care Dumnezeu i le-ar putea acorda. Or, un astfel de duhovnic era Don Cafasso. El îi fu confesor şi duhovnic de tânăr, până în 1860, anul când Don Cafasso muri.
      Acela care a întemeiat taina Preasfintei Euharistii, pentru a rămâne pururea pe altarele noastre, a întemeiat o altă Taină, aceea a preoţiei, pentru a-l putea avea şi în conştiinţele noastre. Nu numai că sfinţii mari (chiar şi un Sfânt Pavel, devenit discipol al acelui preot Anania din Faptele Apostolilor [cap. IX], necunoscut de rest) nu sunt scutiţi de duhovnic, ci se poate chiar spune că, cu cât drumul lor e mai extraordinar şi misiunea lor mai excepţională, cu atât au o mai simţită nevoie de asistenţă, de verificarea şi controlul unui duhovnic învăţat şi sfânt. Am spus învăţat şi sfânt, conform sfatului pe care Sf. Teresa de Avila îl dădea Carmelitelor şi fiicelor sale: dacă aveţi posibilitatea să alegeţi între un duhovnic învăţat şi unul sfânt, alegeţi-l totdeauna pe cel învăţat (în sensul de a cunoaşte perfect teologia şi principiile vieţii spirituale), căci el nu vă va putea îndruma greşit; dacă e şi sfânt, cu atât mai bine.
      Or, Don Cafasso era nu numai un excelent profesor de teologie, ci, mai mult, era şi sfânt, deci cu atât mai bine pentru Don Bosco. Acest doct spiritual interveni decisiv în trei momente de răspântie, pentru a-i curma aspiraţii care, urmate, i-ar fi zădărnicit misiunea.
      Când viaţa lui Don Bosco ajungea la o „cumpănă a apelor”, direcţiunea spirituală a lui Don Cafasso era aceea care-i indica versantul spre care trebuia să se orienteze şi albia în care trebuia să curgă fluviul activităţii lui viitoare şi al zelului său de apostol. Târziu sau greşit îndrumată, şi viaţa lui şi-ar fi putut pierde cursul şi urma în deşertul nisipos al şi mai deşartei mediocrităţi omeneşti.
      Câte vieţi ratate, câte genii sugrumate în leagăn de propriile patimi sau defecte, câţi eroi neîmpliniţi din cauza dibuirilor tinereţii, câţi sfinţi pierduţi în noaptea fără nume, înainte de a răsări privirilor pământene şi câte flori ofilite steril în lume, cine oare ne-ar putea spune? Câţi n-ar fi îndreptăţiţi să se plângă ca şi paraliticul de 38 de ani din Evanghelie: „Doamne, om nu am...!”
      Fără Don Cafasso, tineretul de pretutindeni n-ar mai fi asistat la acea cascadă maiestuoasă ce a fost viaţa lui Don Bosco, şi mii şi mii de tineri nu şi-ar fi putut astâmpăra setea sufletului la izvoarele limpezi (ale celei mai adânci fericiri omeneşti), acelea ale intimităţii cu sfinţii. Căci acesta este rostul prezenţei sfinţilor printre noi: să te facă să te bucuri de vraja, tăria, iubirea delicată şi de necuprins a lui Dumnezeu adăpostit prin sfinţenie într-un suflet de om ca şi tine, dar mai bun şi mai curat decât tine.
      În viaţa ta, pierderea prilejului unei curate fuziuni de suflet cu un sfânt este o mai mare pierdere decât a întregii averi, oricât de bogat ai putea fi, aşa cum, în istoria unui neam, împiedicarea şi zădărnicirea unui singur sfânt autentic este o mai mare nenorocire decât o cedare din teritoriul naţional. Dintre popoarele mari şi nobile vor rămâne în veşnicie doar acelea a căror comoară sunt sfinţii. Căci lui Dumnezeu îi este mai drag Cristos singur decât toţi sfinţii şi îngerii împreună, aşa cum spune Sfântul Toma de Aquino. [24] Şi prin El, îi sunt dragi, în măsura identificării cu Cristos (deşi de fiecare dată în alt şi alt fel realizată), ceilalţi fraţi mai mici, adică sfinţii, începând cu Neprihănita. De aceea, în ochii Părintelui Ceresc, un singur sfânt este mai de preţ decât toţi ceilalţi fii nesfinţi ai unui întreg neam. În ei, Dumnezeu şi Cerul găseşte mai multă frumuseţe, mai multă curăţie, mai multă bucurie şi încântare decât în toţi ceilalţi împreună, căci sfinţii nu mai sunt „ei”, ci sunt EL: „nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Galat. II, 20).
      Don Bosco, în primul său an, dorea cu ardoare să se refugieze într-o mănăstire retrasă, pentru a se specializa în studiile sacre, mai ales Istoria Bisericii şi, în general, în tot ce i-ar fi putut îmbogăţi bagajul lucrurilor predicabile.
      Don Cafasso se mulţumi să zâmbească şi să dea din cap negativ: o considera o simplă fantezie, neadmisă de orânduirile divine.
      Îl obseda apoi dorinţa să plece misionar printre păgâni. Începuse chiar să studieze diferite limbi, inclusiv gramatica engleză, limba de universală circulaţie a altor continente. Dar Don Cafasso îi răspunse sec: „Misionar nu vei merge niciodată. Dumnezeu NU te vrea acolo.”
      A treia oară a fost în ultimul său an la Cămin, când dorul de a intra într-o mănăstire devenise de-a dreptul chinuitor. Îşi făcu bagajul să Între  la „Oblaţii Mariei” şi venise să-şi ia adio de la Don Cafasso.
      - Încotro cu geamantanele acelea? îl întrebă Don Cafasso.
      - Plec la Pinerolo; intru la Oblaţii Mariei.
      Don Cafasso îl privi surâzând tainic şi apoi îi zise blând:
      - Câtă grabă, prietenul meu, câtă grabă! Şi de tinerii dumitale cine se va îngriji?
      - E adevărat - răspunse Don Bosco - dar dacă Dumnezeu mă vrea călugăr, se va îngriji El şi de ei şi le va trimite pe cineva.
      La acesta reflecţie, Don Cafasso deveni pe neaşteptate serios, îl privi drept în faţă şi, cu un ton patern dar solemn şi fără replică, îi zise:
      - Scumpul meu Don Bosco, părăseşte pentru totdeauna orice gând de a mai intra în mănăstire; mergi, desfă-ţi bagajele şi du-ţi mai departe opera începută în favoarea tinerilor. Aceasta, şi numai aceasta, este voinţa lui Dumnezeu!
      Don Cafasso avea o certitudine interioară absolută în privinţa vocaţiei de apostol al tineretului a lui Don Bosco, dar aceasta era doar în forul conştiinţei sale, în timp ce, în forul decizional extern, fixarea slujbei şi a cadrului în care el, ca preot, avea să-şi desfăşoare activitatea revenea Ierarhiei, din partea căreia s-ar fi putut ivi surprize. De aceea, Don Cafasso sondă mai întâi intenţiile Curiei, urmărind un dublu obiectiv: Don Bosco să rămână la Torino şi să primească o slujbă care să-i permită să se ocupe şi pe mai departe de tineret.
      După ce îi fu clar punctul de vedere al Arhiepiscopiei, spre sfârşitul anului ultim, îl cheamă din nou pe Don Bosco, spre a-i afla dispoziţiile, spunându-i:
      - Timpul studiilor la Cămin a trecut. Se apropie clipa când va trebui să-ţi alegi noul câmp de activitate şi de muncă. Spre ce te simţi atras?
      - Spre ceea ce dumneavoastră, Spiritualul meu, îmi veţi indica.
      - Din câte am aflat eu, sunt trei slujbe posibile:

      1) Ai putea rămâne pe mai departe aici, la Cămin, ca profesor;
      2) Ai putea merge ca viceparoh la Buttigliera d'Asti ori      
      3) Să mergi ca director spiritual şi capelan la Orfelinatul marchizei Barolo. Ce alegi?

      - Aleg ce-mi veţi spune.
      - Nu te simţi atras în mod deosebit spre nimic?
      - Ba da, spre tineret. Dar faceţi din mine ce voiţi: eu voi recunoaşte în sfatul ce îmi veţi da voinţa lui Dumnezeu.
      Apoi tăcu. Părea absorbit de gânduri, în timp ce Don Cafasso îl observa atent. Pe faţa lui Don Bosco jucau umbre şi lumini. Privirea lui părea că ar urmări ceva în depărtare.
      - La ce te gândeşti acum? Pari preocupat.
      - În această clipă, nici eu nu ştiu cum, dar mă vedeam în mijlocul unei mulţimi de băieţi, ce strigau către mine după ajutor!
      - Deocamdată vei merge pentru câteva săptămâni în vacanţă, hotărî Don Cafasso. La întoarcere o să-ţi dau răspunsul.
      După aceasta, Don Cafasso se sfătui cu Teologul Borel, de care amintisem că ţinuse exerciţii spirituale seminariştilor, căruia îi spuse:
      - Cum ştiţi, Don Bosco a terminat şi cel de-al treilea an al său la Cămin; este timpul acum să-i dăm o însărcinare corespunzătoare, lăsând locul liber altora în Cămin. El e destinat de Providenţă să devină Apostolul Torinului. Dacă îl lăsăm să plece ca viceparoh la ţară, rămâne un preot pierdut şi nu va mai face acel imens bine la care Dumnezeu îl cheamă. Trebuie să facem ceva pentru a-l reţine la Torino cu orice preţ!
      Teologul Borel, duhovnicul Orfelinatului copilelor primejduite, orfelinat cunoscut de toţi sub numele de Refugiu (de la patroana lui, Preacurata, invocată sub hramul „Refugium peccatorum”, scăparea celor păcătoşi, fondat şi susţinut de marchiza de Barolo), îi răspunse că el tocmai avea nevoie de un capelan pentru Spitalul Sfânta Filomena de pe lângă sus-numitul Orfelinat, întemeiat tot de aceeaşi marchiză.
      Luă asupra sa sarcina de a vorbi cu marchiza, care-l acceptă imediat.
      Când Don Bosco se întoarse din vacanţă, Don Cafasso îi comunică decizia luată şi, pe la jumătatea lui septembrie 1844, se mută la noua-i reşedinţă de pe lângă Refugiu.



12) Lupta pentru existenţă

      Dar ce se alesese de tineri în decursul celor trei ani de la Cămin? se va întreba în mod legitim cititorul.
      Vraja lui Don Bosco, tactul şi zelul său făcuseră ca adunările de duminica să devină tot mai frecventate. Dar unde să aduni atâta puzderie de tineri gălăgioşi, în restul timpului, când nu se făcea Catehismul?
      Don Bosco nu avea la început decât camera sa de student şi, drept resurse, intenţiile liturgice atât de modeste. Or, desigur, nu cu astfel de resurse se purcede la întemeierea unei mari Opere!
      Don Guala, directorul Căminului, şi Don Cafasso, ambii preoţi de suflet, îi oferiseră, cum am amintit, una dintre încăperile Căminului şi curtea, ceea ce nu era un sacrificiu tocmai mic pentru o instituţie cu un scop şi un ritm de viaţă total diferit.
      Deşi mulţi dintre subalternii lui Don Guala abia îl mai tolerau, de altfel, care mare operă n-a avut potrivnici şi duşmani printre cei aşa-zişi buni?, acesta, inimă adevărat preoţească, nu numai că-l răbda pe Don Bosco cu neastâmpăraţii şi gălăgioşii săi prieteni, ci le mai şi oferea, din când în când, ba un mic dejun, ba o gustare; ceea ce nu era puţin, dat fiind că depăşeau suta!
      Aşa, de sărbătoarea Sfintei Ana, mama Preacuratei, venerată în Piemont drept patroana meseriaşilor, dejunul oferit fu - după părerea micilor ştrengari - de-a dreptul regesc: franzelă, lapte, cafea, unt, prăjituri, bomboane etc. „Repede am fi ajuns la câteva sute, dar localul devenise cu totul neîncăpător”, mărturisea mai târziu unul dintre băieţii de atunci.
      Mai cu necazuri, mai cu neajunsuri, noua operă fu găzduită cumva şi la Cămin trei ani de zile (1841-1844), deşi Don Bosco vedea clar că aşa nu se mai putea continua.
      Nevoia unui local încăpător şi independent, cu spaţiu în aer liber pentru joc, mişcare etc., se făcea tot mai simţită - „spaţiul vital” - cum ar fi zis unii... Căutarea unui sediu corespunzător, unde Oratoriul festiv să-şi aibă propria biserică, curte, local, a fost o adevărată luptă pentru existenţă.
      „Luptă aspră şi îndelungată - comentează Ceria - ce-ar fi dat gata răbdarea celui mai oţelit caracter, dacă n-ar fi fost susţinut de o credinţă eroică.”
      Rămăsese aşadar în Torino. Cu mutarea sa la Refugiu se schimba, natural, şi sediul Operei. În a doua duminică din octombrie 1844, le împărtăşi tinerilor săi că data viitoare se vor întruni în suburbia Valdocco, deşi încă nici el nu ştia cum şi în ce local se va întâmpla aceasta.
      Adormi neliniştit şi copleşit de griji. În aceeaşi noapte i se repetă visul din copilărie.
      „Mă vedeam în mijlocul unei mulţimi de lupi, capre, iezi, mieluşei, oi, berbeci, câini şi păsări. Aceste animale, toate împreună, făceau un zgomot, o gălăgie de iad, de să bage în sperieţi şi pe cei mai curajoşi. Voiam s-o şterg, când o Doamnă într-o haină de păstoriţă de toată gingăşia îmi făcu semn s-o urmez şi să însoţesc această turmă aşa de ciudată, în timp ce Ea mergea în frunte. Am rătăcit prin locuri diferite, făcând TREI POPASURI. La fiecare popas, multe dintre animalele acelea deveneau mieluşei al căror număr sporea mereu. După mult umblet, am ajuns într-o pajişte unde animalele acestea săreau şi păşteau împreună, fără să se bată între ele.
      Istovit de drum, voiam să mă odihnesc la o răspântie, dar Păstoriţa îmi făcu semn să merg înainte. După o bucată de drum, mă găseam în mijlocul unei curţi, împrejmuită de clădiri şi cu o biserică. Luai seama că patru cincimi din animale deveniseră mieluşei. Numărul lor se făcuse mare de tot.
      În acea clipă, iată venind câţiva păstoraşi să-i păzească. Dar nu aveau răbdare şi, tot aşa de repede cum veniseră, plecau. Atunci se întâmplă o minunăţie: mulţi mieluşei deveneau ciobănaşi ce, crescând, se îngrijeau de ceilalţi. Sporind simţitor numărul ciobănaşilor, iată-i că se împărţeau şi mergeau şi în alte părţi, să adune alte dobitoace ciudate, în alte turme.
      Tocmai voiam să plec, fiindcă mi se părea că e timpul să celebrez Sfânta Liturghie, când Păstoriţa mă invită să privesc spre Miazăzi. Privind, am zărit un câmp semănat cu sorg, cartofi, varză, sfeclă, salată şi alte legume.
      - Mai priveşte o dată! îmi zise, şi privii din nou. Atunci văzui o biserică minunată, înaltă. O orchestră cu un cor mă aştepta să slujesc Sfânta Liturghie solemnă. Înlăuntrul acelei biserici era o dungă albă pe care, cu litere uriaşe, era scris: «HIC DOMUS MEA, INDE EXIBIT GLORIA MEA!» (Aceasta este casa mea, de aici va purcede preamărirea mea!)
      În continuare, tot în vis, voiam s-o întreb pe Păstoriţă unde mă găsesc şi ce vrea să-mi arate cu acel mers, cu acele popasuri, cu acea casă, cu acea biserică, apoi cu cea de-a doua biserică.
      - Vei înţelege tot când cu ochii trupeşti vei vedea în fapt ceea ce acum vezi doar cu ochii sufletului.
      Dar eu, crezându-mă treaz, i-am răspuns:
      - Bine, dar eu văd limpede şi văd totul cu propriii mei ochi: ştiu unde merg şi ce fac!
      În acea clipă, clopotul bisericii Sfântul Francisc sună pentru Angelus şi mă trezii.
      Acest vis m-a preocupat aproape toată noaptea şi multe amănunte îl însoţeau. Pe atunci am înţeles prea puţin din ce-ar fi voit să spună şi nu-i dădeam crezare, dar l-am priceput mai târziu, pe măsură ce-l vedeam adeverindu-se. Ba mai mult, după aceea, împreună cu un alt vis, mi-a servit chiar de program în deliberarea hotărârilor ce aveam de luat când eram la Refugiu.
Visul acesta, povestit în „Amintirile” sale scrise după 1864, aşa cum o mărturisea lui Don Bonetti, se mai repetă încă de cinci ori.
      Prima dată i se arătă casa infamă Pinardi (asupra căreia vom reveni în capitolul viitor) unde, pentru întâia oară, Oratoriul reuşi să-şi aibă sediul său stabil; în a doua viziune, i se confirmară întrutotul indicaţiile din prima; în cea de-a treia i se arăta că Opera, statornicită, va iradia de aici; în a patra, văzu Biserica Sfântul Francisc de Sales cu inscripţia: „Hic est domus mea, inde exibit gloria mea”; în a cincea i se arăta drumul aspru şi anevoios ce-l va avea de parcurs până să poată întemeia viitoarea sa „Societate Saleziană”, inclusiv maniera în care va trebui să procedeze pentru a-şi aduna în jurul său primii săi colaboratori.
      Cele relatate sunt doar puncte de reper ce ne reliefează caracterul cu totul singular şi supranatural al întregii opere a lui Don Bosco.
      În clipele de cumpănă ale operei sale, o mână nevăzută, dar Atotputernică, veghează patern asupra destinului său. Ea nu-i cere decât ceea ce Don Bosco avea cu prisosinţă: supunere şi bunăvoinţă. Ceea ce însă nu va face întru nimic oboseala mai puţin istovitoare, lupta mai puţin aspră şi încercările mai puţin dureroase şi numeroase.
      La punctele de răspântie ale acestei vieţi de preot, ai impresia că Cerul însuşi se pune în mişcare şi, în clipele hotărâtoare, confirmă, prin viziuni, ceea ce Don Cafasso îi interpreta prin viu grai: misiunea lui nu este şi nu trebuie să fie decât SĂ SE OCUPE DE TINERET!

Capitolul VIII. Popasurile unei mari opere

1) Întâi, caută femeia...”; 2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu; 3) Sub spânzurătoare; 4) Tineret printre morminte; 5) Pe locul Martiriului; 6) Al doilea popas: LA MORILE DORA; 7) Cum se răzbună sfinţii; 8) Oratoriul ambulant; 9) Un băieţaş ce valorează cât o lume; 10) Obstacole tot mai multe; 11) Al treilea popas: în PAJIŞTEA FILIPPI; 12) Excursiile şi metodica lui Don Bosco; 13) Coboară în câmp şi primarul; 14) În vis, colţ de Rai; aievea... de iad; 15) Ce vrea femeia...”; 16) Când porţile Ospiciului sunt prea larg deschise... ; 17) Cuibul din nou la pământ.

 

1) „Întâi, caută femeia...”

      Viaţa lui Don Bosco era acum indisolubil legată de aceea a tinerilor de care se ocupa. După ce-şi găsise el însuşi un adăpost la „Refugiul” Marchizei de Barolo, era firesc să-şi dorească tineretul alături şi împreună cu sine.
      Dar cine era această marchiză?
      În toate operele mari, ca şi în misterul oricărei drame, ca să le înţelegi desfăşurarea - cum zicea un dramaturg francez [25] - trebuie să cauţi mai întâi femeia „Cherchez d’abord la femme”, şi apoi totul se explică. La obârşia unor mari curente de gândire şi de mişcări sociale, ca şi în declanşarea prăbuşirii marilor imperii, femeia fatală e mereu în faţă. În rău, ca şi în bine - dar mai ales în bine - acţiunea ei înnoitoare e permanent prezentă.
      Nimic mare, nimic eroic, nimic sfânt n-a apărut vreodată pe pământ fără ca o inimă de mamă, de soră sau de femeie, în general, să nu fi bătut aproape. Sufletul femeii este, pentru Neam, ceea ce sunt rădăcinile pentru stejarii multiseculari - tainicul laborator subpământean ce dă viaţă trunchiului şi coroanei. Până când rădăcinile ţin, zadarnic vuieşte vijelia! Şi când furtuna a abătut stejarii, tot aceleaşi misterioase rădăcini vor reface întregul codru.
      Iulia, născută Colbert, văduva marchizului Tancredo Faletti di Barolo, era o femeie plină de fapte bune şi de milostenii - zice unul dintre biografii lui Don Bosco - cum se spune şi despre Tabita în Faptele Apostolilor (IX, 36-42). Între operele ei de binefacere aveau întâietate patru instituţii, dintre care cea principală era un azil cu două sute de locuri pentru păcătoasele pocăite, cunoscut sub numele de Refugiu, cum am amintit. Alături de Refugiu, se găsea o mănăstire destinată celor ce ar fi dorit să-şi petreacă restul zilelor îmbrăţişând călugăria. Într-un al treilea edificiu erau adăpostite şi ocrotite minorele sub paisprezece ani, care ajunseseră să cadă în păcat; acestora, marchiza le spunea „Magdalenine”, spre a le deosebi de „Magdalenele” majore.
      În 1844, anul în care ne găsim, era pe terminate edificiul celei de-a patra opere: Spitalul Sfânta Filomena, pentru copilele schiloade sau bolnave.
      Aici, în regiunea pustie Valdocco, afară din oraş, în mijlocul acestei oaze de caritate, va poposi temporar şi Oratoriul lui Don Bosco, până când îşi va găsi locşorul propriu, sortit lui de Pronie.
      Marchiza ajunsese să-l cunoască pe Don Bosco prin intermediul lui Don Cafasso şi Don Borel şi, bună cunoscătoare de oameni, nu voia să-i scape un astfel de preot. Îl angajă imediat drept capelan al viitorului său spital şi ca ajutor pe lângă Don Borel. Îi acordă imediat, pe lângă locuinţă, o retribuţie de şase sute de lire anual.
      Cine ar fi crezut că această femeie rară, care îşi consacra operelor de caritate grijile şi timpul său cel mai preţios, care purta ciliciu şi făcea zilnic meditaţie cel puţin o oră, avea totuşi primul salon din Torino?
      Elegantă, foarte cultă, inteligentă şi plină de spirit, de o distincţie rară, atrăgea în jurul său cei mai de seamă scriitori şi intelectuali ai Capitalei. De Maistre, D'Azeglio, Sclopis, Balbo etc. erau vizitatorii obişnuiţi ai salonului ei. Balzac, în trecere prin Torino, se făcu luntre-punte pentru a-i fi prezentat, în timp ce Lamartine ţinu ani de-a rândul permanentă corespondenţă cu ea. Cavour însuşi o socotea prietena lui cea mai bună, iar vestitul Sivio Pellico, eliberat din închisorile Habsburgilor, îşi va scrie zguduitoarele amintiri: „Le mie prigioni” (Închisorile mele), în palatul marchizei de Barolo, care şi-l angajase drept secretar. [26]
      Însă, din nefericire - cum zice Auffray - fiecare medalie îşi are reversul ei. Marchiza era o fire extrem de ageră şi autoritară, aproape violentă, obişnuită ca toată lumea să se plece în faţa dorinţelor ei. Pe când trăia, soţul ei îi menajase - pe cât se pare - impetuozitatea şi capriciile, iar după moartea lui, cu atât mai vârtos nu mai era nimeni şi nimic să se opună proiectelor ei. Întemeietoare de mănăstiri, creatoare de opere multiple, tonul de imperativ categoric îi intrase în sânge şi-i devenise o a doua natură. Imaginaţia ei arzătoare, voinţa impetuoasă, ce depăşea uneori graniţele şi nu admitea opoziţie, dar mai ales felul său impetuos şi absolut personal prea adesea o făcea nedreaptă în aprecieri şi tiranică în exigenţe.
      Din principiu, contrazicerea nu avea cuvânt în faţa ei, şi orice împotrivire sau obstacol trebuiau să cedeze imediat.
      Este adevărat şi aceea că îşi putea permite astfel de procedee faţă de toţi cei care, într-un fel sau altul, depindeau, mai ales pentru partea financiară, de bunul ei plac, căci aceştia ştiau prea bine că, rezistându-i, ei ar fi fost cei care riscau să piardă cel mai mult.
      Însă nu toţi vor accepta această situaţie. Şi cel puţin o dată teribila marchiză întâlni o voinţă blândă, dar energică, şi care nu consimţi să i se închine.
      A fost tocmai voinţa lui Don Bosco, şi chiar în două rânduri. Dar să nu anticipăm.

 

2) Primul popas: SFÂNTUL FRANCISC DE SALES, la Refugiu

În ultima lor întrunire la „Căminul preoţesc”, în clipa când îşi luase „Adio” de aici, Don Bosco le dăduse întâlnire băieţilor săi, pentru cea de-a treia duminică a lui octombrie, la „Refugiu”.
      În duminica respectivă, puţin după prânz, întregul cartier Valdocco a fost pus în mişcare de o mulţime de tineri de toate vârstele şi condiţiile, ce se revărsară neastâmpăraţi şi gălăgioşi, întrebând pe toţi:
      - „Unde e Don Bosco, unde e Oratoriul?... Don Bosco... Don Bosco...”, se auzea peste tot. Părea tumultul şi năvălirea unei hoarde din stepe.
      Dar de Don Bosco şi de Oratoriu, ei, localnicii, nu auziseră niciodată nimic şi le ripostară, înfuriaţi:
      - „Ce Don Bosco? Ce Oratoriu?... Căraţi-vă de pe aici, haimanalelor!
      Băieţii, la rândul lor, crezându-se luaţi peste picior, ţipară şi mai tare, iar cei din cartier, socotindu-se insultaţi chiar la ei acasă, răspunseră cu ameninţări şi bătăi. Lucrurile începură să se complice de-a binelea şi să ia o întorsătură nedorită, când Don Bosco, auzind vacarmul, le ieşi înainte.
      - Oh, Don Bosco, Don Bosco, făcură ei uşuraţi, unde este Oratoriul? şi se strânseră grăbiţi în juru-i, încetând pe dată orice gălăgie.
      La această schimbare de scenă, lumea trecu de la mânie la mirare şi făcură ochii mari de uimire, întrebându-se: „Cine pot fi preotul şi băieţii aceştia, şi la ce se vor fi adunat tocmai aici?”
      Întrebării unde-i Oratoriul, Don Bosco le răspunse că încă nu-i gata; deocamdată aveau la dispoziţie doar o curte mică; pentru cameră, vor intra la el până Providenţa le va ajuta să se aranjeze altfel. Bunătatea şi vraja lui Don Bosco îi făcură să uite de celelalte neajunsuri.
      În duminica următoare, situaţia deveni şi mai serioasă: „Hoarda” lor făcuse senzaţie, aşa încât li se adăugară în plus şi o bună parte a tinerilor din cartier, aşa încât camera, scările şi toate coridoarele gemeau de atâta tineret.
      În timp ce Don Bosco le vorbea celor din camera sa şi de pe coridorul vecin, Don Borel făcea acelaşi lucru cu cei ce nu răzbiseră până la scări.
      Cât pentru programul spiritual (Sfânta Liturghie şi Binecuvântarea Euharistică), era ceva mai uşor, căci Don Bosco, după ce spovedea pe cei ce se prezentau la Oratoriu, îşi conducea apoi batalionul la vreunul dintre sanctuarele mai apropiate; pentru slujba de seară, după ce se termina Catehismul, se mergea de obicei la capela Sfânta Barbara condusă de Fraţii Creştini.
      Şi aşa, cu chiu, cu vai, cei două sute de băieţi îşi petrecură primele şase duminici. Era însă evident că aşa nu se mai putea continua.
      De comun acord cu Don Borel, Don Bosco ceru o audienţă Arhiepiscopului. Acesta îl primi, îl înţelese şi scrise imediat Marchizei de Barolo, rugând-o să găzduiască Oratoriul în două dintre camerele disponibile ale Spitalului încă neterminat, la etajul al III-lea.
      În 6 decembrie, totul era parafat, iar în 8 decembrie, tot în ziua Imaculatei, noua Capelă, dedicată Sfântului Francisc de Sales, primi binecuvântarea. Alegerea Sfântului Francisc de Sales fusese a marchizei, dar de data aceasta şi Don Bosco era perfect de acord, fiind sfântul său preferat pentru două motive: era genul de sfinţenie spre care se simţea atras şi Don Bosco, având el însuşi un temperament tot sangvin, şi apoi fusese un neasemuit apărător al credinţei contra sectarilor, lucru în care va excela şi Don Bosco, aşa cum vom vedea în curând.
      În ziua Imaculatei, afară ningea din greu, dar între cei patru pereţi, în jurul altarului improvizat, se îngrămădea această primă ceată de tineri, într-o atmosferă de pietate ardentă şi sănătoasă.
      Dar lucrurile prea mergeau şnur ca să poată dăinui mult. Greutăţile se iviră în primăvară, cu prilejul deschiderii Orfelinatului. În curând ajunseră la urechile marchizei diferite plângeri ale binecuvântatelor ei fiice, atât din dreapta cât şi din stânga curţii de joc rezervată oratorienilor noştri. Ba gălăgia era prea asurzitoare, ba se temeau de comunicări indiscrete între cele două genuri de Institute (deşi zidurile erau foarte înalte) ; dar chiar vocile acelea de băieţi, nu erau, oare, o provocare pentru bietele fiinţe firave ascunse între acele ziduri?
      În definitiv, toate acestea încă s-ar mai fi trecut cu vederea, dar seria „crimelor” de neiertat începu primăvara, când ba un boboc de trandafir sau o panseluţă, ba o margaretă sau narcisă mai dispăreau din straturile de flori.
      „Cine ar putea spune - remarcă Auffray - ce vină are, în închiderea operelor pentru tineret, găzduite în case străine, această dispariţie a unei flori dintr-un strat de flori?”
      Acesta fusese şi pentru băieţii lui Don Bosco delictul delictelor. Era o crimă de nesuportat.
      Dar Don Bosco, simţind apropierea furtunii, i-o luă înainte. Cum? Vom vedea în curând.
      În cele şapte-opt luni cât rămăsese la Refugiu, Don Bosco se vedea asaltat şi de necazurile materiale. Ca în orice întreprindere omenească, şi averea îşi avea partea ei. „Dacă - aşa cum spune PIUS XI - banii sunt cel mai hain stăpân, ei sunt, în schimb, un minunat servitor.” Or, nici pentru sfinţi, ei nu vin din senin. E adevărat că Don Cafasso şi Don Borel dădeau tot ce aveau disponibil, dar, pentru a pune pe roate o astfel de operă, era nevoie de cu totul altceva.
      Don Cafasso, îndeosebi, se folosi de ascendentul său în lumea bună din Torino, să-i deschidă cale lui Don Bosco, când va veni să ceară milostenie pentru băieţii săi. Cuvânt atât de aspru, pentru un temperament aşa de demn ca a lui Don Bosco, căruia nimic nu-i displăcea mai mult decât să bată după milă la uşa bogaţilor. Umilirea era cu atât mai simţită, cu cât la Torino nimeni nu mai văzuse preoţi cerşind. Operele de caritate - cu excepţia lui Cottolengo - îşi aveau toate patrimoniul şi fundaţiile lor fixe, iar ofertele întâmplătoare şi sporadice erau o rubrică neglijabilă în bugetul lor anual.
      Dar la ce nu te împinge Iubirea? Pentru băieţii săi, Don Bosco acceptă şi jertfa aceasta, fără a bănui măcar ce parte importantă din viaţa sa va trebui să şi-o petreacă cerşind!
      Pe lângă grija băieţilor săi, o bună parte din săptămână Don Bosco şi-o petrecea mărturisind, atât la Refugiu, cât şi la Sf. Francisc de Assisi, predicând în diferite institute şi biserici şi studiind asiduu în vederea publicaţiilor. Făcea şi pe dirijorul de cor la Refugiu, ba dădea şi lecţii de matematică unora dintre surorile ce se pregăteau să devină învăţătoare.

 

3) Sub spânzurătoare

      Între celelalte activităţi, poate că merită o menţiune specială vizitele sale săptămânale la închisori. Şi aici, dorinţa de a face bine tuturor se dovedi ingenioasă. Era o anticipare, în sensul bun, a metodelor pedagogice cunoscute ulterior sub numele de „Sistemul activ”. Pentru a le capta interesul, Don Bosco le stimula colaborarea. Cum anume?
      În timpul vizitelor, Don Bosco încredinţa unora dintre deţinuţii mai răsăriţi şi sincer convertiţi rolul de obiectanţi secreţi. Îi alegea pe cei mai inteligenţi, mai instruiţi şi cu o mai mare uşurinţă în exprimare, deci mai capabili să se impună celor recalcitranţi.
      Aceştia îi comunicau lui Don Bosco principalele obiecţii pe care tovarăşii lor de nenorocire le ridicau contra religiei şi a deprinderilor de pietate, a Providenţei şi a preoţilor, şi apoi pregăteau în comun - cu unul sau altul dintre ei - dialoguri de dezvoltat în public.
      Pe când se întreţinea în mod familiar cu toţi, în conversaţie sau la Catehism, era întrerupt de unul dintre aceşti colaboratori. În mijlocul atenţiei celei mai vii şi a curiozităţii generale, formulau obiecţii dificile cărora Don Bosco le răspundea, prinzându-le din zbor. Acest duel verbal dintre întrebările puse şi răspunsurile lui Don Bosco presărate cu proverbe, glume şi întâmplări plastice îi captiva pe toţi. Adevărul, în timp ce-i făcea să râdă şi să se desfăteze, îi şi mişca totodată, convingându-i, azi pe unul, mâine pe altul, să înceapă o viaţă mai creştină. Câtă mângâiere pentru sfânt, când vedea convertindu-se astfel de fii risipitori care, după ani îndelungaţi, uitaseră de Dumnezeu, de suflet şi de toate şi, mai ales, când îi vedea apropiindu-se de Sfintele Taine cu aşa dispoziţii, încât să deştepte cu tot dreptul invidia celor mai căliţi în virtute.
      Adevăratul secret al succeselor sale nu era „metoda sa”, ci sfinţenia, adică jertfirea zilnică împreună cu Hristos. Aceasta a fost şi va rămâne pentru totdeauna marele resort şi mijlocul, în mod infailibil eficace, care parcă pune la îndemâna sfinţilor ceva din eficacitatea suverană a Atotputerniciei divine.
      Dar dintre toate atribuţiile de duhovnic al închisorilor, pregătirea sufletească a celor osândiţi la moarte era, fără îndoială, cea mai penibilă, mai ales pentru o inimă de o sensibilitate atât de rară ca a dânsului. Cu cei ce urmau să fie executaţi rămânea, de obicei, numai până la miezul nopţii, când Don Cafasso venea să-l înlocuiască.
      O singură dată, în 1846, a fost silit să facă o excepţie. Erau trei osândiţi. Unul dintre aceştia, un tânăr de 22 de ani, pe care Don Bosco îl mărturisise în repetate rânduri în decursul procesului, i se ataşase peste măsură. Din nefericire, procesul din Torino se terminase prin condamnarea la moarte atât a tânărului nostru, cât şi a tatălui acestuia, implicaţi în săvârşirea aceleiaşi crime. Executarea sentinţei trebuind să aibă loc la Alexandria, locul crimei, cei trei osândiţi au fost escortaţi mai multe zile până au ajuns la destinaţie.
      În urma cererilor insistente ale tânărului, Don Cafasso îl înduplecă pe Don Bosco să-l asiste. El acceptă cu toată groaza ce i-o inspira şi plecară spre Alexandria unde ajunseră în ajunul execuţiei.
      Tânărul când îl văzu, i se aruncă de gât şi-l îmbrăţişa plângând şi nu voia să se mai despartă. Plânse şi el, dar reuşi să se stăpânească şi-şi petrecu noaptea alături de acel nenorocit, încurajându-l şi mângâindu-l cu nădejdea vieţii nemuritoare şi fericite. Îi trezi încrederea în ajutorul Preacuratei. Din când în când, un uşor zâmbet se schiţa pe buzele tânărului. Se strădui să-l pregătească cât mai bine pentru ultima Sfântă împărtăşanie, ce trebuia să fie o întâlnire cu Iubirea. Oamenii şi justiţia lor nu iartă, dar Dumnezeu iartă orice. Ba mai mult, dacă păcătosul se căieşte din inimă, cu cât păcatul este mai mare, cu atât îl iartă cu mai mult drag şi mai uşor.
      Pe la ora două noaptea, îl mărturisi din nou, celebră apoi în carceră Sfânta Liturghie pentru el şi, după ce-l cuminecă, făcu împreună cu el mulţumita după Sfânta Cuminecare.
      Sosi însă şi momentul fatal. La dangătul de clopot aşteptat, porţile se deschiseră larg şi apărură autorităţile, gardienii şi călăul. Ultimul se apropie de osândit, îngenunche cerându-i iertare, apoi îi legă mâinile la spate şi-i aruncă zbilţul în gât.
      Se dădu apoi semnalul de plecare. Cei trei osândiţi, fiecare pe o căruţă separată, au fost scoşi din curtea închisorii. Conform uzanţelor, fiecare osândit avea alături pe cineva pentru a-l întări. Don Bosco şedea în trăsura a doua, alături de tânăr, iar în cea de-a treia, cu tatăl acestuia, se găsea Don Cafasso.
      O mulţime imensă (unii din pură curiozitate, alţii avizi de senzaţii tari) se îngrămădise de-a lungul şoselei. Convoiul înainta încet, roţile abia învârtindu-se. Don Bosco îşi îmbărbăta prietenul, dar strigătele şi huiduielile unora, încetineala penibilă a parcursului, toată oboseala şi lupta ce-o avusese ca să-şi stăpânească sensibilitatea zguduită de tragica atribuţie ce-i revenea, până la urmă, răzbiră şi în afară. La o cotitură a şoselei, Don Cafasso, care era în ultima căruţă, îl văzu alb ca varul şi se hotărî să-l înlocuiască. Se coborî în grabă şi opri căruţa lui Don Bosco şi, profitând de faptul că aceasta avea loitrele (cele două balustrade de pe margini) mult mai înalte decât celelalte două, îi spuse cu glas tare:
      - Loitrele acestea sunt prea înalte, îţi taie şi respiraţia. Coboară şi mergi în locul meu: te voi înlocui eu aici.
      În piaţa mare din Alexandria, unde erau ridicate spânzurătorile, mulţimea curioşilor setoşi de senzaţii tari, în năvala ei, închisese drumul ultimei trăsuri şi au fost nevoiţi să se oprească un timp, aşa încât, pe când ajunseră la eşafod, ceilalţi doi se bălăbăneau încetişor, morţi.
      Tânărului asistat de Don Bosco în cursul nopţii i se vedea albul ochilor bulbucaţi de groază, limba atârnându-i din gura întredeschisă, în timp ce o şuviţă de sânge i se prelingea din colţul stâng al buzelor pe bărbie în jos, iar vârful picioarelor balansate de adiere descriau un uşor cerc în văzduh.
      Când tatăl tânărului, la rândul său, păşi pe eşafod, Don Bosco simţi că i se înmoaie genunchii şi se aşeză pe o grindă. Interveni Don Cafasso, care se grăbi să-l înlocuiască, lăsându-şi apoi prietenul în grija celuilalt preot din Alexandria, care-l asistase pe primul executat.
      Don Bosco reuşi să-şi revină abia când cele trei cadavre erau în drum spre cimitir, unde le urmă şi el, asistând la Sfânta Liturghie celebrată pentru odihna sufletelor celor trei nenorociţi.
      Din acea clipă însă Don Cafasso nu mai îndrăzni să-l invite la vreo execuţie capitală, deşi Sfântul va continua ani de-a rândul să mângâie, să întărească şi să mărturisească pe cei condamnaţi la moarte.
      Ultimul pe care-l asistă pare să fi fost în 1857. Acesta fu spânzurat în spatele fortificaţiilor Citadelei şi, fiind considerat mort, fu condus la cimitirul San Pietro în Vincoli, unde se înhumau osândiţii, când executatul începu să se mişte pe catafalc, gemu şi apoi se ridică să şadă. Capelanul şi ceilalţi din Capelă îl duseră pe un pat, când auziră că nefericitul îl cheamă pe Don Bosco. Acesta alergă într-un suflet, îl spovedi din nou şi nu se îndepărtă decât două ore mai târziu, când medicii constatară că, de data aceasta, murise cu adevărat.
      Acest interval între execuţie şi moartea reală, Providenţa anume îl permisese pentru ca nefericitul să-şi poată uşura conştiinţa.

 

4) Tineret printre morminte

      Cimitirul acesta, dedicat Sfântului Petru în lanţuri - San Pietro în Vincoli - va avea şi el un mic rol în viaţa Oratoriului. Şi iată cum.
      În primăvara anului 1845, Oratoriul stârnise multă vâlvă, făcând să se vorbească despre el atât în păturile de jos, cât şi în cele de sus. Marchiza nu prea vedea cu ochi buni toată această hărmălaie tinerească, patronată de Don Bosco chiar sub geamurile Institutelor sale. Don Bosco, la rândul său, cu acel barometru ce i-l asigura inteligenţa lui vie, înţelese în curând ce vreme i se pregăteşte. Era evident că, dacă nu mai curând, apoi cel puţin cu deschiderea efectivă a Spitalului, tot va trebui să plece de pe acolo. Se decise, de aceea, să preîntâmpine totul şi s-o ia el înainte.
      Lângă torentul Dora, într-o regiune solitară, se ridica Biserica Sfântului Petru în lanţuri, cu cimitirul de care am amintit. încă în decursul Paresimilor aceluiaşi an, el reuşise să obţină asentimentul bătrânului capelan, să-şi catehizeze în această biserică o parte din băieţi, mai ales că, de prin 1835, aici nu se prea făceau înhumări decât în cazuri excepţionale. însuşi capelanul nu prea avea de lucru, ocupat fiind mai mult cu grija mormintelor, căci şi pe vremea aceea, cei vii nu se prea grăbeau să zăbovească în cimitir, şi cu atât mai puţin să rămână definitiv în ele...
      Pe neaşteptate interveni însă Consiliul municipal şi, începând cu ziua de Paşti, 23 martie 1846, interzise catehizarea băieţilor în biserica cimitirului. Din fericire însă, la acea dată cursul de cateheză era terminat.
      Două luni mai târziu, Don Bosco se văzu nevoit să solicite din nou bunăvoinţa capelanului Don Iosif Tesio, de 68 de ani, care-l acceptă:
      - Veniţi, Don Bosco, veniţi cu băieţii dumneavoastră, o să-mi faceţi plăcere.
      În duminica următoare, 25 mai, Don Bosco veni cu „Marea sa armată” de o veselie exuberantă şi gălăgie şi mai mare, băieţii socotindu-se deja stăpâni pe situaţie. Galeria cu coloane şi acoperită, ce mărginea cimitirul, biserica spaţioasă, iarba verde, curtea largă ce contrasta cu cele câteva palme de pământ gâtuite de ziduri de la Refugiu, totul trezea entuziasmul celor mici, extaziaţi de bucurie. Doamne, ce tumult!
      Dar, în planul lor strategic, ei nu ţinuseră cont de o fiinţă rivală şi care le va disputa noua cucerire. Nu, nu era vorba de vreo stafie a vreunuia dintre morţii ce odihneau nepăsători la toată această tinerească revărsare de viaţă, ci de cineva în carne şi oase: bucătăreasa Capelanului. Nu era prima „armată” din lume ce-şi va pierde cuceririle din cauza unei femei...
      Don Tesio fiind plecat, aceasta, de îndată ce auzi glasurile, cântecele şi ţipetele acelea vesele, ieşi înfuriată în mijlocul curţii. Năframa de pe cap îi alunecase într-o parte şi, cu o lingură mare de lemn în dreapta, înainta cu gravitate marţială; apoi, deodată, se opri cu stânga pe şold, agitând lingura şi începând să vocifereze cu un iureş de locomotivă. Şi parcă ar fi făcut-o anume, chiar atunci îşi găsise mingea de oină a băieţilor să descrie cea mai reuşită traiectorie în coşul cu cuibarul unei găini ce-şi îndeplinea rostul. Băieţii constatară cu o satisfacţie mai mare, iar bucătăreasa cu una mai mică, măiestria loviturii, mai ales că, surprinsă în momentul critic, găina o zbughi într-o parte, iar oul în alta, şi se sparse, fără să fi fost vreun Columb prin apropiere...
      Împreună cu bucătăreasa mai ţipa o fetiţă, câinele schelălăia, pisica miorlăia, găinile şi cocoşul cotcodăceau încât ai fi zis - notează Don Bosco - că izbucnirea unui război de proporţii europene ar fi iminentă...
      Sfântul se apropie de ea s-o liniştească, vorbindu-i cu blândeţea sa irezistibilă pentru alţii, dar nu pentru ea! încercă să-i spună că va plăti toate pagubele cu plăcere, că băieţii săi nu avuseseră nici o intenţie rea, că se jucau şi, la urma urmelor, asta nu-i o fărădelege; dar erau vorbe aruncate nu în vânt, ci în vijelie! Nu numai că nu reuşi s-o calmeze, dar ea deveni şi mai furioasă şi-i descarcă pe cap o adevărată avalanşă de invective şi fel de fel de epitete fără curs la Academie.
      Ţipa ca o îndrăcită şi, strângând pumnii, ameninţa:
      - Dacă Don Tesio nu vă expediază imediat de pe aici, voi şti eu ce să fac. Şi matale, Don Bosco, în loc să-ţi iei o ocupaţie mai serioasă, nu ţi-ai găsit ceva mai bun decât să aduni toate aceste haimanale, aceşti ticăloşi şi nespălaţi fără ruşine? Şi în loc să-i ţii în frâu, aşa ţi-ai găsit să le faci educaţie, lăsându-i să ţi se urce în cap? De mai vin ăştia pe aici, îi vor scula şi pe morţii din morminte! dar, las' pe mine..., voi avea eu grijă ca duminica viitoare să nu mai puneţi piciorul pe aici! Voi avea eu grijă!
      Pentru a pune capăt acestei scene neplăcute, dădu ordin de adunare şi, sfârşind recreaţia, intrară în biserică pentru Catehism şi Rozar.
      Dar, întors spre ea - aşa cum o dezvăluiră câţiva din martorii oculari, între care fraţii Melanotti şi Buzetti - îi mai zise:
      - Stimată doamnă, dumneata nici nu eşti sigură că duminica viitoare vei mai fi pe aici şi de ce te sfărâmi atâta, ameninţându-ne că nu ne vei mai îngădui să venim pe aici o a doua oară?
      Iar, după câteva momente, pornind spre biserică, îşi repetă băieţilor din jur prezicerea: „Sărmana de ea! Ea ameninţă că noi nu vom mai pune piciorul pe aici, dar, până duminică, ea însăşi va fi deja îngropată!”
      După ce-şi terminară programul în biserică, plecară toţi în cea mai perfectă ordine. Oricum, mai nădăjduiau ca în mai multă linişte să poată reveni peste opt zile.
      Dar aşteptările lor au fost total înşelate. Şi iată cum: abia sosise Don Tesio acasă, că bucătăreasa îl scoase din sărite, descriindu-l pe Don Bosco şi pe băieţii săi drept „răzvrătiţi şi zurbagii, profanatori de morminte şi ai locurilor sfinte şi toţi nişte canalii fără pereche".
      Uitaserăm să amintim că, la sosirea lui Don Tesio, pe înserate, Don Bosco mai vorbea încă afară, în stradă, cu un ultim grup dintre băieţii mai mari. Don Tesio, „informat” între timp de bucătăreasă despre cele survenite în lipsa dânsului şi în felul tendenţios în care aceasta le vedea, deşi cunoştea iritabilitatea nesuferită a bucătăresei, se lăsă prins în joc. Îl căută pe Don Bosco şi-i strigă cu vocea alterată de o furie senilă:
      - Duminica viitoare pe aici să nu mai daţi! NU! Pentru a face un astfel de vacarm şi să ne răsturnaţi totul; Oh, nu! Voi face demersurile necesare ca aşa ceva să nu se mai repete!
      Don Bosco privi mâhnit în urma Capelanului ce-i întorsese spatele îndepărtându-se cătrănit şi zise celor din jur, dar aşa ca pentru sine:
      - Sărmanul de el! Ne ameninţă şi nu ştie nici măcar atât dacă, o altă duminică,  va mai fi încă în viaţă sau nu!
      Din nefericire pentru toţi, Don Tesio se lăsă dominat şi montat. Jalba ce-o adresă Autorităţilor municipale o scrise sub instigarea pătimaşă a bucătăresei. Fără să mai fi controlat spusele acesteia, acuza băieţii Oratoriului că ar fi profanat locurile sfinte, că ar fi deteriorat monumentele sacre şi funerare prin inscripţii injurioase şi, calificând acea întrunire drept o năvală incalificabilă de „răzvrătiţi”, solicita „scutul autorităţilor” pentru a împiedeca o revenire a acestora în cimitir. Drept răspuns, Municipiul dădu ordin de arestare pentru acei băieţi ai Oratoriului care ar fi îndrăznit să mai păşească pe acolo.
      Scrisoarea-jalbă a Capelanului a fost însă şi ultima. A doua zi, luni dimineaţa, îşi chemă servitoarea şi, sigilând plicul, i-o înmâna spunându-i: „Du hârtia asta la Primărie.”
      I-au fost ultimele cuvinte căci, în timp ce persoana plecase să-i execute comisionul, un atac de apoplexie îl lovi şi rămase fără simţire până în noaptea de 27 spre 28 mai când, puţin după miezul nopţii, muri fără să-şi fi revenit. Era miercuri, în aceeaşi săptămână.
      Dar nici nu se închisese bine o groapă, că o alta se deschidea. Lovită de aceeaşi năpastă, vineri fu îngropată şi bucătăreasa cea nervoasă, aşa încât, conform prezicerilor lui Don Bosco, cei doi izgonitori ai Oratoriului dispăruseră de pe scena acestei lumi încă înainte de sfârşitul aceleiaşi săptămâni.
      „Faima acestor întâmplări - scrie Don Bosco în „Amintiri”- se răspândi ca fulgerul şi făcu mare impresie, nu numai printre băieţi, ci printre toţi cei care ajunseseră la cunoştinţa faptelor acestora.”
      Or, vorbind mai exact, s-ar putea spune că toţi se îngroziră.
       „Accesele de nervozitate”- ce nume medical frumos, pentru a ascunde o realitate atât de urâtă! - nu sunt o scuză pentru nimeni, aşa că nedreptăţile ce te fac să le comiţi îşi pot primi, pe neaşteptate, răsplata.

*
*    *

Don Cafasso, la curent cu cele întâmplate, socoti că sosise momentul pentru a încerca o lovitură. Mort Don Tesio, el scrise contesei Bosco de Ruffino, soţia unuia dintre consilierii municipali, cerându-i să intervină pentru ca Don Bosco să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli. „Don Bosco, scria el, acum preot la Refugiul marchizei de Barolo, a început o operă de mare mărire pentru Dumnezeu, adică adună în zilele de sărbătoare o mulţime de băieţi abandonaţi să-i instruiască şi să-i ţină departe de pericole. Dar fără condiţii pentru a continua, în sus-numitul loc, această operă splendidă, din lipsă de spaţiu, cere să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, folosind acest local pentru opera sa atât de binefăcătoare.”
      Dar Primăria - sub a cărei administraţie se găsea cimitirul - nu numai că nu-l numi, ci, dând mai multă greutate scrisorii defunctului capelan, publică un decret municipal prin care se interzicea orice viitoare întrunire, a Oratorienilor şi lansa mandat de arestare contra lui Don Bosco, de-ar mai fi îndrăznit „să violeze” cu băieţii săi acest sfânt lăcaş!
      Nu toţi băieţii aflaseră la timp desfăşurarea evenimentelor şi, în duminica următoare, 1 iunie, găsiră intrarea şi locul păzite de carabinieri (jandarmi italieni).
      Grupurile de tineri se revărsară atunci din nou spre Refugiu, unde Don Bosco îi primi cu amabilitatea-i din totdeauna.
      Însă nici Don Bosco nu se lăsă cu una cu două. La sfârşitul lui iunie îşi reînnoi cererea să fie numit capelan la San Pietro în Vincoli, dar, în şedinţa municipală din 3 iulie acelaşi an, cererea i-a fost respinsă definitiv.

 

5) Pe locul Martiriului

      Ziua de 13 iulie a fost şi ultima duminică pe care Oratoriul şi-o mai petrecu la Spital. De data aceasta şi Marchiza dăduse ordin formal de evacuare.
      În timp ce se frământa îngrijorat ce-ar mai putea face, iată un nou vis, asemănător cu celelalte.
      Se văzu „în mijlocul unui şes imens ce gemea de mulţimea tinerilor. Unii se certau, alţii înjurau; aici se fura, dincolo se vătămau bunele moravuri. În aer, pietrele aruncate de cele două tabere ce se băteau păreau un nor întreg. Erau cu toţii tineri stricaţi şi abandonaţi de părinţi.
      Eram tocmai gata să mă depărtez, când văzui alături de mine o Doamnă ce se apropie şi-mi zise:
      - Mergi între ei şi apucă-te de lucru.
      Am înaintat, dar ce puteam face?”
      Se vedea în plin câmp, fără un local, fără ajutoare şi i-o spuse Doamnei.
      „Ea îmi răspunse: Fiul meu, şi Apostolii n-au avut nici o palmă de pământ unde să-şi plece capul.”
      Se puse atunci pe treabă, în plin câmp, dojenind, predicând, spovedind; dar fără edificiu i se părea muncă zadarnică. Atunci Doamna îi arătă o capelă scundă, cu o curte mică (mai târziu o recunoscu: era casa Pinardi) şi cu băieţi foarte numeroşi.
      Se apucă iar de lucru, dar capela se dovedi în curând cu totul neîncăpătoare. Recurgând din nou la Ea, îi arătă o nouă biserică, mult mai mare, cu multe edificii în jur (viitoarea biserică Sfântul Francisc de Sales).
      Îl duse apoi puţin mai încolo, pe o bucată de pământ cultivat, aproape faţă în faţă cu biserica, şi-i spuse:
      „În acest loc, unde martirii glorioşi ai Torinului, Aventaor şi Octavianus, au suferit martiriul - pe aceste brazde scăldate de sângele lor - vreau să fie onorat Dumnezeu în mod cu totul deosebit.”
      Zicând aceasta, înaintă un pas, punându-şi piciorul exact pe locul unde se întâmplase martiriul.
      „Între timp mă văzui înconjurat de o mulţime imensă de băieţi; dar de câte ori priveam spre Ea, creşteau şi mijloacele şi localul; şi am văzut, apoi, o biserică foarte mare (Bazilica Mariei, Ajutătoarea Creştinilor), exact în punctul unde îmi arătase că fusese martiriul Sfinţilor din Legiunea Tebee, cu multe edificii în jur şi un frumos monument la mijloc.”
      El era însă întristat, căci nici unul dintre numeroşii colaboratori nu-i rămânea fidel. Mâhnit şi descurajat, se adresă din nou Doamnei.
      - Ia această panglică şi leagă-le-o peste frunte.
      El ascultă şi, luând panglica, îi legă cum i se poruncise. Pe acea fundă era scris „OBBEDIENZA”, adică supunere (Votul ascultării). Efectul a fost de astă dată uimitor: o ceată tot mai numeroasă de ajutoare se strângea în jurul său şi-i rămânea credincioasă. Era Societatea Saleziană!
      Tot atunci viziona unele evenimente viitoare (care nu s-au dat însă publicităţii) şi a fost instruit nu numai cum să-şi conducă institutele, ci i s-a arătat totodată felul cum să se comporte cu străinii şi cu autorităţile. Văzu şi marile dificultăţi cu care va fi confruntat şi modul cum să le învingă.
      „Vedeam cu de-amănuntul - continuă Don Bosco - tot ce mi se va întâmpla şi mergeam înainte în plină lumină. Numai după ce am văzut şi în realitate bisericile vizionate, edificiile, clericii şi preoţii ce mă ajutau să împlinesc totul, am început să vorbesc şi cu alţii şi povesteam lucrurile ca şi când ar fi fost gata înfăptuite. Acesta este motivul pentru care mulţi mă credeau ieşit din fire şi mă socoteau nebun.”
      Ultima frază e bine să o reţinem, căci de la a-l judeca până la a-i găsi un loc în balamuc nu mai era decât un pas, pe care, bineînţeles, „solicitudinea şi dragostea” câtorva confraţi îl vor trece foarte uşor...
      Don Bosco precizează însă că pe atunci nu povestise nimănui „visul” şi nici locul, ci doar îl rugase pe profesorul de istorie Gastaldi să studieze datele transmise prin tradiţie, topografia şi în general istoria martirilor din Legiunea Tebee. După cercetări îndelungate, Gastaldi îşi publică studiul, ajungând la concluzia că fuseseră ucişi lângă torentul Dora, în cartierul Valdocco. Numele însuşi, Valdocco, ar fi provenit, pe cât se pare, din primele silabe ale denumirii antice date acestui loc şi anume VAL-lis (ori VAL-lum) OC-cisorum, în italiană Valle dei Uccisi, adică Valea celor ucişi.
      Ei se refugiaseră afară din cetate, ascunzându-se într-o peşteră a văii, unde, în urma unei trădări, fuseseră găsiţi şi ucişi de călăi.
      Cert rămâne faptul că terenul acela este binecuvântat de Dumnezeu şi încă în mod cu totul special, aşa cum se vede din minunatele instituţii religioase şi de caritate ridicate acolo. Un indiciu în plus că glia aceea fusese sfinţită de sângele martirilor.
      Istoricul Gastaldi adăuga că, în ceea ce priveşte aşezarea topografică şi ţinând seama de vechea aşezare a cetăţii, după toate probabilităţile, actualul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales s-a ridicat în preajma acelui loc binecuvântat şi poate că îl cuprinde între zidurile sale. [27]

 

6) Al doilea popas: LA MORILE DORA

      Încurajat de vis, Don Bosco porni în căutarea unui nou adăpost. În piaţa Porta Palazzo se găsea o bisericuţă dedicată Sfântului Martin, în care, chiar şi duminica, nu se oficia decât o singură Liturghie, tot restul zilei rămânând liberă. Cu o adresă de recomandare din partea Arhiepiscopului şi un memoriu însoţitor al lui Don Borel, - care avea o excelentă şi binemeritată reputaţie de cetăţean -, Don Bosco îşi înaintă cererea, găsind, de astă dată, mai multă înţelegere la autorităţi. I se îngădui folosirea bisericii, pentru catehizarea tinerilor, în fiecare duminică, între orele 12 şi 15.
      Era cam puţin; totuşi mai mult decât nimic... Primi şi rămase acolo câtva timp, în ciuda numeroaselor greutăţi întâmpinate. Când nu aveau program în biserică, nu aveau nici un adăpost unde să se refugieze în caz de ploaie, iar drept loc de recreaţie se mulţumeau cu piaţeta din faţa bisericii, neîncetat străbătută ba de pietoni, ba de animale şi vehicule ce le întrerupeau partidele de joc.
      „Marea Armată”, întrunită pentru ultima oară la Refugiu, în 13 iulie, se hotărî să-şi transfere cartierul general în locul ales. La un semn al lui Don Bosco puse fiecare mâna pe ce putea duce: bănci, scaune, îngenunchere, cruci, sfeşnice, icoane, cărţi etc., şi caravana o porni în strigăte de veselie şi râsete, dar şi cu păreri de rău, spre noul sediu.
      Tot acest tumult făcu o neprevăzută publicitate Oratoriului. Ajunşi la destinaţie, îşi depuseră poverile în locul împrejmuit ce le servea drept depozit şi intrară în biserică. După un cântec religios din baierile plămânilor, Don Borel, după unii, Don Bosco după alţii (această a doua părere, din punct de vedere istoric, ni se pare mai temeinică), rosti o cuvântare ce făcu vâlvă şi epocă printre băieţi: „Varza, dragii mei băieţi, dacă nu e sădită din nou, nu face căpăţâna mare şi frumoasă. Aşa putem spune şi noi despre întrunirile noastre, despre Oratoriul nostru.”
Şi, pornind de la această asemănare, reconstitui povestea etapelor succesive parcurse: Sfântul Francisc de Assisi, Refugiu, San Pietro în Vincoli, acum San Martino.
      „Vom sta aici mult timp? De unde s-o ştim? Să sperăm că da. Orice ar fi, noi credem că, aşa cum creşte varza mai bine printr-o nouă răsădire, tot aşa şi Oratoriul nostru va spori numărul tinerilor iubitori de virtute, de cântec, de muzică, de veselie, de şcoală...
      Dar, fiindcă harurile lui Dumnezeu se ţin lanţ, aşa încât o verigă aduce după sine pe următoarea, folosind cu vrednicie primele haruri, noi suntem siguri că Dumnezeu ne va da altele tot mai mari. În felul acesta, vom corespunde scopului Oratoriului, vom merge din virtute în virtute, până să ajungem în patria fericirii, unde nemărginita îndurare a Mântuitorului va da fiecăruia premiul de care, prin faptele lui bune, se va fi învrednicit.”
      Această primă zi se încheie cu un dialog umoristic compus de Don Bosco, ce le descreţi şi mai mult frunţile, recitat în faţa celorlalţi de câţiva băieţi mai cu talent.
      Primele două luni trecură, ce-i drept, cu bine. Dar era liniştea de dinaintea furtunii, căci „verzele” noastre trebuiră în curând să se transplanteze iarăşi. Fără săli de lecţii şi cânt, fără o curte a lor, nu erau tocmai în largul lor. Dacă pentru băieţi prezenţa lui Don Bosco reuşise să compenseze multele lipsuri, nu izbutise însă să schimbe şi dispoziţia vecinilor.
      În spaţiul liber din faţa bisericii - azi Piazza Emmanuele Filiberto - era şi pe atunci târg şi piaţa gospodinelor. Ştie toată lumea că în astfel de locuri ştrengarii sunt tot atât de bine primiţi precum câinii în biserică. Să fi auzit invectivele precupeţelor şi vânzătorilor. Morarii şi angajaţii lor, târgoveţii şi căruţaşii, vânzătorii şi cumpărătorii, vecinii şi nevecinii, toţi tunau şi fulgerau împotriva bieţilor băieţi.
      Dar, văzând că ofensiva pur verbală lăsa lucrurile cum le şi găsise, se deciseră să prezinte un memoriu colectiv autorităţilor municipale. Don Bosco era iarăşi prezentat ca un răzvrătit turbulent, înrolând cele mai periculoase elemente dintre tineri ce, dintr-o clipă într-alta, puteau începe, dacă nu şi începuseră, o mişcare subversivă, ba chiar o revoluţie. Drept motivare a acestei supoziţii aduceau înrâurirea şi ascultarea absolută de care se bucura Don Bosco printre ei! O astfel de ascultare era, fireşte, cel puţin periculoasă şi ducea direct la anarhie! Se mai adăuga în mod calomnios că acei „derbedei” făceau mii de stricăciuni în biserică şi în afară, pe ziduri şi pe arbori: vandalisme prea multe de înşirat pe hârtie.
      În urma denunţului se alarmă tot oraşul, cu Consiliul Municipal în frunte. Dacă acele adunări s-ar fi continuat, prăpădul ameninţa Torino...
      Don Bosco a fost citat să dea socoteală. Drept răspuns, el ceru o anchetă. Expertul însărcinat cu aceasta găsi zidurile, gardul, podeaua şi lucrurile din Biserică în cea mai perfectă stare. Dintre marile vandalisme denunţate nu se găsi decât o uşoară zgârietură pe unul dintre pereţi, făcută pe semne de vreun băiat cu vârful unui cui.
      În urma raportului corect şi obiectiv, denunţul a fost lăsat pentru moment să doarmă.

 

7) Cum se răzbună sfinţii

      Oricum, toate aceste adversităţi şi neajunsuri, pe lângă noianul de oboseli istovitoare şi preocupări, dacă nu reuşiseră să nimicească Oratoriul, măcinară în schimb sănătatea lui Don Bosco. Era atât de extenuat, încât cei din jur au fost nevoiţi să-l constrângă la puţin răgaz. De aceea, în primele zile din octombrie, însoţit de şapte dintre băieţii săi cei mai buni, o luă spre Bechis, unde nădăjduia ca aerul locurilor natale să-l reîntremeze. Însă era atât de epuizat încât, ajuns la Chieri, căzu la pat. Nouă zile mai târziu, scriind lui Don Borel care îl înlocuia printre băieţi, nici nu mai avu putere să-şi termine scrisoarea. Nici nu mai celebra, căci picioarele nu-l mai ţineau. Cu toate acestea, ce făcu, ce nu, dar şi în această stare se îngrijea de departe de tipărirea unei Istorii a Bisericii, ce ieşi de sub tipar spre sfârşitul lunii, când se întorcea la Torino.
      Dar, abia reîntors, vechile sale cunoştinţe, adică nelipsitele încercări, erau şi de astă dată punctuale la întâlnire. Administratorul morilor Doria mai făcuse o plângere, colectivă şi aceasta, însă mult mai gravă şi mai tendenţioasă decât prima. Don Bosco nici nu mai avu timp să pareze lovitura şi, în 18 noiembrie, primi ordin de evacuare definitivă a pieţei Filiberto; celor vreo trei sute de băieţi li se interzicea accesul acolo.
      Don Bosco îşi încredinţă cauza Providenţei, care a fost foarte severă cu răutăciosul calomniator; aceasta fu ultima lui scrisoare, căci un atac de paralizie agitantă îl ţintui la pat pentru trei ani, cât mai trăi.
      Şi culmea - ironie divină şi răzbunare de sfânt - Dumnezeu rândui astfel lucrurile, că fiul calomniatorului, alungat în stradă odată cu moartea tatălui său şi părăsit de toţi, ajunse să-i ceară pâine şi adăpost lui Don Bosco. Acesta îl primi în Căminul deschis între timp la Valdocco. Aşa e sufletul sfinţilor.
      În orânduirile Providenţei, o dreptate imanentă loveşte, mai curând sau mai târziu, calomnia. Fericiţi calomniatorii pe care îndurarea lui Dumnezeu îi pedepseşte aici, în lumea aceasta, pentru că Dreptatea Lui nu loveşte cu adevărat decât în veşnicie.

 

8) Oratoriul ambulant

      Data decretată pentru evacuare era 1 ianuarie 1846. Dar Don Bosco nici nu visa să-i părăsească pe cei trei sute de băieţi. În duminicile ce le mai aveau la San Martino, îşi continuau vechiul program între orele 12 şi 15, iar după-mesele şi le petreceau pe terenurile necultivate de pe ţărmul de apus al Dorei, unde, sub ochii paterni ai lui Don Bosco, tinerii puteau zburda în voie. Însă, din nefericire, iarna începuse să-şi cam arate colţii. Numai cu cuvinte de îmbărbătare nici pe atunci nu răzbea nimeni cu frigul ce creştea continuu. Fiind extenuat şi cu sănătatea tot mai zdruncinată, în duminica de dinaintea Crăciunului, Don Bosco îşi anunţă trupa că, în astfel de condiţii, la San Martino de la mori nu se mai putea continua şi că vor căuta un alt sediu.
      Dar, între cele două duminici, căzu Crăciunul. Băieţii, fără să ştie ceva nou, îl căutară pe Don Bosco acasă, la Refugiu, acolo unde cu un an înainte sărbătoriseră cel mai frumos Crăciun din viaţa lor şi unde Don Bosco ajunsese spiritualul Spitalului Sfintei Filomena, deschis din august trecut.
      Ce era de făcut? Don Bosco îi duse să asculte Sfânta Liturghie la una dintre bisericile mai apropiate. Ce deosebire faţă de Naşterea Domnului de anul trecut! I se frângea inima gândindu-se că, până la urmă, se vor mai şi sătura de atâta hoinărit.
      „Veţi vedea, veţi vedea, le spuse: vom avea o biserică mare, a noastră, o casă mare şi o curte de joc uriaşă, toate numai pentru noi! Ce minunate lucruri vom face noi atunci!”
      Intra chiar în detalii şi descria totul în culori atât de vii, încât băieţii îl credeau orbeşte. Don Bosco i-ar fi putut, oare, minţi?
      Dar din păcate, între ei şi viitorul de vis aurit se interpunea realitatea prezentă, dură, cât se poate de dură. Pentru a-şi menţine lucrarea, inventă Oratoriul ambulant.
      „Aveam - scria mai târziu Don Bosco - grămezi de obiecte de biserică, de aparate de gimnastică şi de articole de sport; o ciurdă de copii mă urmăreau pas cu pas, iar eu nu aveam nici măcar o palmă de pământ unde să-i pot aduna.
      Încercam să-mi ascund aceste necazuri şi, în zilele de sărbătoare, ca să-i pot ocupa cumva, îi duceam când la Sassi, când la Madona del Pilone, la Madona del Campo, la Capuccini, ba chiar până la Superga.
      Acesta situaţie atât de critică ar fi trebuit să-mi spulbere orice gând de consolidare a Oratoriului, însă, dimpotrivă, ea nu făcea decât să sporească în chip extraordinar afluenţa noilor veniţi.”
      Dar, în timp ce pe ceilalţi reuşea să-i încurajeze cu viziunea unui viitor mai bun, mintea sa se răsucea şi sfârâia pe jăratecul îngrijorărilor, căutând zadarnic o ieşire realistă. Aşa cum învăţase de la mama Margareta, avea cea mai deplină şi filială încredere în ajutorul Providenţei, cu condiţia ca şi din partea sa să facă tot ce putea, încercând să se ajute la rândul său.
      Într-una din zile, cercetările îl duseră pe vestita Via Cottolengo de astăzi, în inima oazei de caritate a Torinului, pe atunci o simplă cărăruie de câmp. Privirile i se opriră la o casă singuratică, situată pe locul unde astăzi se ridică biserica Sfântului Francisc de Sales.
      Intrând pe ulicioara ce ducea spre casa aceea, i se păru că nu întreaga casă ar fi locuită. Proprietar era un oarecare Moretta, pe lângă care atât stărui, până reuşi să închirieze trei camere. Le şi mobilă imediat, transformându-le în clase de şcoală. Reuşi să reia astfel cursurile serale de alfabetizare în zilele de lucru, iar duminica se citea pentru toţi Catehismul. Prin ce miracol reuşeau băieţii lui Don Bosco să încapă toţi în cele trei „săli” e un punct al Istoriei a cărui lămurire o lăsăm bucuros în grija altora...
      Această improvizaţie putea servi drept adăpost de frig şi de intemperii, dar de recreaţii în aer liber, cu o aşa iarnă, nu putea fi vorba. Don Bosco îşi distra copiii cu numere din vechiul său repertoriu de atlet şi scamator, cu povestiri şi câte alte surprize, pe care ingeniozitatea lui mereu fecundă le inventa necontenit. Îl ajuta şi un preot tânăr dintr-o familie înstărită, iubitor şi devotat tineretului, Don Carpano, trimis de Don Cafasso. Pentru slujbe se mergea când într-un sanctuar, când în altul.
      Cât despre mersul Oratoriului, ar fi răspuns şi Don Bosco la fel ca simpaticul  profesor blăjan cu nouă copii. întrebat cum îi mai merge, profesorul răspundea zâmbind imperturbabil:
      - O, mai bine nu se poate!
La uimirea interlocutorului neiniţiat:
      - Cum, chiar aşa de bine-ţi merge, Coane Iancule?
      Păi dacă mai bine nu se poate, nu se poate!
      În lipsă de altceva, se trăia şi aşa. Nu degeaba îşi luase de lozincă „Binele să-l faci aşa cum poţi!”

 

9) Un băieţaş ce valorează cât o lume

      Cine ar crede însă că Don Bosco şi-ar fi limitat apostolatul tineretului doar la ştrengarii săi ar face o mare greşeală. Pe lângă obişnuitele ore de religie pe care le ţinea la două şcoli (un liceu şi un gimnaziu), el suplinea bucuros pe colegii-cateheţi ori de câte ori era solicitat. În plus, spovedea pe elevii Şcolilor Fraţilor Creştini. Don Rua - primul succesor al lui Don Bosco şi pe atunci elev al Fraţilor - povesteşte cum, la intrarea lui Don Bosco pentru predică, un curent electriza întreaga asistenţă. Băieţii săreau de la locurile lor, adunându-i-se în jur şi prinzându-i mâinile cu putere, să le sărute. La Mărturisire, când se anunţa că şi Don Bosco se afla printre confesori, aproape toţi voiau să se mărturisească numai la dânsul.
      Michele Rua avea pe atunci opt ani. Îl întâlnise întâi la morile Dora. Micul Michele i se ataşase trup şi suflet. Abia-l vedea intrând în curtea şcolii, că îi ieşea înainte cu o bucurie nespusă; descoperindu-se, îi săruta mâna şi, cu cutezanţa simplă a sufletelor nevinovate, intra direct în subiect:
      - Don Bosco, nu-mi daţi o iconiţă?
      Ca şi când n-ar fi avut nimic altceva de făcut, Sfântul se oprea zâmbind, îşi lua bereta de pe cap şi i-o punea pe cap mititelului şi, drept orice răspuns la insistentele cereri ale acestuia, îi întindea palma deschisă a mâinii stângi în timp ce cu dreapta, în formă de cuţit, o tăia simbolic în jumătate, zicându-i misterios:
      - Ia, Michelino, ia!
      Mititelul, sărutându-i afectuos mâna, se îndepărta îngândurat:
      „Ce-o fi voit Don Bosco să zică?”
      O află abia câţiva ani mai târziu când, devenit cleric, îl întrebă direct:
      - Vă mai amintiţi, Don Bosco? Când eram elev, la Fraţii Creştini, vă ceream o iconiţă. Dumneavoastră totdeauna glumeaţi, făcându-mi semn că-mi daţi jumătate de mână. Ce voiaţi să spuneţi prin aceasta?
      - O, fiul meu scump, n-ai înţeles încă? Ar fi trebuit să înţelegi de mult... Desigur, în viitor vei pricepe şi mai bine... Apoi continuă: Don Bosco voia să spună că, într-o zi, se va înjumătăţi cu tine!
      De fapt, Rua deveni cu timpul mâna dreaptă a lui Don Bosco, vicarul său în ultimii ani şi succesor la conducerea Societăţii Saleziene.
      Cum se va vedea, Morile Dora, dându-i posibilitatea să întâlnească acest băieţaş curăţel, zburdalnic şi inteligent, au fost pentru Don Bosco un noroc ce-l revanşa cu prisosinţă pentru toate sacrificiile din perioada Oratoriului ambulant.

*
*    *

Pe lângă activitatea cu băieţii, Don Bosco mai găsi timp - te întrebi cum? - să publice în aceeaşi perioadă patru opere, între care o Istorie a Bisericii, de 398 de pagini. Concomitent lucra şi la alte cărţi ce urmau să fie publicate.
      Acestea însă nu-l împiedicau să-şi continue vizitele pe la închisori şi spitale şi să predice oriunde i se cerea.
      Fiindcă, datorită împrejurărilor politice de atunci, la Torino se aşezaseră şi multe familii germane, pe lângă o mulţime de soldaţi nemţi care se găseau fie în garnizoană, fie în spitalele din Torino, Don Bosco începu să studieze limba germană. Îşi găsi un profesor şi, după şaisprezece lecţii (ce-l costară 20 de lire, sumă nu tocmai indiferentă pentru punga lui), o vorbea aproape fluent, ceea ce permise multor germani ca, de Paştile lui 1845, să-şi poată îndeplini îndatoririle creştineşti.
      „Când aveţi posibilitatea şi prilejul, nu neglijaţi studiul limbilor - spunea el mai târziu. Orice limbă învăţată face să cadă baricada dintre voi şi milioane de fraţi ai noştri de alt neam.”
      Şi povestea cum, prin spitale, nu numai limbile de circulaţie europeană, dar chiar greaca şi latina i-au fost uneori de folos pentru a spovedi pe unii bolnavi.
      Dar, mai presus de toate era asaltat de ştrengarii săi. Îl însoţeau peste tot, dornici să-l vadă, să-i vorbească, să-l asculte, să-i stea în preajmă; în orice biserică l-ar fi întâlnit, îl rugau să-i mărturisească.
      Ajunsese atât de mult asaltat de cei dornici să se mărturisească, încât, în 1845 fu nevoit să ia aceste hotărâri:
      „Întrucât abia ajuns în sacristie sunt nevoit să spovedesc, îmi voi face totdeauna o scurtă pregătire la Sfânta Liturghie încă înainte de a ieşi dimineaţa din cameră. În vederea celebrării, mă voi spăla pe mâini tot în cameră şi, când timpul îmi v-a permite, mă voi spăla din nou şi în sacristie.”
      Încă de timpuriu, Don Bosco a fost un mare educator în scaunul Mărturisirii. Ştia valorifica Mărturisirea şi Cuminecarea frecventă astfel încât au ajuns secretul sistemului său educativ, cum vom vedea mai târziu.
      Iată câteva dintre hotărârile sale, definitorii pentru sistemul său şi pentru sine:
      „Când vei fi chemat la Mărturisire, arată-te bucuros şi abil şi nu fi nerăbdător.”
      „Pe copii primeşte-i cu blândeţe şi mare dragoste. Să nu te miri nicicând de neştiinţa sau lucrurile mărturisite.”
      „Lucrurile ce de obicei lipsesc copiilor în Mărturisire sunt părerea de rău şi propunerea (hotărârea) de îndreptare.”
      „Când lipseşte una sau alta din aceste calităţi ale Mărturisirii, copilul să fie îndemnat să se instruiască frecventând Catehismul sau printr-o lectură corespunzătoare, dacă ştie citi şi pricepe ceea ce citeşte. În astfel de dubii, dacă nu au păcate grele, li se poate da şi numai o binecuvântare (în loc de dezlegarea sacramentală).”
      „Este un lucru de foarte mare importanţă şi de mare folos pentru cei tineri ca ei să nu plece niciodată nemulţumiţi de la preot. Dimpotrivă, o iconiţă, o promisiune, un cuvânt bun ca să-i încurajeze să mai vină iarăşi să ne caute.”
      Promisiunile făcute copiilor să fie ţinute cu sfinţenie, iar când nu se poate, să li se arate motivele pentru care nu s-a putut.”
      „Pentru a corija pe unul rău, nu-l dojeni niciodată în faţa altora.”
      „Fă-te iubit, şi apoi vei fi uşor ascultat şi respectat.”
      „Nu poţi fi niciodată prea sever când este vorba de a salva moralitatea.”

 

10) Obstacole tot mai multe

      Dar, să ne reluăm firul. Această multiplă activitate prea sărea în ochii celor mediocri şi tradiţionalişti, ce păreau că ţin mult mai mult la un „anumit tipic” de a face binele decât la binele în sine şi cărora le convenea să prefere răul făcut într-un fel... tradiţional decât binele făcut într-un fel nou şi neobişnuit.
      Cei ce se alarmaseră şi protestaseră - cam zadarnic, ce-i drept - împotriva introducerii căilor ferate în Italia erau fericiţi că-şi găsiseră acum un nou obiectiv: cursurile acestea serale (accentul, fireşte, era pus pe ultimul cuvânt), care nu puteau fi decât un prilej de ruinare a bunelor moravuri, întrunirile de duminică şi toate jocurile acelea zgomotoase nu erau oare o vădită profanare a sărbătorilor? Mai era aceasta educaţie cetăţenească şi creştină ori mai curând cel mai anarhic şi primejdios liberalism? Mereu zâmbind, râzând, glume şi veselie zgomotoasă: ăştia, ajunşi mari, îşi vor bate joc de orice autoritate şi vor lua în derâdere şi glumă şi... Legile!
      Don Bosco să nu ştie, oare, că viaţa este un lucru atât de serios? Şi că „începutul înţelepciunii este frica Domnului” [28] şi a reprezentanţilor Lui? Or, fără o faţă încruntată şi mai ales fără nuiaua recomandată şi de Scriptură, cum s-ar mai putea salva Autoritatea?
      Vestitului pedagog Aporti, care-şi începuse şi el activitatea în 1844 cu o nouă metodă pedagogică, i se mai adăuga acum şi Don Bosco, ce nu putea fi decât tot un revoluţionar, şi dacă nu un eretic, atunci măcar în drum spre erezie...
      „Don Bosco acesta trebuie ţinut în ochi!” îşi ziceau mai mult sau mai puţin pe şoptite unii dintre cei mai gravi ecleziastici locali.
      Încercară ei „să-l potolească” prin Don Cafasso, dar răspunsul acestuia îi descumpăni şi mai mult: „Lăsaţi-l în pace - zicea Don Cafasso - lăsaţi-l în pace; nici eu nu pricep unele lucruri, dar ştiind că sfinţii nu pot fi judecaţi omeneşte, mă mulţumesc să le admir înfăptuirile.”
      Dar dacă Don Cafasso „dezerta” de la datorie, apoi nu toţi vor fi atât de... „laşi” ca el!
      Într-adevăr, la una din conferinţele preoţeşti obişnuite, venind vorba şi despre catehizarea copiilor, unul dintre parohi, anume Don Carolo Dellaporta, rupse gheaţa:
      „Don Bosco ne răstoarnă aşezările parohiale şi-şi formează o clasă de parohieni care, până la urmă, nu vor şti nici măcar cărui paroh îi aparţin!”
      Principiul expus de acest apărător înfocat al tradiţionalismului putea fi enunţat şi mai direct: „Nu binele, ci înainte de toate tipicul, fraţii mei, TIPICUL!”
      Însă din fericire, Don Borel, care era prezent, luă cuvântul şi dovedi că toţi aceşti copii ai nimănui, de care se ocupa Don Bosco, nici până acum nu cunoşteau vreun paroh, şi nici de acum înainte nu prea aveau şanse să-i cunoască, fiind cu toţii străini şi pripăşiţi cine ştie de pe unde. „De-ar fi ceva de dorit - încheie Teologul Borel - ar fi ca în Torino să fie cel puţin zece-douăzeci de Oratorii ale lui Don Bosco.”
      Era logica stringentă a bunului simţ, care, dacă îi convingea pe unii, nu putea însă smulge şi prejudecăţile celorlalţi. Şi problema a fost pusă din nou pe tapet într-o şedinţă a parohilor din Torino, care numi o comisie pentru „anchetarea cazului Bosco”, formată din doi venerabili parohi.
      Când aceştia se prezentară la Refugiu, unde mai locuia „inculpatul”, Don Bosco le atrase cu seninătate atenţia că majoritatea tinerilor săi erau străini pripăşiţi, fără părinţi şi fără îndrumători sau supraveghetori şi care habar n-aveau despre fruntariile diferitelor parohii torineze; dar mai ales că aceştia, mulţi dintre ei fiind de cincisprezece-optsprezece sau chiar de douăzeci de ani, erau cu totul lipsiţi de orice cunoştinţe religioase şi, desigur, nu s-ar fi învoit să ia parte la lecţiile de Catehism alături de nişte prunci de şapte-zece ani, mult mai instruiţi decât dânşii. Dânsului, pe de altă parte, nu-i era posibil să-i însoţească la singuraticele parohii pentru Catehism, afară de cazul că fiecare paroh ar fi venit să şi-i conducă. Dar chiar şi aşa ar fi greu, căci cei mai mulţi dintre tineri nu veneau la Oratoriu decât momiţi de recreaţii, de plimbări şi excursii şi de celelalte distracţii ce-i fac să rămână şi la Catehism şi la deprinderile de pietate. Fără de acestea, lor numai de biserică nu le-ar arde şi astfel nu i-ar avea nici parohii, nici Don Bosco, şi singurii care ar avea de pierdut din toate acestea ar fi tot aceşti sărmani tineri. Pentru a evita aceasta, fiecare parohie să-şi înfiinţeze un astfel de Oratoriu, unde băieţii să se poată instrui, dar şi distra şi recrea; ei răspunseră că aşa ceva nu le este cu putinţă, deocamdată cel puţin.
      - Atunci?
      - Faceţi cum socotiţi mai bine. Noi suntem lămuriţi şi-i vom lămuri şi pe ceilalţi.
      Ei fuseseră obiectivi şi, în urma raportului prezentat, Don Bosco fu chiar „încurajat să-şi continue opera începută, până se va putea lua o altă hotărâre”.
      Dar abia se răzbunase cerul a senin într-o parte, că un nou uragan se dezlănţui din altă parte peste această operă prigonită fără încetare.
      Chiriaşii lui Moretta, după două luni nu mai puteau. Drăcuşorii aceştia de copii erau prea numeroşi şi prea zgomotoşi şi mai ales vacarmul cursurilor serale nu le mai dădea răgaz nici să doarmă.
      De aceea un „ori, ori” îi este dat proprietarului: „Aşa nu mai merge, ori pleacă Don Bosco cu ai săi, ori noi, chiriaşii. Proprietarul să se decidă. Dar imediat!”
      Astfel, în martie 1846, Don Bosco îşi văzu băieţii din nou pe drumuri şi fără un adăpost. Iar sub Alpi, în martie nu e încă primăvară!
      De data aceasta însă Don Bosco nu mai aşteptase să fie luat fără de veste. Prevăzătorul închirie anticipat o... pajişte (!) de la fraţii Filippi, în apropiere de casa lui Moretta.

 

11) Al treilea popas: ÎN PAJIŞTEA FILIPPI

      În această pajişte împrejmuită cu un gard simbolic, ce lăsa liberă trecerea oricui, de oriunde ar fi venit, băieţii ajunseseră între trei sute şi patru sute.
      Duminica, Don Bosco sosea de dimineaţa, înaintea băieţilor, ce veneau grupuri, grupuri. Şezând apoi pe un scaun, o lădiţă sau vreun alt obiect corespunzător, în mijlocul a zece-doisprezece băieţi îngenuncheaţi înjur, le asculta Mărturisirile în timp ce ceilalţi cântau, ascultau o lectură sau o povestire, sau chiar se jucau.
      La ora fixată se bătea toba pentru adunare, şi apoi un sunet prelung de trompetă impunea silenţiu, şi Don Bosco le comunica biserica unde aveau să meargă pentru Sfânta Liturghie.
      Apoi cu toţii, fie pe echipe, fie in corpore, se puneau în mişcare, de obicei cântând. Odată terminată slujba, se împrăştiau fiecare pe la ale sale.
      După-masă, o nouă adunare pe pajişte, sub ochii paterni şi vigilenţi ai lui Don Bosco şi Don Borel, ajutaţi de câţiva dintre cei mai mari. Se cânta, se juca, alergau şi se distrau până când, la un semnal de trompetă, se împărţeau după vârstă şi cunoştinţe. Cei doi preoţi, fie pe o movilă de pământ, fie pe un scaun, îşi începeau cuvântarea sau Catehismul. Un cântec religios suplinea slujba de seară şi apoi se continua cu jocul până pe înserate.
      Orarul Oratoriului era însă în funcţie nu numai de ceas, ci şi de... barometru; mai ales de acesta. Din păcate pentru cei ce se închină numai Ştiinţei, şi pe atunci, tot barometrul se orienta după timp, iar nu timpul după instrumentele oamenilor de „ştiinţă”, aşa încât, când ploua, se lăsa să plouă, cum de altfel se mai lasă şi astăzi...

 

12) Excursiile şi metodica lui Don Bosco

      Obiceiul de a face excursii se păstră şi aici, şi mai ales aici! Uneori întreaga zi era petrecută astfel. Aici se împletea zelul de apostol cu râvna de educator.
      Pentru a da o idee despre felul cum decurgeau aceste excursii, ne folosim de descrierea celei făcute la Superga, povestită de Don Bosco însuşi şi din care pot fi judecate şi celelalte.
      „Băieţii erau adunaţi pe pajişte şi, până soseau cu toţii, ceilalţi se jucau. La sunetul tobei se făcea adunarea, apoi trompeta dădea semnalul de plecare. (Conform îndrumărilor date anterior, Sfânta Liturghie o ascultase fiecare mai înainte, aşa încât, puţin după nouă, o luară din loc. )
      Unii duceau coşuleţele cu pâine, alţii cele cu caş, salam, fructe sau celelalte lucruri necesare. S-a păstrat tăcerea până ieşirăm din oraş; apoi începură strigătele, chiotele, cântecele, un întreg vacarm de veselie şi gălăgie, dar păstrând ordinea şi rândurile.
      Ajunşi la poalele urcuşului spre Bazilică, am găsit un căluţ minunat, înşeuat cu măiestrie, pus la dispoziţie de Don Anselmetti, parohul Supergăi. Tot acolo am mai primit un bileţel de la Teologul Borel, ce mă precedase, în care-mi spunea: «Veniţi liniştiţi cu scumpii noştri băieţi; supa, masa şi vinul vă aşteaptă!»
      M-am urcat în şa şi, în mijlocul unei tăceri generale, am citit răvaşul. Un chiot de bucurie, aplauze şi ovaţii nesfârşite adunându-se tot mai strâns în jurul calului şi călăreţului; strigau, cântau, chioteau.
      Unii luară calul de urechi, alţii de nări, ba chiar de coadă, lovind când în cal, când în călăreţ. Bietul animal le suporta toate stoic, dând dovezi mai mari şi mai vădite de răbdare decât cele pe care le-ar fi dat cel ce-l încălecase.
      În mijlocul acestei expansiuni de veselie, aveam şi noi fanfara noastră, ce consta dintr-o trompetă, o tobă, o violină şi o chitară. Era cel mai desăvârşit dezacord, dar fiindcă reuşeau să facă zgomot, împreună cu vocile băieţilor formau fără doar şi poate cea mai minunată armonie!
      Obosiţi de atâta chiot, râs şi cântat şi, aş adăuga, urlet, am ajuns la ţinta prestabilită. Băieţii, toţi transpiraţi, se adunară în curtea Sanctuarului.”
      Mai mult şi mai de sus decât Tâmpa Braşovului, Superga domină Torino. Regele Carol Albert întemeiase aici o Academie Ecleziastică de studii post-universitare, al cărei rector era învăţatul de renume Guglielmo Audisio. [29] Rectorul, împreună cu parohul, s-au dovedit mărinimoşi să asigure tot ce lipsea pentru a potoli cu prisosinţă tinereasca şi robusta foame a băieţilor.
      După prânz, Don Bosco îi adună în jurul său şi le povesti cu lux de amănunte istoria monumentului; îi făcu să viziteze Biserica, sala Papilor şi Mausoleul cu criptele regale; îi duse pe rând şi sus în cupolă, de unde se vedea în jos Torino, iar în sus, fundalul Alpilor - una dintre panoramele cele mai încântătoare din lume.
      La ora trei după-masă urmă Binecuvântarea Euharistică, în care corul băieţilor, acompaniat la orgă de Don Bosco, încântă nu numai poporul ce tixise biserica, atras de tinereasca veselie a caravanei, ci şi pe academicieni.
      Don Bosco, urcând în amvon, ţinu o cuvântare despre Puterea de mijlocire a Mariei şi felul cum trebuie să I ne rugăm ei, pentru a fi întotdeauna ascultaţi, cuvântare de care, după ani şi ani, mulţi îşi mai aduceau încă aminte: „Dacă vă este posibil, faceţi mai întâi o vizită în biserică şi o rugăciune înaintea Preasfintei Euharistii; rugaţi-vă apoi şi cereţi Mariei să vă obţină acel har ce vi se pare mai util sau necesar şi fiţi siguri că această Mamă puternică şi milostivă vă va obţine fie harul cerut, fie un altul echivalent, unul şi mai preţios decât cel voit de voi.”
      După slujbă lansară câteva baloane, care măriră farmecul zilei.
      În încheiere şi drept mulţumire pentru aleasa găzduire avută, se încumetă să-şi plaseze cei patru „instrumentişti” sub geamurile Rectorului şi-i sfâşiară urechile cu o serenadă ce ar fi intenţionat să fie în onoarea, dar poate că nu a fost decât spre... oroarea acestuia. Oricum, bunăvoinţa era neîndoielnică, indiferent de reuşita ei.
      Reîntorşi în oraş, pe măsură ce ajungeau la punctul cel mai apropiat de locuinţele respective, unul după altul ieşeau din rând şi se retrăgeau în familie. Pe când sosiră la Refugiu nu mai erau cu Don Bosco decât vreo şapte-opt dintre cei mai robuşti, înhămaţi la obiectele de care avuseseră nevoie peste zi.
      „La Torino, în seara aceea - comentează Ceria - împreună cu descrierea zilei aceleia, numele lui Don Bosco trecu din familie în familie, devenind sinonim cu acea noutate pe care băieţii obişnuiseră s-o numească „Oratoriu”.

*
*     *

Biografii Sfântului relatează nenumărate episoade, unul mai atrăgător decât celălalt, despre felul cum ştia să se poarte cu tinerii.
      Pe când erau adunaţi în pajiştea Filippi, un ucenic zidar se oprise, din curiozitate, să privească peste „gardul” Oratoriului în timp ce Don Bosco mărturisea în pajişte. Ucenicul a fost însă imediat luat în primire de unul dintre băieţi: „Prietene, n-ai vrea să joci piastrelle (un joc de pietricele) cu mine?” Cum să nu accepte când era tocmai jocul său preferat!
      Când se dădu semnalul din trâmbiţă, Don Bosco îi anunţă că de data aceasta vor merge la Liturghie la Monte dei Cappacini, după care li se va distribui micul dejun şi încheie: „Cei care nu s-au mărturisit acum, o vor putea-o face duminica viitoare; nu uitaţi că, în fiecare duminică, cine vrea se poate mărturisi.”
      Drumul, de vreo trei kilometri, cu cântări şi rugăciuni în comun de răsunau văile şi colinele, cu nota sa romantică, îl încântă pe noul venit.
      Ajunşi la sanctuar, se celebră Sfânta Liturghie, în timpul căreia mulţi se cuminecară. După o scurtă predică şi cuvenita mulţumită după Cuminecare, [30] toţi se adunară în curtea mănăstirii, pentru micul dejun.
      „Socotind că nu eram dintre ei, mă retrăsesem într-un colţ, aşteptând să mă unesc din nou cu ei la întoarcerea spre casă. Zărindu-mă, Don Bosco se apropie:
      - Dar tu prietene, cum te numeşti?
      - Paulino.
      - Ai luat micul dejun?
      - Nu, domnule.
      - De ce?
      - Fiindcă eu nu m-am spovedit, nici nu m-am cuminecat.
      - Bine, dar nici nu e nevoie să te spovedeşti şi să te cumineci pentru a dejuna!
      - Dar, atunci, de ce e nevoie?
      - De nimic decât de un apetit sănătos şi de dorinţa de a lua, îmi răspunse Don Bosco zâmbind.”
      Zicând aceasta, îl luă de mână şi-l duse la un coş, dându-i pâine şi fructe din belşug. Bineînţeles, băiatul nu lipsi nici de la programul de după-masă şi nici în celelalte zile, ani de-a rândul!
      Într-altă seară, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se uita cu jind peste gardul cu pricina, cu faţa tristă şi întunecată. Don Bosco, văzându-l, se apropie de el şi-l întrebă în fel şi chip, dar nu reuşi să scoată un cuvânt. Sfântul tocmai se gândea că e mut. Se şi pregătea să-i vorbească prin semne, când îi puse mâna pe cap întrebându-l: „Dar ce ai, dragul meu? Ţi-e rău?”
      Încurajat, băiatul şopti slab: „MI-E FOAME!”
      Don Bosco îi găsi imediat ceva de mâncare şi, când se mai întremă, începu să-l descoase şi află că era un biet băiat străin, ucenic curelar, tocmai alungat de stăpân ca fiind necorespunzător, neştiind prea bine meseria, că în noaptea aceea dormise pe treptele Catedralei şi că de mai multe ceasuri era chinuit de gândul să fure ceva pentru a-şi astâmpăra foamea.
      Sfântul îl luă cu sine, îi dădu de cină şi-l culcă, iar a doua zi îi căută un stăpân şi un adăpost. Tânărul continuă să frecventeze Oratoriul încă vreo şase ani, până în 1851, când a fost încorporat, ducând cu sine, în armată şi în viaţă, cea mai vie şi mai curată dragoste pentru Don Bosco.

 

13) Coboară în câmp şi primarul

      Dar toate aceste manifestări neobişnuite nu puteau să nu îngrijoreze „somităţile” oraşului, care din nou se puseră în mişcare, începând cu vicarul capitalei, pe vremea aceea marchizul de Cavour (tatăl vestiţilor Gustav şi Camil, care se remarcaseră în lupta pentru făurirea unităţii italiene). „Vicarul” era mai mult decât un simplu echivalent al primarului nostru, în sensul că avea puteri mai mari.
      Cavour îl văzuse pe Don Bosco în plină acţiune în câmpul Citadelei, în mijlocul unui cerc de tineri cărora le vorbea.
      - Dar cine o fi şi preotul de colo, între acele haimanale?
      - E Don Bosco.
      - Don Bosco? Ah!... Cel cu Oratoriul? Acesta dacă nu e nebun, atunci e un om primejdios, vrednic de temniţă.
      „Vicarul” îi mirosea... „mişcarea subversivă”. Credea de datoria lui să intervină şi, de aceea, îl cită la raport.
      Convorbirea, dacă răbdarea lui Don Bosco nu ar fi fost eroică, s-ar fi sfârşit cu o furtună. Zadarnic încercase să-i dovedească, să-i argumenteze, să-i explice că întrunirile lui nu aveau umbră de ţeluri politice şi încă şi mai puţin subversive; marchizul, obişnuit cu tonul autoritar şi imperativ, nu îngăduia replică şi-o repeta neîncetat:
      - Lasă-i... de derbedei! Ăştia nu-ţi pot pricinui decât necazuri, iar nouă, autorităţilor, încurcături. Am certitudinea că astfel de întruniri sunt primejdioase şi nu le mai pot tolera!
      - Tot ce urmăresc - răspunse calm Sfântul - nu este decât să îmbunătăţesc cât de cât situaţia mizeră a acestor sărmani fii din popor. Nu cer Autorităţilor nici bani, nici altă asistenţă, ci doar îngăduinţa să ne întrunim, sigur fiind că prin aceasta se va micşora numărul celor răi şi al candidaţilor la închisoare.
      Vicarul, care avea sub ordinele sale Poliţia şi Parchetul, îi spuse fără ocol că-l va aresta dacă se încăpăţânează.
      Don Bosco, fără să se tulbure, nu-şi pierdu nici zâmbetul, nici blândeţea, ceea ce pe marchizul nostru îl scoase de-a binelea din sărite.
      - E o dezordine pe care n-o vreau; trebuie s-o împiedic: orice întrunire neaprobată de mine e ilegală. Vei suferi deci rigorile Legii!
      - Să-i învăţ pe tineri Catehismul cu ştirea şi învoirea Arhiepiscopului, de când e împotriva Legii?
      - Adică Monseniorul Fransoni este informat despre asta?
      - Nu numai că este informat, dar n-am făcut niciodată un singur pas fără aprobarea dânsului!
      - Dacă Arhiepiscopul ţi-ar porunci s-o sfârşeşti odată cu această ridicolă întreprindere, te-ai opune?
      - Nicidecum. La cel mai mic semn al său, mă voi conforma întocmai.
      - Ei bine, voi avea eu grijă ca Arhiepiscopul să-ţi dea acest ordin. Un zâmbet sceptic se schiţă pe faţa vicarului, care, neavând de-a face decât cu politicieni cu două feţe, se îndoia şi de sinceritatea lui Don Bosco. Peste o clipă, continuă: Şi dacă tot nu te vei supune, voi şti recurge la altfel de măsuri!
      Cavour era convins că-şi face cea mai sfântă datorie; ca atâţia alţii, nu înţelesese nimic din opera şi idealurile lui Don Bosco. „Vicarul” îl informă pe Monseniorul Fransoni despre toate încă în aceeaşi zi şi cu uimire află că tot ce-i spusese Don Bosco despre aprobarea episcopală era purul adevăr. Ceea ce nu-l reţinu însă să dea ordin Poliţiei să-l supravegheze îndeaproape, împreună cu băieţi cu tot. Era foarte nostim să vezi ba carabinieri şi poliţişti, ba agenţi secreţi în civil, plimbându-se în jurul pajiştei Filippi, duminică de duminică, ba însoţind şi caravana în drum spre vreun sanctuar sau altul, de teamă să nu se ivească vreo rebeliune!
      Dar dacă agenţii erau civili, nu erau şi „secreţi” pentru băieţi, îndeobşte cunoscuţi pentru simţul lor de detectivi. Îi recunoşteau imediat şi deveneau obiectul lor de curiozitate, ba şi de distracţie.
      Don Bosco se răzbuna şi el în felul său, în cuvântările ţinute băieţilor săi. Agenţii se apropiau şi ei, să tragă cu urechea şi să raporteze cele auzite. Dar până una alta, ei se trezeau ba cu o aluzie fină, ba cu o alta cu atâta iscusinţă făcute, încât unul dintre ei îşi exprimă cu glas tare gândul: „De ne mai trimit încă două-trei duminici pe aici, vom sfârşi vrând-nevrând prin a ne spovedi cu toţii. Ce ciudat conspirator mai poate fi şi preotul ăsta!”
      Don Bosco nu conspira mai mult contra Piemontului din 1846 decât cititorii noştri de acum. Adevărul era că forţele răului se aliaseră, făcând totul pentru a distruge încă în germene această formidabilă operă pentru salvarea tineretului, ce va împânzi lumea.
      Abia întors acasă, Don Bosco mai primi o lovitură. Era o scrisoare din partea fraţilor Filippi, care-i cereau evacuarea pajiştilor în cincisprezece zile, deşi contractul fusese încheiat pe un an, căci spuneau ei: „nu-şi închipuiseră că aceşti băieţi o să le bătucească în aşa hal câmpul, încât să distrugă iarba cu rădăcini cu tot”, vorba vine.
      Don Bosco, după o audienţă la Arhiepiscopul Fransoni, ceru şi sprijinul contelui Provena de Collegno, ministrul Finanţelor, ce se bucura de o mare trecere la Curte. Când socoti că schimbul de idei între Conte şi Cavour avusese loc, îi solicită ultimului o audienţă. Era 30 martie 1846. Încercă să-i explice totul, dar Don Bosco n-a fost nici primul, nici ultimul care să constate că e mai uşor să civilizezi un sălbatic decât să smulgi prejudecăţile unui civilizat.
      - Ce-ţi pasă dumitale de toţi aceşti derbedei? încheie mânios marchizul. Lasă-i la mama d... şi nu-ţi mai asuma răspunderi de prisos!
      Se despărţiră glacial, păstrându-şi fiecare poziţiile strategice şi concepţiile de dinainte de întrevedere.

 

14) În vis, colţ de Rai; aievea... de iad

      Dar de unde-şi mai găsea Don Bosco energia necesară să persevereze şi să-şi îmbărbăteze băieţii? Abia în 1884, într-o confidenţă făcută intimilor săi, îi scăpă destăinuirea unei alte viziuni, avută când contrazicerile erau mai îndârjite şi mai numeroase.
      Pe locul unde se ridică cetatea Saleziană de astăzi, într-un câmp pe atunci de zarzavaturi, îi apărură trei tineri minunat de frumoşi, strălucind în lumină, şi care stăteau în picioare tocmai pe locul din visul precedent, indicat drept locul martiriului soldaţilor din Legiunea Tebee. Îl chemau prin semne, invitându-l să vină cu ei. Don Bosco se grăbi spre ei şi, când îi ajunse, aceştia îl conduseră cu mare afabilitate şi drăgălăşenie spre marginea terenului, în locul unde astăzi se găseşte Bazilica Măriei, Ajutătoarea Creştinilor.
      Aici, abia după câţiva paşi, trecând din uimire în uimire, se găsi pe neaşteptate în faţa unei Doamne splendid îmbrăcată, de o negrăită măiestrie şi frumuseţe, înconjurată de un sfat de bătrâni venerabili, cu aspect princiar. Acestei Regine neasemuite îi făceau cortegiu un alai întreg de curteni cereşti, ce-ţi luau vederea cu frumuseţea şi gingăşia înfăţişării lor şi cu bogata strălucire a podoabelor lor. În jur, alte cete se înşirau cât vedeai cu ochii, până se pierdeau în zare.
      Regina, apărută în punctul precis unde acum se înalţă altarul principal al Sanctuarului, îi făcu un semn să se apropie. Când ajunse lângă Ea, îi spuse că cei trei tineri erau martirii Legiunii Tebee: Adventor, Octavius şi Solutor, cu o astfel de modulaţie ca şi când prin aceasta ar fi voit să-i indice că ei vor fi patronii speciali ai acelui loc. Apoi, cu un surâs în care vraja tuturor gingăşiilor îşi dăduse întâlnire şi cu vorbe în care accentul matern duios spunea mai mult decât înţelesul lor, îl încurajă să nu-şi părăsească fiii şi să continue cu o ardoare şi mai mare opera începută. Îl mai avertiză că va avea de înfruntat obstacole dintre cele mai penibile, dar că va trece cu bine peste toate şi le va învinge prin încrederea în Maica Domnului şi în Dumnezeiescul Ei Fiu. La rostirea acestor nume, străfulgerări tainice, dar mai grăitoare decât toate formulările directe, îi luminară şi mai suav fiinţa.
      Îi arătă apoi, la o mică distanţă, o casă ce atunci exista aievea, proprietatea unui anume Pinardi şi o bisericuţă pe locul unde se va ridica Biserica Sfântului Francisc de Sales. Ridicându-şi apoi dreapta, cu o voce în care se contopeau inefabil toate armoniile, exclamă: „HAEC EST DOMUS MEA, INDE GLORIA MEA.” (Aceasta este casa mea, de aici se va răspândi preamărirea mea).
      La aceste cuvinte, Don Bosco se simţi atât de profund mişcat, încât tresări. Chipul Fecioarei dispăru încetul cu încetul, împreună cu întreaga viziune însoţitoare. Cu cea mai vie încredere în bunătatea şi asistenţa de Sus, îşi reînnoi la picioarele Mariei consacrarea întregii sale fiinţe pentru marea Misiune la care fusese chemat. După Liturghie, încă în aceeaşi dimineaţă, cu sufletul în praznic pentru visul avut, se grăbi să viziteze casa Pinardi, indicată de Preacurata.
      - Dar unde te grăbeşti aşa? îl întrebă Don Borel, întâlnit tocmai când ieşea zorit din cameră.
      - Merg să văd o casă numai potrivită pentru opera noastră.
      Cât de mare a fost însă mirarea când, ajuns acolo, în loc de o casă cu o biserică alături nu se afla decât o casă de moravuri uşoare.
      Rămase adânc decepţionat. Cu toate acestea, Preacurata ştia ce spune şi prezicerile Ei se vor adeveri întocmai: un loc sfinţit prin sânge de martir, deşi profanat, se cuvenea să fie restituit sfinţeniei dintâi. Şi va fi!
      Nu este, oare, aceasta şi povestea atâtor suflete destinate să ajungă la o mare sfinţenie, deşi, poate, în clipa de faţă, se găsesc scufundate în mocirlă? Un mare har va stărui asupra lor mereu, până ce le va reda toată curăţia divină, chiar dacă acum nu sunt decât potire profanate şi pline de toată necurăţia.
      Dar şi aceea este adevărat că, pentru a se săvârşi această minune şi transfigurare, astfel de suflete au nevoie ca la o răspântie a vieţii lor să le iasă înainte un sfânt care să le aţină calea şi să le-o întoarcă spre culmi, smulgându-le din mlaştina simţurilor şi din fărădelegi.
      Iată pentru ce întâlnirea cu un sfânt este şi va rămâne un suprem privilegiu pe care Dumnezeu ni-l poate face nouă, sărmani păcătoşi.

 

15) „Ce vrea femeia...”

      Dar iată că pe lângă adversari, coboară de acum în arenă şi prietenii...
      Faptul că nu se putea despărţi de băieţii săi, că-i cerceta şi la locurile de muncă şi că era dornic să adune mereu alţii şi alţii, păru multora simptomul sigur al „monomaniei acute”, cum i-ar fi spus acestei anomalii psihice psihopatologii de pe atunci sau, tălmăcind pe înţelesul tuturor, semnul neîndoielnic al nebuniei.
      Don Bosco avea mulţi prieteni sinceri în clerul din Torino, dar care se eschivau de la orice amestec practic. Don Bosco ar fi preferat un mic ajutor decât o sută de sfaturi. Era, în schimb, silit să asculte mereu, când de la unul, când de la altul, recomandările cele mai vii şi mai fraterne: să nu se compromită cu lucruri aşa de contrare solemnităţii clerului torinez, să aştepte timpuri mai bune pentru o operă aşa de... „grandioasă” (epitet căruia i se atribuia un bogat subînţeles... ), să nu încerce imposibilul...
      - Dar nu vezi, frate, că tu compromiţi însuşi caracterul preoţesc?
      - Cum adică?
      - Cu ciudăţeniile sfinţiei tale ai ajuns în mintea copiilor şi te joci cu ei ca unul de-al lor; le îngădui chicote şi râsete atât de contrarii seriozităţii clericale...
      Don Bosco îi lăsă să îndruge şi, cu caravana sa, îşi vedea de drum. Când deveneau prea insistenţi, le răspundea că el ştie ce face, că va avea în curând, şi cu toată siguranţa, biserica şi casa sa, şcolile şi atelierele sale proprii, cu preoţi, clerici şi maiştri, cu mulţi colaboratori, cu...
      Încetul cu încetul, vestea despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco se răspândi. Prietenii adevăraţi erau îndureraţi, cei indiferenţi dădeau semnificativ din cap, iar invidioşii făceau mare haz. În jurul său, golul se tot lărgea.
      Marchiza de Barolo începu şi ea să se neliniştească din cauza zvonurilor, dar mai ales după ce află opinia şi aprecierile marchizului de Cavour, vicarul capitalei. Şi ea era dintre persoanele care se ştiu devota lui Dumnezeu de ochii lumii. Cât stima şi reputaţia lor în faţa lumii erau salvate, cauza binelui trebuia servită, desigur, dar fără riscuri...
      Ea ştia ce vrea şi, de aceea, într-o zi, venind la dânsul în birou, începu pe departe:
      - Sunt încântată de toată grija ce-o porţi pentru toate operele mele. îţi mulţumesc şi că ai primit să fii profesor de matematică şi dirijor de cor, că ai introdus muzica religioasă şi sistemul zecimal...
      - Doamnă Marchiză, dar nici nu e nevoie de mulţumiri pentru aceasta. Este o datorie a preoţilor să acţioneze. Dumnezeu ne va răsplăti pentru toate. De aceea, vă rog, nici să nu mai amintiţi despre aceasta!
      - Dar - şi tonul său sublinia cuvintele, scandându-le - prin asta voiam să spun că mă doare nespus văzând cum mulţimea ocupaţiilor ţi-au ruinat sănătatea. Nu e posibil să continui în paralel cu direcţiunea operelor mele şi pe aceea a copiilor părăsiţi, mai ales că numărul lor a sporit peste măsură. Am venit să-ţi propun ca sfinţia ta să te ocupi de aici înainte numai de ceea ce e datoria statutului şi a funcţiei ce o deţii, adică de direcţiunea spirituală a Spitalului meu, încetând cu închisorile, aşezămintele lui Cottolengo şi, mai ales, nu te mai ocupa de copii. Ce zici?
      - Doamnă Marchiză, Bunul Dumnezeu care m-a ajutat şi până acum nu mă va părăsi nici de aici înainte. Cât despre program, nu vă neliniştiţi, împreună cu Don Borel şi cu Don Pacchiotti, ne vom aranja noi cum nu se poate mai bine.
      - Dar eu nu pot tolera să te istoveşti aşa!
      - Vă mulţumesc pentru bunătatea inimii, dar nu pentru a mă îngriji de sănătate m-am făcut eu preot!
      Marchiza, fiind franţuzoaică, ştia şi ea zicala: „Ce que la femme veut, Dieu le veut”, ce vrea femeia, vrea şi Dumnezeu. De aceea, sigură de victorie, continuă:
      - Atât de multiple şi variate ocupaţii, vrând-nevrând, sunt în detrimentul sănătăţii dumitale. Şi apoi, circulă fel şi fel de vorbe în legătură cu sănătatea dumitale mintală; aflând şi poziţia fermă a Autorităţilor locale (de fapt asta o durea cel mai mult pe marchiza noastră!), mă văd silită să te sfătuiesc...
      - Ce anume, doamnă Marchiză?
      - Ori să părăseşti opera băieţilor acelora, ori pe aceea a Refugiului. Te las să chibzuieşti şi să-mi dai răspunsul.
      - Răspunsul meu e gata chibzuit: Bani, dumneavoastră aveţi, aşa că puteţi găsi câţi preoţi vreţi pentru Instituţiile dumneavoastră. Dar cu sărmanii mei băieţi nu e tot aşa! Dacă mă retrag eu, tot ce s-a făcut se duce în vânt! De aceea voi continua să fac tot ce voi putea pentru Refugiu, renunţând însă la postul oficial de duhovnic, pentru a mă dedica total îngrijirii copiilor abandonaţi.
      Sigură de sine, marchiza recurse şi de data aceasta la arma suverană ce-i redusese la tăcere pe toţi cei cu care avusese înainte de lucru:
      - Şi din ce vei trăi?
      - Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna şi mă va ajuta la fel şi de acum încolo.
      - Dar - reluă ea înciudată - dumneata eşti cu sănătatea ruinată, capul nu te mai serveşte, te vei îneca în datorii şi apoi vei veni la mine; eu te avertizez încă de acum, că un bănuţ n-o să-ţi mai dau pentru băieţi!
      După o mică pauză, cu un ton afectat ce voia să fie matern, continuă:
      - Acceptă mai bine sfatul meu de mamă. Eu voi continua să-ţi dau salariul, ba îl pot chiar mări dacă doreşti. Dar acum du-te undeva într-un loc de refacere pentru un an, doi, trei sau chiar cinci, cum îţi convine, ca să te refaci. Când vei reveni la Refugiu, o să fii binevenit. Altfel, mă pui în neplăcuta situaţie să te concediez. Gândeşte-te serios.
      - M-am şi gândit, doamnă Marchiză, misiunea mea e să fac bine tinerimii. Vă mulţumesc pentru propunerile ce-mi faceţi, dar nu mă pot îndepărta de calea pe care Providenţa mi-a trasat-o.
      Marchizei îi sărise de-a binelea muştarul.
      - Ai ajuns deci până acolo încât îi preferi pe vagabonzii aceia institutelor mele?
Dacă-i aşa, eşti concediat din această clipă! Chiar astăzi mă voi îngriji de un suplinitor!
      „I-am arătat atunci - scrie Don Bosco - că o astfel de concediere precipitată ar face să se presupună motive ce n-ar fi nici spre cinstea mea, şi nici pentru bunul renume al institutelor dânsei; era mai bine să lucrăm cu calm şi să păstrăm între noi aceeaşi caritate cu care va trebui într-o zi să vorbim în faţa Tribunalului lui Dumnezeu.”
      - Atunci îţi dau un răgaz de trei luni, după care vei lăsa altora grija Spitalului meu.
      „Am primit termenul, abandonându-mă cu totul planurilor Bunului Dumnezeu asupra mea.”
      Era pentru a doua oară că teribila marchiză trebui să se plece în faţa voinţei blânde, dar de neclintit, a lui Don Bosco.
      Toate acestea avuseseră loc în prima jumătate a lunii mai, 1846.
      În cele trei luni de aşteptare, zadarnic reveni marchiza la asalt. Pe cât se pare nu s-ar fi îndurat să-l piardă totuşi pe Don Bosco. Îi trimise pe cap într-o bună zi şi pe celebrul Silvio Pellico, secretarul său, ba mai încercă şi prin Don Cafasso şi Don Borel, dar tot fără rezultat.
      Căci sfinţii sunt cei ce întruchipează adevărata voinţă a lui Dumnezeu, şi El vrea ce vrea femeia numai atunci când ea însăşi este o sfântă autentică. Or, sfinţenia nu e printre obiectele pe care le poţi afla în vreo poşetă de cucoană şi cu atât mai puţin de aristocrată.” [31]

 

16) Când porţile Ospiciului sunt prea larg deschise...

      Dar zvonurile despre aşa-zisa nebunie a lui Don Bosco prindeau tot mai mult teren. Toţi colaboratorii îl părăsiseră, tocmai când băieţii ajunseseră la vreo patru sute. Chiar Don Cafasso, copleşit de insistenţe, îl sfătuia „să mai aştepte”. Iar după ce Don Borel i-o spuse deschis că până şi lui i se pare, uneori, după unele semne, că Don Bosco ar avea „sticleţi la mansardă”, se retrase şi tăcea îndurerat. Iar arhiepiscopul „lăsa lucrurile să-şi urmeze drumul lor”. Era unul dintre acele abandonuri totale din partea tuturor, atât de des întâlnite în viaţa sfinţilor.
      Dacă Vlădica aştepta calm, nu însă şi sfetnicii săi. Ei delegară pe un ecleziastic „prudent” să-i examineze condiţiile psihice.
      Încrederea aceea oarbă în opera întreprinsă - pentru ei inexplicabilă, dar nu şi pentru Don Bosco - îl derută şi pe delegat. Se crezu în faţa unui caz de halucinaţie mintală specifică şi tipică. Cazul fu prezentat şi discutat pe larg în una dintre acele reuniuni periodice de Teologie Morală, obişnuite la clerul din Apus. Toţi erau de acord în două puncte: 1) că trebuia intervenit pentru a împiedica la timp o dureroasă catastrofă şi 2) că tratamentul atent al unui bun alienist ar fi înlăturat orice primejdie.
      Se ajunse, astfel, la concluzia că era neapărat necesar ca Don Bosco să fie... internat la balamuc, iar canonicilor Panzati şi Nasi le reveni sarcina să ducă la îndeplinire această „delicată şi fraternă misiune”.
      De altfel, oare, Isus nu fusese şi El judecat „ieşit din fire” de către ai Săi? (Marcu, III, 20-21), fiindcă El, cel dintâi, ajunsese, din cauza mulţimilor, să-şi „neglijeze” hrana şi deci sănătatea... Cum ar putea aştepta cei aleşi de El o soartă mai bună?
      Demersurile preliminare pentru internare au fost grabnic terminate, mai ales o ultimă vizită nu le mai lăsase nici o îndoială.
      - Deci, Don Bosco, încă tot te mai gândeşti la Opera pentru tineret?
      - Dacă mă mai gândesc? Dar mai mult decât oricând!
      - Dar cum o vedeţi, mică şi modestă, de merită să vă preocupe atât?
      - Mică? Ba de loc! Ci mare, uriaşă, imensă! Curţi spaţioase, şcoli serale, ateliere proprii, o biserică grandioasă, localuri vaste, încât să cuprindă şi să adăpostească pe toţi aceia pe care Dumnezeu ni-i va trimite!
      - Singur, fără ajutoare, cum vei răzbi?
      - Bine, voi avea şi ajutoare suficiente! Cateheţi, asistenţi, profesori, maiştri, şi mai ales preoţi. Ei vor învăţa şi se vor îngriji de toţi, îndeosebi de cei ce vor arăta semne de chemare.
      - O întreagă armată, deci...
      - Tocmai ce voiam să spun.
      - Te gândeşti, poate, chiar la o nouă congregaţie călugărească?
      - Şi de m-aş gândi, ar fi vreun rău?
      - Şi ce haină vei da călugărilor dumitale?
      - Îi voi îmbrăca în virtuţi!
      Cei doi pufniră în râs şi se priviră semnificativ.
      - Virtute, virtuţi, [32] dar nu ştii, Don Bosco, că numai virtutea nu e de ajuns?
      - Ei bine, le voi impune să muncească şi-i voi purta prin oraş cu mânecile suflecate, ca ucenicii de zidar!
      Hohotele au fost de astă dată şi mai mari.
      - Ce vi se pare ciudat? Nu ştiţi că în piemonteză: „a umbla cu mânecile suflecate” înseamnă să fii sărac? Cum ar putea dăinui o comunitate călugărească în care nu s-ar cultiva sărăcia?
      Într-adevăr - îi ziseră ei la plecare - am înţeles totul!
      Dar şi Don Bosco, susţinut de viziunile lui nocturne, ce prea cadrau şi se mulau perfect pe realitate ca să nu le creadă, ştia el bine ce vorbeşte.
      Până una-alta, într-o frumoasă după-amiază, cei doi delegaţi, fidel misiunii încredinţate, se prezentară la locuinţa sa de la Spital.
      O luară pe ocolite, începând cu banalele subiecte caracteristice oricărei conversaţii între oameni ce-şi vorbesc pentru a salva convenienţele, nu pentru că ar avea ceva să-şi spună.
      Ajunşi în cele din urmă şi la argumentul dorit, îl rugară să nu se încăpăţâneze zadarnic încercând imposibilul şi ispitind pe Dumnezeu. Mai bine să accepte generoasele propuneri ale marchizei de Barolo. Ştiau şi ei prea bine că pentru Don Bosco a-şi părăsi copiii va fi un mare sacrificiu. Dar nu avea ce face, trebuia să consimtă şi la aceasta, tocmai fiindcă era mare, din clipa în care aşa voia Providenţa!
      - Oh, Providenţa! exclamă Don Bosco înălţându-şi ochii spre Cer, dar tocmai Ea mă face să merg înainte, în ciuda tuturor opoziţiilor şi contrazicerilor. Providenţa mi-a trimis aceşti copii, deci nu-i voi părăsi!
      Le repetă şi lor ce spusese şi altora, aşa că cei doi se priviră cu înţeles. Îi amintiră atunci că el şi-a cam măcinat sănătatea şi că nu i-ar strica o mică plimbare ca să se mai relaxeze şi, dacă ar dori, iată, ei sunt gata, l-ar invita chiar în trăsura lor.
      - De ce nu, iubiţii mei, de ce nu? îmi iau numai pălăria şi pardesiul şi vă stau la dispoziţie.
      Dar Don Bosco pricepuse prea bine ce clocea sub această invitaţie aparent inocentă şi de care fel de „sănătate” intenţionau dânşii să se îngrijească. Făcând pe naivul, coborî cu dânşii până la trăsură. Era un cupeu închis, tras de doi cai, cu uşi care nu se puteau deschide decât pe dinafară.
      - Pofteşte, Don Bosco! îi ziseră cei doi complici.
      - Vai de mine! Dar nici nu visez! Urcaţi-vă întâi dumneavoastră, vă rog. Eu ştiu respectul ce-l datorez la doi canonici!
      Cei doi, conform instrucţiunilor primite de la Direcţiunea Balamucului de a se acomoda în toate voinţei „nebunului”, de a-l lua cu buna, n-avură încotro şi se urcară.
      Dar abia se urcase şi al doilea în trăsură, că Don Bosco trânti cu putere uşa strigând birjarului: „în galop la Ospiciu, unde aceşti doi domni sunt cu nerăbdare aşteptaţi!”
      Caii şfichiuiţi aspru o luară la goană şi, după un galop de câteva minute, trăsura intra la Ospiciu, pe poarta larg deschisă, unde personalul îi aştepta.
      Paznicii se aruncară la portiera trăsurii să ia în primire bolnavul pentru care primiseră ordin să-l trateze cu toată grija, dar şi cu toată energia, dacă ar fi cazul. Dar, în loc de un singur preot, văzură doi ce se agitau, ţipau.
      „Stiam freschi” (am dat de naiba), gândiră paznicii: ăştia sunt furioşi, nu ne va fi chiar uşor cu ei! Să încercăm totuşi fără mijloace prea violente!
      Cei doi ţipau cât îi ţinea gura, spunând că este o greşeală grosolană, să cheme Directorul, să cheme Capelanul, să cheme medicul de serviciu, să cheme...
      Dar şi paznicii ştiau ce ştiau şi, înainte de a umbla după lămuriri şi instrucţiuni,  se asigurară vârându-i cu forţa într-o celulă pentru violenţi şi făcându-i... inofensivi.
      După o vreme, ce li se păru un veac, apăru într-un sfârşit şi capelanul. Misterul celor doi canonici se lămuri.
      Pilula administrată de Don Bosco fusese amară, ce-i drept, şi destul de scump plătită...
      Dar îi lecui definitiv nu numai pe ei, ci şi pe toţi ceilalţi - complici şi necomplici. Din acea clipă, despre pretinsa nebunie a lui Don Bosco, nu se mai pomeni un cuvânt!

 

17) Cuibul din nou la pământ

      Ultima audienţă nefavorabilă la Cavour avu loc luni, 30 martie 1846. În 5 aprilie următor, Duminica Floriilor, conform ultimatumului primit de la fraţii Filippi, era ultima zi ce-o petreceau pe pajiştea lor.
      La cine să mai recurgă? Imploră ajutorul Preacuratei şi ceru şi băieţilor săi să se roage, mai ales că unii dintre ei erau adevăraţi Îngeri de virtute.
      În acest scop, după ce mărturisi o bună parte dintre ei, se hotărî să-i ducă în pelerinaj la o mănăstire a Capucinilor, „Madonna di Campagna”, la vreo doi kilometri depărtare, de cealaltă parte a Dorei. „Vom merge în pelerinaj - îi anunţă el - să cerem Preacuratei să ne obţină harul de a găsi un alt locşor pentru Oratoriul nostru.”
      Vestea a fost primită cu un adevărat entuziasm. Pe drum se recită Rozarul, se cântară Litaniile Preacuratei şi alte cântece sacre.
      Când ajunseră la intrarea aleii care ducea din şosea, printre două rânduri de pomi, până la mănăstire, spre uimirea tuturor, toate clopotele începură să răsune din răsputeri. În trecut, niciodată nu mai fuseseră primiţi astfel. Dar era şi mai interesant că stareţul mănăstirii, Părintele Fulgenzio di Carmagnola (om atât de serios şi vrednic, încât ajunsese confesorul regelui Carol Albert), oricât s-a străduit să afle cine a tras atât de sărbătoreşte clopotele, nu descoperi nimic. De aceea, circulă zvonul că s-ar fi tras clopotele singure, în mod miraculos.
      După Sfânta Liturghie, în timp ce stareţul se pregătea de îngrijirea unui mic dejun, Don Bosco le vorbi tinerilor, asemănându-le soarta cu aceea a unor puişori cărora din nou le fusese distrus cuibul, şi-i îndemna s-o roage pe Preacurata să se milostivească de ei şi să le dăruiască un cuib mai stabil.
      Reîntorşi în pajişte, dacă programul extern de după-masa păru să fie acelaşi şi în această ultimă zi petrecută aici, dispoziţia lui Don Bosco era însă alta. Numai el ştia tot chinul zăgăzuit în inima lui de părinte, mai ales că, făcând la amiază o nouă vizită familiei Filippi, îi găsi pe aceştia neclintiţi în hotărârea luată.
      Singur şi părăsit de toţi, „în seara acelei zile tragice - scria el - priveam mulţimea copiilor ce zburdau; socoteam abundentul seceriş ce se pregătea pe seama ministerului sacru şi mă simţeam adânc mişcat. Singur, sleit de puteri şi cu sănătatea mai mult decât şubredă, nu ştiam unde mi-aş fi putut aduna băieţii. Dus pe gânduri, mă retrăsei deoparte şi începui să mă plimb de unul singur. Pentru prima dată mă simţii mişcat până la lacrimi. Plimbându-mă şi înălţându-mi implorator ochii spre cer: «Dumnezeul meu - exclamai - de ce nu-mi arăţi locul unde vrei să-mi adun aceşti copii? Ori arată-mi-l, ori spune-mi ce trebuie să fac.»”
      Rugăciunea lui, ţâşnită din durere, ridicându-se pe aripile speranţei şi încrederii în Providenţă, n-a fost zadarnică.
      Trei fuseseră marile popasuri între 20 octombrie 1844 şi 12 aprilie 1846; Oratoriul de lângă Refugiu, San Martin la morile Dora şi pajiştea Filippi; dar acestea îi sleiseră nu numai puterile, ci aproape şi orice nădejde.
      Deşi nu-L căutase decât pe Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, Autorităţile l-au judecat vrednic de închisoare, colegii, de balamuc, iar prietenii îşi ţin de o sfântă şi fraternă îndatorire: aceea de a-l părăsi cu toţii. Chiar şi Cerul părea închis.
      Singur nu ştia ce să mai creadă.
      Cu toate acestea, oare nu-i indicase visul, limpede, cele trei etape, înainte de a intra în pământul Făgăduinţei?
      Dar, acest pământ, unde o fi oare?

Capitolul IX. În pământul făgăduinţei

l) Solia aşteptată; 2) În triumf; 3) Intervine regele! 4) Cavour nu se lasă; 5) Când noaptea e zi; 6) Cade istovit; 7) Dragoste de fii; 8) Inimă de Părinte; 9) Unde e comoara... 10) Nu munca e dăunătoare.

 

1) Solia aşteptată

      Don Bosco se mai ruga încă, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, când iată că soseşte un anume Pancrazio Soave (adică Suavul), care nu avea însă nimic suav în bâlbâială sa, şi-l întrebă:
      - Ddd... dreppp.. t îi.. că.. cău.. ta. tataţi un loloccc. pepe... pentru truuuu... un llalabobo... rara... totoriu...?
      - Nu laborator, ci oratoriu (Non laboratorio, ma oratorio!)
      - E toto.. totuna.. na...
      De altfel şi pe Don Bosco îl interesa mai mult lucrul în sine decât numele. Din bâlbâială pelticului Pancraţiu anevoie desprinse că undeva prin apropiere s-ar găsi un local tocmai nimerit pentru el, al unui oarecare Francesco Pinardi. Din fericire, chiar atunci pică în vizită un preot, fost coleg de seminar, căruia îi lăsă în grijă băieţii şi plecă însoţindu-şi călăuza la locul respectiv, la nu mai mult de două sute de metri de pajiştea Filippi.
      Edificiul oferit era un fel de şură răzimată într-o parte de o casă, iar de partea cealaltă acoperişul îi cobora până la un metru de la pământ. Putea servi de magazie sau cel mult lemnărie şi la nimic altceva. Să intri în ea trebuia să te apleci de-a binelea.
      - Nu mi-ar fi de nici un folos: e mult prea joasă!
      - Dacă e numai asta - reluă curtenitor Pinardi - totul se aranjează. Voi săpa şi coborî padimentul, voi pune scări noi şi o podea nouă, dar doresc aşa de mult ca laboratorul dumneavoastră să se stabilească aici!
      - Nu laborator, ci oratoriu: o mică biserică unde să-mi pot aduna băieţii.
      - Cu atât mai bine - făcu Pinardi. Sunt şi eu cântăreţ (pelticul... ) şi o să aduc şi două scaune pentru mine şi pentru consoarta mea. Mai am şi o lampă de rezervă. Am s-o aduc şi pe aceea aici.
      Don Bosco acceptă, cu condiţia ca podeaua sa fie coborâtă cu 50-60 de centimetri.
      - Dar cât îmi ceri?
      - Trei sute de lire pe an, dar ştiţi, asta numai pentru dumneavoastră! Alţii îmi dau şi mai mult, dar vă prefer pe dumneavoastră! (Se pricepea omul la câştigarea muşteriilor!)        
- Uite ce: îţi dau 320 anual, numai să fie cuprinsă în contract şi fâşia de curte din jur, pentru recreaţia băieţilor şi cu condiţia ca, până duminica viitoare, totul să fie gata, să pot veni cu toţi ai mei aici.
      - Suntem înţeleşi! Pe duminica viitoare veniţi liniştiţi, totul va fi aranjat!
      Don Bosco nici nu mai aşteptă altceva. Se întoarse între băieţi, îi adună şi le comunică noutatea.
      - Veseli, copiii mei, fiţi veseli! Duminica viitoare vom avea localul nostru pentru Oratoriu... Ovaţiile îl întrerupseră. Când se mai liniştiră, continuă: E acolo, în casa Pinardi!
      Băieţii, care şi ei suferiseră văzând chinul lui Don Bosco, la noua completare a veştii celei bune izbucniră într-o entuziastă manifestare de bucurie, o dovadă în plus a ataşării tinerilor de persoana sa.
      Revenind acum la cele promise de Pinardi, de a pune totul în ordine într-o săptămână - vorba unui biograf - aducea cu o jumătate de miracol! Podeaua trebuia coborâtă şi refăcută toată la noul nivel, cu o jumătate de metru mai jos. Trebuiau, apoi, prelungiţi stâlpii ce susţineau acoperişul şi, la fel, zidurile susţinătoare, dar peste orice aşteptare, om aspru la vorbă, dar mai ales la treabă, Pinardi se ţinu de cuvânt şi miracolul se înfăptui, isprăvind într-o săptămână un lucru de cel puţin o lună.
      Arhiepiscopul, informat la timp, îl delegă pe Don Borel pentru binecuvântarea noii Capele dedicate Sfântului Francisc de Sales.
      Inaugurarea fii fixată pentru luni, 13 aprilie, a doua zi de Paşti. O capelă mai improvizată şi mai nearătoasă nici că s-ar fi putut: „O adevărată meschinărie”, va zice Don Bosco. Şi, cu toate acestea, de bine, de rău, aceasta va servi şase ani!
      Cu noul local propriu, numărul băieţilor se urcă în curând la şapte sute, cu toţii atraşi de Sfânt ca de un tainic magnet. Preoţii ce-l părăsiseră înainte se întorseseră şi ei, în frunte cu neobositul Don Borel.
      „Din acea clipă - scrie Don Bosco - tinerii au fost, deopotrivă, şi mai bine îngrijiţi, şi mai harnici. Era o adevărată minune cum se putea disciplina o mulţime cu puţin înainte cu totul necunoscută şi, în parte, chiar îndobitocită.”
      Care era programul? Frecventarea Sfintelor Taine, Catehismul şi Sfânta Liturghie erau pietrele de temelie pe care se înălţă noul Oratoriu al Sfântului Francisc de Sales.
      Capela era deschisă în fiecare duminică din zorii zilei, iar Don Bosco mărturisea până către ora nouă; atunci celebra şi predica. La început făcea omilia Evangheliei zilei, dar pe urmă o schimbă cu un ciclu de subiecte din Mica Biblie şi din Istoria bisericească, ce se pretau mai uşor la aplicări practice. Constată că această nouă variantă era atât de folositoare, încât o continuă vreo douăzeci de ani.
      Catehismul era explicat la ora 14: 30. El era precedat de una - două ore de recreaţie şi era urmat de o mică predică şi de Binecuvântarea Euharistică. Mai târziu se introduse şi „Micul Oficiu al Preacuratei” (slujba catolică ce ar corespunde întrucâtva Paraclisului).
      Restul duminicii era folosit fie învăţându-i rugăciunile pe cei ce nu le ştiau încă, fie pentru o lecţie de Catehism cu cei mai măricei, ce nu-şi făcuseră încă prima Cuminecare; se făceau exerciţii de citit pentru analfabeţi, şcoală de cânt pentru cei cu vocile frumoase etc.
      Însă majoritatea se jucau, în timp ce Don Bosco se învârtea printre ei. Împăca o ceartă, le spunea un cuvânt bun la ureche şi, mai ales, observa toată această mică lume, preocuparea de totdeauna fiindu-i binele şi mântuirea sufletului.

 

2) În triumf...

      Câte scene sugestive şi de neuitat sunt în viaţa lui Don Bosco! Rămâi uimit în faţa iubirii lui dezinteresate, impresionantă prin gingăşia şi eroismul ei, ca şi în faţa încântătoarei afecţiuni ce i-o poartă fiii săi. Ora despărţirii îndeosebi dădea prilejul unor scene fără precedent în analele educatorilor. Duminica seara, târziu, trebuia să plece fiecare pe la ale sale. Abia ieşiţi din biserică, după ultima slujbă de seara, tinerii îl salutau şi iar îl salutau şi se întorceau să-i spună pentru a suta oară: „Buona notte.” (noapte bună). Îi forfoteau în jur ca un roi de musculiţe şi nu se îndurau să se despartă de lumina acelei flăcări dumnezeieşti care, dacă lui Don Bosco îi mistuia sufletul de iubire curată pentru ei, apoi şi pe ei îi vrăjise. Dar ce era mai frumos se întâmpla abia după ce majoritatea plecaseră.
      - Mergeţi acasă. S-a înnoptat şi vă aşteaptă familia... Părinţii, le repeta Don Bosco. Era însă în zadar.
      Şase dintre cei mai robuşti, încrucişându-şi braţele, făceau un fel de sede gestatoria (scaun portativ) pe care Don Bosco, vrând-nevrând, trebuia să se aşeze. Aşezaţi apoi în rânduri de defilare îl purtau în triumf până la „Rondo” (piaţeta rotundă din apropiere, de unde şi numele) unde intonau o cântare-două, sfârşind totdeauna prin nelipsita invocare finală: „Lăudat de-a pururi fie numele lui Isus şi al Mariei!”
      Urma o clipă de tăcere generală, de care Don Bosco profita pentru a le ura tuturor: „Noapte bună şi o săptămână bună!”, la care răspundeau cu toţii în cor un aşa „Noapte bună”,  de-ai fi zis că glasurile acelea ies din nişte piepturi sub presiune. „Presiunea” nu era de fapt decât cea a dragostei filiale, atât de sinceră şi de profundă.
      În acea clipă era depus de pe tronul mâinilor lor şi fiecare pleca acasă. Câţiva mai măricei îl mai însoţeau până la Refugiu unde, pe jumătate morţi de oboseală, se despărţeau cu un „La revedere, pe duminică!”, deşi adesea, din cauza întunericului, nu se prea vedeau...
      Ceea ce este mai ciudat este faptul că Rondo-ul era şi locul execuţiilor capitale şi de aceea i se şi spunea: „Il rondo della forca”, adică Rondo-ul spânzurătorii.
      Ce frapant contrast între scenele ce se petreceau pe unul şi acelaşi loc: pe de o parte teribilele execuţii ale Justiţiei omeneşti, iar pe de alta, triumfurile celei mai curate iubiri evanghelice!

 

3) Intervine regele

      Ca un preot să se bucure de o atât de nemaipomenită popularitate şi dragoste fără precedent a atâtor tineri era un lucru ce prea călca pe nervii anumitor „persoane bine” şi care reuşiseră să-l monteze iarăşi pe vicarul capitalei, marchizul de Cavour. Marchiza de Barolo nu pare să fi fost nici ea străină de afacere (pe cât se poate presupune din antecedentele psihologice).
      Vicarul îl cită din nou la Palatul Municipal şi-l săpuni drastic. Încercă Don Bosco să se explice cumva, dar marchizul înfuriat nu-i dădea răgaz nici să răsufle.
      După această faimoasă audienţă ar fi inexact să se mai spună că fiecare dintre ei îşi păstraseră vechea poziţie căci, de data aceasta, vicarul era ferm hotărât să treacă la ofensivă şi   să-i impună lui Don Bosco o capitulare fără condiţii. De aceea, întrucât văzuse că Monseniorul Fransoni nu se lăsa convins, decise să-l copleşească şi să-i anihileze rezistenţa printr-o hotărâre adusă de Consiliul Municipal, unde votul şi părerea Arhiepiscopului s-ar fi înecat în majoritatea voturilor celorlalţi. Fără să-l aprobi, nu poţi să nu admiri şiretenia de vulpe bătrână a lui Cavour.
      Fiindcă Monseniorul Fransoni era suferind, „La Regioneria”, cum i se spunea în mod tehnic Consiliului Municipal, chiar la Arhiepiscopie se convocă, într-o şedinţă extraordinară.
      Cine ar putea relata tot ce se spuse contra „vagabonzilor lui Don Bosco”! Ca un perfect strateg, marchizul îşi pregătise atât de bine terenul, încât era mai limpede ca lumina zilei că rezultatul votării va duce la cel mai mare dezastru pentru opera lui Don Bosco.
      Tocmai când marchizul era mai încântat de desfăşurarea ostilităţilor şi voia să se treacă la votarea mult aşteptată, care ar fi pecetluit definitiv biruinţa asupra lui Don Bosco, se treziră din senin cu o bombă ce le aruncă în aer toate planurile. În Consiliul respectiv se găsea şi contele Giuseppe Provana di Collegno, de care amintiserăm mai sus, ministru de Finanţe şi Sfetnic de încredere al creştinului Rege Carol Alberto şi mare prieten şi binefăcător al lui Don Bosco.
      Acesta vorbise în repetate rânduri regelui despre Don Bosco şi-l ţinea chiar la curent cu orice eveniment mai important din viaţa Oratoriului. În „Amintiri” Don Bosco ne destăinuie despre acest simpatic suveran, cum, de mai multe ori Majestatea sa mi-a trimis augusta sa încurajare, spunându-mi că El ţinea în mare stimă această parte a Ministerului preoţesc, asemuindu-l activităţii misionarilor din ţările păgâne, exprimându-şi dorinţa sa cea mai vie ca în toate oraşele şi satele regatului său să fie întemeiate astfel de opere. Mai mult, de Anul Nou, obişnuia să-mi trimită trei sute de lire, cu această dedicaţie: „Pentru ştrengarii lui Don Bosco.”
      Partea cea mai nostimă a fost că susnumitul Conte păstrase o rezervă şi o tăcere desăvârşită până în ceasul al doisprezecelea. Cu un minut înainte de a fi prea târziu, ceru cuvântul.
      Începu să spună că se simţea deosebit de onorat că a primit din partea suveranului însărcinarea să comunice unui Consiliu atât de select voinţa Sa augustă Majestatea sa, deplin informat despre Oratoriul lui Don Bosco, şi-a exprimat voinţa în aceşti termeni precişi: „Gândul şi intenţia mea este ca aceste întruniri festive să fie promovate şi protejate; dacă ar fi pericol de vreo dezordine, să se studieze cum pot fi prevenite şi înlăturate!”

 

4) Cavour nu se lasă!

      Toţi tăcură mâlc şi adunarea se dizolvă. Unii dintre consilieri, acum că direcţia vântului se schimbase, făcură şi ei stânga împrejur şi deveniră prietenii şi binefăcătorii lui Don Bosco. Nu însă marchizul, care se îndepărtă cu sufletul otrăvit.
      El îl chemă din nou pe Don Bosco în audienţă la Palatul Municipal, îl anunţă că de aici înainte îl pune sub supraveghere şi-l ameninţă cu toate rigorile legii şi ale mâniei sale, dacă numai unul dintre vagabonzii aceia s-ar face vinovat de vreo abatere.
      - Te fac direct şi personal răspunzător pentru tot ce s-ar putea întâmpla, încheie el.
      După ce fusese pus pe roate de alţii, patima îl făcea să creadă că tot ce urmăreşte el era tutelarea ordinii publice; pe când, de fapt, nu vorbea în el decât neputinţa unei ambiţii şi mânii înfrânte.
      Şi în cazul lui Cavour, Istoria trebui să înregistreze din nou că e periculos să te atingi de sfinţi. Aceasta a fost şi ultima lui vizită la Palatul Municipal. Asaltat de podagră, avu de suferit foarte mult şi muri abia în 15 iunie 1850.
      Don Bosco îl iertase din suflet, dar o Dreptate imanentă şi inexorabilă urmăreşte pe cei nedrepţi şi pătimaşi. E uşor de înţeles, căci sfinţii sunt mai dragi lui Dumnezeu decât nouă lumina ochilor şi Dumnezeu nu întotdeauna aşteaptă eternitatea pentru a arăta celor răi că braţul Său nu s-a scurtat...
      Cavour, deşi bolnav şi reţinut la propriul domiciliu, până a mai fost vicar, în fiecare duminică îşi trimitea agenţii şi carabinierii la Oratoriu, să supravegheze tot ce se zicea şi se făcea în biserică şi în afara ei. I se raporta cu regularitate totul, dar rapoartele unuia erau la fel cu ale oricărui altuia. Marchizul nu-şi credea urechilor.
      - Ei bine, ce mai e nou cu adunătura aceea de haimanale?
      - Domnule vicar, nimic deosebit: o mulţime de băieţi se joacă şi se distrează într-o mie de feluri. Dar am auzit şi nişte predici de te bagă în sperieţi...
      - Cum adică, ce vrei să spui?
      - Ei da, s-au spus atâtea lucruri despre iad şi diavoli, încât zău că-mi venea mai-mai să mă spovedesc şi eu!
      - Bine, bine, replică decepţionat marchizul, dar despre politică nimic?
      - De politică nici măcar nu pomeneşte... La drept vorbind, chiar de li s-ar pomeni, tot n-ar înţelege nimic.
      Din fericire, Don Bosco completează descrierea acelei vremi în „Amintirile” scrise spre sfârşitul vieţii. Iată înfăţişarea primei lui „Biserici”, în anumite duminici, pe vremea lui Cavour:
      „Sute de tineri ascultau cu atenţie cuvintele mele şi şase gardieni în uniformă, doi câte doi, împlântaţi ca nişte prapori cu braţele încrucişate îmi ascultau şi ei predicile... Ei veniseră să mă supravegheze pe mine, dar de fapt mă serveau, supraveghindu-mi băieţii. Cât ar fi de frumos să pot descrie cum gardienii îşi ştergeau pe furiş lacrimile cu dosul mâinii sau cum îşi ascundeau faţa în batistă, să nu le observe ceilalţi emoţia; ori când, îngenuncheaţi printre băieţi, în jurul scaunului meu de Mărturisire, îşi aşteptau şi ei rândul! Predicile le făceam deseori mai mult pentru ei decât pentru băieţi!”
      Ce rapoarte puteau face nişte gardieni aduşi într-o astfel de situaţie ne-o putem uşor închipui. Oricum, Don Bosco era mulţumit de rezultate, gardienii de cele auzite, iar Cavour aproape mulţumit de cele raportate. Căci, cu timpul, şi dispoziţiile acestuia se îmbunătăţiră. Şi iată cum: Don Bosco, deşi îl învinsese, încercă cel puţin să-i îndulcească înfrângerea. Şi tocmai aici se vede deosebirea dintre o inimă de sfânt şi inimile noastre. Cine iubeşte pe ceilalţi pentru Dumnezeu îi iubeşte mai stăruitor tocmai pe cei mai înrăiţi, fiindcă îşi dă seama că aceştia sunt cei ce au o mai mare nevoie de iubirea lor şi a Lui.
      Don Bosco nu ignora faptul că impresia înfrângerii îţi otrăveşte sufletul şi-l umple de fiere; de aceea, îi mai solicită o audienţă prin mijlocirea unei persoane pe care o ştia agreată de marchiz. În timpul audienţei, conversaţia decurse fără asperităţi, astfel încât marchizul se declară în sfârşit mulţumit. Totuşi, ca expert în administraţie, pentru el mai stăruia o umbră de îndoială asupra Oratoriului lui Don Bosco şi anume: de unde-şi procura fondurile imense pentru atâtea cheltuieli?
      Cu un zâmbet pe buze, arătând spre Cer, răspunse:
      - Mă încred total în Providenţa Divină şi, dacă în această clipă Providenţa i-ar inspira domnului vicar să-mi acorde un ajutor, eu i-aş mulţumi din suflet.
      Marchizul scoase, zâmbind, frumuşica sumă de două sute de lire şi i-o dărui. Relaţiile deveniră din acea clipă cu totul cordiale. Iubirea, nu cea obişnuită, ci a lui Hristos, „care toate le poate şi toate le rabdă”, învinse şi de astă dată. Don Bosco îi va rămâne fidel, cercetându-l în repetate rânduri, mai ales în decursul ultimei sale boli.
      Atitudinea Sfântului n-a fost fără ecou. Cei doi băieţi ai marchizului, cu rol atât de important în istoria Risorgimentului italian, îi vor rămâne ataşaţi şi, ajunşi maturi, vor participa chiar şi la procesiunile euharistice organizate de Don Bosco.
      Încă de atunci Don Bosco deosebea, la Autorităţi, persoanele de faptele lor. Faţă de persoane avea tot respectul şi nu îngăduia celor ce depindeau de el să le vorbească de rău; în ce priveşte apoi faptele, el le aprecia senin şi cu toată obiectivitatea, în lumina legilor divine sau omeneşti. Când era în joc un bine superior, se ştia opune dispoziţiilor nedrepte, dar persoanelor le purta iubirea neprefăcută a unei inimi de sfânt.

 

5) Când noaptea e zi

      Aşa se purtase el şi cu marchiza de Barolo în primele zile din mai 1846, când fusese concediat, cu termenul - peste trei luni.
      Or, în aceste luni de răgaz, el mai avu vreme să facă atâtea şi atâtea lucruri. Mai urgent decât toate era, desigur, să-şi găsească o locuinţă.
      Capela Oratoriului - aşa cum amintisem - era instalată într-o aripă a unei clădiri a lui Pinardi, închiriată unor persoane de moralitate echivocă. El se decise să facă tot posibilul pentru a rămâne stăpân pe situaţie. Abia deveniră libere alte trei camere, că le închine imediat şi plăti chiria anticipat, dar mulţumindu-se să-şi ia cheile în buzunar şi să evite orice contact cu locatarii aceia.
      Ca odinioară Napoleon, ce putea dicta concomitent scrisori diferite la patru-cinci secretari, tot aşa şi Don Bosco ne uimeşte prin pluralitatea posibilităţilor şi valenţelor sale. Anumiţi oameni mari îţi dau impresia că au creierul compartimentat pe sectoare izolabile, astfel încât le pot pune în mişcare deodată, fiecare sector urmărind un plan de acţiune şi o execuţie deosebită, fără să se producă ciocniri sau interferenţe. Toate ocupaţiile istovitoare, mai mult amintite decât descrise până aici, nu-l abătuseră pe Don Bosco de la munca de cugetător, ce nu numai că-şi înţelegea timpurile, ci le şi anticipa.
      Cum notează unul din biografii Sfântului, tocmai în anii aceştia ajunseseră la modă congresele agrare. E adevărat că, în spatele lor, ca şi cu asociaţiile carbonarilor, se ascundeau şi uneltiri naţionaliste, dar contribuiră şi ele să dea un nou impuls progresului agricol al Peninsulei. În universalitatea preocupărilor sale, Don Bosco nu putea rămâne străin nici de aceasta. Originar din una dintre regiunile cele mai bogate în vin din Italia, el tocmai îşi publică un manual de viticultură: „L'Enologi italiano” (Cultivatorul de vin italian), în care trata pe larg producerea, păstrarea şi comercializarea vinurilor. Şi mai sunt detractori ce susţin că Sfinţii s-ar dezinteresa de lumea aceasta!
      Îl preocupa, încă şi mai mult, o altă problemă, de o şi mai arzătoare actualitate: introducerea sistemului zecimal pentru uniformizarea greutăţilor şi măsurilor, conform unui decret regal din 1845. Acelaşi gând altruist îl urmări şi aici. Deoarece poporul putea uşor să cadă victimă şarlatanilor şi profitorilor, publică un mic tratat popular „Sistemul metric zecimal”, difuzat în zeci de mii de exemplare, operă mult apreciată şi elogiată nu numai de presă, ci şi de Autorităţi.
      Compuse opt dialoguri teatrale, în care introducerea noului sistem era prezentată scenic atât de reuşit, încât trezi aprecierile cele mai entuziaste ale celebrului pedagog Aporti care spunea: „Don Bosco n-ar fi putut imagina un mijloc mai eficace de a face popular sistemul zecimal; aşa îl învaţă oricine râzând.”
      Întocmi şi o carte de evlavie pentru tineret: „II Giovane provveduto” (Tânărul înarmat), în care principalele adevăruri de credinţă erau explicate curgător în 352 de pagini. Încă din primul an avu trei ediţii cu 20. 000 de exemplare şi pătrunse repede peste tot, în şcoli, în ateliere, în familii. Mai scrise tot atunci viaţa Sfântului Aloisiu Gonzaga, pentru tineret.

 

6) Cade istovit

      Dar cum mai găsise timp pentru toate acestea şi pentru atâtea altele? Făcând din noapte zi, cum însuşi o recunoaşte, ceea ce-i zdruncină şi mai mult sănătatea, de altfel şubrezită.
      Din pricina Oratoriului, de vreo douăzeci de luni încoace, dusese o viaţă de câine. În zece luni, cinci mutări succesive, cu tot calabalâcul; alergările prin oraş spre a găsi de lucru şi adăpost fiilor săi, interminabilele şedinţe la Spovadă, o lume întreagă de copii ce trebuiau distraţi şi instruiţi şi, adeseori, îmbrăcaţi şi hrăniţi, numeroasele vizite ce i le impunea nevoia de bani sau băieţii săi bolnavi care aşteptau zâmbetul şi cuvântul său de mângâiere.
      Toate acestea nu erau, de fapt, decât accesorii pe lângă partea principală, propriu-zisă, a obligaţiilor sale, adică îngrijirea spirituală a Spitalului şi Refugiului, vizitarea cu regularitate a închisorilor, predarea Catehismului la Cottolengo, activitatea de scriitor cu nopţile nedormite. Să se adauge la toate acestea adversităţile din partea Autorităţilor, părăsirea din partea prietenilor şi toate celelalte chinuri ale unei inimi de o rară sensibilitate, toate îi mistuiseră ireversibil sănătatea.
      Catastrofa mai putea fi, oare, evitată?
      Cel puţin s-a încercat şi, de aceea, Don Borel, la sfatul medicilor, îl sili să plece pentru odihnă la un vechi prieten, paroh în Sassi. Se făcu însă marea greşeală că nu păstră cea mai absolută discreţie asupra locului aşa-zisei odihne, la doar vreo patru kilometri de Torino, aşa încât tineretul începu să se reverse zilnic, valuri-valuri, să-l revadă, să schimbe o vorbă, să primească încurajarea şi zâmbetul lui. Şi nu veneau numai băieţii Oratoriului său, ci şi elevii şcolilor pe unde era cunoscut. Şi unde nu era? Într-o bună zi, după un curs de exerciţii spirituale la Sfânta Barbara - şcoală aflată sub conducerea Fraţilor Creştini - în ajunul închiderii lor, zi consacrată după obicei Mărturisirilor, toţi băieţii o luară „in corpore” spre Oratoriu, să-l găsească pe Don Bosco, întrucât aproape toţi se mărturiseau regulat la dânsul.
      Ajunşi, aflară că Don Bosco e undeva în jurul Torinului, la Sassi. Deşi ploua, o luară în grup într-acolo. Sosiră dintre ei vreo patru sute, obosiţi de drum şi de foame, uzi până la piele, plini de noroi şi cerură imediat să fie mărturisiţi. Li se porunci să se întoarcă la internat, pentru a nu-şi îngrijora superiorii, dar nici nu voiau să audă.
      - Noi de aceea am venit să ne mărturisim la Don Bosco, căci vrem să ne schimbăm viaţa şi să devenim mai buni.
      Cu toate că alţi trei preoţi îl ajutară la ascultarea Mărturisirilor, Don Bosco, de altfel ajuns la limita puterilor, căzu istovit. Parohul dădu băieţilor toate proviziile sale alimentare: pâine, mămăligă, fasole, orez, caş, brânză, cartofi, fructe şi tot ce mai avea, fără să-i sature.
      Încurcătura mai mare a fost însă la internat unde preoţii care veniseră pentru Mărturisire şi încheierea exerciţiilor spirituale nu mai găsiră nici un elev. Se luară măsuri ca aşa ceva să nu se mai repete.
      Don Bosco, constatând că la Sassi nu numai că nu se poate odihni, ci că, dimpotrivă, e mai deranjat ca acasă şi că, în plus, mai deranjează peste măsură şi pe alţii, în frunte cu gazda, se reîntoarse la Torino, reluându-şi ocupaţiile. Dar aici, inevitabilul se întâmplă.
      În prima duminică din iulie 1846 se întoarse acasă seara târziu, stors de puteri, şi căzu la pat doborât de o bronşită ce trecu într-o dublă pneumonie violentă, cu puternice expectorări de sânge.
      Sfârşitul părea iminent. El rămăsese senin şi se împăcase cu gândul morţii, deoarece dăduse Oratoriului o formă stabilă şi-şi zicea că alţii vor şti desăvârşi lucrul început.

 

7) Dragoste de fii

      În duminica următoare, Teologul Borel, însoţit de cei mai mari dintre băieţi, printre lacrimi şi suspine, îi aduse ultima Sfântă Cuminecare.
      Se mai găseau la căpătâi mama Margareta şi fratele Antoniu.
      Bolnavul rămase în aceeaşi letargie, extenuat de febra mare, până marţea următoare, când, accentuându-se criza, i se făcu şi Sfântul Maslu.
      Vestea bolii lui se răspândise fulgerător încă din a doua zi. Durerea printre fiii săi era de nedescris; abia atunci se văzu ce însemna Don Bosco pentru toţi aceşti tineri. Cei mai mari făceau pe infirmierii cu rândul, iar ceilalţi încercau toate stratagemele posibile să-l mai poată vedea o dată, să-i mai spună un cuvânt. Fiecare se credea preferatul lui Don Bosco:
      - Lăsaţi-mă să-l văd numai, n-o să-l fac să vorbească, se ruga unul.
      - Trebuie să-i spun ceva şi nu trebuie să moară înainte de a şti acest lucru de la mine, spunea un altul.
      - Dacă Don Bosco ar şti că sunt aici sunt sigur că v-ar porunci să mă lăsaţi să intru, adăuga un al treilea.
- Dar lăsaţi cel puţin pentru o clipă uşa întredeschisă să-l mai vedem o dată, implorau ceilalţi.
      Toţi ardeau să afle noutăţi despre el şi, cu cât li se dădeau, cu atât mai multe cereau.
      Să piardă ei pe Don Bosco? Era posibil să rămână Cerul surd la implorările şi strigătele ţâşnite din inimile lor îndurerate?
      Să rămână iarăşi ai nimănui, fară Părinte, fără un prieten, fără un cuvânt bun, o călăuză?
      Dar ca să mai poată fi salvat era nevoie de un miracol.
      Ei bine, ei îl vor smulge Cerului cu forţa!
      Şi, de fapt, niciodată în analele unei instituţii nu s-a mai înregistrat un spectacol asemănător. În Biserica Consolatei - biserica preferată a lui Don Bosco - toţi aceşti copii şi adolescenţi, până mai ieri simpli hoinari ai străzilor, străjuiau cu schimbul pentru a-i smulge Fecioarei această vindecare, mai preţioasă şi mai necesară pentru viitorul lor decât însăşi viaţa.
      Din zori şi până-n seară şi din seară până-n zori, rugăciunile lor se urcau năvalnic spre Ceruri, din inimile acestor cete de copii ai nimănui. Inima Mamei din Ceruri putea, oare, rămâne nesimţitoare în faţa chinului lor?
      Se rugau, ajunau, ascultau cu acest gând Sfânta Liturghie, se cuminecau. Pentru a-şi smulge Părintele unic din ghearele morţii, aceşti fii, înnebuniţi de durere, făceau eforturi nesocotite şi supraomeneşti. Unii făcură votul să recite zilnic Rozarul mare (adică de 15 decade) timp de o lună, un an sau chiar toată viaţa. Nu lipsiseră nici dintre cei ce făgăduiră să ajuneze cu pâine şi apă, luni sau ani, ba chiar toată viaţa.
      Câţiva ucenici zidari se flămânzeau, posteau cu pâine şi apă, uneori mâncau ceva numai după apusul soarelui, zile de-a rândul, fără să-şi întrerupă munca, urcând împovăraţi cu cărămizi, pietre şi alte materiale pe schele, şi de cincizeci de ori pe zi! Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, în pauza de masă sau de seară, în timp ce ceilalţi lucrători se odihneau, ei petreceau şi acest răstimp în biserică, în faţa Preasfintei Euharistii.
      Cum ştiuse câştiga inimile tinerilor acest sărman preot, ce acum se pregătea să apară în faţa Judecăţii lui Dumnezeu!
      Noaptea de sâmbătă spre duminică, în cea de-a doua săptămână, păru să fie şi ultima pe pământ. Don Bosco era senin, aproape fericit. Nemângâiatul Don Borel era însă sigur că, dacă Don Bosco s-ar ruga şi el pentru propria vindecare Dumnezeu l-ar asculta fără îndoială. Încercă să-l convingă, dar Don Bosco tăcea. El insistă: atunci Don Bosco îi răspunse:
      - Să lăsăm să se întâmple întru toate voinţa lui Dumnezeu!
      - Rosteşte atunci cel puţin împreună cu mine: „Da, Dumnezeul meu, dacă Ţi-e pe plac, fă să mă vindec.”
      Muribundul, ca să-i facă o ultimă dată pe voie, repetă şi el această invocare.
      Don Borel îşi simţi atunci inima lărgindu-i-se de o nemărginită bucurie, aşa cum povesti de atâtea ori în anii următori. Căci pentru ca Don Bosco să se vindece, nu lipsea decât esenţialul: rugăciunea lui de Sfânt. Şi, de fapt, nu se înşela.
      Don Bosco căzu într-un somn adânc. În ziua următoare, medicii, siguri că vor veni să-i constate decesul, îl declarară în afară de orice pericol - adăugând rutinata formulă medicală de camuflare a propriei neputinţe şi neştiinţe - „bineînţeles dacă nu se vor ivi complicaţii!”
      Despre această neivire se făcuse garantă chiar Fecioara vindecărilor, şi complicaţiile n-avură cum să se mai ivească...
      Pericolul odată trecut, ce preţioasă lecţie pentru reflecţiile noastre ne oferă boala aceasta! Ea arată, pe de o parte, de ce minuni de jertfă şi generozitate sunt capabile inimile tinerilor atunci când o mare şi curată Iubire i-a cucerit, şi, pe de altă parte, ea subliniază în special neasemuitul preţ pe care îl are în ochii Celui Preaînalt rugăciunea unui sfânt autentic: rugăciunea lui Don Bosco, singură, a fost mai eficientă decât toate jertfele şi rugăciunile tuturor celorlalţi împreună!

 

8) Inimă de Părinte

      Două săptămâni mai târziu, într-o plăcută după-masă de duminică, trecătorii prin Valdocco asistară la o scenă prea puţin obişnuită. O mulţime de tineri fremătau în jurul Refugiului, aşteptând cu nerăbdare. Deodată poarta se deschise şi, în cadrul ei, apăru figura lui Don Bosco.
      A fost un adevărat delir de ovaţii şi entuziasm. I se pregătise un fotoliu cu braţe şi îl siliră să se aşeze în el. În clipa ce urmă, câţiva mai robuşti săltară de la pământ fotoliul cu Don Bosco, deasupra capetelor mulţimii de băieţi ce cântau, strigau, aplaudau, râdeau, plângeau de bucurie şi astfel îl conduseră în triumf, ca pe un suveran, până la Oratoriul lor din casa Pinardi.
      - Fiii mei, scumpii mei fii - zise Don Bosco, ajuns la altar - vă mulţumesc din suflet pentru dovada iubirii voastre. Vă mulţumesc pentru rugăciunile şi pentru jertfele voastre ce mi-au redat sănătatea. Dacă eu sunt azi din nou aici o datorez numai vouă, rugăciunilor voastre. De aceea, este cu totul drept ca şi eu să-mi folosesc toate zilele, pe care Bunul Dumnezeu mi le va dărui, în slujba şi în folosul vostru. Puteţi să contaţi şi să fiţi siguri de mine. Dar şi din partea voastră vă cer ceva: ajutaţi-mă şi voi, la rândul vostru, ca să vă pot mântui sufletele voastre dragi!
      Emoţia s-ar putea cel mult imagina, nu însă şi descrie. Toţi băieţii plângeau, în rând cu Don Borel. Nici Don Bosco nu-şi mai reţinu lacrimile.
      Te-Deum-ul solemn de mulţumită cântat în biserică se continuă afară printre mii de aclamaţii şi manifestări entuziaste.
      Unul dintre primele lucruri au fost să-i ia pe rând şi să le schimbe voturile năstruşnice în rugăciuni, mici jertfe sau acte de virtute pe măsura puterii şi potrivit vârstei lor. [33]
      Dar tocmai atunci ajunsese scadent şi ultimatumul marchizei de Barolo. Cele trei luni ce trecuseră fuseseră mai bogate în evenimente şi răsturnări de perspective decât ar fi bănuit la început şi se vedea rămas, dintr-o dată, fără adăpost. La casa Pinardi, cu faima ei rea, nici nu se putea gândi.
      Se hotărî de aceea să plece acasă la Bechis, pentru a-şi petrece convalescenţa în familie. Era a doua săptămână din august 1846, când Don Bosco apăru în Castelnuovo călare pe un măgăruş şi însoţit de unul dintre băieţii săi din Oratoriu.

 

9) Unde e comoara...

      Afecţiunea ce i-o purtau băieţii lui Don Bosco i-a fost de mare folos şi lui Don Borel pentru ca să poată menţine în viaţă Oratoriul în timpul absenţei maestrului.
      Dar cât de instructivă a fost lipsa lui Don Bosco atât pentru Don Borel cât şi pentru cei câţiva prieteni ce-l ajutau. Ei abia atunci îşi dădură cu adevărat seama de câte imense rezerve de răbdare, uitare şi lepădare de sine, avea nevoie Don Bosco pentru a trăi în nemijlocit contact cu aceşti tineri care, dacă-i erau ataşaţi, nu erau mai puţin zurlii, zvăpăiaţi, gălăgioşi, nespălaţi şi neciopliţi, ba chiar şi bădărani uneori.
      Să ştii zâmbi mereu şi inalterabil tuturor, atât celor veseli, cât şi - mai ales - celor ce te priveau chiorâş; să alergi săptămâni la rând pentru a găsi de lucru celor neocupaţi; să întinzi mâna cerşind ajutoare; să desfăşori, pe lângă activitatea istovitoare de peste săptămână ca preot, şi pe aceea, mai istovitoare, de duminica şi să nu culegi drept răsplată, pentru toate acestea, decât criticile tăioase şi nu lipsite de răutate ale „persoanelor bine”. Sfinţenia nu numai pentru noi, dar chiar şi în ochii lui Dumnezeu, e tot ce poate fi mai preţios pe pământ. Dar cât costă!
      Prietenii aceştia se jertfiră trei luni (oh, cât au fost de lungi, nu-i aşa, Don Borel?), dar Opera fu salvată. Don Bosco îi scria mereu locţiitorului său şi acesta îi răspundea prompt.
      Dar după câteva săptămâni, băieţii nu se mai mulţumiră cu veştile scrise, ci, reunindu-se în cete, începură să-l cerceteze, în ciuda celor vreo patruzeci de km distanţă, mai ales că nici timpul nu era totdeauna favorabil.
      Dar, cum spune Mântuitorul: „Unde e comoara voastră, acolo e şi inima voastră”, zadarnic i se recomandase lui Don Bosco să trăiască liniştit la Bechis un an - doi, mai mulţi chiar, cum să facă aşa ceva, când inima lui era mereu la băieţii săi din Torino? Sfatul de a se retrage o vreme îi venea nu numai de la Don Cafasso, ci chiar şi de la Arhiepiscopul său, Monseniorul Fransoni.
      Pe de altă parte, băieţii săi se alarmaseră şi pentru altceva: Don Bosco trezise atâta vâlvă şi dragoste în tineretul din satul său natal şi din jur, care îl cercetau şi deveniseră foarte numeroşi, încât un nou Oratoriu răsărise peste noapte. Băieţilor din Torino le era teamă de ceva şi mai grav: nu cumva Don Bosco să se aclimatizeze cu totul acasă şi, astfel, să-l piardă definitiv. Începură să i-o spună pe faţă:
      - Ori dumneavoastră vă întoarceţi la Torino, ori noi ne mutăm, cu Oratoriu cu tot, aici la Bechis!
      Don Bosco îi linişti şi-i asigură că la toamnă, înainte de căderea frunzelor, va fi din nou printre ei, aşa cum cu inima şi gândurile era deja acolo. Îi urmărea chiar şi în visurile sale, dacă un astfel de termen mai are sens când, de fapt, erau mult mai mult - adevărate viziuni. Astfel, într-o noapte, văzu pe doi din tinerii Oratoriului în drum spre Bechis, atacaţi pe podul peste Po de un monstru oribil ce-i trânti la pământ şi-i tăvăli în noroiul ce-l făcea cu saliva sa neagră-verzuie, înecându-i în această murdărie.
      Povesti visul câtorva dintre băieţii ce tocmai îl vizitau. Din nefericire, viitorul îi adeveri visul, căci cei doi părăsiră Oratoriul şi se apucară de fărădelegi.
      De aceea, se decise definitiv să revină la Torino în noiembrie. De abia se auzi în comună de proiect, că părinţii, şi mai ales mamele, împreună cu copii, năpădiră curtea şi locuinţa mamei Margareta, rugându-l cu lacrimi, orice ar fi, să nu plece.
      Dar datoria este datorie. Drumul îi fusese trasat de Altcineva, şi preotul Său îl va urma cu fidelitate.
      Singurul lucru ce-l punea pe gânduri era locuinţa. Aflase că, imediat după ce plecase din Torino, marchiza se grăbise să-i evacueze camera, pentru a-şi instala acolo noul său capelan. Don Borel transportă obiectele în una din cele patru camere închiriate de Don Bosco din casa Pinardi şi-i completă zestrea casei cumpărând din piaţa de vechituri o saltea, o masă, un pat şi două scaune, toate sărăcăcioase.
      Şi totuşi, nici nu se putea gândi să se instaleze aici: 1) pentru el, ca preot, ar fi fost indecent, iar 2) pentru cine ar fi venit împreună cu el, ar fi fost periculos. Am zis „pentru cine ar fi venit cu el”, căci în starea precară a sănătăţii lui, fără un mic ajutor pentru gospodărie, curăţenie şi fără hrană bine pregătită ar fi însemnat să-l ispitească pe Dumnezeu încercând să rămână singur.

 

10) Nu munca e dăunătoare...

      Frământat de aceste gânduri, nu ştia ce să decidă, când Don Cinzano îi sugeră soluţia salvatoare: de ce n-ai aduce-o cu tine la Torino pe mama Margareta?
      Era într-adevăr oul lui Columb! Dar cum să-i propună, la o vârstă atât de înaintată, o astfel de jertfa? Pe de o parte, putea el, oare, cere scumpei sale mame, pe lângă toate jertfele şi lipsurile la care ştia că în mod inevitabil ar expune-o (căci dacă, în legătură cu viitorul, alte lucruri nu erau sigure, Don Bosco de unul era absolut sigur, anume că necazurile se vor ţine scai de el) ; apoi, cum să-i pretindă să i se subordoneze lui, să devină dependentă de el, şi, vrând-nevrând, prin forţa situaţiei, să asculte de el?
      Dar, negăsind altă soluţie, îi vorbi. Înţelegea ce-i cere: să renunţe la liniştea şi odihna binemeritată de la Bechis, acum când multele necazuri şi ierni îi albiseră părul, şi să accepte zgomotul, necazurile, exigenţele şi proasta creştere a peste şapte sute de băieţi. Să părăsească glia îmbibată cu sudoarea, lacrimile şi amintirile unei vieţi, să părăsească viaţa calmă şi ritmul patriarhal de la sat, toate cunoştinţele şi prieteniile de o viaţă, pentru o ambianţă de agitaţie şi freamăt şi pentru tot vacarmul unui oraş mare. Şi încă în ce împrejurări!
      Ea rămase pe gânduri. Într-un târziu îi răspunse, aşa cum numai un suflet de adevărată creştină putea să răspundă:
      - Tu ştii prea bine cât costă ceea ce ceri... Dar dacă tu crezi că acest lucru este după voinţa lui Dumnezeu şi este plăcut Lui, sunt gata să te urmez imediat.
      Suflet de mamă!
      Fiul o privi fără glas, dar, încercând să-i mulţumească, ochii i se umeziră...
      Îşi făcură, de zor, ultimele pregătiri şi, în 3 noiembrie 1846, ea coborî pentru cea din urmă oară scara de lemn, ce scârţâia aproape gemând sub picioare, urmărită de toţi cei dragi. Se mai întoarse o dată să le spună un ultim adio; apoi, însoţită de lacrimile fiilor, nepoţilor şi cunoscuţilor, îşi întoarse paşii spre drumul acela de atâtea ori bătătorit în ambele sensuri, dar pe care, de astă dată, nu va mai reveni niciodată.
      Fiul o urma pe drumul ce cobora lin. Fiecare plantă, fiecare piatră, fântâna lor... toate păreau că primesc ochi şi o privesc îndurerate... Ea nu le va mai revedea.
      Intraţi în şosea, o ultimă privire spre colina scăldată în razele dimineţii şi apoi întinseră pasul, tăcuţi, pe albul drumului fără întoarcere, dar nu şi fără regrete...
      Margareta ducea pe braţul drept un coş cu albituri şi alte obiecte necesare, în timp ce fiul său ce-i păşea alături avea o legăturică în care păstra câteva caiete, un Liturghier şi Breviarul.
      Călătoriră astfel până la Torino, şapte ore şi mai bine de mers pe jos. Când să Între  în Torino, abia se mai ţineau pe picioare.
      Ajunşi la Rondo-ul din Valdocco se întâlniră cu Don Vala junior care, văzându-i frânţi de oboseală şi plini de praf, se interesă de unde vin aşa.
      - Din Bechis.
      - Pe jos?
      - Fireşte că pe jos. Ne lipsesc „ăştia”. Gestul de numărare a banilor completă răspunsul.
      - Şi încotro?
      - La casa Pinardi, cu mama.
      - Şi din ce veţi trăi, acum când ai rămas fără post?
      - E o întrebare, dragul meu, la care eu nu ţi-aş putea răspunde. Dar se va îngriji Bunul Dumnezeu şi de noi.
      - Dar la casa Pinardi sunteţi aşteptaţi?
      - Cine să ne aştepte?
      - Păi, ce veţi mânca de seară?
      - Ne vom mai gândi... răspunse Don Bosco râzând.
      - Sărmanul meu Don Bosco, să ştii că-mi inspiri milă. Aş vrea să fac şi eu ceva pentru tine. Se scotoci, dar nu avea un ban în buzunar. îşi scoase atunci ceasul şi i-l întinse hotărât.
      - Bani acum nu am, dar te rog ia cel puţin atât.
      - Şi ce te faci fără ceas?
      - Mă descurc eu, de mine nu te sinchisi. Vinde-l, să ai măcar cu ce să începi să trăieşti.
      - Iată, mamă dragă - comentă Don Bosco după ce se despărţiră - o dovadă că Bunul Dumnezeu se gândeşte la noi. Este un semn de bun augur, să avem toată încrederea.
      Ajunşi şi instalaţi într-una din camerele casei Pinardi, văzându-se singuri şi lipsiţi de toate, mama îi zise glumind:
      - Câte griji şi gânduri mai aveam acasă! Iată, aici nu mai am nimic de făcut şi nimănui de poruncit. Aceasta chiar că e linişte!
      Dar dacă în jurul lor era sărăcie şi pustiu, inimile lor cântau de bucurie. Jertfele, când le faci din iubire şi pentru Dumnezeu, nu mai par jertfe. În curând, cântecul pe care Silvio Pellico - „Îngeraşul Dumnezeului meu” - îl compusese la cererea lui Don Bosco, se ridică suav, cântat de cele două glasuri, care, neavând nimic, aveau totul având pe Dumnezeu.
      Abia se răspândi vestea reîntoarcerii sale printre băieţi că iată-i rânduri-rânduri, venind să-l vadă şi să-l salute, aducând şi alţii noi, curioşi şi dornici să-l cunoască şi ei pe acel Don Bosco despre care auziseră atâtea.
      În duminica următoare se pregăti o mică serbare în cinstea lui. Don Bosco şedea pe un scaun, iar în faţa lui avea mulţimea tinerilor ce cântau.
      Don Carpano îi citi o poezie care, pusă apoi pe note de Luigi Nasi (unul dintre cei doi canonici implicaţi în afacerea ospiciului, de care am amintit), a fost cântată de corişti.
      Giuseppe Buzzetti, unul din tinerii cei mai devotaţi şi care-l urma pe Don Bosco de câtva timp precum o umbră, ne-a păstrat poezia aceasta. Fără a fi o capodoperă, îl proclamă pe Don Bosco:
      „Omul înţelept, evlavios şi de virtute împodobit.”
      Cu toată opoziţia Episcopului şi a lui Don Cafasso care îi porunciseră să nu mai mărturisească şi să nu mai predice cel puţin doi ani, inima nu-i îngădui să asculte.
      „N-am ascultat, mărturiseşte el în Amintiri; după ce m-am întors la Oratoriu am continuat să muncesc tot ca înainte şi, douăzeci şi cinci de ani (când o altă boală de moarte era să-l răpună, în 1871-1872) n-am mai avut nevoie nici de medici, nici de medicină, ceea ce m-a convins că munca nu pricinuieşte daune sănătăţii trupeşti.
      Avea acum alături şi pe neasemuita-i mamă.
      Dacă ea îi spusese odinioară, atunci când era vorba să aleagă între călugărie şi preoţie, că, de ar deveni preot ca să ajungă bogat, nu i-ar mai păşi în veci pragul, acum, când îl văzu jertfindu-se pentru cei mai lipsiţi şi sărmani dintre copii, îl urmă generoasă.
      Jertfa mamei şi a fiului nu puteau fi mai depline.

 



Capitolul X. Consolidarea operei pentru tineret

l) Imperativele experienţei; 2) Casier, Providenţa; 3) Călirea celor buni; 4) Logică de marchiză; 5) Alarmă printre parohi; 6)... dar înţelegere la Episcop; 7)... şi la Autorităţi; 8) La o cupă cu vin; 9) Perseverenţă de sfânt; 10) În intimitate de familie; 11) Se sesizează Parlamentul; 12) „Când albinele sunt prea numeroase....”; 13) La „Cazanele” lui 1848; 14) Jocul de-a războiul; 15) „Lui Don Bosco, nici să trăiască, nici să moară...”; 16) Sfinţenia, torent de lumină şi iubire; 17) Minuni ca în Evanghelie; 18) Pe cărarea trandafirilor; 19) Mereu preot; 20) Mămăliga miraculoasă; 21) Autorul zgomotelor misterioase; 22) Şantierul cu... butoiaşul de vin; 23) O loterie şi o explozie; 24) Adăpost Domnului şi fiilor Săi; 25) Ateliere şi şcoli în familie; 26) Jertfa Mamei.

 

1) Imperativele experienţei

      Aşa cum „Biserică” i se spune atât edificiului sacru, cât şi comunităţii credincioşilor ce se adună în ea pentru cultul divin, tot astfel, de la denumirea de „Oratoriu” a primei Capele în care Don Bosco îşi adunase tinerii la Refugiu, acest nume trecu şi se extinse şi la întrunirile de duminica ale tinerilor, iniţiate de acesta la Torino.
      Oricum, în aceste întruniri festive ale atâtor tineri mai era ceva confuz, aproape haotic. Instabilitatea sediului şi pribegia dintr-un loc într-altul, cum observă Ceria, veşnica lipsă de spaţiu şi insuficienţa localului, penuria ajutoarelor, ba uneori chiar dezertarea lor generală, a băieţilor şi a ajutoarelor, plus cele două absenţe ale lui Don Bosco (una mai scurtă la Sassi, şi o a doua, la Bechis, prelungită din cauza bolii) împiedicaseră atât coordonarea mijloacelor, cât şi continuitatea metodică - condiţie esenţială pentru a întrona disciplina. Desigur, fiind întruniri periodice de băieţi de toate categoriile, nu era vorba de o disciplină de cazarmă, dar nu mai puţin se simţea şi nevoia unei rânduieli şi stabilităţi.
      Din clipa în care Don Bosco se văzu ajuns pe pământ solid, unul dintre primele lucruri la care se gândi era să dea Oratoriului o sistematizare dacă nu definitivă, apoi cel puţin mai durabilă.
      Îl concepea de acum altfel decât până atunci. Practica îi arătase că Oratoriul trebuia să fie deschis nu numai în anumite ore duminica, ci şi în zilele de sărbătoare, toată ziua; tinerii să fie primiţi cu toţii (dacă nu sunt prea mici) şi să nu fie îndepărtaţi decât atunci când prezenţa lor ar deveni periculoasă pentru sănătatea sau moralitatea celorlalţi; preoţii să fie prietenoşi cu ei, ocupându-se continuu de ei pentru a-i distra, pentru a-i învăţa Catehismul şi a-i deprinde cu exerciţiile de pietate, iar din partea Duhovnicului se cerea o autoritate paternă, dar atotcuprinzătoare, care să se intereseze nu numai de binele spiritual, ci şi de cel profesional al tinerilor, nu doar cât timp sunt în Oratoriu, ci chiar peste săptămână.
      El voia să reacţioneze contra repulsiei faţă de preot, care fusese răspândită de unii în masele poporului. Căci, pe lângă anticlericalii din principiu, totdeauna s-au găsit şi se vor găsi capete înguste ce confundă şi răsfrâng aversiunea contra unuia sau altuia dintre preoţii nedemni şi asupra Idealului în sine, pe care aceştia nu-l mai reprezintă, ci doar îl compromit. Voia apoi să suplinească neglijenţele multor familii în educarea copiilor şi, mai ales, voia să ocrotească tineretul abandonat, expus decăderii, viciilor şi primejdiilor de tot felul.
      Pentru a-şi materializa planul, înainte de toate trebuia să-şi recruteze şi formeze personalul de care avea nevoie. În afară de Don Borel şi Don Carpano mai erau şi alţi preoţi ce-şi ofereau, dar numai sporadic, colaborarea. El se îngriji, de aceea, să-şi formeze un mănunchi de tineri ce-l ajutară în mod eficient la păstrarea ordinii, dar şi la predarea Catehismului şi a cursurilor serale. La aceste cursuri, Don Bosco îşi rezervase clasa celor mai mari, fiind astfel cu prisosinţă recompensat de osteneala sa, prin generozitatea unora dintre ei.
      Al doilea imperativ impus de experienţă a fost întocmirea unui regulament, în care se trasa clar scopul Oratoriului şi metoda de urmat, stabilindu-se în termeni precişi rolul şi atribuţiile fiecăruia dintre colaboratori. „Fiecare ştia ce are de făcut” şi, întrucât fiecare era responsabil de un anumit sector, cu atribuţii precise pentru fiecare oficiu şi rol, îşi dădeau toată silinţa să nu dezmintă încrederea ce li se acordase. Fiecare era edificat asupra propriilor sarcini de serviciu.
      Este, de altfel, un principiu pe care Don Bosco îl va urma fidel toată viaţa: el îşi va trata colaboratorii ca oameni cu iniţiativă şi răspundere proprie, şi nu ca simple manechine sau telefoane de transmis ordine. Dar nu făcea, de altfel, şi Napoleon tot aşa? Când voia ca într-o chestiune să nu se facă ceva şi ca o problemă să nu fie rezolvată, alegea o comisie. Don Bosco va numi responsabili.
      Al treilea lucru era să-şi cumpere o casă proprie. A sta în chirie însemna a-ţi vedea mereu fugind pământul de sub picioare. E adevărat că, rând pe rând, el închiriase întreaga casă, aşa încât, de 1 aprilie 1849, era singur în edificiu dar tot chiriaş rămânea. Vechii impresari îi ofereau acum lui Pinardi o chirie aproape de două ori mai mare, deşi nici acesta nu s-ar fi îndurat să-l alunge iarăşi pe Don Bosco. Să i-o spună direct nu îndrăznea, dar nici să piardă nu-i surâdea. De aceea, bucuros s-ar fi oprit la o soluţie radicală: să-i vândă casa! Pretenţiile lui erau însă exagerate: 80. 000 de lire pentru o clădire ce valora cel mult a treia parte. Dar şi Dumnezeu îşi avea planurile Sale, şi nu este El stăpân peste inimile oamenilor?
      Într-o zi, pe când Don Borel predica, iar Don Bosco se găsea lângă intrare pentru a împiedica aglomerarea şi gălăgia, apăru Pinardi şi-l chemă în curte, la o parte.
      - S-o sfârşim odată - zise el glumind - de acum Don Bosco trebuie să-mi cumpere casa. (Să notăm însă că tocmai în acest timp, la crâşma „La Bellezza”, din vecini, se întâmplase o nouă încăierare în care căzuse însângerat şi un ofiţer. Pinardi era mereu citat la Chestura poliţiei ca martor în astfel de afaceri, ca şi în atâtea altele similare, cu pierdere continuă de timp şi cu primejdia de a-şi atrage ura uneia sau chiar a ambelor tabere rivale şi teama unor nesfârşite complicaţii.       
- De acord, s-o sfârşim odată; Domnul Pinardi să o vândă doar la preţul ei şi eu o cumpăr imediat.
      - Păi asta cer şi eu, numai preţul ei!
      - Cât?
      - E preţul ce l-am cerut: 80. 000 de lire.
      - Aşa nici nu mai fac oferte.
      - Atunci oferiţi-mi dumneavoastră.
      - Nu pot.
      - De ce?
      - Fiindcă este un preţ exagerat. Iar eu nu intenţionez să-l jignesc pe cel care o vinde.
      - Atunci oferiţi cât puteţi.
      - Mi-o daţi atunci pentru cât valorează?
      - Aveţi cuvântul meu de onoare că o dau.
      - Cât anume?
      - Lunile trecute - zise Don Bosco - am cerut unui expert, prieten de-al dumitale şi cunoştinţă de-a mea şi m-a asigurat că, în starea actuală, casa nu face mai mult de 26. 000- 28. 000 lire; iar eu, ca să fie târgul făcut, uite, îţi ofer 30. 000 de lire.
      - Dar veţi mai face pe deasupra un cadou de 500 de lire pentru nevastă-mea?
      - Îl voi face şi pe ăsta.
      - Dar îmi plătiţi cu bani gheaţă?
      - Da, cu bani gheaţă.
      - Atunci când facem contractul şi plata?
      - Când doreşti.
      - De mâine în cincisprezece zile şi cu plată integrală.
      - Fie cum zici.
      - Şi o sută de mii penalizare pentru cine nu se ţine de târg.
      - Suntem de acord, răspunse scurt Don Bosco.

 

2) Casier, Providenţa

      Totul fusese pertractat şi încheiat în cinci minute, deşi Don Bosco nu avea în buzunar o para chioară. Dar fiind la mijloc binele băieţilor săi, încrederea sa în Providenţă era absolută.
      Mama Margareta abia auzi de târg, dar mai ales de clauza aceea cu penalizarea de o sută de mii, şi se puse pe gânduri.
      - Ai făcut-o, dragul mamii! Dar de unde vei lua tu cele treizeci de mii în două săptămâni şi suta de mii dacă nu te vei ţine de cuvânt? Nu ştii tu prea bine că noi ne înecăm în datorii?
      - Noi, se prea poate, dar Dumnezeu nu!
      Încredere de sfânt răsplătită dumnezeieşte!
      Încă în aceeaşi seară, în mod cu totul neobişnuit din toate punctele de vedere, se prezentă la Don Bosco duhovnicul său, Don Cafasso, aducându-i zece mii de lire din partea contesei Cassanzza-Riccardi, care-i dăruise cu simpla indicaţie de a-i folosi aşa cum credea că i-ar face plăcere lui Dumnezeu.
      A doua zi, iată că vine la Don Bosco şi un călugăr Rosminian, pentru a-i cere sfatul cum să folosească mai bine 20. 000 de lire disponibile. Don Bosco i le ceru ca împrumut pentru a-i plăti lui Pinardi, lucru pe care acesta îl acceptă imediat, încât întreaga sumă venise pe neaşteptate.
      Cele trei mii pentru cheltuielile de contract şi întabulare i le făcuse cadou Cavalerul Cotta, directorul băncii unde se redactă contractul. Era în 19 februarie 1851. După vreo douăzeci de ani de profanări, vechiul edificiu, ce fusese un cuib de păcate, îşi primea reconsfinţirea definitivă în slujba binelui şi a tineretului.
      Don Bosco încercă să mai cumpere şi alt local din vecini „La Giardiniera”, restaurant cu grădină de vară şi parc de distracţie pentru mahalagii etc. Cântecele murdare, chiotele, chefurile, dansurile şi toate celelalte urmări ale alcoolismului deranjau nu numai programul Oratoriului, ci constituiau şi un pericol moral pentru băieţii tineri. Dar nu reuşi.
      Încercă atunci măcar să o închirieze şi, deşi proprietara s-ar fi învoit, nu s-a ajuns la nimic, crâşmăriţa chiriaşă pretinzând despăgubiri fabuloase. Fu nevoit să aştepte 33 de ani, până în 1884, când fondurile generoase ale Contelui Colle din Toulon - cel mai mare binefăcător al Sfântului - îi dădură posibilitatea să cumpere totul. Îl costă scump de tot, căci trebui să răscumpere nu numai localul, ci şi inventarul întreg: mobilier, veselă, feţele de masă, lenjeria localului etc. cotate astronomic. Binele să-l faci când şi cum poţi - zicea Don Bosco - şi, deşi târziu, acest al doilea focar de infecţie din Valdocco a fost desfiinţat.

 

3) Călirea celor buni

      Înlăturarea ocaziilor rele este, desigur, importantă, deşi ceea ce deosebeşte virtutea de viciu nu este aspectul negativ, ci angajarea pozitivă pe calea binelui. Or, un sfânt o ştie mai bine decât oricine. De aceea, Don Bosco deosebea în mulţime pe cei mai buni, pe care încerca apoi să-i facă apostoli printre ceilalţi, călindu-i prin alipirea lor la „Compania Sfântului Aloisiu”, iar periodic, prin exerciţii spirituale. După vreo trei experienţe reuşite, în 1850, alese 109 tineri pe care îi duse cu el la Seminarul din Giaveno pentru o săptămână de exerciţii spirituale, premiindu-i la sfârşit şi cu o încântătoare excursie la Sacra din San Michele, cum se numeşte Abaţia fortăreaţă ce domină şi străjuieşte intrarea vestitei văi Susa, prin care urcă astăzi linia ferată internaţională Roma - Modane - Paris.
      Compania Sfântului Aloisiu trezi un entuziasm general printre băieţi. Dar pentru a putea fi admişi, candidaţii trebuiau să îndeplinească două condiţii: 1) Exemplul bun în vorbă şi fapte şi 2) Frecventarea Sfintelor Taine.
      Un patron mai potrivit ca acest tânăr nici nu se putea găsi, mai curat decât un crin, prinţ de sânge şi virtute (se ştia de exemplu că, jignindu-l, era felul cel mai direct de a-i câştiga prietenia!), căzut eroic îngrijind ciumaţii. Poate fi un model mai atrăgător decât un tânăr curat, blând, stăpân pe sine şi generos până la eroism?
      Don Bosco îi publică biografia, însoţind-o de scurte meditaţii şi rugăciuni pentru cele şase duminici premergătoare şi pregătitoare la Sărbătoarea lui (21 iunie). Îşi procură şi o statuie, iar pentru partea sufletească le dădu posibilitatea de a se spovedi, în vederea sărbătoririi, la orice oră din zi şi din noapte; şi aceasta nu este numai o figură de stil.
      Această Companie, aprobată de Episcop la 12 aprilie 1847, a jucat un rol important în istoria Oratoriului, chiar şi în aceea a atâtor suflete şi personalităţi proeminente. Între primii înscrişi în această Asociaţie religioasă se numără, pe lângă Pius IX, şi mulţi episcopi sau cardinali celebrii ca Gaudenzi, Cardinalului Antonucci, Cardinalului Antonelli, apoi abatele Rosmini (filosoful), ca şi vestiţii Camil şi Gustavo Benso de Cavour. Ultimul intervenea nu numai la slujbele sacre, ci, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu, lua parte la procesiunea euharistică, cu o lumânare într-o mână şi cu cartea de rugăciuni în cealaltă, cântând imnul „Infensus hostis gloriae.”

 

4) Logică de marchiză

      Încercările erau departe de a-i lipsi, căci fără suferinţă nimic nu s-a făcut şi nu se face pe pământ. De altfel, doar în încercări se măsoară caratele unui suflet.
      Pe lângă încercările ce-i veneau de pretutindeni, cele care prin firea lucrurilor erau inerente mersului Oratoriului, l-au mai făcut să sufere, nu puţin, un anumit zel al aşa-ziselor persoane „de bine.”
      Marchiza de Barolo, dorind să răspândească o devoţiune la care ţinea mult, aceea în cinstea „îndurării lui Dumnezeu”, căuta pe cineva care să ilustreze această pioasă deprindere cu un mic opuscul explicativ. Silvio Pellico i-l propuse pe Don Bosco, dar ea nici nu voia să audă, ceea ce nu-l împiedică pe Pellico să-i aducă la cunoştinţă, lui Don Bosco, gândul marchizei. Acesta, fără nici o amânare, nu numai că-l compuse, dar îl şi tipări în mai multe mii de exemplare şi, din delicată atenţie, nu-şi tipări numele şi le trimise cadou călugăriţei care deţinea funcţia de Superioară a Refugiului.
      Marchiza citi şi ea cărticica şi rămase încântată, dar nu îngăduia nimănui să spună că autorul ar fi Don Bosco. Cu toate acestea, Don Borel nu scăpă prilejul să i-o amintească, mai ales că Don Bosco continua şi pe mai departe să mărturisească şi să predice la Refugiu, ajutând în orice chip putea bunul mers al Institutelor Marchizei.
      - Este în Torino un preot plin de zel, ce asudă şi aleargă din zori şi până în noapte şi ar avea uneori nevoie de ajutorul dumneavoastră.
      - Am înţeles - exclamă ea sec -; lui Don Bosco, nimic!
      Atunci, zâmbind cu înţeles, Don Borel îi atrase atenţia că autorul cărţii „Esercizio di divozione alla Misericordia di Dio” (111 pagini) e tocmai Don Bosco.
      - Ei bine, atunci dă-i aceste două sute de lire, dar nu vreau să ştie că sunt de la mine.
      Gest admirabil al unei ambiţii ce nu poate fi admirată. În viitor, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, nu-i mai dădu ajutoare decât prin terţe persoane.
      Era ceva din logica celui ce, ca să nu-şi calce jurământul de a nu mai bea, îşi „mânca” rachiul cu lingura. Şi apoi se ştie că respectarea promisiunii de a... omite binele sau de a face răul e un păcat mai mare decât nesocotinţa însăşi de a promite ceva. Din punct de vedere moral, astfel de gesturi sunt în genul jurământului stupid făcut de Irod Salomeei, într-un moment de patimă. În astfel de cazuri, nu numai că a-ţi călca un jurământ sau o făgăduinţă nesăbuită nu este un păcat, ci, dimpotrivă, este o sfântă datorie. Dar un cap năucit de ambiţie, chiar de marchiză să fie, n-are de unde şti... Teologie.

 

5) Alarmă printre parohi

      Dar dacă marchiza noastră nu ştia, cei ce intră acum pe scenă ştiu şi Teologie: sunt respectabilii parohi din Torino.
      Are acest Don Bosco un fel de a face, ce prea sare în ochi. În Paresimi, de exemplu, imediat după prânz, un băiat cu clopoţel mare, cu sunet argintiu, cutreiera împrejurimile Oratoriului, sunând cu o ardoare cum numai băieţii ştiu când îşi dau importanţă. Sunetul clopoţelului răzbătea prin case şi amintea şi părinţilor datoria de a-şi trimite copiii la Catehism, dacă de intervenţia lor mai era nevoie, când orice băiat din cartier ar fi luat parte la un Catehism ţinut de Don Bosco. Era pitoresc să vezi cum apar, de prin case, acele mutrişoare, una după alta, strângându-se cete-cete în urma crainicului ce păşea în frunte, mândru de misiunea sa. Vuietul creştea ca o revărsare de apă, căci, la glasul clopoţelului, noii veniţi se adăugau cu cele ale lor, în timp ce se îndreptau veseli şi zgomotoşi spre Oratoriu.
      Dar această afluenţă de copii la Oratoriu nu era oare o încălcare sfruntată a prerogativelor parohiale? Veni mai întâi la Oratoriu să i-o spună parohul Della Porta, care, întrebând însă băieţii, se convinse că majoritatea nu aparţineau populaţiei stabile a oraşului, iar ceilalţi erau dintre aceia care, pe la parohii, şi aşa nu ar fi dat.
      Mai veniră alţi parohi şi alţi preoţi, şi toţi îşi aveau pregătite dinainte observaţiile. Dar, după o examinare obiectivă la faţa locului erau siliţi şi ei să se ralieze părerii parohului Della Porta.
      Sosi într-un târziu şi vechea noastră cunoştinţă, canonicul Ponzatti, paroh la Sfântul Augustin. Veni pe jos de astă dată, fiindcă, din clipa în care Don Bosco îl expediase cu acel cupeu, în locul său, la... Ospiciu, prinsese o anumită aversiune pentru trăsuri în general şi pentru cele cu doi cai-putere, în special... El susţinea sus şi tare drepturile inalienabile ale parohilor de a face ei Catehismul şi de a admite numai ei la Cuminecarea de Sfintele Paşti.
      - Oare - argumenta Ponzatti - nu ne revine nouă, parohilor, misiunea de a-i învăţa pe credincioşi? Şi cine are obligaţia să verifice că un tânăr ştie sau nu Catehismul, dacă poate fi admis sau nu la Prima Sfântă împărtăşanie? Cum putem noi şti care dintre tineri şi-au îndeplinit sau nu porunca împărtăşirii de Paşti, când ei sunt scoşi de sub controlul nostru?
      Don Bosco îi răspunse calm la toate şi cu fapte de o evidenţă copleşitoare. Parohul Ponzatti replică:
      - Orice ar fi sau ar decide parohii ceilalţi, eu îmi rezerv dreptul de a face eu însumi examinarea candidaţilor din parohia mea la Prima Cuminecare.
      Don Bosco înţelese şi se conformă. Pe când pe ceilalţi îi examină cu o comisie de preoţi delegată canonic pentru aceasta, pe cei domiciliaţi în parohia Sfântul Augustin (erau aproape o sută) îi trimise spre examinare Reverendisimului Ponzatti. Dar acesta, văzând mulţimea de băieţi şi aflând pentru ce veniseră, le spuse:
      - Veniţi altă dată, acum nu am timp pentru voi.
      Tinerii se supuseră, dar, când reveniră, parohul nu era acasă şi un funcţionar de la biroul parohial, auzind pentru ce veniseră, se minună că aşa flăcăi de 15-20 de ani nu-şi făcuseră încă Prima Cuminecare şi-i luă chiar peste picior.
      Sărmanii tineri se întoarseră umiliţi şi ruşinaţi la Oratoriu, spunând însă răspicat lui Don Bosco că în veci nu mai au nevoie de un astfel de examen.

 

6)... dar înţelegere la Episcop

      Don Bosco îl informă imediat pe Monseniorul Fransoni, care, în 30 martie 1847, îl autoriză printr-un decret să promoveze el la Prima Cuminecare şi la Sfântul Mir [34]pe toţi cei care frecventează Oratoriul, cu obligaţia de a anunţa singuraticelor parohii numele celor admişi. Cu acest prilej, Episcopul dădu Oratoriului denumirea atât de dragă lui Don Bosco: „Parohia copiilor abandonaţi”.
      Monseniorul Aloisiu Fransoni a fost o figură admirabilă de mare Arhiereu. El îl va înţelege şi-l va ocroti statornic pe Don Bosco, nelăsându-se prins în intrigile nimănui. Om integru şi cu o veritabilă coloană vertebrală, va suferi temniţă şi va muri în exil, dar nu se va pleca şi nu se va preta să fie păpuşa docilă a nici unei politici, nici chiar pentru o clipă. În Galeria veacurilor, el a fost şi va rămâne bronz, ceea ce nu-l va împiedica însă să reverse, în şirul anilor, cea mai caldă afecţiune, a unei inimi de părinte, peste Don Bosco şi fiii săi.
      Voind să-i dea Sfântului un semn de deosebită apreciere şi pentru a da mai mult fast solemnităţii, încă în acelaşi an, de sărbătoarea Sfântului Aloisiu de Gonzaga (21 iunie) veni la Oratoriu unde pontifică şi administră Sfântul Mir, întrucât aproape nici unul dintre băieţii Oratoriului nu fusese încă miruit.
      La Liturghie se cuminecară mai bine de trei sute de băieţi. După dejunul bogat, oferit chiar de Episcop, se făcu o mică şedinţă festivă în cinstea înaltului Ierarh, jumătate academie, jumătate teatru.
      În prima parte, Don Bosco îi dezvălui toată afecţiunea şi devotamentul său şi al fiilor săi. Urmă partea teatrală, unde ca punct principal se juca piesa „Caporalul lui Napoleon”, în care caporalul era făcut de Don Bosco să spună o mie şi una de snoave şi glume pe seama aranjamentului lor şi a celorlalte neajunsuri. Îi distra pe toţi aşa de mult, încât chiar Monseniorul Fransoni spunea că nu mai râsese atâta în toată viaţa sa.
      Această şedinţă nu a fost decât prima dintr-o lungă serie de asemenea încercări, ce se vor generaliza în toate Institutele Saleziene.
      Efuziunea de suflet şi exclamaţiile entuziaste, exprimând cel mai sincer şi fierbinte ataşament faţă de înaltul Oaspe, îi arătau acestuia cât erau de oportune aceste Oratorii ale lui Don Bosco în acele vremi când autoritatea episcopală era ţinta de atac a celor mai odioase şi inumane măsuri.

 

7)... şi la Autorităţi!

      De altfel, pentru băieţii lui Don Bosco, acest fel de „academii”- cum le spuneau ei şedinţelor festive - nu erau cu totul noi. La începutul anului mai făcuseră o şedinţă similară cu puncte din Catehism, Mica Biblie şi Geografia Ţării Sfinte. Era un lucru modest în sine, dacă vreţi, dar apreciabil prin rezultatele obţinute, trezind admiraţia pedagogului Aporti, ca şi a titularului catedrei de pedagogie de la Universitatea de Stat, Profesorul Raineri, care în repetate rânduri le spusese studenţilor săi:
      „Dacă vreţi să vedeţi cum se pune minunat în practică pedagogia mergeţi la Oratoriul Sfântului Francisc de Sales din Valdocco şi observaţi ce face acolo Don Bosco.”
      Tot cam pe atunci - suntem în primăvara lui 1847 - cursurile serale atrag atenţia Autorităţilor. Municipiul delegă o comisie al cărei raport a fost atât de elogios, încât Municipiul îi votă un ajutor anual permanent de trei sute de lire, ca premiu pentru această meritorie iniţiativă.
      Pe lângă partea ştiinţifică propriu-zisă, Don Bosco continua să dea şi lecţii de muzică instrumentală, orgă, pian, dar mai ales de canto. Dar şi aici, necesitatea îl constrânse să se abată de la metoda în uz pe atunci, când fiecare cântăreţ îşi avea ora lui specială, şi începu să-i înveţe colectiv. Faima şi succesul acestor ore muzicale au fost atât de mari şi de neaşteptate, încât mari maeştri cu renume ca Rossi, Blanchi, Cerutti şi alţii veniră săptămâni de-a rândul aproape în fiecare seară să-i asculte lecţiile.
      „Aceasta este în contradicţie cu proverbul „Nu este ucenic peste dascălul său”- notează Don Bosco în Amintiri - căci, deşi nu ştiam a milioana parte din ceea ce ştiau aceste celebrităţi, eram cel care ajunsese maestru în mijlocul lor.”
      Această şcoală de canto va forma mulţi muzicieni de mare virtuozitate şi tot atâţia organişti de valoare, devenind pepiniera pentru sute de alte şcoli asemănătoare, astfel încât, până la sfârşit, chiar şi Municipiul din Torino - care pe vremea marchizului de Cavour îl şicanase atât de stăruitor - se lăsă înduplecat de evidenţe şi hotărî să-i acorde lui Don Bosco suma de o mie de lire drept „Premiu pentru dezvoltarea dată de el muzicii”.

 

8) La o cupă cu vin

      Mai era însă şi o altă muzică, cunoscută numai lui Don Bosco, şi asupra căreia Autorităţile nu-şi prea aplecau urechea s-o asculte: erau glasurile copiilor nimănui, care ar fi voit de atâtea ori să înceapă o altă viaţă, mai bună şi cinstită, dar nu reuşeau, neavând nici pâine, nici haine, şi nici sălaş unde să-şi aplece capul.
      Don Bosco se convinsese, din proprie experienţă, câtă dureroasă dreptate avea Sf. Toma de Aquino când spusese că „UN MINIMUM DE BUNĂSTARE ESTE NECESAR PENTRU DEPRINDEREA VIRTUŢII!”
      Dar generozitatea inimii lui nu întotdeauna a fost înţeleasă. Astfel, într-o seară din aprilie 1847, pe când se întorcea de la un bolnav, la o răscruce pustie a fost întâmpinat de un grup de flăcăi hoinari ce păreau gata de orice lovitură. Să-i întâlnească nu dorea, dar să-i evite nu mai putea, mai ales că începuseră să vorbească în fel şi chip, despre preoţi în general - că sunt mândri, zgârciţi, intoleranţi etc. - şi despre cel tocmai întâlnit, în special. Don Bosco li se adresă direct, salutându-i:
      - Bună seara prieteni, cum vă merge?
      - Numai vă mulţumim de întrebare, domnule Teolog, nu prea bine. Nu de alta, dar ni-e sete şi n-avem o para chioară; plăteşte-ne dumneata o cupă.
      - O cupă, o cupă! Ori ne plăteşti, ori de aici nu mai pleci! săriră toţi - închizând cercul în jurul său.
      - Foarte bucuros, răspunse Don Bosco liniştit, şi două chiar, dar vin şi eu cu voi, căci aş vrea să le bem împreună!
      - Mai încape vorbă? Cu cea mai mare plăcere! Ce preot simpatic eşti dumneata, Părinte! Oh, de-ar fi toţi aşa!
      - La „Hanul Alpilor” atunci, reluă Don Bosco, e mai colea! De altfel, şi lângă o cupă de vin, el unul ştia să rămână preot. Cu puţin timp înainte, într-un restaurant din Miasino, dând peste o mulţime de oameni, cuceri atenţia tuturor şi se folosi de ocazie, pentru a le povesti, cu felul său agreabil şi vesel, întreaga viaţă a Sfântului Iuliu, spre încântarea ascultătorilor, mai obişnuiţi cu altfel de discursuri decât cu panegiricele sfinţilor.
      După ce atmosfera devenise mai cordială, în urma vinului ce le dezlegase limbile, Don Bosco îi întrebă pe noii săi prieteni:
      - Aţi vrea să-mi faceţi şi mie o plăcere?
      - Nu una, ci două, şi trei! Noi dorim să vă păstrăm prietenia!
      - Ei bine, dacă vreţi să-mi faceţi un lucru la care ţin mult, să nu mai înjuraţi de Dumnezeu şi de lucrurile sfinte.
      - Aveţi dreptate, perfectă dreptate, răspunse unul dintre cei ce doar cu ceva timp înainte înjurase din senin. Dar ce vreţi, părinte? Ştiţi, unele vorbe ne scapă din gură pe negândite... Dar să ştiu că-mi muşc limba, vă promit că pe viitor asta nu se va mai întâmpla.
      La fel făgăduiră şi ceilalţi.
      - Foarte bine; eu vă mulţumesc şi plec mulţumit.
      Pe duminică deci vă aştept la Oratoriu. Iar acum, ca nişte tineri vrednici - e deja târziu, fiecare acasă!
      - Dar eu n-am casă, zise unul.
      - Nici eu, reluă un al doilea.
      - Nici noi, adăugară alţii.
      - Dar pe unde dormiţi?
      - În câte un pod de grajd, ba pe la Azilul de noapte, când avem cele douăzeci de centime de taxă; pe la câte un prieten sau cunoscut, însă aproape niciodată două nopţi la rând în acelaşi loc.
      - Dacă-i aşa, cei care aveţi unde merge, plecaţi şi la revedere pe duminică. Celor rămaşi le spuse:
      - Voi veniţi cu mine!
      Ajunseră acasă târziu, unde mama Margareta era în culmea neliniştii. Îi conduse în podul cu fân, le dădu cearşafuri şi pături, recitară împreună un Tatăl Nostru şi o Născătoare, apoi coborî, dorindu-le „Noapte bună!”
      În dimineaţa următoare, ieşind în curte, rămase puţin mirat că în pod nu se auzea nici o mişcare; încă mai dorm, gândea el. Cine ştie, sărmanii, de când n-or mai fi avut şi ei un aşternut ca lumea...
      Se urcă în pod să-i trezească şi să le spună un cuvânt bun, dar găsi podul gol; o şterseseră cu aşternut cu tot!
      Nici următoarele încercări de a deschide un azil de noapte nu dădură roade, căci următorii luară nu numai lenjeria de pat, ci furară şi saltelele cu paie cu tot!

 

9) Perseverenţă de sfânt

      „Dar e o nebunie să mai continue”, se comenta în jur.
      Dar sfinţii urmăresc gânduri ce ştiu că nu sunt numai ale lor, ci ale Altcuiva, şi de aceea, un instinct superior îi susţine, făcându-i să persevereze împotriva tuturor obiecţiilor şi raţionamentelor oamenilor de rând.
      Câteva săptămâni mai târziu, sosi la Oratoriu, într-o seară ploioasă de mai, un tinerel de vreo cincisprezece ani, ud leoarcă, flămând şi fără cunoscuţi în Torino. În timp ce mama Margareta îi pregătea o cină caldă, Don Bosco îl întrebă despre părinţi, şcoală, Catehism etc.
      - Sunt un biet orfan - îmi răspunse - venit la Torino pentru a găsi de lucru. Aveam trei lire, dar le-am cheltuit încă înainte de a fi reuşit să câştig ceva, iar acum nu mai am nimic şi sunt al nimănui.
      - Dar Prima împărtăşanie ai făcut-o?
      - Nu.
      - Te-ai mărturisit până acum?
      - Da, dar e mult de atunci.
      - Şi acum unde vrei să mergi?
      - Nici eu nu ştiu, dacă aţi fi aşa de buni să mă lăsaţi să-mi petrec noaptea aici, într-un colţ pe undeva...
      Şi izbucni în plâns. Mama Margareta plângea şi ea, iar eu eram adânc mişcat.
      - Dacă aş şti că eşti băiat de treabă, te-aş culca aici, dar vezi tu, toţi pe care i-am adăpostit până acum ne-au furat şi hainele de pat, iar tu poate vei sfârşi luând şi ce a mai rămas.
      - Nu, domnule! Sunt eu sărac, dar în viaţa mea nu am furat de la nimeni nimic!
      Mama Margareta improviză atunci un fel de pat punând salteaua (pentru acea noapte din patul lui Don Bosco) pe o uşă de lemn aşezată pe patru picioare făcute din cărămizi şi-l culcă în bucătărie după ce îi şopti matern câteva gânduri despre credinţă, cinste, nevoia de a munci.
      Mama Margareta pusese astfel o adevărată piatră de hotar a educaţiei saleziene şi în istoria Oratoriului continuând vechea sa obişnuinţă de acasă, de a spune un gând bun fiilor săi înainte de a fi adormit. De aici a început obiceiul atât de mişcător, perpetuat apoi în Institutele Saleziene, de a încheia ziua printr-o scurtă vorbire adresată băieţilor, după rugăciunea de seară. Acest cuvânt seral este şi astăzi unul dintre cele mai eficace resorturi ale educaţiei saleziene.
      În iunie apăru şi cel de-al doilea intern. În timp ce se întorcea seara spre casă, Don Bosco văzu un băiat de vreo doisprezece ani, cu capul răzimat de unul din arborii de pe marginea trotuarului, ce plângea în hohote.
      - Ce ai, fiul meu - îl întrebai - de ce plângi?
      - Plâng fiindcă sunt părăsit de toţi: tatăl meu a murit înainte de a-l cunoaşte, iar mama mea, care mă iubea atât de mult, a murit şi ea ieri... Şi începu să plângă şi mai tare.
      - Dar astă noapte unde ai dormit?
      - Am dormit încă acasă; dar proprietarul, chiria fiind neplătită, ne-a luat mobila şi hainele ce mai rămăseseră şi, abia am îngropat-o pe mama, că el a încuiat camera şi iată-mă aici singur şi lipsit de toate.
      - Vrei să vii la mine?
      - Da, dar dumneavoastră cine sunteţi?
      - O, vei şti; ţi-e de ajuns că eu vreau să-ţi fiu prieten.
      Peste puţin timp îl încredinţa mamei Margareta, spunându-i: „Iată un al doilea fiu pe care Dumnezeu ni-l trimite; mai fă rost de un pat.”
      Fiind dintr-o familie bună şi odinioară înstărită, tânărul a fost plasat comisionar la o casă de comerţ serioasă şi ajunse în curând, prin inteligenţa, destoinicia şi sârguinţa sa, să-şi creeze o situaţie onorabilă şi bine remunerată, dovedindu-se vrednic întotdeauna de cel ce-l adăpostise şi educase. Din delicateţe, numele său a fost trecut sub tăcere de primii istorici ai Oratoriului şi aşa a rămas şi pentru posteritate.
      Al treilea intern a fost Francisc Reviglio, care a fost primit la şaisprezece ani, când nu ştia nici măcar Tatăl nostru, peste ani ajungând preot şi, divină ironie, îi urmă tocmai canonicului Ponzatti cel pricinos, la parohia Sfântului Augustin!
      Cu cel de-al şaptelea intern, din lipsă absolută de spaţiu, se atinse limita pentru acel an.

 

10) În intimitate de familie

      Gândul tinerimii sărace şi abandonate îl obseda. Mai sunt săraci şi acum; dar de starea de totală părăsire de odinioară a tineretului noi nici nu ne putem da seama. Astăzi instituţiile şi organizaţiile de stat sau particulare, de asistenţă socială a tinerilor, fac astfel încât tineretul să nu mai constituie o plagă socială, cum era în acele vremuri. Tinerii, cu sau fără părinţi, mai ales în marile oraşe, duceau o viaţă de trândăvie şi vagabondaj, întovărăşindu-se în bande care dădeau lovituri, mai bine zis găinării, până când erau prinşi de poliţie. închişi apoi în temniţe sau institute de corecţie laice, în care violenţa şi bătaia erau singura pedagogie, bieţii de ei, la eliberare, erau mai răi decât înainte. Nenumăraţi tineri, căzând uneori într-o greşeală din simplă imprudenţă sau întâmplare, ajungeau apoi ca borfaşii de drept comun (pungaşi, escroci, hoţi şi criminali) şi, în loc de reeducare, li se făcea mai curând o iniţiere amănunţită în toate metodele lor perverse şi ieşeau corupţi de-a binelea, perfect instruiţi în arta de a face răul ca adevăraţi profesionişti. Cercetarea asiduă a închisorilor din Torino îi arăta limpede cât de necesară era o operă de prezervare anterioară şi de sprijinire după eliberare a acestor sărmani părăsiţi.
      Dacă îi era strâmtă casa, inima sa, în schimb, era neasemuit de largă. Numărul internilor, de la şapte, se urcă la cincisprezece, în 1848, şi la patruzeci în 1850. Acestora Don Bosco le purta de grijă în toate: casă, masă, profesiune, educaţie. Dragostea şi perspicacitatea sa pedagogică îl ajutau ca, în alegerea profesiunii, să reuşească, din punctul de vedere al înclinaţiilor şi aptitudinilor individuale, tot aşa de bine ca şi specialiştii orientării şi îndrumării profesionale de azi.
      Dar el nu se oprea doar la alegerea celei mai potrivite meserii, ci se îngrijea şi de alegerea celor mai oneşti şi valoroşi patroni, tutelând interesele băieţilor săi prin convenţii scrise şi semnate legal. La întoarcerea de la muncă, Don Bosco îi ştia face „să cânte”, cum se spune în italiană, încât, dacă ar fi avut atitudini nepotrivite, le descoperea şi le îndrepta prompt. Iar în timpul uceniciei, ei se bucurau şi de beneficiul intern al cursurilor serale.
      Dar aceasta nu era tot şi nici partea principală. Primul gând de totdeauna era educaţia creştină, temelia sigură a unei formări deplin omeneşti. Îi învăţa noţiunile de bază ale doctrinei creştine, dându-le şi posibilitatea frecventării Sfintelor Taine, a Mărturisirii şi Cuminecării bine făcute. Pentru a stimula purtarea bună, introduse un obicei de o inspiraţie autentic democratică, anume de a premia de sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales (27 ianuarie) pe cei mai buni dintre ei, desemnaţi astfel de voturile secrete ale colegilor!
      În fiecare dimineaţă, după Sfânta Liturghie, cu o pâinişoară în buzunar, plecau la lucru, de unde reveneau la prânz pentru o masă sumară (o supă consistentă sau o mămăligă fie cu sos, fie cu altceva lângă ea). Le mai dădea peste zi un sfert de liră, cu care îşi mai procurau câte ceva: caş, slănină, mezeluri etc., după preferinţe şi zile, căci pe vremea aceea lira italiană era bine acordată şi cânta, nu scârţâia...
      Sala de mese era cea mai romantică din lume. Unii se aşezau pe treptele scării, alţii pe vreo laviţă sau pe vreo scândură aşezată direct pe pământ, alţii pe marginea fântânii, iar alţii pe pragul bucătăriei. Printre aceste cete se învârtea Don Bosco, cu nesecata lui bună dispoziţie, cu castronul aburind în mâini pentru cei ce ar mai fi dorit supliment.
      - Fă cinste, dragul meu, bucătarului, asta eu am făcut-o!
      - Mănâncă cu poftă, spunea altuia, că aşa e mai bună.
      - Ţi-aş da şi o bucată de friptură... dar las' pe mine; de îndată ce-om găsi vreun bou fară stăpân, să ştii că o facem lată, adăugă el către un al treilea, tot râzând.
      Dar el era silit să facă nu numai pe bucătarul, ci deseori şi pe pantofarul, croitorul, frizerul; ba mai ajuta şi la curăţatul camerelor şi... cartofilor, crăpa lemne, aprindea focul, mătura camerele. Era familia perfectă în cel mai curat înţeles al cuvântului, cu cea mai deplină fuziune de inimi.
      Acest ideal de viaţă simplă, plină de încredere şi de intimitate curată, de veselie neîntreruptă şi cordială, Don Bosco îl va menţine în toate Casele sale şi tot efortul său de educator va fi de a apropia cât mai mult fiecare Casă de acest fel de familiară intimitate, pe care o introduse între fiii săi în casa Pinardi, mai ales între anii 1851-1855.
      După zeci de ani, toţi cei ce au beneficiat de acele îngrijiri mai vorbeau despre zilele de atunci cu lacrimi în ochi:
      „Nu aveam nimic, duceam lipsă de toate, şi totuşi cât eram de fericiţi!”
      Mama Margareta, numită de toţi mamă, îşi avea partea ei în cimentarea acestei intimităţi de familie. Avea un ascendent indiscutabil asupra tuturor şi, datorită calităţilor ei materne unice, îi putea dojeni, corecta, sfătui, încuraja şi mângâia pe toţi. Rol nu în toate zilele uşor. După întoarcerea băieţilor acasă, terminând ultimele îndatoriri gospodăreşti şi după ce toţi se culcaseră, biata bătrânică rămânea lângă lumânarea ce pâlpâia şi ea parcă a oboseală şi cosea, repara, petecea când nu avea de tăcut spălătura mare. La 30 de ani avea de îngrijit numai trei copii, iar acum, la 65, băiatul său îi adusese plocon câteva duzini ce trebuiau îngrijiţi cu albituri curate şi haine decente. „Ca apus al unei vieţi laborioase - zice Auffray - nu era rău!” Nu se plângea, dar, văzându-se mereu copleşită de treburi, cu care nu mai răzbea, suspina istovită. Într-o singură zi se văzu depăşită de necazuri. O poznă mai pipărată puse vârf unei serii mai lungi de altele mai mici. Se prezentă agitată în faţa fiului ei:
      - Aşa nu mai merge, nu mai pot. Tu nu vezi cât mă obosesc? Dar truda mea e atât de rău răsplătită. Băieţii ăştia sunt insuportabili. Am găsit acum aruncată pe jos şi toată noroi lenjeria întinsă la uscat, iar ieri îmi alergau peste straturile din grădină. Aşa nu mai merge. Sunt răii răilor! Seara mi se întorc cu hainele rupte, sfâşiate şi fără nasturi; îşi pierd batistele, cravatele, ba chiar şi ciorapii. Unii îmi ascund cămăşile în joacă, alţii îmi şterpelesc tacâmurile, capacele, cratiţele din bucătărie ca să se joace de-a războiul şi-mi trebuie ceasuri să le găsesc. Fac eu tot, dar dacă şi puţinul ce-l avem nu-l mai am la îndemână? M-am săturat! Până când toate astea? Ţi-o spun, aşa nu mai merge... Şi când mă gândesc cât eram de fericită la Bechis! De ce nu m-ai lăsat să-mi depăn acolo restul zilelor? Eu una nu mai pot!
      Lasă-mă să mă întorc şi să mor acasă! Drept răspuns, fiul său, cu ochii uşor umezi, îi arătă Crucifixul de pe perete.
      Marea creştină înţelese; ochii i se umplură de lacrimi:
      - Ai dreptate, suspină ea, ai dreptate. Şi merse să-şi reia şorţul şi îndeletnicirile casei.
      Fiul îşi însuşise bine lecţiile materne ce-l duseseră la Altar. Devenit preot, el ştia să rămână preot chiar şi în faţa mamei sale, revanşându-se sublim.
      Dar şi ea îl înţelesese. Sub lumina Răstignitului, inimile lor, de mamă şi de preot, vor rămâne pentru totdeauna îngemănate, unite, contopite în una şi aceeaşi iubire, în una şi aceeaşi ardere totală, cea a lui Hristos.

 

11) Se sesizează Parlamentul

      Felul de viaţă al internilor Oratoriului trezi curiozitatea tuturor, ajungând în cele din urmă până şi în discuţia Parlamentului. Camera Deputaţilor şi Ministerul de Interne, luând act, uimiseră o comisie la faţa locului, formată din contele Sclopis, marchizul Pallavicini şi Contele Provana di Collegno (despre acesta din urmă, vezi mai sus, cap. IX, subcapitol 3), toţi trei senatori.
      Cele câteva sute de băieţi erau tocmai la recreaţie. Şi ce recreaţie!
      - Ce minunat spectacol, zise primul.
      - Într-adevăr minunat, repetă marchizul.
      - Ferice de Torino, dacă în cuprinsul său ar mai vedea ridicându-se asemenea institute, reluă contele di Collegno.
      Don Bosco, după ce le ieşi în întâmpinare, îi conduse într-una din camerele acelea sărăcăcioase şi închiriate (era prin 1850, înainte de cumpărarea casei Pinardi) şi le explică rostul Oratoriului: expunere simplă, obiectivă, lucru ce le plăcu foarte mult. Ochii iubesc lumina, iar mintea, claritatea.
      - Opera dumneavoastră - începu De Sclopis - este cu adevărat filantropică şi de o mare utilitate socială. Guvernul ar trebui să susţină şi să promoveze şi el astfel de opere. Pentru încurajarea dumneavoastră, vă spun că atât Ministerul de Interne, cât şi Curtea Regală apreciază această operă şi o să-i dea tot sprijinul.
      Îi întrerupse o bătaie la uşă. În clipa următoare apăru un băiat care voia să-l roage ceva pe Don Bosco.
      Lui De Scoplis îi sări în ochi încrederea evidentă şi ingenuitatea băiatului şi-l întrebă:
      - Cum te numeşti?
      - Iosif Vanzino.
      - De unde eşti?
      - Din Varese.
      - Ce meserie ai?
      - Cioplitor în piatră,
      - Îţi mai trăiesc părinţii?
      - Tatăl meu e mort.
      - Şi mama?
      La acesta întrebare, băiatul îşi plecă ochii şi apoi capul, ruşinat, şi rămase mut.
      - Spune-mi, mama îţi mai trăieşte ori a murit şi ea?
      Cu voce întretăiată de suspine, băiatul răspunse:
      - Mama e în închisoare, şi se puse apoi pe un plâns cu sughiţuri. Cei de faţă se simţiră mişcaţi şi o lacrimă li se anină şi lor de gene.
      Înalţii oaspeţi se mirară că Oratoriul primeşte şi interni.
      - Ne-a silit nevoia - explică Don Bosco - şi sunt către treizeci acum, copii ai nimănui, orfani şi părăsiţi. Locuiesc şi mănâncă aici, iar peste zi sunt la lucru prin oraş, care pe unde poate.
      - Iată miracolele Carităţii catolice, exclamă atunci contele Pallavicini.
      Însoţiţi de Don Bosco, îi cerură să viziteze casa. Dar, intrând în dormitor,  senatorul De Sclopis se lovi cu capul de pragul de sus şi pălăria îi căzu pe nasul lui Pallavicini ce-l urma.
      - Până acum, la Palatul regal, încă aşa ceva nu mi s-a întâmplat, zise el.
      - Şi nici mie, să-mi cadă pe nas pălăria altuia, răspunse Pallavicini.
      Trecură apoi în bucătărie, unde mama Margareta tocmai gospodărea.
      - E mama mea şi mama orfanilor noştri, o prezentă Don Bosco.
      - Pe cât se pare, mamă, tot dumneavoastră faceţi şi pe bucătăreasa, nu-i aşa?
      - Ca să dobândim Raiul, răspunse ea veselă, facem niţel de toate!
      - Şi ce mâncare daţi băieţilor?
      - Supă şi pâine, pâine şi supă.
      - Şi lui Don Bosco al dumneavoastră, câte feluri?
      - Tot numai un fel şi lui.
      - Hm, e cam puţin numai un fel de mâncare, dar cel puţin i-o faceţi bună?
      - Excelentă. închipuiţi-vă, e atât de bună, încât de duminică de la amiază şi până joi e aproape aceeaşi.
      - Dar dacă e aşa regimul, de ce nu atunci de la o duminică la alta? Ar fi mai simplu!
      - Fiindcă pentru vinerea şi sâmbăta îi fac chiar de post!
      - Păreţi o bucătăreasă cam zgârcită. Dar cu vremurile astea, nici nu cred că felul vostru de a găti ar avea şanse să mai progreseze. Dar aveţi pe cineva - întrerupse Pallavicini - să vă dea o mână de ajutor?
      - Cum să nu, sigur că da! Am de obicei un ajutor foarte vrednic, dar se vede că azi e foarte ocupat şi de aceea am rămas singură.
      - Şi cine-i băiatul dumneavoastră de serviciu?
      - Iată-l, zise ea zâmbind, şi-l arătă pe Don Bosco.
      - Felicitările mele Don Bosco, exclamă De Sclopis. Eu nu aveam nici o îndoială că sunteţi un bun educator şi un abil mânuitor al condeiului, dar nu ştiam că sunteţi licenţiat şi în arta culinară!
      - Aş vrea să mă vedeţi - răspunse râzând Don Bosco - în exerciţiul funcţiunii, mai ales când fac mămăliga!
      Terminată vizita, cei trei vizitatori mai asistară câteva minute la lecţiile de Catehism în diferite clase şi la slujba religioasă şi-şi exprimară felicitările lor de cetăţeni, credincioşi şi senatori, lăsându-i totodată şi un mic ajutor.
      Raportul ce-l făcură în Parlament, urmat de vehemente atacuri anticlericale şi de discuţii furtunoase, se soldă oricum cu o victorie cel puţin morală. Ajutorul de trei sute de lire pe care i-l vota Camera avea o valoare simbolică, incomparabil mai mare decât cea monetară. Ministerul de Interne, în schimb, mai generos, îi acordă un ajutor de două mii de lire.

 

12) „Când albinele sunt prea numeroase...”

      Aşa cum unele fluvii uriaşe, înainte de vărsarea lor în mare, îşi împart unduita frământare a preaplinului apelor în diferitele braţe ale deltei, tot aşa opera lui Don Bosco, începând cu acel an 1847, nu o mai poţi urmări simultan peste tot căci, urmând una din ramificaţiile sale, trebuie să le părăseşti pe celelalte, înainte de a le putea regăsi, reunite, în imensitatea Oceanului. Vastitatea concepţiei, lărgimea şi profunzimea perspectivelor fac ca opera Sfinţilor să aibă drept ţărmuri Neţărmuritul şi drept orizont, Infinitul.
      Acesta va fi şi motivul pentru care, începând cu capitolul următor, vom fi siliţi să ne limităm la diferite aspecte, privite sintetic, ale activităţii acestui om excepţional. Mai plastic spus, din toată această activitate, insondabilă pe de-a-ntregul, povestirea noastră n-ar vrea să fie ca acea scoică ce, dusă la ureche, pe malul mării, te lasă să asculţi imensul vuiet şi multa frământare a valurilor ce se pierd în zare.
      Să revenim deci, pentru o clipă, la acel an 1847, când Opera lui Don Bosco trezise atâta (şi atât de inegal) interes din partea parohilor, a Episcopului şi a Autorităţilor...
      La ce număr ajunseseră băieţii Oratoriului?
      Erau înjur de şapte sute, mai curând peste decât sub această cifră. Or, aşa nu se mai putea trăi.
      Din două una: ori se va mări localul, ori „roiul” prea numeros va căuta vreo altă scorbură potrivită pentru astfel de albine.
      De mărirea localului nici nu ar fi îngăduit să se mai pomenească, căci pretenţiile lui Pinardi, pe de o parte, şi anemia propriilor finanţe, pe de alta, retezau din rădăcină chiar gândul de a pune o astfel de problemă. Şi astfel, vrând-nevrând, soluţia era dinainte făcută şi impusă.
      Mai erau de fapt şi alte motive, dintre care nu cel mâi neînsemnat era că o bună parte din băieţi veneau tocmai din partea opusă a oraşului.
      De aici îi veni gândul lui Don Bosco de a deschide un al doilea Oratoriu, în celălalt capăt de oraş, la Porta Nuova (cartierul Gării), proiect pe care Arhiepiscopul îl binecuvânta, iar el îl anunţă băieţilor în termeni pitoreşti:
      „Când albinele unui stup sunt prea numeroase, o parte dintre ele roiesc şi întemeiază o altă familie. Cum vedeţi şi voi, noi suntem prea numeroşi aici. La recreaţie călcaţi unii peste alţii şi, nu arareori, câte unul trântit la pământ se alege cu năsucul însângerat. Ce să mai zic de Capelă, unde sunteţi ca sardelele, n-ar mai lipsi decât uleiul... Să o lărgim punând umărul sau încovoindu-ne spinarea, ne-am putea trezi cu acoperişul în spate şi... cei care am mai scăpa am mai avea de furcă şi cu proprietarul nostru brav. Ce-i de făcut?”
      „Vom imita şi noi albinele, formând o a doua familie şi vom merge să întemeiem un al doilea Oratoriu.”
      Regiunea aleasă semăna întru totul cu Valdocco: o câmpie întinsă, cu câteva căscioare ici-colo. Don Bosco alesese dintre ele una care i se părea mai potrivită, dar nu reuşea nici cum să cadă de acord cu proprietăreasa. Într-o ultimă vizită, se dezlănţui o furtună de părea sfârşitul lumii. Tunetele şi fulgerele se înteţeau şi bubuiau tot mai puternic, în timp ce proprietăreasa devenea tot mai speriată şi mai îngrijorată, până când în cele din urmă, un trăsnet căzu undeva pe aproape, zguduind casa.
      Privind la Don Bosco, proprietăreasa promise atunci că, dacă scapă cu bine, se va învoi. Ca prin farmec, tunetele încetară şi o ploaie liniştită urmă. Contractul a fost încheiat cu 450 de lire pe an, iar zidarii se puseră de a doua zi pe lucru, încât de sărbătoarea Imaculatei, 8 decembrie, Capela noului Oratoriu a fost binecuvântată. Primi de hram pe Sfântului Aloisiu, nu numai pentru dragostea deosebită ce i-o purta Don Bosco acestui model al tinerilor, cât şi din atenţia faţă de Monseniorul Aloisiu Fransoni, ierarhul la care găsise întotdeauna o atât de largă înţelegere.
      Direcţiunea noului Oratoriu a fost încredinţată lui Don Carpato, care lucră şi el până la istovire şi cu totul gratuit, ani de-a rândul. Nelipsitele încercări şi greutăţi dovedeau că este operă voită de Dumnezeu. încă de la început, afluenţa băieţilor a fost extraordinară, iar după aprecierile lui Don Rua, care propunea aici Catehismul (în calitate de cleric), numărul lor trecea de cinci sute.
      Doi ani mai târziu mai deschise un al treilea Oratoriu, al „Îngerului păzitor”, la Vanchiglia. Acest cartier de pe malul Padului, departe de a fi doar o mahala oarecare, părea un ciorchine de cuiburi infecte, unde crimele şi mizeria, tâlhăriile şi prostituţia îşi dăduseră, toate, întâlnire.
      Ajunse faimos în deosebi printr-o bandă de huligani, pungaşi şi bătăuşi de profesie, denumită în dialect „La Cocca di Vanchiglia”, devenită între timp spaima tuturor oamenilor din oraş. Ce-i drept, mai erau şi în alte cartiere asemenea bande, dar cea din Vanchiglia deţinea între toate un primat necontestat. Când se întuneca, nici carabinierii înarmaţi nu mai îndrăzneau să se aventureze în Vanchiglia, ştiind prea bine că ar fi însemnat să-şi rişte viaţa.
      În octombrie 1849, Oratoriul a fost deschis şi încredinţat tânărului Don Vola,  pentru funcţiunile sacre, şi lui Iosif Brosio, pentru catehizarea şi educaţia băieţilor.
      Acest Iosif Brosio făcuse armata şi războiul la vestiţii Bersaglieri - elita armatei italiene - şi avea în vine sânge de autentic soldat şi strateg. La început lucrurile s-au desfăşurat normal, până în clipa când cei de la „Cocca” am văzut împuţinându-li-se rândurile din cauza Oratoriului. Dar să lăsăm cuvântul chiar lui Brosio, ce-şi entuziasmase băieţii cu precizia exerciţiilor şi manevrelor lui militare:
      „Într-una din zile, cei din Oratoriu ne trezirăm asaltaţi de vreo patruzeci de huligani ce înarmaţi cu pietre, ciomege, cuţite, încercau să Între  în Oratoriu.
      Văzând cât de ameninţător se desfăşoară lucrurile, am luat imediat măsurile de apărare, căci ar fi fost jale dacă acei bandiţi ar fi băgat de seamă că ne este frică. Am zăvorât mai întâi poarta Oratoriului, apoi i-am adunat pe băieţii cei mai mari, înarmându-i cu ce aveam şi împărţindu-i pe grupe, cu ordinul de a fi gata - pentru cazul în care canaliile acelea ar fi răzbit în curtea Oratoriului - la un semnal al meu să-i atacăm din toate părţile şi să-i doborâm fără milă.
      Pe băieţii mai mici, care plângeau de frică, i-am adunat şi i-am adăpostit în biserică; am mers apoi la poartă pentru a verifica dacă rezistă loviturilor de berbec pe care bandiţii i le dădeau spre a o răsturna la pământ.
      Însă fără ştirea noastră, portarul Oratoriului, ce întâmplător se afla în stradă în momentul atacului, precum şi alte persoane, văzând ce gânduri avea Cocca, alergară la Cazarma Cavaleriştilor, chemând soldaţii. Veniră imediat cu săbiile scoase. Li se mai adăugară şi patru carabinieri, şi astfel asediul a fost zădărnicit.
      Cei de la Cocca, aflând între timp că eu, care-i comandam, eram bersaglier şi că eram hotărâţi să ne vindem scump pielea, nu mai îndrăzneau să ne insulte de aproape, ci se limitau să ne atace cu pietre, dar din depărtare.
      Cu toate acestea, noi nu ne arătam nici că ne-ar fi ciudă şi nici că le-am purta ranchiună sau că ne temem de ei, încât, în cele din urmă, mulţi dintre cei mai tineri deveniră nişte oratorieni exemplari, în timp ce alţii ajunseră la închisoare, iar alţii doi sfârşiră spânzuraţi la Rond, lângă Oratoriul Sfântului Francisc de Sales.”

 

13) La „Cazanele” lui 1848

      Fluviul activităţii lui Don Bosco, în parcursul pe care-l urmărim acum, va ajunge să fiarbă şi să se frământe ca la „Cazane”, măcinat de colţuroasele stânci ale acelei agitate perioade ale anului 1848.
      Când se spune „1848” se înţelege punctul culminant al unei perioade începută înainte de acel an şi terminată după.
      Italia fusese prinsă şi ea în febra revendicărilor revoluţionare. Statele peninsulei începuseră să asigure, unele după altele, unele libertăţi populare. Încă în 29 ianuarie, regele Ferdinand II al Neapolelui promulgase o constituţie în acest sens. PIUS IX făcea la fel pentru Statele Pontificale, în 14 martie, promulgând o constituţie care, ca şi cea napolitană, era inspirată tot după modelul celei franceze din 1830.
      În Toscana, marele duce Leopold îngăduise o anumită libertate presei, semn prevestitor al unor libertăţi şi mai largi, iar Carol Albert, la Torino, în urma unei formidabile presiuni a opiniei publice, dirijată prin presă, proclama, la 8 martie 1848, „IL STATUTO” (Statutul), care va constitui piatra de temelie a viitoarei constituţii ce va defini şi va reglementa raporturile dintre Stat şi cetăţeni în întreaga Italie, de îndată ce unificarea va fi fost înfăptuită.
      Amintind de unificarea Italiei, am atins cel de-al doilea mare resort al mişcărilor din 1848: pasionanta luptă politică întreprinsă pentru a contopi, într-un singur stat, diferitele provincii italiene. Cele şapte state - trei regate: a) Lombardo-veneţian, b) Napolitan şi al celor două Sicilii şi c) al Piemontului; trei ducate (Marele ducat de Toscana şi ducatele de Modena şi de Parma) ; iar în centru, Statul Pontifical însuşi - aspirau să devină un singur Regat, reunind în acelaşi organism mădularele dezmembrate ale Naţiunii. Întrucât multe dintre aceste state, fie direct, fie indirect, se găseau sub tutela habsburgilor, care comandau în acest fel cam o treime din ţară, primul pas spre înfăptuirea unităţii era de a-l alunga pe străin.
      Câte lacrimi, cât sânge, câte familii nu au fost îndoliate şi câţi tineri nu au fost jertfiţi, înainte de a se realiza o întreită ţintă: unitatea naţională, independenţa şi libertăţile cetăţeneşti. Vreo patruzeci de ani Italia a fost frământată de zbaterile şi răbufnirile acestor forţe care mobilizaseră, ca un uriaş magnet pe liniile lui de forţă, toate elementele active ale ţării: scriitori şi diplomaţi, gânditori şi militari. Insurecţia poporului italian a luat numele binecunoscut în istorie de Risorgimento, electrizând pentru aproape o jumătate de veac unul dintre popoarele cele mai înflăcărate ale Gintei Latine.
      Ideile de reformă, progres, libertate şi independenţă fermentaseră pătrunzând şi în Statele Pontificale, în special sub Gregoriu XVI, şi izbucniră imediat după alegerea lui Pius IX din 1846.
      Amnistia generoasă a lui Pius IX pentru toţi condamnaţii politici, plus câteva reforme administrative, stârniră în întreaga Italie manifestări generale, pe cât de continue, pe atât de zgomotoase, în cinstea lui. Îl ovaţionau până şi evreii.
      Atitudinea liberală a lui Carol Albert, pe de altă parte, ce intra cu hotărâre pe drumul inovaţiilor, determină Roma şi Torino să devină cele două focare în care se reînnoiau, cu mai multă insistenţă şi exuberanţă, manifestările bucuriei populare. Era o beţie universală, aproape un delir, însoţite de o sete nebună de lucruri noi. Chiar şi unii clerici s-au lăsat prinşi în vârtejul entuziasmului obştesc. S-au văzut astfel, la Torino, clerici manifestând frenetic alături de mulţimea ce aclama proclamarea Statutului sau purtând ostentativ, în seara de Crăciun, pe stiharul sacru, cocarda revoluţionară!
      Şi în Oratoriu se striga până la asurzire: „Evviva Pio Nono” (trăiască Pius IX). Dar, într-o duminică, Don Bosco le explică băieţilor săi că ar dori să se strige pe viitor nu „Trăiască PIUS IX”, ci „Trăiască PAPA”, fiindcă „noi aclamăm nu omul, ci pe împuternicitul şi locţiitorul lui Hristos”.
      Aceasta drept răspuns anticipat la insidioasa cursă ce-o întindeau unii politicieni sectari, ce separau, în Pius IX, omul de demnitatea ce-o reprezenta, ridicând osanale persoanei, dar detestând oficiul pe care-l deţinea sau, pentru a folosi expresia Monseniorului Fransoni, aceştia aplaudau pe Pius IX nu pentru ceea ce el era de fapt, ci pentru ceea ce ei ar fi dorit ca el să fie - o simplă şi inconştientă unealtă a politicii antibisericeşti. [35]
Atât a fost de ajuns. Băieţii învăţaseră atât de bine lecţia, încât, într-o altă duminică, surveni o întâmplare nostimă de tot.
      Câţiva înalţi demnitari se prezentară la Oratoriu, să-l viziteze, şi-şi exprimară în public încântarea, în faţa băieţilor reuniţi. Îşi terminară cuvântarea cu o tiradă bombastică în cinstea lui Pius IX, cerând băieţilor să strige împreună: „Evviva Pio Nono!” Era momeala din undiţă şi, în continuare le-ar fi sugerat, desigur, şi alte slogane mai cu tâlc şi mai puţin clericale. Doar atât este de greu, până începi să aluneci.
      Când colo, băieţii răspunseră într-un singur glas un „Evviva il PAPA!”, de vuiau pereţii, curtea şi împrejurimile.
      Demnitarii aceia rămaseră cu gura împleticită undeva în gâtlej şi se priviră întrebător: „Ehei, dar în ce lume suntem?”.
      Erau în lumea lui Don Bosco. Dacă s-ar fi reîntors în duminica următoare, ar fi văzut atârnate pe pereţi panouri pe care erau scrise, cu litere mari, sentinţe evanghelice şi patristice despre autoritatea Sfântului Petru şi a succesorilor săi la conducerea Bisericii.
      Cu un alt prilej a fost şi el solicitat să semneze o listă prin care se cerea egalitate de tratament pentru o sectă măruntă a Piemontului, Valdesii, şi pentru Evrei.
      Don Bosco le răspunse că adevărul este adevăr şi Constituţia, dacă a dat libertate, aceasta nu înseamnă libertatea de a face şi binele şi răul deopotrivă, după toane. Este adevărat că, în politică, deosebirea dintre secte şi Evrei, pe de o parte, şi creştinii autentici, pe de alta, nu are sens. În schimb, când este vorba de religie, este cu totul altceva, căci adevărul deplin nu poate fi decât unul, şi, în mod fatal, nu toate, ci o singură religie este adevărată. Deşi peste o sută de preoţi o semnaseră, el răspunse că, Biserica fiind o instituţie ierarhică, după Arhiepiscop o va semna şi el imediat, chiar primul dacă ţin la asta. Nesemnând Superiorul, nu semnă nici el.
      Într-altă zi i se ceru ca Oratoriul să ia parte la o demonstraţie politică, spunându-i-se că i s-a fixat şi locul de staţionare în piaţa Castello, pe care ar trebui să-l ocupe cu oratorienii săi. Don Bosco îi răspunse lui Brofferio, trimisul liberalilor, că el este doar un simplu preot şi nu deţine nici o funcţie oficială ca să i se poată comanda. Ocupaţiile dânsului sunt predicile, spoveditul, catehizarea şi că singura autoritate ce o are în faţa băieţilor săi se restrânge la cei patru pereţi ai Capelei, aşa cum o poate verifica oricine.
      În urma acestei atitudini avu de înfruntat un atac şi mai puternic din partea marchizului Roberto d'Azeglio, care se străduia din răsputeri să-şi concilieze credinţa de catolic cu teoriile liberale. Vizitând casa, marchizul admiră şi găsi cuvinte de laudă pentru toate, afară, fireşte, de rugăciune. Nu este o curată pierdere de timp să rosteşti, de exemplu, cinzeci de Născători înşirate una după alta? Don Bosco ar face mai bine să suprime Rozarul.
      Sfântul încercă să explice cu blândeţe, dar, văzându-se neînţeles, răspunse hotărât:
      „Toată instituţia mea e bazată pe rugăciune, ea este şi toată trăinicia ei; sunt dispus să mă las de oricare alt punct din program, chiar important, în afară de acesta; şi, de aş fi nevoit, aş renunţa chiar şi la preţioasa dumneavoastră prietenie, dar nu la Rozar!”
      Din cauza repetatelor ori, mai bine zis, permanentelor absenţe de la manifestaţiile politice, i se porniră pe cap şi autorităţile municipale, solicitându-i o cât de mică concesie pe placul liberalilor. Don Bosco dădu jumătăţi de răspunsuri. De un „NU” categoric, adversarii săi s-ar fi folosit pentru a-l stigmatiza drept „duşman al Italiei”, iar cu un răspuns insuficient de chibzuit s-ar fi putut compromite, lăsându-se amestecat într-o mreajă de compromisuri succesive, ce l-ar fi dus cine ştie unde.
      De aceea, în răspunsurile sale bătea şi câmpii. Fu citat atunci la Primărie, unde, de la simple solicitări, se trecu şi la ameninţări.
      - Dar nu ştii că viaţa ţi-e în mâinile noastre?
      Sfântul se prefăcu că nu pricepe. Se prezentase nebărbierit, cu hainele cele mai uzate, - şi nici nu era greu pentru Don Bosco să-şi găsească astfel de haine cu nişte „bărci” de bocanci şi o înfăţişare rustică, încât cei ce-l citaseră, necunoscându-l decât cu numele, îl judecară drept un biet popă de pe sate, ce numai primejdios nu putea fi.
      Don Bosco se abţinuse de la a face politică, conştient de datoria pe care o are preotul de a rămâne deasupra învălmăşelii partidelor, fiind omul şi mijlocitorul lui Dumnezeu pentru toţi deopotrivă, iară deosebire de culoarea politică. Abţinerea aceasta era cu atât mai motivată, cu cât perspicacitatea sa îl făcuse să simtă, cu mult înaintea altora, ce intrigi meschine se ţeseau împotriva Bisericii sub masca politicianismului.
      Cât pentru partea datoriei, el era convins că, adunând şi adăpostind tinerii părăsiţi şi făcând din ei buni cetăţeni şi buni creştini, făcea mai mult bine decât cei cu vociferările în stradă.
      Faptele nu întârziară să-i dea dreptate, politicianismul începând să-şi arate adevărata faţă. În curând, nenumărate mănăstiri au fost închise şi călugării expulzaţi, iar episcopii piemontezi intransigenţi, în frunte cu Monseniorul Fransoni, erau şicanaţi, prigoniţi, închişi şi apoi exilaţi.
      Don Bosco însuşi a fost de mai multe ori atacat de necunoscuţi în stradă, ba chiar acasă. Astfel, într-o duminică seara, în timp ce le vorbea la Catehism despre Răstignirea Mântuitorului, ca o supremă dovadă a dragostei Lui faţă de păcătoşi, se auzi o detunătură puternică, urmată de ţăndări. Un nor de praf învălui catedra lui Don Bosco; o tăcere lugubră se înstăpâni, şi feţele tuturor erau îngălbenite de spaimă. Ce se întâmplase?
      Un anarhist, plătit de cine ştie ce sectă politică sau religioasă, luase la ţintă inima lui Don Bosco, care vorbea în picioare. Lovitura fusese bine ochită, căci nu lipsi decât puţin ca glontele să-i pătrundă prin inimă. O mişcare vioaie făcută, din întâmplare, tocmai la timp, făcu să-i treacă proiectilul pe sub braţul stâng, zgâriindu-i doar coastele şi făcând o respectabilă gaură prin reverendă, oprindu-se în peretele opus, în tencuiala lui Pinardi...
      Singur Don Bosco îşi păstră calmul şi chiar zâmbetul şi izbucni:
      - Ce v-aţi speriat aşa de o glumă proastă? O glumă de prost gust şi nimic mai mult! Anumiţi necrescuţi nu ştiu glumi decât contravenind bunelor maniere. Ia priviţi: mi-au sfârtecat haina şi au mai stricat şi zidul... Dar să revenim la Catehismul nostru.
      Jovialitatea lui şi faptul că era teafăr redărui tuturor respiraţia. El îşi continuă liniştit lecţia, vecernia, predica şi dădu şi Binecuvântarea Euharistică. Abia după ce ajunse în mijlocul băieţilor săi în curte, văzu cât de mult ţin tinerii la dânsul. Cei mai mulţi plângeau de îngrijorare şi, deopotrivă, de bucurie şi erau încântaţi de ocrotirea providenţială.
      - Dacă Preacurata nu mă ferea, acum chiar că aş fi fost ţeapăn... îşi privi cu jale haina ruptă: „Sărmana mea sutană, mi-e milă de tine, nu de alta, dar nu am cu ce te schimba.”
      Un băiat îi aduse între timp glonţul de o mărime respectabilă, căci armele de atunci aveau alt calibru decât cele moderne. Don Bosco îl cântări în mână şi zise:
      - Îl vedeţi? E vorba de tineri fără experienţă, care vor să joace popice, dar nu se pricep să le doboare...

 

14) Jocul de-a războiul

      Efervescenţa politică nu mai cunoscu margini după declararea războiului cu Austria, în 23 martie 1848, început atât de bine cu victoriile de la Pastrengo, Goito, Peschiera din mai şi terminat, după un an, în 1849, cu dezastrul de la Novara şi abdicarea mărinimosului rege Carol Albert.
      Între timp, la Torino totul fremăta a război: case, localuri publice, teatre, străzi şi pieţe, toate răsunau a cântece războinice. Băieţii în pieţe şi pe maidane se desfăşurau în mişcare de bătălie, iar primele veşti de pe front dădură capitalei momente de adevărat paroxism.
      „Cine n-a văzut şi n-a trăit '48-ul - ziceau bătrânii - nu va putea bănui niciodată ce-a însemnat acel an pentru noi!”
      În această avalanşă de evenimente, nici Don Bosco nu putea rămâne izolat: fără a schimba nimic în partea religioasă a programului (ba adăugă chiar, în duminicile din Paresimi, Calea Crucii), dădea curs liber băieţilor săi în recreaţie. Ce mai crâncene încăierări în curtea Oratoriului între „Piemontezii şi Austriecii” improvizaţi!
      În ce priveşte apoi desfăşurarea de fond a evenimentelor, Monseniorul Fransoni, după ce fusese întemniţat de câteva ori, în final a fost izgonit din ţară, în timp ce o parte din cler prea se lăsase târâtă de curent, nedându-şi seama că, în felul acesta, participau şi promovau o mişcare care doar în aparenţă avea un obiectiv patriotic, dar, în fond, era inspirată de cel mai pur anticlericalism.
      Din păcate, până şi colaboratorii lui Don Bosco, mai ales cei de la Porta Nuova, din Oratoriul Sfântului Aloisiu, nu rămăseseră imuni, îndopând cu politică mintea bieţilor băieţi.
      „Atâta tot tună până plouă”, cum plastic se exprimă Ceria. Unul dintre ei, în urma refuzului lui Don Bosco de a-i lăsa pe băieţi să ia parte la o manifestaţie politică, în duminica ce urmă, în loc să explice Catehismul, ţinu o cuvântare bombastică, asemenea unui perfect demagog şi, abia sfârşi, că şi scoase un steag, cu care, fluturându-l, se puse în fruntea băieţilor, care, cântând marşul lui Mamelli, se încolonară şi ieşiră pe poarta Oratoriului, înainte ca Don Bosco să poată interveni.
      Mişcarea luase proporţii mai mari decât s-ar fi putut el aştepta şi, în curând, pentru un motiv sau altul, Don Bosco rămase, din cele două Oratorii, doar cu vreo 20-30 de băieţaşi, ceilalţi dezertând cu cateheţi şi preoţi cu tot.
      Şi apoi tot ei veniră cu condiţii şi pretenţia ca Don Bosco să-şi ceară scuze şi să-i reprimească în Oratoriu cu alai: steag în frunte şi cocarde pe piept.
      Dar orice joc, oricât de frumos ar fi, nu durează decât puţin. Când nu e nici frumos, e şi mai rău. La primele întâlniri ale dizidenţilor, gustările, plimbările, spectacolele ţineau locul principal, iar de predici şi de Catehism nici nu se mai pomenea.
      Însă şi finanţele noilor apostoli se clătinară de la o vreme. Inutilitatea şi utopia tuturor acestor manifestaţii patriotarde se vădi mai ales când, de pe câmpurile de luptă, sosiră veştile cele mai alarmante. La Novara, generalul austriac Radetzki zdrobise armata piemonteză. Duşul rece primit contribui ca, în curând, reculegerea şi rugăciunea să ia, chiar şi în viaţa publică, iarăşi locul ce li se cuvenea, înlocuind demonstraţiile atât de gălăgioase.
      Rămas singur în tot acest timp (de altfel nici nu ar fi avut unde să apeleze după colaboratori, Seminarul fiind închis, iar Căminul preoţesc, evacuat şi ocupat de armată), Don Bosco nu se descurajă, ci organiză chiar un festival de Adormirea Preacuratei (15 august), banii adunaţi oferindu-i familiilor celor mobilizaţi. Era, în tot cazul, ceva mai realist şi mai practic decât toate acele defilări şi vociferări patriotarde sterile, încât atrase până şi elogiile anticlericalei Gazzetta del Popolo.
      Băieţii începeau să revină. însă Don Bosco le verifica personal dispoziţiile şi a fost destul de precaut şi sever în a nu se mai lăsa tras pe sfoară de anumite elemente încăpăţânate.
      În urma armistiţiului, încheiat la 9 august, Don Bosco primi ajutorul vechii noastre cunoştinţe, Iosif Brosio, căruia tinerii nu-i vor mai spune decât „Bersalierul”. Acest subofiţer îşi oferi serviciile ca instructor militar. Chiar Guvernul le oferi două sute de puşti - natural, fără cartuşe iar săbiile fuseseră înlocuite cu bastoane; semnalizările şi comenzile se făceau cu trompeta lui Brosio, pe care o dăruise în acest scop.
      Totul a fost pus la punct atât de bine, încât bersalierul formă un întreg batalion de tineri premilitari bine instruiţi. Făceau manevre, ajutau la menţinerea ordinii cu ocazia unor zile festive, dar, mai ales, ce ardoare puneau în simularea luptelor propriu-zise. încet-încet Oratoriile se repopulară, astfel încât, peste puţin timp, criza fu dată cu totul uitării.
      Dar aceste manevre paramilitare îşi au şi ele povestea lor, poveste sfârşită într-o zi cam trist.
      Lângă curtea Oratoriului, unde „manevrau soldaţii”, mama Margareta făcuse o mică grădină în care cultiva - numai ea ştia cu câte jertfe - zarzavaturile de care avea mai mare nevoie pentru bucătăria numeroasei lor familii.
      Iată că într-o duminică, pe când cele două tabere „duşmane” manevrau conform planurilor strategice detaliat prestabilite, se întâmplă ceea ce - după părerea multora, a mamei Margareta îndeosebi - ar ti fost mai bine să nu se întâmple.
      La început, totul mersese strună, programul desfăşurându-se punct cu punct în ordinea trasată de Generalisim, fiecare tabără executând exerciţiile cu conştiinciozitate, seriozitate şi... vitejie. Mişcările prevăzute se executau matematic, şi toată acea mică lume manevra pe teren cu acreala şi gravitatea unor vechi soldaţi. Ochiul bersalierului domina câmpul de bătălie şi rămânea stăpân pe oştiri. Dar, din nefericire, erau şi spectatori. Iar un autentic fost războinic n-avea cum să prevadă intervenţia şi aportul lor. Or, tocmai încurajările asurzitoare ale galeriei ruinară totul, căci, la asaltul final, „austriecii” au fost respinşi până la gardul ce despărţea curtea de grădină, fură ţintuiţi lângă el şi apoi, fireşte, aruncaţi dincolo. Într-o clipită straturile cu legume ale mamei Margareta au fost invadate, călcate în picioare, devastate. Rodul câtorva luni de oboseli era nimicit în mai puţin de un minut, în ciuda trompetei şi strigătelor bersalierului, ce nici nu se mai auzeau, copleşite de aplauzele şi încurajările furtunoase ale galeriei.
      Sărmana femeie apăru în prag, dezolată, adresându-se lui Don Bosco:
      - Ia priveşte, Ioane, priveşte ce mi-a făcut bersalierul tău... grădiniţa mea nu mai există!
      Sfântul răspunse calm, cu zâmbetul de totdeauna:
      - Sărmana mea mamă! Ce să mai fac? Doar sunt tineri!
      Pentru Don Bosco, pagubele materiale nu contează, numai Dumnezeu să nu fie jignit, şi, văzându-l pe Brosio peste măsură de abătut, îl chemă mângâindu-l şi-i dădu bani să ia caramele îndeajuns pentru toţi oştenii...