Harta Site Login
Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreţ peste deşertăciunile lumii

 

Urmând pas cu pas pe Cristos, să trecem cu dispreţ peste deşertăciunile lumii
Cartea I, Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului, Capitolul I

 

            1. Cel ce mă urmează nu umblă în întuneric (In 8, 12), zice Domnul. Sunt chiar cuvintele lui Cristos, îndemnându-ne să trăim întru totul după pildele vieţii lui, dacă dorim cu adevărat să propăşim întru lumină, dezrobiţi de orice orbire a inimii. Iată de ce prima noastră străduinţă se cuvine să fie aceea de a chibzui şi cugeta adânc la viaţa lui Isus Cristos.
            2. Învăţătura primită de la Cristos depăşeşte cu mult toate învăţăturile sfinţilor, iar cel ce are în inimă darul duhului său nu va întârzia să descopere în ea miezul unei mane cereşti (Ap 2, 17). Se întâmplă ades că mulţi dintre cei care ascultă în chip obişnuit cuvântul Evangheliei nu îi simt decât prea puţin chemarea, căci le lipseşte duhul lui Cristos. Cel ce vrea cu adevărat să înţeleagă şi să guste cuvintele lui Cristos, va trebui, tocmai de aceea, să-şi rânduiască cu sârguinţă întreaga viaţă după pildele vieţii Domnului.
            3. La ce ţi-ar folosi să dezbaţi de-a fir-a-păr nepătrunsele taine ale Sfintei Treimi, dacă, lipsit în sufletul tău de virtutea smereniei, ai displace Sfintei Treimi? Într-adevăr, nu vorbele dibace şi iscusite sunt cele ce fac omul sfânt şi drept în ochii lui Dumnezeu, ci viaţa cea de toate zilele trăită în virtute. Mai bine ar fi să simt în inima mea ce este adevărata căinţă, decât, pe din afară, să-i cunosc definiţia. Dacă ai şti pe de rost toată Scriptura şi toată învăţătura filosofilor, la ce ţi-ar folosi atare ştiinţă, fără dragostea şi harul lui Dumnezeu? Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune (Eccl 1, 2), în afară de iubirea şi slujirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, aceasta-i înţelepciunea cea mai mare: trecând cu dispreţ peste arătările lumii de faţă, să poţi cu bărbăţie păşi spre împărăţia cerurilor.
            4. Deşertăciune, prin urmare, e să cauţi avuţiile trecătoare, după cum zadarnic este să-ţi pui în ele nădejdea. Deşertăciune, de asemeni, să jinduieşti după onoruri sau să râvneşti să fii ridicat la scaunele înalte. Deşertăciune, să te laşi târât de dorinţele trupului, poftind acele lucruri de pe urma cărora, la sfârşit, omul nu culege decât osândă. Deşertăciune e să tânjeşti să ai parte de o viaţă cât mai lungă, în loc să te îngrijeşti ca viaţa dată ţie să fie cât mai bună. Deşertăciune, să fii cu ochii numai la viaţa de faţă şi de cea viitoare, cu nesăbuinţă, să nu-ţi pese. Deşertăciune, să-ţi lipeşti inima de ceea ce trece cu repeziciune, în loc de a grăbi pasul spre acel loc unde desfătările nu au sfârşit, ci rămân ca o bucurie veşnică.
            5. Tocmai de aceea, adu-ţi adeseori aminte de spusa Sfintei Cărţi: ochiul nu se satură de a vedea şi nici urechea a auzi (Eccl 1, 8). Sileşte-te, prin urmare, să-ţi dezlipeşti inima de cele văzute şi învaţă să te apropii cu drag de cele nevăzute. Căci lăsându-se târâţi de imboldul simţurilor lor, mulţi au ajuns să-şi pângărească conştiinţa, pierzând astfel harul lui Dumnezeu.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 793408