Centrul Don Bosco România
Doar trecând dincolo şi mai presus de orice făptură sufletul îşi poate găsi Ziditorul

 

Doar trecând dincolo şi mai presus de orice făptură sufletul îşi poate găsi Ziditorul
Cartea a III-a, Despre mângâierea lăuntrică, Capitolul XXXI


            1. Doamne, de cât har aş avea nevoie ca să pot străbate până acolo unde nici o făptură să nu mai fie în calea mea o piedică! Într-adevăr, cât timp ultimul fleac e gata să mă ţină locului, cum aş putea să-mi iau nestânjenit zborul către tine? Pe drept râvnea psalmistul: Cine-mi va da mie aripi de porumbel, şi voi zbura şi mă voi odihni (Ps 54, 7)?! Ce poate fi mai limpede şi mai paşnic decât lumina unui ochi lipsit de orice vicleşug? Şi ce-ar putea fi mai slobod de încătuşare decât inima celui care nu pofteşte la nimica pământesc? Iată de ce omul trebuie să treacă dincolo de făptură, dezlipindu-se chiar şi de sine însuşi cu totul; să poată sta cu sufletul la înălţime, în acel loc de unde să se poată singur convinge că Ziditorul a toată făptura nu suferă asemănare cu nimeni. Cine nu se leapădă de toată făptura, n-are cum să-şi înalţe mintea nestânjenit spre cele dumnezeieşti. Nu alta e pricina pentru care atât de rar se întâlnesc suflete cu adevărat contemplative: căci puţini sunt cei în stare să se dezlipească cu totul de lucrurile şi fiinţele pieritoare.
            2. E nevoie pentru aceasta de un har deosebit de mare, înălţând sufletul, răpindu-l cumva mai presus de sine. Dacă, însă, omul nu-i ridicat sufleteşte, dezrobit de legăturile sale cu toate creaturile şi unit întru totul cu Dumnezeu, oricât de multe ar şti şi oricât de multe ar avea, toate sunt fără rost şi fără preţ. Va fi mereu neisprăvit şi mărunt omul care-şi închipuie că vreun lucru sau fiinţă pot fi mari cu adevărat, în afara unicului bine, nemărginit şi etern.
Într-adevăr tot ce nu este Dumnezeu nu înseamnă nimic şi trebuie socotit drept nimic. Şi este o mare deosebire între înţelepciunea celui evlavios, curat la suflet şi la inimă, şi învăţătura de carte dobândită de la alţii prin citire şi studiu. Cu mult mai nobilă e învăţătura care purcede de sus, prin înrâurire dumnezeiască, decât aceea dobândită prin osteneli şi truda voinţei omeneşti.
            3. Mulţi sunt cei ce ar dori să ducă o viaţă contemplativă, dar iată, cei mai mulţi sunt prea puţin dornici să pună mâna şi să trudească pe calea ce duce într-acolo. O altă mare piedică e faptul că mulţi se opresc la semnele şi lucrurile ce încântă simţurile, şi că prea puţini se sinchisesc de virtutea înfrânării desăvârşite. Mă întreb ce se întâmplă, ce duh ne mână, şi la ce jinduim, în fapt, noi cei ce ducem, aşa cum s-ar părea, o viaţă spirituală: căci prea mult ne frământă şi prea mare îngrijorare ne dau cele trecătoare şi lipsite de însemnătate, în vreme ce pentru cele ce privesc sufletul abia dacă mai avem timp, când şi când, să ne reculegem cu adevărat mintea şi cugetul.
            4. Ce păcat şi ce durere să vezi cum, după un dram de reculegere, abia aşteptăm să ne putem risipi în afară, fără ca măcar să ne cercetăm cugetul, cumpănind cu luare aminte faptele noastre! Nu ne dăm seama unde îşi au cu adevărat izvorul simţirile şi pornirile noastre, nu deplângem răutatea imboldurilor care ne stârnesc şi ne mână. Căci tot trupul s-a abătut din calea lui (Gen 6, 12) şi, iată, cum se ştie, a urmat potopul. Întrucât mai toate pornirile noastre lăuntrice sunt pătate de o asemenea stricăciune, urmează că şi faptele pornite din această rădăcină sunt, la rândul lor, atinse de una şi aceeaşi prihană, ceea ce învederează şubrezenia şi becisnicia inimii noastre. Din suflet curat purced roadele vieţii drepte.
            5. Mereu ne punem întrebarea câte fapte anume a săvârşit sau îndeplinit cutare sau cutare; nu ne întrebăm însă de loc în ce spirit şi din ce virtute au izvorât faptele celuilalt. Vrem mereu să ştim dacă omul se arată a fi puternic, bogat, chipeş, destoinic sau dacă se pricepe să scrie bine, să cânte bine, să lucreze bine; dimpotrivă, dacă sufletul lui e sărac dar curat, dacă omul e răbdător şi blând la inimă, dacă-i evlavios şi recules, acestea toate sunt întrebări care, de cele mai multe ori, nu se pun. Ochiul priveşte doar faţa din afară a omului; harul, dimpotrivă, se întoarce către cele din lăuntru. Cel dintâi cade adesea pradă uşoară amăgirii; cel din urmă pune şi sădeşte nădejdea omului în Dumnezeu, ca nici o ademenire să nu-l biruie.

 


 

 

Imitaţia lui Cristos

Thomas de Kempis

Nr vizitatori: 1053069
Harta Site Politică de confidențialitate