Centrul Don Bosco România
Cu câtă cuviinţă se cade să ne apropiem de Cristos în Sfânta Împărtăşanie

 

Cu câtă cuviinţă se cade să ne apropiem de Cristos în Sfânta Împărtăşanie
Cartea  a IV-a, Despre Taina sfântului altar, Capitolul I

 

Cuvios îndemn la Sfânta Împărtăşanie

Vocea lui Cristos
            Veniţi al mine, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi dărui întremare, spune Domnul. Pâinea pe care Eu o voi da este Trupul mu, pentru viaţa lumii. Luaţi şi mâncaţi: Acesta este Trupul meu care se jertfeşte pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea. Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne în mine şi Eu în el. Cuvintele pe care le-am rostit către voi spirit sunt şi viaţă. (Mt 11, 28; In 6, 51; Mt 26, 26; 1 Cor 15, 24; In 6, 56, 64).

Glasul ucenicului
            1. Acestea sunt chiar cuvintele tale, Cristoase, adevărule veşnic, chiar dacă nu le-ai rostit o dată, chiar dacă n-au fost aşternute laolaltă pe aceeaşi filă a Cărţii. Şi pentru că au fost rostite de gura ta şi pentru că sunt adevărate, nu pot decât să le primesc cu toată recunoştinţa şi credinţa. Sunt ale tale, căci de pe buzele tale au ieşit întâia oară; sunt, însă, totodată, ale mele, căci pentru mântuirea mea le-ai spus. Le primesc cu toată bucuria şi le culeg din gura ta, să-mi rămână întipărite cât mai adânc în inimă. Asemenea cuvinte, pline de atâta dulceaţă, bunătate şi dragoste sunt pentru mine un imbold; dar vai, păcatele mele mă înspăimântă, conştiinţa mea pătată îngheaţă înaintea unor taine atât de mari. Dulceaţa cuvintelor tale mă îmbie, dar povara lipsurilor şi scăderilor mele mă ţine locului.
            2. Îmi porunceşti să mă apropii fără teamă, dacă vreau să am parte cu tine; mă chemi să primesc hrana nemuririi, dacă ţin să dobândesc viaţa şi slava veşnică. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi dărui întremare (Mt 11, 28). O, dulce şi inimos cuvânt pentru urechea păcătosului, această chemare prin care Tu, Doamne Dumnezeul meu, pofteşti pe cel sărac şi nevoiaş să se împărtăşească cu Trupul tău preasfânt. Dar, Doamne, cine sunt, să îndrăznesc să mă apropii de tine? Cerul şi cerul cerurilor nu te încap (3 Rg 8, 27); şi Tu spui: Veniţi la mine toţi (Mt 11, 28)!
            3. Ce vrea să zică această dulce bunăvoinţă, această atât de prietenească şi călduroasă chemare? Cum voi cuteza oare să mă apropii şi să vin, când nu ştiu să fi făcut vreodată vreun bine care să mă îndreptăţească să cutez? Cum, Doamne, să te primesc în casa mea, eu care, atât de des, am adus jignire blândului tău chip? Îngerii şi arhanghelii ţi se închină, sfinţii şi toţi drepţii se tem de tine, dar tu spui: Veniţi la mine toţi! Cine-ar putea crede într-o asemenea chemare, dacă Tu însuţi nu ai fi rostit-o? Şi dacă n-ai fi poruncit Tu însuţi, care om de pe lume ar cuteza să se apropie?
            4. De zece ori câte zece ani a stat şi a trudit un bărbat drept, Noe, la facerea corăbiei sale, şi asta doar ca să se poată mântui pe sine şi pe ai săi câţiva; dar eu, ce să spun despre mine? Cum oare, într-un singur ceas, m-aş putea pregăti spre a primi aşa cum se cuvine pe însuşi Făcătorul lumii? Marele tău slujitor şi apropiatul tău prieten, Moise, a ales pentru chivotul legii un lemn nesupus putreziciunii, îmbrăcându-l cu aurul cel mai curat, doar pentru a aşeza înlăuntrul lui tablele Legii; ce voi spune despre mine, făptură supusă putregaiului? Cum voi îndrăzni oare, cu atâta uşurinţă, să te primesc în sânul meu pe tine, Dătătorul Legii şi Ziditorul însuşi al vieţii? Solomon, cel mai înţelept dintre regii lui Israel, a stat şi a înălţat vreme de şapte ani templul măreţ, zidit spre lauda numelui tău; ca, la sfârşit, opt zile în şir, să serbeze sfinţirea locaşului, aducându-ţi o mie de jertfe de împăcare, în sunete de trâmbiţe şi în cântări de veselie, purtând în cele din urmă sfântul chivot al Legii la locul pregătit; ce să spun eu, nefericitul, cel mai sărac şi nevoiaş dintre oameni? Cum să te primesc în casa sufletului meu, când abia mă dovedesc în stare să petrec o singură jumătate de ceas în adevărată reculegere? Măcar dacă, o singură dată, aş fi putut-o face vredniceşte!
            5. O, Dumnezeul meu, câte nu s-au străduit să facă acei oameni plini de sfinţenie, ca să-ţi fie pe plac! Şi vai, cât de puţin mă dovedesc eu însumi în stare să fiu la înălţime! Cât de scurt e timpul consfinţit de mine pregătirii pentru sfânta Împărtăşanie! Cât de greu izbutesc să mă adun cu gândul aşa cum s-ar cuveni şi cât de rar mă scutur cu desăvârşire de toată risipirea cugetului! Nici o îndoială că, înaintea Dumnezeirii tale mântuitoare, nu s-ar cuveni să se ivească în mintea mea nici bănuiala vreunui gând nepotrivit, nici umbra fugară a vreunei alte făpturi: căci oaspetele pe care mă pregătesc să-l primesc nu este Înger, ci Domnul însuşi şi Stăpânul îngerilor.
            6. Pe de altă parte, ca de la cer la pământ e depărtarea dintre chivotul Legii, cu tot ceea ce se cuprindea în el, şi preacuratul tău Trup, cu virtuţile lui negrăite; depărtarea dintre vechile jertfe ale Legii, închipuind pe cele viitoare, şi jertfa sfântă şi adevărată a Trupului tău, împlinire a tuturor jertfirilor din vechime.
            7. Atunci de ce nu mă înflăcărez mai mult în faţa fiinţei tale, vrednice de atâta înaltă cinstire? De ce nu mă pregătesc cu mai multă sârguinţă pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, atunci când ştiu cu câtă evlavie şi osârdie sfinţii patriarhi şi proroci din vechime - până şi regii şi vechii domnitori - cu întreg poporul lor, s-au apropiat de slujbele lăcaşului tău preasfânt?
            8. Prea-evlaviosul rege David tresălta cu toată râvna puterilor sale înaintea chivotului lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de toate binefacerile cândva revărsate de tine asupra sfinţilor patriarhi; câte lăute şi goarne, câte ţitere şi fluiere n-a pus el să cânte, câţi psalmi n-a întocmit şi rânduit, ca să fie cântaţi cu bucurie; câte cântări ca acestea n-a zis el însuşi chiar din ţiteră şi din gură, insuflat de darul Duhului Sfânt; căci el e cel care a învăţat poporul lui Israel să înalţe din toată inima cântări către Domnul şi să-i cânte într-un singur glas, zi de zi, binecuvântări şi laude. Dacă pe vremea aceea atâta evlavie şi râvnă sfântă avea în suflet poporul lui Israel faţă de laudele Domnului, faţă de chivotul Legii, câtă evlavie şi sfântă proslăvire ar trebui să aducem noi înşine şi întreg poporul creştin de astăzi, faţă cu preasfântul Sacrament al Împărtăşaniei, înaintea Trupului dumnezeiesc al lui Cristos!
            9. Mulţi nu pregetă să alerge, te miri unde, să vadă moaştele unor sfinţi şi toţi se minunează la auzul faptelor săvârşite de aceştia; ei cercetează cu uimire măreţele biserici, sărută cu evlavie oasele acestor sfinţi păstrate în racle de aur şi învelite în mătase. Dar iată, Tu însuţi, Doamne, eşti de faţă aici în altar, Tu, Dumnezeul meu, mai sfânt decât toată sfinţenia sfinţilor tăi robi, Tu, Ziditorul tuturor oamenilor şi Stăpânul îngerilor. Atunci când se apropie de sfintele moaşte ale sfinţilor tăi, omul e îmboldit de dorinţa de a vedea în racle lucruri neobişnuite, de mirare; tocmai de aceea, puţin rod de îndreptare culeg îndeobşte cei ce bat astfel drumurile la sfintele moaşte, mai ales dacă se întreprind acestea cu inima văduvită de evlavie şi lipsită de căinţa adevărată. Dar în Sfânta Taină a altarului eşti de faţă, întreg, ca om adevărat, Tu însuţi, Doamne Dumnezeul meu, Isuse Cristoase: iată de ce, ori de câte ori omul te primeşte cu vrednicie şi cu evlavie, rodul mântuirii veşnice este îmbelşugat. E drept că la Sfânta Taină a altarului nu vine să-l îmboldească pe om nici dorinţa de noutate, nici vreo altă pornire uşuratică; acolo nu-i dau ghes, în nici un fel, simţurile, ci singură virtutea credinţei neclintite, nădejdea plină de evlavie şi iubirea sinceră şi curată.
            10. Cât de minunat lucrezi în noi, nevăzutule Ziditor al lumii, Dumnezeule; de câtă bunătate şi îndurare dai dovadă faţă de aleşii tăi, împărtăşindu-te lor spre cuminecare în această Sfântă Taină! Acest lucru covârşeşte cu adevărat toată înţelegerea omenească; mai mult decât orice, el îmbie spre tine inimile celor care te iubesc, înflăcărându-le de o dragoste încă şi mai mare. Adevăraţii tăi credincioşi, cei care-şi petrec zilele cu gândul la îndreptarea vieţii lor, ei sunt aceia care culeg îndeobşte din acest Sacrament harul unei evlavii mereu mai mari şi o tot mai aprinsă dragoste de sfinţenie.
          1. O, har minunat şi ascuns al acestei Taine, cunoscut doar credincioşilor lui Cristos şi faţă de care necredincioşii, ca şi cei robiţi păcatelor, rămân nesimţitori! Prin această Taină sufletul se împărtăşeşte cu harul nevăzut al Spiritului tău, în om se reclădeşte virtutea pierdută, se primeneşte frumuseţea ştirbită de păcat. Atât de mare este uneori acest har al Împărtăşaniei, încât, din plinătatea râvnei dăruite, nu numai sufletul trage folos şi împărtăşire, dar şi trupul însuşi, ale cărui puteri şubrezite sunt, uneori, prin această Taină, întremate.
          2. Cât e de dureros şi vrednic de plâns faptul că, datorită lâncezelii şi lenei, nu suntem în stare de mai multă tragere de inimă atunci când este vorba de a ne cumineca cu Cristos, de a ne împărtăşi cu Cel în care stă toată nădejdea şi singura scăpare a celor ce ţin să se mântuiască! Cristos, într-adevăr, este sfinţenia şi răscumpărarea noastră; El este alinarea tuturor celor ce pribegesc pe cărările vieţii, la fel cum este bucuria veşnică a sfinţilor din ceruri. E deci foarte de plâns că atât de rari sunt cei ce se gândesc la această Taină a mântuirii, din care izvorăşte bucuria cerului şi viaţa lumii. Cât de mare-i orbirea şi învârtoşarea inimii omeneşti, nesimţitoare înaintea unui dar atât de necuprins, pe care, tocmai prin zilnică cercetare, omul ajunge, uneori, să nu-l mai preţuiască de fel!
          3. Dacă Taina acestui sfânt Sacrament s-ar săvârşi doar într-un singur loc pe lume, de către un singur preot, cu cât dor ar alerga credincioşii spre acel loc, la acel preot al lui Dumnezeu, spre a vedea minunea împlinindu-se şi spre a se împărtăşi din dumnezeieştile Taine! Dar iată, preoţi sunt astăzi mulţi pe lume şi Cristos se jertfeşte pe altarele bisericilor răspândite pe întregul pământ, ca darul şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om cu atât să se vestească mai mult, cu cât e mai întinsă de-a lungul şi de-a latul lumii săvârşirea Sfintei Liturghii. Îţi mulţumesc, bune Isuse, Păstorule veşnic, care te-ai îndurat să ne ospătezi pe noi, sărmanii surghiuniţi, cu scumpul tău Trup şi Sânge, chemându-ne cu gura ta la împărtăşirea acestor Taine: Veniţi la mine, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi dărui întremare (Mt 11, 28)!

 

 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis
Nr vizitatori: 1088003
Harta Site Politică de confidențialitate